Cauza Eugenia Lazăr împotriva României

În cauza Eugenia Lazăr vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, în noaptea de 10/11 iulie
2000 reclamanta l-a dus pe fiul său în vârstă de 22 ani care prezenta simptome de sufocare la
spitalul judeţean, acesta a fost introdus la 2:30 în unitatea de primiri urgenţe, unde a fost
examinat şi transferat la Serviciul ORL (Otorinolaringologie), iar la 2:45 a fost chemat un alt
medic de la domiciliu care a decis efectuarea unei traheotomii începute în jurul orei 03:15, în
cursul căreia pacientul a făcut un stop respiratoriu şi a decedat. Reclamanta s-a adresat Curţii
Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului care garantează dreptul la un proces echitabil.
Reclamanta a susţinut că acest articol a fost încălcat deoarece decesul fiului său a fost
provocat de disfuncţionalităţile secţiilor medicale ale spitalului, iar ancheta iniţiată în urma
plângerii sale penale a fost condusă defectuos de autorităţi.
Curtea Europeană a considerat că aspectele semnalate se circumscriu sferei de aplicabilitate a
articolului 2 din Convenţie şi le-a examinat din această perspectivă. Astfel, Curtea a reţinut că
actele sau omisiunile autorităţilor în cadrul politicilor de sănătate publică pot în anumite
circumstanţe să angajeze răspunderea lor din perspectiva art.2, reţinând totodată că atunci
când un stat contractant a făcut ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de competenţă
în ceea ce priveşte cadrele medicale şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor, aspecte
precum o eroare de judecată din partea unui cadru medical sau o coordonare
necorespunzătoare a cadrelor medicale în tratamentul unui pacient în particular nu sunt
suficiente în sine pentru ca statul să răspundă în baza art.2.
În aprecierea Curţii, art.2 impune statului să instituie un sistem judiciar eficient şi
independent care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane care se află sub
răspunderea personalului medical -fie în sectorul public, fie privat- şi dacă este cazul obligarea
acestuia să răspundă pentru faptele sale. Pentru cauzele de neglijenţă medicală o cerinţă de
promptitudine şi diligenţă rezonabilă este necesară întrucât cunoaşterea faptelor şi a erorilor
eventual comise în acordarea de îngrijiri medicale este esenţială pentru a permite instituţiilor în
cauză şi personalului medical să remedieze potenţialele deficienţe, să prevină erori similare,
pentru siguranţa beneficiarilor de servicii de sănătate, pentru păstrarea încrederii publicului şi
prevenirea oricărei aparenţe de tolerare a actelor ilegale.
Existenţa în legislaţia naţională a dispoziţiilor care autorizează instituţiile de medicină legală
competente să emită avize care să eludeze cererile autorităţilor judecătoreşti şi să refuze să
coopereze cu ele de fiecare dată când nevoile anchetei impun acest lucru nu este conformă cu
principala datorie a statului de a garanta dreptul la viaţă prin instituirea unui cadru juridic şi
administrativ eficient care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se află sub
răspunderea personalului medical.
 Curtea a constatat cu privire la cazul prezentat în faţa sa că respingerea de către comisia
superioară a Institutului Naţional de Medicină Legală a concluziilor instituţiilor subordonate
potrivit cărora au existat disfuncţionalităţi în protocolul de asistenţă medicală de urgenţă s-a
limitat la descrierea protocolului medical aplicabil şi exonerarea de răspundere a medicilor
implicaţi, or Curtea a considerat că e necesar un raport fundamentat ştiinţific care să includă o
soluţie motivată în raport cu eventualele contradicţii între avizele institutelor de rang inferior,
obligaţia de motivare fiind cu atât mai importantă cu cât potrivit legislaţiei interne, formularea
unui aviz de autoritatea naţională supremă în domeniu împiedica institutele de rang inferior să
efectueze noi expertize sau să le completeze pe cele efectuate, iar ca elemente de probă nu se
utilizau avize ştiinţifice emise de alte instituţii independente. În consecinţă, imposibilitatea
instanţelor de a se pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele decesului
fiului reclamantei şi răspunderea eventuală a medicilor care l-au îngrijit în noaptea decesului a
determinat încălcarea art 2.
 Cauza Codarcea împotriva României

În cauza Codarcea vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, reclamanta a suferit în anul 1996
mai multe intervenţii chirurgicale estetice la faţă în urma cărora a prezentat o pareză facială pe
partea dreaptă şi alte câteva sechele care au necesitat administrarea de medicamente,
fizioterapie şi alte intervenţii chirurgicale la unităţi sanitare private şi de stat până în 2006.
Reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art. 6 care
garantează dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi art. 8 care garantează
dreptul la viaţă privată. Reclamanta a susţinut că articolele menţionate au fost încălcate ca
urmare a duratei excesive şi ineficienţei procedurii care viza angajarea răspunderii medicului
care a supus-o unei intervenţii de chirurgie plastică la pleoape fără a-i solicita în mod valabil
consimţământul şi fără a o informa cu privire la posibilele consecinţe.
În analiza art. 6, Curtea Europeană a stabilit că începutul perioadei care este luată în
considerare pentru a aprecia termenul rezonabil al procedurilor se situează la momentul la care
reclamanta s-a prevalat de dreptul său cu caracter civil, adică de la constituirea ca parte civilă
care a coincis cu formularea plângerii penale faţă de medic. Potrivit Curţii, momentul de final al
aceleiaşi perioade corespunde hotărârii definitive a curţii de apel care confirmă în materie civilă
dreptul reclamantei de a fi despăgubită de medicul care i-a cauzat un prejudiciu neputând fi
luat in considerare momentul la care s-a finalizat procedura penală pentru că aceasta nu a avut
niciun rezultat în sensul ca s-a încetat urmarirea penală pentru că a intervenit prescripţia
răspunderii penale a medicului, iar acţiunea civilă a trebuit să fie continuată în faţa instanţelor
civile. Aplicând acest raţionament în calculul perioadei de timp, Curtea a constatat că durata
procedurii în cauză a fost de 9 ani, 6 luni şi 23 zile.
În aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri Curtea are în vedere
circumstanţele cauzei şi criteriile consacrate de jurisprudenţa acesteia, în special complexitatea
cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente şi miza litigiului pentru
persoanele în cauză. În ceea ce priveşte o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru
prejudiciul cauzat integrităţii fizice a reclamantei, Curtea a considerat că miza cauzei impunea o
diligenţă deosebită din partea autorităţilor, având în vedere că reclamanta avea 65 ani la
momentul constituirii ca parte civilă. În plus, a mai reţinut că deşi întrebările medicale puse în
cauză aveau o anumită complexitate, o durată de peste 9 ani nu se justifică, mai ales că
acţiunea penală s-a încheiat prin intervenţia prescripţiei răspunderii penale după mai mult de 6
ani de la introducerea plângerii penale şi constituirea ca parte civilă. Pe de altă parte, deşi
întârzieri semnificative determinate de comportamentul reclamantei nu s-au reliefat, în ceea ce
priveşte comportamentul autorităţilor, deşi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-
a pronunţat în sensul că parchetul competent trebuie să desfăşoare cu promptitudine
urmărirea penală pentru soluţionarea cauzei, nu au existat măsuri concrete care să accelereze
procedura, iar cauza a fost casată cu trimitere spre rejudecare ca urmare a lipsei de competenţă
a instanţei. Aceste elemente au determinat Curtea să conchidă că în cazul reclamantei nu s-a
respectat termenul rezonabil, ceea ce a condus la încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie.
În analiza art. 8 CEDO Curtea aminteşte că intră sub incidenţa acestui articol întrebările legate
de integritatea morală şi fizică a indivizilor, participarea acestora la alegerea actelor medicale
care le sunt aplicate, consimţământul lor în această privinţă şi accesul la informaţii care să le
permită evaluarea riscurilor sanitare la care sunt expuşi. Se mai reţine totodată că dacă
încălcarea dreptului la viaţă sau integritate fizică nu este voluntară, obligaţia statelor de a
implementa un sistem judiciar eficient nu impune în mod necesar în toate cazurile un mecanism
de natură penală deoarece în contextul specific al neglijenţelor medicale o astfel de obligaţie
poate fi îndeplinită şi dacă sunt luate măsuri disciplinare împotriva cadrelor medicale vinovate
şi dacă sistemul juridic naţional le oferă persoanelor în cauză posibilitatea formulării unor cereri
în faţa instanţelor civile, singure sau împreună cu cereri în faţa instanţelor penale în scopul de a
stabili răspunderea medicilor în cauză şi dacă este cazul, de a obţine aplicarea oricărei sancţiuni
civile corespunzătoare. În orice caz, Curtea stabileşte în sarcina statelor părţi obligaţia de a
implementa un cadru de reglementare care să impună spitalelor, publice sau private, adoptarea
unor măsuri care să asigure protecţia vieţii pacienţilor lor.
În ceea ce priveşte efectuarea unui tratament medical fără consimţământul pacientului în
cazul în care acesta este adult şi în deplinătatea facultăţilor mintale se consideră atingere adusă
integrităţii fizice a persoanei, iar statele sunt obligate să ia măsuri de reglementare necesare
pentru ca medicii să îşi pună întrebări cu privire la consecinţele previzibile pe care intervenţia
medicală planificată le poate avea asupra integrităţii fizice a pacienţilor lor şi să îi informeze în
prealabil pe aceştia astfel încât să îşi dea acordul în cunoştinţă de cauză.
