Ortodoxie și Catolicism 7

Expansiunea catolicismului în secolul al X-lea.

Papalitatea traversează o perioadă de criză (sfârșitul secolului IX-secolul X).

Pierderea influenței în Bulgaria și reînceperea atacurilor arabe Papalitatea
intră în criză.
După moartea lui Ludovic al II-lea (875), Papa Ioan al VIII-lea a condus o
flotă echipată tot din resurse proprii împotriva flotei arabe. A fost ultima acțiune de
succes a papalității înainte de declanșarea acelei crize.
Întrucât Papalitatea este controlată tot mai strict de aristocrația romană, care
controla de altfel tot orașul Roma cu taxele și finanțele sale, dificultățile fiind cu
atât mai mari cu cât pontifii romani nu mai aveau nici sprijinul monarhilor
occidentali în condițiile dispariției Imperiului din Aachen și a imposibilității de a
găsi un succesor pentru Carol cel Gros, care să preia rolul de apărător al
creștinătății.
În aceste condiții, în perioada menționată, până în primele decenii ale
secolului X, se înregistrează o succesiune rapidă a papilor pe scaunul pontifical,
unii dintre ei rezistând doar câteva zile sau săptămâni.
Chiar în aceste condiții, autoritățile bizantine nu au făcut nicio încercare de
a-și impune controlul asupra Papalității, concentrându-se asupra problemelor
interne, marcată de lupta împotriva aristocrației, a cărei putere ajunge să amenințe
puterea imperială, dar și asupra politicii externe marcată de conflictul cu bulgarii,
după moartea țarului Simeon. Împărații de la Constantinopol își deplasează, deci,
forțele în Orient, concentrându-și atenția asupra recuceririi tritoriilor cucerite de
către arabi.
Papalitatea reușește să depășească această criză nefiind amenințată de la
Constantinopol, mai ales în condițiile în care de la mijlocul secolului al X-lea și-a
găsit un nou protector în persoana regelui Germaniei, Otto cel Mare, încoronat
împărat în februarie 962. Otto obținuse un prestigiu important după victoria în fața
maghiarilor de la Lechfeld și ajutorul acordat Papei în fața principilor langobarzi.
Coboară în Italia, este încoronat la Pavia după înfrângerea langobarzilor și apoi
primește coroana imperială.
Perioada domniei lui Otto este marcată de o adevărată acțiiune a
misionarilor, puternic susținuți de împărat. Astfel, acțiunile misionarilor se
îndreaptă către Peninsula Scandinavă și Danemarca, acolo unde mai acționaseră și
misionari carolingieni. Acțiunile lor încetaseră în 868. În 934 o campanie condusă
de tatăl lui Otto cel Mare, Henric I Păsărarul, îl convinge pe regele Danemarcei să
recunoască supremația regelui german și să deschidă țara misionarilor.
Arhiepiscopul de Hamburg parcurge Danemarca înainte de a muri în Suedia.
Otto continuă politica inițiată de tatăl său și forța sa militară îi determină pe
regii scandinavi să accepte influența germană și creștinarea. Trei episcopate au fost
înființate în Iutlanda, având și acordul papei în 949, toate fiind legate de aceeași
metropolă, Hamburg.
După convertirea la creștinism a regelui danez, Harald Blaatand, în 965,
acesta a sprijinit el însuși acțiunile misionarilor în Scandinavia.
Încă de la urcarea sa pe tron Otto I a acționat pentru încorporarea teritoriilor
de la est de Elba, iar operațiunile militare repetate au permis germanilor să atingă
Oderul către anul 950. Tot suveranul german având inițiativa evanghelizării acestor
teritorii. În același an în care erau recunoscute episcopatele din Iutlanda, în 948, au
fost înființate alte trei episcopate dincolo de Elba: Brandenburg, Havelberg și
Oldenburg.
Otto a conceput chiar un proiect de ansamblu pentru toate teritoriile de la
răsărit de Elba. El întemeiase încă din 937 o abație la Magdeburg, oraș situat pe
malul stâng al Elbei, din care își propunea să facă metropola de evanghelizare a
teritoriilor învecinate. Proiectul lui avea să dea rezultate, în 967-968, când
Magdeburg devine Arhiepiscopie și primul titular al scaunului din Magdeburg a
condus, fără succes, o misiune de evanghelizare în principatul Kiev.
Infuența germană a fost determinantă și în creștinarea principatelor slave
vecine, Boemia și Polonia, chiar și în Ungaria, deși într-o măsură ceva mai mică.
