CHIPUL DASCĂLULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Profesor, ANTON G.
Şcoala este legată de cea mai romantică perioadă a vieţii. Rolul şcolii în viaţa noastră este
fundamental şi de neînlocuit. Cele mai frumoase amintiri ale adolescenţei noastre sunt legate de
şcoală. Cele mai mari speranţe ale noastre s-au născut pe băncile şcolii şi au început să prindă
fiinţă pe băncile şcolii. Rari sunt acei care nu evocă figuri de profesori şi de învăţători şi cu
plăcere. Puţini sunt cei care nu-şi amintesc cu emoţie şi reculegere de învăţătorul primilor ani de
şcoală. Educatorii, învăţătorii şi profesorii fac parte din tinereţea noastră, din formaţia noastră.
Multe pagini literare, unele de o remarcabilă valoare artistică, elogiază frumuseţea muncii
învăţătorului, abnegaţia şi dăruirea celor care deschid pentru micul învăţăcel porţile mirifice ale
cunoaşterii. În ordinea devenirii noastre umane şi intelectuale, învăţătorul are o importanţă
primordială. Multe se pot uita, multe sunt înceţoşate în păcla amintirilor, dar prima zi de şcoală
rămăne vie şi luminoasă în mintea şi inima noastră. Cu o intuiţie care nu este a limpezirii de
conştiinţă, dar care drămuieşte bine importanţa momentului, copilul aşezat cuminte, cu ochii
măriţi de uimire, în banca de neuitat din clasa I, traieşte clipe a căror importanţă şi unicitate îl
transfigurează. Emoţia de pe chipul său este nu numai consecinţa firească a începutului de viaţă
şcolară, începutul adevărat al vieţii, ci şi a întâlnirii cu o fiinţă care are puterea, răbdarea,
măiestria, şi mai ales dragostea să-i dezvăluie „corola de minuni a lumii”. Mulţi dintre noi ne-am
ataşat sufleteşte şi durabil de învăţătorii noştri, păstrându-le o amintire aurită toată viaţa, precum
Creangă lui Bădiţa Vasile sau Mihail Sadoveanu Domnului Trandafir. O antologie despre chipul
învăţătorului în literatura română are o netăgăduită valoare instructiv-educativă. O întreagă
literatură, deloc convenţională cu simplitatea adevărurilor profunde şi eterne, vine să omagieze o
muncă nobilă, plină de abnegaţie şi dăruire, în care ştiinţa de carte trebuie să fie dublată de
intense trăiri afective, de vibraţie pentru tot ce ţine de om şi omenesc.
Dascălul Busuioc, din satul moldovenesc Verşeni, devenit sursa de inspiraţie pentru
personajul central al povestirii sadoveniene „Domnu’ Trandafir”. Pe copilul de la ţară, dascălul,
el însuşi om simplu, ştia să-l atragă povestind din faptele eroilor neamului sau prezentând
operele scriitorilor români. Dăruit meseriei şi conştient de răspunderea pe care o are, învăţătorul
se detaşează de griji, de necazuri şi îşi face datoria cu plăcere. Este privit ca un apostol.
Condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea sunt improprii, dar domnul Trandafir predă din
pasiune şi dragoste pentru copii. Nu are conştiinţa propriei valori, se consideră un om simplu şi
se comportă ca atare, fără solemnităţi. Susţine o lecţie obişnuită când vine pe neaşteptate însuşi
ministrul în inspecţie. Este evidentă impresia profundă pe care dascălul a făcut-o copilului de
odinioară, care rememorează detalii din viaţa domnului Trandafir pe care le-a reţinut atunci şi le
înţelege acum, după mulţi ani. Când un elev „vede” ce spune profesorul, este cea mai mare
realizare pedagogică. Acel profesor este modelul peste veacuri al dascălului perfect, dăruit
meseriei sale, care trezeşte sentimente de respect şi preţuire. Ajuns în faţa copiilor, se detaşează
de toate problemele, nemaiexistând decât auditoriul care soarbe fiecare cuvânt venit din inimă şi
pătruns în inimi. Meseria de dascăl este însă şi mesianică. În viziunea lui Octavian Goga,
dascălul este cel care ţine nestins prin timp „focul dragostei de ţară”.
