SUGESTII PRIVIND INTERPRETAREA

PRAGMA-RETORICĂ A DISCURSULUI ELECTORAL

LILIANA IONESCU-RUXĂNDOIU

1. Câteva preliminarii teoretice

Prezentarea de faţă se întemeiază pe câteva reflecţii asupra cadrului teoretic şi metodologic în care se
înscrie analiza discursului. Am încercat apoi să ilustrez posibilităţile pe care le oferă una dintre orientările
actuale: pragma-retorica, prin comentarea unor exemple reprezentative pentru discursul electoral
televizat, formă tipică a discursului politic modern.
Sugestia unei astfel de prezentări este o consecinţă a discuţiilor preliminare privind realizarea unui
proiect european, în care sunt implicate 15 ţări (printre care şi România), având ca obiect cercetarea
discursului parlamentar. Alături de metodele cantitative de analiză, două sunt abordările calitative de bază
recomandate: abordarea pragma-retorică şi analiza discursului (aspecte ale enunţării, ale dialogului,
argumentarea, aspecte textuale şi retorice). Lăsând la o parte suprapunerile parţiale dintre cele două tipuri
de abordare menţionate, voi încerca să formulez câteva comentarii în legătură cu prima dintre acestea.
Termenul pragma-retorică confirmă actualitatea paradigmei interdisciplinarităţii impusă în cercetare
în a doua parte a secolului trecut, sugerându-ne însă nu numai posibilitatea de cooperare între domenii
diverse ca obiect, care aparţin fie aceleiaşi arii mai largi (ştiinţe umaniste, de exemplu; cf. sociolingvistica
sau psiholingvistica), fie unor arii diferite (ştiinţe umaniste – ştiinţe exacte; cf. lingvistica matematică), ci
şi deschiderea – de dată mai recentă – spre un anumit tip de eclectism teoretic şi metodologic, rezultat al
cooperării între subdomenii cu obiect, în esenţă, similar (de ex., limbajul; vezi şi pragma-stilistica).
În cazul pragma-retoricii, un asemenea eclectism îşi găseşte justificarea în faptul că ambele discipline
au ca obiect utilizarea concretă a limbii, concepută într-o manieră similară, din perspectiva intenţiei
emiţătorului de a produce un anumit efect asupra receptorului. G. Leech este, de altfel, primul care
subliniază ideea că abordarea pragmatică a limbajului este de tip retoric şi distinge, în interiorul
modelului de pragmatică generală pe care îl propune, între o retorică interpersonală (bazată pe principiile
cunoscute: principiul cooperativ, al politeţii, al ironiei etc.) şi o retorică textuală (bazată, de asemenea, pe
o serie de principii: al procesibilităţii, clarităţii, economiei, expresivităţii, dar destul de imprecis definită)
(Leech, 1983: 11, 15–16).
O apropiere între cele două discipline este facilitată şi de încercările moderne de redefinire a retoricii.
Faţă de teoriile clasice, care limitează sfera retoricii la anumite tipuri de discurs (oratorie de diverse tipuri,
discurs literar), punând accent pe metoda retorului şi pe discurs în sine, teoriile moderne definesc retorica
drept discurs situat (deci produs într-un anumit tip de situaţie), admiţând că orice formă de discurs uman
este, în ultimă instanţă, retorică. În aceste condiţii, activitatea retorică nu este unidirecţională (concentrată
la polul emiterii) şi autonomă, ci are caracterul unei tranzacţii, implicând procese complexe de
interacţiune între emiţător şi receptor(i)/auditor(i), în care se construiesc şi se corelează, în mod specific,
identităţile participanţilor, în funcţie de circumstanţe de ordin general (Lucaites, Condit, Caudill, 1999:
214–215).
Dacă încercăm să punem în relaţie pragmatica şi retorica, observăm câteva corespondenţe:
(1) În pragmatică se vorbeşte despre situaţia de comunicare, în cazul retoricii – despre situaţia