Aplicând aceste principii la cauza de faţă, Curtea a constatat că reclamanta nu a primit suma
care i-a fost acordată cu titlu de prejudiciu moral din cauza insolvabilităţii medicului,
împrejurare agravată de absenţa în dreptul român la data faptei a unui mecanism de asigurare
de răspundere profesională a medicilor care alături de refuzul instanţelor de a angaja
răspunderea spitalului ca parte responsabilă civilmente au condus la lipsirea reclamantei de o
protecţie juridică eficientă. În consecinţă, fiind evident că reclamanta nu avea la dispoziţie
niciun mijloc legal care să îi permită să facă efectivă reparaţia, s-a încălcat art. 8 din Convenţie.
 Cauza Csoma împotriva României

În cauza Csoma vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, reclamanta, de profesie asistentă
medicală, a rămas însărcinată şi a fost urmărită în evoluţia sarcinii de un medic ginecolog de la
spitalul orăşenesc. În săptămâna 16 de sarcină s-a descoperit că fătul avea hidrocefalie,
reclamantei i s-au administrat substanţe pentru provocarea avortului, iar după expulzarea
fătului s-a declanşat o hemoragie şi a fost transportată la spitalul judeţean unde i s-a efectuat o
histerectomie totală pentru a-i salva viaţa, determinând incapacitatea sa de a avea copii.
Reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art 2, 6 şi 13
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece nu a fost informată despre natura şi
posibilele consecinţe ale procedurii, iar cercetarea cauzei de către autorităţi a fost superficială.
Curtea Europeană a considerat că aspectele semnalate se circumscriu sferei de aplicabilitate a
articolului 8 din Convenţie şi le-a examinat din această perspectivă.
Curtea a subliniat că este important pentru persoanele care întâmpină riscuri pentru
sănătatea lor să aibă acces la informaţii care să le permită evaluarea riscurilor respective aşa
încât statele trebuie să adopte măsurile normative necesare pentru a garanta că medicii iau în
considerare consecinţele previzibile ale unei proceduri medicale planificate asupra integrităţii
corporale a pacienţilor şi îi informează din timp pe pacienţii respectivi despre consecinţe astfel
încât aceştia să fie în măsură să ia o decizie informată deoarece dacă un risc previzibil de acest
tip se concretizează fără ca pacientul să fi fost informat corespunzător şi în prealabil de către
medici, statul contractant poate fi direct răspunzator pentru omiterea acestor informaţii.
În cauza prezentată, Curtea a reţinut că în urma procedurilor medicale într –un spital public
viaţa reclamantei a fost pusă în pericol şi aceasta a ajuns în incapacitate permanentă de a avea
copii, deci art. 8 e aplicabil. În plus, a observat că rapoartele sunt concordante în sensul că
medicul a omis înainte de efectuarea procedurii să obţină în scris consimţământul informat al
reclamantei cu toate că legislaţia internă prevede expres dreptul pacientului de a primi
informaţii suficiente care să ofere pacientului posibilitatea de a-şi da în prealabil
consimţământul informat faţă de o procedură riscantă, medicul având obligaţia de a obţine
acest consimţământ.
Curtea a considerat că faptul că reclamanta era asistentă medicală de profesie nu îl scutea pe
medic de urmarea procedurilor stabilite şi de informarea acesteia despre riscurile inerente
procedurii, mai ales că din fapte reiese că deşi avortarea fătului era o necesitate, nu era un caz
de urgenţă extremă pentru efectuarea procedurii, deci medicul nu se confrunta cu constrângeri
de timp care să justifice faptul că nu a efectuat analizele preliminare efectuării procedurii şi nu
a evaluat dacă spitalul orăşenesc era dotat corespunzător pentru a rezolva posibilele
complicaţii. Concluzia Curţii a fost că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată
garantat de art. 8 CEDO prin faptul că nu a fost implicată în alegerea tratamentului medical şi
nu a fost informată corespunzător cu privire la riscurile inerente procedurii medicale, fiind în
acelaşi timp în imposibilitate de a obţine o reparaţie pentru încălcarea dreptului său.
Sub aspect procedural al anchetei, Curtea a constatat că procurorul nu a luat în considerare
rapoartele medicale care relevau deficienţe procedurale şi nici nu a răspuns întrebărilor
reclamantei deşi acestea erau relevante şi importante pentru clarificarea evenimentelor şi a
considerat inadmisibil că a fost posibilă efectuarea unei operaţii fără respectarea normelor şi
mecanismelor de protecţie instituite chiar de sistemul intern.