Boemia mai fusese ținta unei misiuni de evanghelizare în secolul al IX-lea,
misiunea fiind condusă de călugărul Metodiu, dar nu atinsese prea mult societatea
din Boemia, care revine la tradițiile păgâne. Acțiunile germane în Boemia încep tot
în vremea lui Henric I, care își impune suzeranitatea asupra Boemiei și care leagă
în mod indiscutabil politica progermană și creștinarea.
În cazul Boemiei, evanghelizarea a fost întreprinsă de clerici bavarezi, mai
ales din episcopia de Regensburg, însă rezistența păgânismului s-a dovedit a fi
foarte puternică, cu atât mai mult cu cât această grupare își avea conducătorii din
rândurile familiei ducale din Boemia. A fost chiar asasinat Venceslav, cel care
acceptase suzeranitatea lui Henric I, de către fratele său, Boleslav, acesta
revoltându-se împotriva dominației germane. I-au fost necesari 15 ani pentru a-l
înfrânge și a-l converti la creștinism. În 973 a fost înființată prima episcopie în
Boemia, cu sediul în Praga. Otto cel Mare murise, titularul fiind desemnat de fiul
său, Otto al II-lea.
Se cunosc și mai puține lucruri despre pornirile creștinismului în Polonia,
chiar dacă aici influența germană este certă. În 963 margraful Gero impune ducelui
Mieszko suzeranitatea lui Otto I. Câțiva ani mai târziu, începând cu 966, ducele,
calificat cu titlul amicus imperator, antrenează Polonia într-o alianță cu imperiul.
De altfel, în același an ducele a fost botezat. E adevărat, n-a fost botezat de clerici
venind din imperiul german. Se căsătorise cu o prințesă din Boemia și le-a revenit
clericilor cehi misiunea de a-l boteza.
Evanghelizarea țării este nu mai puțin misiunea clericilor germani. Prima
episcopie înființată la Poznan în 968 a fost condusă de un cleric german venit din
Magdeburg.
În Ungaria ducele Geza, care se căsătorise cu o prințesă creștină, a trimis în
973 ambasadori la Dieta de la Quedlinburg pentru a negocia pacea cu Otto și
pentru a-l anunța despre intenția sa de a se converti la creștinism. A fost botezat
însă abia în 985, odată cu fiul său Vajk, care după botez avea să ia numele de
Ștefan (Istvan). Botezul celor doi a avut loc în timpul unei călătorii a episcopului
din Praga, Adalbert, și a marcat un progres decisiv într-o țară în care păgânismul
era încă foarte puternic.
Ștefan este și mai ferm decât tatăl său; orientează țara înspre Roma, fiind
apoi încoronat de legații papali.
 Erau mai multe principate slave din Peninsula Balcanică ce s-au orientat spre
Constantinopol și s-au creștinat în rit bizantin. Ulterior principii din Serbia și
Croația se orientează spre Constantinopol, cu precizarea că în ceea ce privește
Croația influența bizantină nu era atât de puternică.
Croația pendulează între Bizanț și Papalitate; avea să fie mai puternică
influența celei din urmă, cu atât mai mult cu ât pontiful roman acordă titlul de rege
principelui croat, însă regele Tomislav continuă alianța cu Constantinopolul, chiar
dacă trecuse la catolicism. De altfel, principii sârbo-croați aveau să se afle de
partea lui Vasile al II-lea Macedoneanul împotriva țarului bulgar Samuel, motiv
pentru care se vor bucura de privilegii, în vreme ce Bulgaria va fi transformată în
themă. Serbia și Croația se vor bucura de o vastă autonomie.
O altă victorie avea să fie obținută în secolul al X-lea, când Rusia va intra
sub influența Bisericii constantinopolitane. Bizantinii se confruntă cu pericolul rus
pentru prima oară în 860, atunci când circa 200 de ambarcațiuni ale rușilor au
atacat Constantinopolul (și de această dată victoria asupra rușilor a fost considerată
o minune a Fecioarei Maria). Câteva decenii mai târziu țarul Kievului, Oleg, face o
nouă demonstrație de forță și sosește cu un număr mare de ambarcațiuni la porțile
Constantinopolului, unde a prădat. Prin tratatul semnat în 911, bizantinii acceptau
plata unor subsidii și li se permitea negustorilor ruși să vină la Constantinopol.
Informații despre acest tratat găsim în Cronica lui Nestor, izvor care spune că au
fost încărcați cu daruri.