retorică (Bitzer, 1999), cea care generează discursul (discursul este deci înţeles ca reacţie/răspuns la o
situaţie de un anumit fel). Considerând discursul electoral mediatizat, situaţia de comunicare este
complexă. Există cel puţin două planuri care o definesc: (a) cel al spaţiului în care e produs (studioul TV),
implicând un sistem de relaţii între participanţii la emisiune (moderator – rol iniţiativ/candidat – rol
responsiv; candidat – candidat (în secvenţele de drept la replică); moderator – eventualii invitaţi din
studio; (b) cel al relaţiei participanţilor cu telespectatorii. Situaţia retorică se defineşte prin circumstanţele
generale care constituie sursa şi temeiul activităţii discursive (alegerile).
(2) Există genuri discursive (Bakhtin, 1984), forme de organizare a vorbirii (dezbatere, interviu,
expunere, predică, bârfă etc.), reflectând cadrele, schemele şi scenariile funcţionale într-o anumită
comunitate (Goffman, 1974), şi genuri retorice: deliberativ, forensic, epidictic. În cazul ales pentru
discuţie, pragmatic este vorba despre un discurs de graniţă: dezbatere (în care secvenţele expozitive mai
ample pot alterna cu cele de discuţie propriu-zisă), dar cu o latură de spectacol (cu elemente de
conversaţie curentă); retoric, este vorba despre un discurs, în esenţă, deliberativ, dar cu elemente de
discurs forensic (candidaţii îşi aduc reciproc acuzaţii şi încearcă să contracareze acuzaţiile formulate de
adversari) şi epidictic (demonstrativ, îndeosebi în raport cu publicul, şi, pe alocuri, ceremonial).
(3) Se poate stabili o corespondenţă între resursele pragmatice şi cele retorice de construire a
discursului. Dacă în pragmatică se distinge între enunţarea delocutivă (neutră), elocutivă (orientată asupra
emiţătorului) şi alocutivă (orientată asupra receptorului), retorica distinge între logos (componenta
ideatică), ethos (componenta credibilităţii, legată de imaginea de sine) şi pathos (componenta legată de
reacţia emotivă). Evident, cele două serii de categorii structurale îşi distribuie în mod paralel aceleaşi
resurse lingvistice. Numai că prima serie este definită în raport cu mecanismele concrete de funcţionare a
proceselor comunicative, în timp ce a doua se defineşte în raport cu nivelurile la care se organizează
conţinuturile transmise.
De exemplu, dacă ne raportăm la un anumit aspect lingvistic, cum ar fi folosirea persoanelor
gramaticale, pragmatica defineşte anumite uzuri drept strategice, urmărind consecinţele acestora asupra
structurării ulterioare a discursului, în timp ce retorica le interpretează din perspectiva efectelor asupra
destinatarului(ilor). Pragmatica este predominant descriptivă, sub aspect formal şi funcţional, pe când
retorica este predominant evaluativă.
Analiza pragma-retorică se concentrează asupra definirii unor aspecte privind nivelul macro-,
respectiv, microstructural al discursului. Pentru nivelul macrostructural, sunt relevante: respectarea sau
încălcarea normelor şi constrângerilor instituţionale, orientarea discursului (consensuală/confruntativă,
concepute scalar; eventuala mediere a posibilelor conflicte), modul de gândire reflectat
(raţional/emoţional), tipuri de argumentare şi de argumente; structurarea ansamblului discursiv (forme
monologice/dialogice; în al doilea caz, distribuţia rolului de emiţător: reguli generale şi încălcări ale
acestora, tipurile preponderente de perechi de adiacenţă etc.). Pentru nivelul microstructural sunt
relevante: tehnicile de monitorizare a discursului, cuvinte cheie şi clişee, structuri metadiscursive, tipuri
de modalizare, conectori logici şi pragmatici, strategii ale politeţii, uzul strategic al structurilor parantetice
etc.