Dăscăliţa este cea care alină durerile sătenilor, este „muceniţa” care îşi jertfeşte anii
tinereţii pentru binele semenilor. Nu numai copiii, ci şi bătrânii sunt beneficiarii cunoştinţelor
dăscăliţei. Întreaga comunitate o consultă, ea desluşeşte tainele cărţilor. Chipul dăscăliţei, de o
puritate angelică, având frumuseţea unei icoane, reprezintă, la Goga, oglinda sufletului
ardelenilor. Modelul este însăşi sora poetului, Victoria, învăţătoare, care a murit la vârsta de 21
de ani. Prin ochii lui Goga dascălul şi dăscăliţa sunt încununaţi parcă de nimburi, asemenea unor
sfinţi. Ei suferă pentru alţii, se jertfesc în numele comunităţii, sunt „mucenici”. Compasiunea
care reiese din versurile poetului este evidentă, el jelindu-şi sora sacrificată pe altarul profesiei.
Un alt dascăl rămas etalon pentru genialul său elev este Aron Pumnul, profesorul lui
Mihai Eminescu. Rămâne un mister al adolescenţei lui Eminescu legătura poetului cu profesorul
lui de limba română Aron Pumnul, de la Cernăuţi. Poetul a stat în gazdă la profesor, între ei
stabilindu-se o legătură profundă. Putem spune că „Lepturariul” lui Aron Pumnul a apărut ca un
moment crucial în viaţa poetului, pentru formarea personalităţii literare a lui. Dar, murind
Pumnul, Eminescu este profund impresionat şi scrie poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” cu
lacrimile în ochi, citind-o la înmormântarea profesorului. Poate că, fără Aron Pumnul, Eminescu,
deşi talentat, ar fi întârziat cu debutul literar. Profesorul l-a însufleţit şi i-a dat aripi către marea
poezie prin lectura aprofundată a înaintaşilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice şi
chiar teme literare. După moartea profesorului, Eminescu exclama, regretând: „Pumnul nu mai
este…” şi părăseşte gimnaziul pentru totdeauna. Aici se observa sentimentul reciproc de
afecţiune dintre profesor şi elev care marchează destinul tânărului poet. Relaţia lor este cu mult
peste regulile obişnuite, se ridică la rang de adoraţie, Eminescu folosindu-l pe Pumnul ca ideal
uman. Este greu să fii model, dar şi mai greu să te menţii ca etalon în ochii elevului care vrea să-
şi imite discipolul.
De la paginile Amintirilor lui I. Creangă şi , de la Dăscăliţa lui Goga, cu imagini de-ale
învăţătorului din lumea satului de altă dată şi până la literatura de azi, chipul dascalului devine
prilej de manifestare lirică a omagiului şi recunoştinţei. Ele sunt cele mai grăitoare dovezi a unei
munci care formează, în cel mai propriu sens al cuvântului, pe om. Căci vorba lui Geo Bogza
„pentru a fi om, atâtea sunt necesare”. De aceea, recunoaşterea acestei vocaţii în pagini de proză
cu vibraţie lirică sau în stiluri inspirate şi emoţionale înfloreşte pe feţele acestor învăţători
bucuria unei profesiuni care este mai mult decât profesiune pentru ca reclamă în mod imperios
har şi abnegaţie.
În zilele noastre uneori dascălul nu mai este modelul, etalonul pentru elevi. Este un
angajat bugetar, sufocat uneori de greutăţi, cu spaima zilei de mâine. Este dascăl şi atât! Fără a se
putea detaşa de problemele cotidiene, este om presat de griji şi neîmpliniri, acrit de viaţă şi fără
suport emoţional. Tratează profesia ca pe o meserie, consideră că datoria şi-o face stând dincolo
de catedră şi susţinând cu înflăcărare diverse teme. Sper că aceste excepţii se vor reorienta spre
adevăratele meserii, pentru care nu este nevoie de suflet. Şi vreau să cred că suntem o categorie
socială aparte, cu un cod deontologic pe care îl respectăm, cu principii şi bagaje de cunoştinţe pe
care le împărtăşim elevilor noştri, cu disponibilităţi de relaţionare şi alte calităţi pe care le
cultivăm din dorinţa de perfecţionare continuă. Avem vocaţia de dascăl în sânge, altfel n-am
rezista presiunilor psihice la care meseria ne supune.