Relațiile stabilite în prima jumătate a secolului al X-lea primesc o nouă
confirmare în 957, când neaghina Olga face o vizită la Constantinopol; soțul ei,
Igor, fusese ucis în 945, iar Olga conducea regența în numele fiului ei minor,
Sviatoslav. Cronica lui Nestor ne spune că a fost botezată de patriarhul
Constantinopolului. Întorcându-se în Rusia, Olga s-a hotărât să impună religia
creștină, însă planurile ei au fost zădărnicite de un puternic curent anticreștin,
păgân, condus chiar de către fiul ei, Sviatoslav. De altfel, acesta era foarte respectat
de către supușii săi; a mărit considerabil teritoriul statului său organizând campanii
împotriva khazarilor din nordul Mării Negre.
Sviatoslav a avut o evoluție interesantă. A fost chemat în ajutor de bizantini
în lupta împotriva bulgarilor, însă după aceea a încercat să se instaleze la Dunăre,
dar în 971 a fost înfrânt de împăratul Ioan I Tzimiskes, la Silistra, obligat să
părăsească Balcanii; pe drumul de întoarcere avea să fie prins și ucis de pecenegi.
 Prin urmare, fiul cel mare al lui Sviatoslav, Yaropolk, a preluat conducerea.
El era căsătorit cu o fostă călugăriță (posibil originară din Balcani). Yaropolk n-a
rămas prea mult la conducerea statului rus, fiind prins și ucis din porunca lui
Vladimir, în 978/80.
Sub presiunea varegilor păgâni, Vladimir a organizat cultul în jurul zeului
Perun; zeilor li se aduceau diferite jertfe, chiar și sacrificii omenești. A fost o
încercare zadarnică de revenire a păgânismului.
Un rol important nu l-au avut doar legăturile cu statele din jur, ci și o
prințesă din Cehia și o bulgăroaică, ambele aflate în haremul lui Vladimir, ambele
creștine.
În 984, reprezentanți ai bulgarilor musulmani de pe Volga, ai khazarilor
mozaici și reprezentanți ai Imperiului Romano-German au venit la Vladimir și
fiecare și-a prezentat religia sa, fiind respinși însă pe rând de conducătorul rus.
Fiindu-i expusă istoria Vechiului și Noului Testament de către un învățat grec,
Cronica lui Nestor ne spune că Vladimir a ascultat cu plăcere și chiar a ascultat
sfatul de a se boteza „dacă vrei să stai de-a dreapta cu cei drepți”.
În urma acestor discuții, conducătorul Kievului a trimis ambasade în diferite
state pentru a se interesa de practicile religioase. Se pare că foarte impresionată a
fost ambasada trimisă la bizantini, potrivit aceluiași izvor.
La spusele solilor, cei din anturajul lui Vladimir ar fi adăugat că bunica lui,
Olga, nu ar fi adoptat religia greacă dacă ar fi fost rea.
Înțelegem de aici că nu a fost vorba doar despre o opțiune a cneazului
Vladimir, ci a fost vorba despre alegerea făcută de aristocrația rusă aflată în jurul
conducătorului. În consecință, Vladimir răspunde cererii de ajutor venită din partea
lui Vasile al II-lea Macedoneanul. Vladimir îl sprijină să înfrângă revoltele, dar în
schimb pretinde mâna porphyrogenetei Ana, sora împăratului. La început Vasile al
II-lea l-a refuzat (prințesele bizantine nu se căsătoreau în afara imperiului; pe lângă
asta, era vorba de un păgân), dar în 988 asediază cetatea Chersones și o cucerește,
iar împăratul bizantin cedează în fața presiunii rușilor, cu condiția primirii
botezului de către cneazul rus. Ana, cu o suită numeroasă, formată nu doar din
mari demnitari, ci și din preoți, ajunge în Chersones, unde a fost celebrată căsătoria
după botezul lui Vladimir. Pentru a marca cumva acest act, Vladimir a ctitorit o
biserică în Chersones, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, după care, însoțit de
Ana, se întoarce la Kiev, cei doi ducând cu ei mai multe relicve.
 Tot în 988 cneazul rus a poruncit distrugerea idolilor și, potrivit cronicii, și-a
exprimat dorința ca întreg poporul să se boteze. Poporul s-a adunat la Nipru și toți
oamenii au intrat în apă, „unii până la gât, alții până la piept”, preoții citeau
rugăciunile și erau botezați pe rând.
E un succes care avea să sporească prestigiul Constantinopolului, dar și la
încordarea relațiilor dintre Roma și Constantinopol.