2. Sugestii pentru un studiu de caz

Pentru a ilustra câteva dintre consecinţele constatărilor prezentate asupra modalităţilor concrete de
abordare pragma-retorică a discursului, am ales un fragment din dezbaterea electorală care a avut loc la
19 noiembrie 2004, la postul de televiziune Antena 1, în cadrul ciclului Seara preşedinţilor, moderator
fiind Gabriela Vrânceanu Firea (GVF). Am urmărit numai intervenţiile a trei candidaţi: Corneliu Vadim
Tudor (CVT), Adrian Năstase (AN) şi Traian Băsescu (TB), legate de două teme propuse de moderatoare:
„Dacă veţi ajunge să conduceţi România, cum se va poziţiona ţara noastră, în timpul mandatului
dumneavoastră, faţă de SUA şi faţă de UE?” şi „Ce anume cunoştinţe aveţi despre Tratatul de la Roma şi
despre Constituţia Europeană, adoptată recent tot la Roma şi care va deveni, fireşte, şi Constituţia
noastră?”
Fiind vorba despre un discurs electoral mediatizat, situaţia de comunicare implică multiple tipuri de
raporturi: în afara candidaţilor la preşedinţie şi a moderatoarei, în studio se află şi susţinători ai
candidaţilor, membri ai partidelor din care fac parte aceştia, iar la un moment dat intervin cu declaraţii şi
sfaturi (fără a fi prezenţi în studio) cei doi preşedinţi anteriori (Ion Iliescu şi Emil Constantinescu).
Câteva observaţii asupra organizării discursului.
(A) La nivel macrostructural:
(a) Există o serie de norme ale desfăşurării emisiunii, comunicate de la început participanţilor,
prin care se urmăreşte să li se acorde şanse egale de manifestare. În raport cu poziţia faţă de aceste norme,
apar deosebiri nete între participanţi.
AN se conformează normelor, solicitând moderatoarei un drept la replică (după intervenţia lui TB) şi
admiţând propunerea acesteia de a da mai întâi un răspuns la întrebarea adresată tuturor participanţilor:

AN: Aş vrea să vă rog să-mi acordaţi şi un drept la replică pe această chestiune, care nu este...
nu era legată de întrebare (semnalarea infracţiunii adversarului – n.n. LIR).
GVF: Să încheiem... să închidem cercul privind Constituţia Uniunii şi pe urmă, dacă doriţi,
dreptul la replică.
 AN: Sigur.

TB nu se conformează decât parţial normelor; încălcarea acestora se face cu autoritate, fără explicaţii
suplimentare. În răspunsul privind Constituţia UE, extrem de sumar şi nerelevant, introduce o amplă
secvenţă de atac la adresa adversarului, sub pretextul că nu şi-a folosit integral timpul de răspuns acordat.
După replica lui AN, intervine intempestiv, întrerupând-o pe moderatoare şi neţinând seama de
avertismentele acesteia:

GVF: Vorbeam despre...

TB: Este vorba despre furt, doamna Vrânceanu, pentru că banii aceştia de care sunt scutiţi
acum...
GVF: Vă mâncaţi din timp, să ştiţi!
TB: ...Iacubov şi alţii, sunt bani care...

CVT nu numai că nu respectă normele, dar face şi comentarii asupra acestora:

...în întrebările care ni s-au dat nu erau prevăzute aceste întrebări. Astea-s întrebări capcană!.

În plus, îi aduce reproşuri moderatoarei pentru modul în care conduce dezbaterea, acuzând-o, între
altele, de părtinire:

refuz să particip la mascarada pe care o instrumentaţi; din timpul emisiunii aţi schimbat regulile
jocului; eu vă spun că nu procedaţi corect!

Mai mult, îşi arogă rolul acesteia, adresându-i întrebări:

Cine a scris muzica şi versurile Imnului Uniunii, doamna GVF?

Toate aceste comportamente evidenţiază diferenţe de ethos între participanţi. Se pune problema în ce
proporţie este monstratio şi în ce proporţie captatio (Charaudeau, 2005: 48), altfel spus, care este relaţia
dintre dorinţa sinceră de credibilitate şi spectacol (vezi şi remarca adresată de GVF lui CVT: v-am lăsat
să vă faceţi show-ul).
(b) Este evident că dubla raportare: la situaţia retorică şi la situaţia concretă de comunicare,
conduce spre predicţia unei interacţiuni de tip competitiv, a cărei evoluţie se înscrie pe o curbă variabilă,
cu momente de acutizare a conflictului şi de relativ calm, moderatoarei revenindu-i adesea rolul de
mediator, nu în sensul încercării de a realiza un acord, fie şi parţial, fiindcă aceasta nu corespunde
caracterizării genului discursiv, ci în sensul încercării de a-i determina pe participanţi să respecte regulile
jocului. Dat fiind cadrul mediatic special, ne aşteptăm ca, în ansamblu, discursurile la care ne referim să
combine, în proporţii diferite, componenta agonistică (de competiţie), realizată adesea în forme de
opoziţie (antagonistice), cu cea histrionică. Proporţia combinării acestor componente se leagă direct de
aceea dintre aspectele discursive retorice, care ţin de logos, ethos şi pathos.

(B) La nivel microstructural:

Distribuţia formelor de persoană (a pronumelor şi verbelor) în răspunsurile celor trei candidaţi la
întrebarea privind relaţiile de perspectivă ale României cu SUA şi UE ne permite câteva constatări.
În intervenţia lui CVT, pers. I sg. (eu e prezent în deschidere) apare în alternanţă cu I pl., forma
preponderentă. Prima este prezentă în secvenţele care trimit la cadrul concret al enunţării (eu m-aş referi;
vă spun), în asociere cu verbe dicendi, deci cu funcţie metalingvistică; prin cealaltă formă, vorbitorul se
autosituează mai ales ca purtător de cuvânt al partidului pe care îl reprezintă (noi nu ne numim; am făcut
dovada, l-am făcut membru, politica noastră, vrem în Europa). Alte enunţuri la pers. I pl. par a transmite
o semnificaţie gnomică (Avem nevoie de UE; Avem nevoie de aceşti uriaşi), în măsura în care posibilul
modalizator epistemic (cred sau consider) este omis. Semnificaţia este subliniată prin ataşarea câte unui
argument, evaluativ, ca în afirmaţia:

În întunericul care se profilează la începutul sec. XXI şi al mileniului III, este cel mai luminos
proiect.
 sau de autoritate, ca în:

vă spun ce zicea Napoleon Bonaparte pe Sf. Elena: „Eu mor, dar las în urma mea doi uriaşi în
leagăn: Rusia şi America”.

Persoana I apare însă şi în clişee de tipul Fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina sau fratele nostru
Ilie Ilaşcu, menite să sugereze implicarea emoţională a vorbitorului şi să producă un efect similar asupra
auditorilor.
La TB, discursul incluzând pers. I pl. (prin raportare la partidul pe care îl conduce: avem ca obiectiv;
priorităţile noastre) alternează cu cel impersonal. În ultimul caz, se remarcă frecvenţa modalizării
deontice (trebuie (să)). Motivările pentru schiţa de politică externă propusă, sumare şi convenţionale, sunt
încheiate ezitant:

Cam aici s-ar situa priorităţile noastre de politică externă.

Accentul cade însă pe precizările următoare, care constrastează cu afirmaţiile precedente, lipsite de
relief. Formularea este tot impersonală, puternic modalizată prin repetarea lui trebuie, dar intervine şi
pers. a II-a cu valoare generală:

Deasupra tuturor însă trebuie să stea modul în care faci politica externă. Ea trebuie făcută cu
demnitate, fără a da contracte pentru a face poze cu lideri politici din toată lumea, ci având
performanţă la tine acasă.

Cel vizat este, în mod neambiguu, AN, la acţiuni concrete ale căruia se face referire. Este evidentă
exploatarea presupoziţiilor (cf. [politica] trebuie făcută cu demnitate ›› nu s-a făcut aşa; fără a da
contracte ›› s-au dat contracte; ci având performanţă ›› nu a existat performanţă).
AN vorbeşte la pers. I sg. (voi conduce ţara; am susţinut; am reuşit; voi susţine; voi continua). Abia
spre final, după referirea la echipa care îl va ajuta, apare pers. I pl. (echipa noastră), cu o semnificaţie
inclusivă ambiguă (noi = eu şi ceilalţi din echipă sau eu şi ceilalţi din PSD). Cealaltă ocurenţă a pers. I pl.
face evident trimitere la români (România), în general, dar ea apare într-un enunţ în care accentul cade pe
formularea impersonală a unui deziderat general (de remarcat aceeaşi coloratură gnomică, observată şi la
CVT):

este important ca liderul ţării să fie un om care să nu jignească liderii occidentali, să aibă relaţii
bune cu liderii ţărilor din această UE, cu care este absolut natural ca noi să avem o relaţie
consolidată, puternică, eficientă.

Ca şi în cazul intervenţiei lui TB, deşi impersonal, enunţul are o ţintă concretă, nemenţionată, dar
transparentă. Schimbarea persoanei (I sg./III impers.) subliniază şi aici opoziţia dintre ethosul vorbitorului
(a cărui credibilitate este argumentată prin fapte – enunţurile la pers. I sg. fac referire fie la trecut, fie la
viitor, subliniindu-se însă ideea de continuitate: voi continua, continuitate, în continuare) şi ethosul
contracandidatului, a cărui credibilitate este atacată dur. Într-o formulare sarcastică, adăugată după
intervenţia moderatoarei, sub protecţia indefinirii referentului, care asigură păstrarea aparenţelor,
vorbitorul face trimitere la trăsăsturi strict personale atribuite adversarului: grosolănia, lipsa manierelor:

Liderii străini să nu ne bată obrazul nouă datorită obrazului gros al unora dintre cei care nu ştiu
să vorbească.

3. Observaţii finale

Schiţa de analiză prezentată reflectă utilizarea unui ansamblu relativ limitat şi similar de mijloace
lingvistice, cu efecte diferite, determinate de proporţia în discurs şi de distribuţia cotextuală. Intervenţiile
lui CVT şi TB reflectă două strategii de manipulare populistă a audienţei: prima – bazată pe concentrarea
elementelor retorice, menită să stimuleze reacţia afectivă a publicului (pathos), cealaltă – bazată pe
aparenţa de obiectivare a afirmaţiilor (pseudo-logos). Intervenţia lui AN evidenţiază un ego hipertrofiat,
individualist; manipularea audienţei mizează pe sublinierea propriei credibilităţi şi pe pseudo-obiectivarea
judecăţilor despre adversar (ethos retoric).
Intervenţiile discutate ilustrează confruntarea dintre trei tipuri de ethos-uri individuale construite:
umanist şi justiţiar, al caracterului şi fermităţii şi, respectiv, al seriozităţii şi competenţei (pentru tipologie,
vezi Charaudeau, 2005: 113–114).

Referinţe

Bakhtine, M., 1984, „Les genres du discours”, în Esthétique de la création verbale, Paris, Gallimard, p. 265–308.
Bitzer, L. F., 1999, „The Rhetorical Situation”, în Lucaites, Condit, Caudill, p. 217–225.
Charaudeau, P., 2005, Le discours politique. Les masques du pouvoir, Paris, Vuibert.
Goffman, E., 1974, Frame Analysis. An Essay on the Organization of Experience, New York – Hagerstown – San
Francisco – Londra, Harper and Row.
Leech, G., 1983, Principles of Pragmatics, Londra – New York, Longman.
Lucaites, J. L., C. M. Condit, S. Caudill (eds.), 1999, Contemporary Rhetorical Theory. A Reader, New York –
Londra, The Guilford Press.