SURÂSUL BUCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ȘI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL

„NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA
Coperta 1: „Pietrele Doamnei în veșmânt de iarnă” - foto Ovidiu Ștefeligă

Au colaborat la realizarea revistei:

IOAN ABUTNĂRIŢEI LELIA MOSSORA

ION FILIPCIUC VALENTINA BECART
AL. FLORIN ŢENE MARIA TOMIȚA CORINI
ION PACHIA - TATOMIRESCU GHEORGHE SOLCAN
ȘTEFANIA OPROESCU MARIOARA VIŞAN
LAURENȚIU BĂDICIOIU ANA ARDELEANU
LUMINIȚA REVEICA ȚARAN MARIA IEVA
CONSTANTIN MĂNUȚĂ SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ FLORENTIN CAUC
MIHAI CABA NINA GONȚA
SIMINA LAZĂR - HUSER ANICA FACINA
DAN TEODORESCU ANANIE GAGNIUC
IOAN GRĂMADĂ AURA DAN
CORNELIU CARP CORINA MATEI GHERMAN
ANDREI GHEORGHE NEAGU ROLAND F. VOINESCU
IFTIMIE NESFÂNTU ŞERBAN CODRIN
CORNELIA PĂUN HEINZEL COSTEL STANCU
ALDONA REY PATRAŞ VALERIAN BEDRULE
ANGELA BURTEA IONICA BANDRABUR
MIHAI BURDUJA SIMION TUDUREAN
OANA MARIA SOROHAN DOINA GURIȚĂ
EUGEN DEUTSCH ȘTEFANA CRISTINA MARCU
NICULINA NIȚĂ DANA CIUHLĂU
PETRONELA ANGHELUŢĂ IOAN NITU
PARASCHIVA ABUTNĂRIȚEI ELEN A P EI U
IRINA LUCIA MIHALCA CONSTANTIN RUSU BUCOVINEANU
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ TRAIAN-NISTIRIUC IVANCIU
NICOLAE SILADE AURORA SÂRBU
ORTANSA COJOC ALENSIS DE NOBILIS
VASILE LARCO ALEXANDRA IANCU
GHEORGHE BÂLICI LUMINIȚA IGNEA
MIHAIL ECOVOIU DOREANU IOAN MUGUREL SASU
VALERIA IACOB TĂMAȘ

DIRECTOR
DR. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC
REDACTOR ȘEF
IOAN MUGUREL SASU
mugurel_sasu@yahoo.com
SECRETAR DE REDACȚIE
LUMINIȚA IGNEA
TEHNOREDACTARE
DORIN STEHNIOV

ISSN 2344-620X
ISSN-L 2344-620X

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conținutul materialelor revine,
în exclusivitate, semnatarilor. Rugăm să ne trimiteți textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.
Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.

Tipografia PIM Iași

 SURÂSUL BUCOVINEI

Per aspera ad astra

Privind cu ochii minții, fără a întoarce capul, nu cumva să fim bănuiți de mânie, am preferat să ne
amintim de vorbele lui Seneca decât de acea exprimare cu șablon antedecembrist: „Stimați tovarăși, nu ne-a
fost ușor”. Probabil era o formă, mai mult sau mai puțin cinstită, de a afișa modestie, dar și de a justifica
„ante portas” diferențele dintre ce se vrea și ce se poate. Nu voim ceva asemănător, chiar îndrăznim, fără pic
de blasfemie, să răstălmăcim un precept biblic (Mat.7.1) considerând că este bine să judecăm, dar cu condiția
ca și noi să acceptăm judecarea; două situații, care prin concluziile pe care le generează, pot face ca pașii
următori să fie mai puțin șovăielnici. Trăim într-o lume în care, pentru cultură, nu este în totalitate valabil
același text evanghelic (Mat.7.7), când cere nu i se dă, când caută nu găsește iar când bate greu sau deloc i se
deschide. Poate așa trebuie să fie, poate așa este bine să fie, poate altfel ar apărea îmbuibarea și sinecurismul,
după care locul celor care vor să facă s-ar muta în tribuna privitorilor cărora mulțumirea de sine le
opacizează retina în asemenea măsură încât nu mai văd decât în jurul lor. Am încercat, uneori am și reușit, să
ne adaptăm la condițiile care jalonează mersul pe drumul pe care ne deplasăm și am mai făcut un pas de un
an spre eternitate, această eternitate, care pentru a justifica logica existenței oximoronului, pentru fiecare se
poate sfârși în orice moment.
Să efectuăm o evaluare în cifre a anului care a trecut, câte cărți au avut autori membri ai cenaclului
nostru, câte apariții în mass-media etc, s-ar asemăna cu atitudinea din vremea cincinalului cu termen redus,
așa că nu o vom face, important este că activitatea noastră nu s-a întrerupt și în ciuda numărului de ani pe
care îi deținem în tezaurul personal, nu ne-am resemnat încetând a privi înainte. Să ne încurajăm spunând că
vârsta nu este determinată de numărul de ani trăiți? Nu are rost, acesta este un adevăr fundamentat și pe
deplin cunoscut de cei interesați, mai bine să ne concentrăm atenția spre cei care urmează. Ședințele se țin cu
regularitate și nu putem să nu apreciem efortul membrilor, care asigură prezența fără de care nu se poate,
venind de la distanță, chiar și pe timp nefavorabil, Vama este la mijloc, dar până la Suceava sunt 53 Km, la
Vatra Dornei sunt 57 Km, Moldovița se află la 20 Km, adică pentru a participa nu se iese de pe o stradă și se
intră pe alta. Lăsând la o parte orice afirmație din teoria grupurilor, chiar și pe Gustave Le Bon cu a sa
„Psihologia mulțimilor”, să ne considerăm împreună pur și simplu, să ne apreciem fără laudă deșartă, dar
convinși că viitorul este al nostru doar în măsura în care ni-l dorim și facem tot ce putem pentru a-l avea și
trăi.
Numărul de autori care au publicat în revista „Surâsul Bucovinei” a trecut de 200, cel puțin așa apare
în evidențele tipicarului redactor șef, sunt scriitori din țară și din exterior, poeți, prozatori, critici de artă,
artiști plastici și fotografi, oricine consideră că îi merităm atenția este, a fost și va fi bine venit în paginile
noastre. Cu precizarea că dacă se trimit texte în limbi străine, acestea să fie dublate de traducerea lor în
limba română. Repet: nu luați pâinea de la gura celor care editează reviste de sport, religie, politică și
industria sexului, să fim corecți, cred că nici ei nu vor publica poezii de dragoste sau articole de istorie
militară.
Despre festivalul care a avut loc am vorbit în numărul trecut al revistei, despre cel care va fi în acest
an vom prezenta detalii în numărul viitor, între timp vom oferi informații prin internet și desigur prin
Facebook (sic!), va fi din nou concurs, metoda de jurizare și modul de participare vor rămâne neschimbate,
nu vor fi restricții geografice și totul va fi la vedere (să nu uităm că am garantat cu barba și nu vreau să o
pierd). Vom încerca să atragem în concurs autori de poezie de dragoste, dar nici pe epigramiști nu-i vom lăsa
să fie departe de noi.
Pentru că suntem la început de an, considerăm că este momentul exprimării dorinței de a vă ști pe toți,
membri, colaboratori și prieteni, fericiți și pe deplin mulțumiți de rezultatele activităților pe care le
desfășurați și să vă adresăm urarea: LA MULȚI ANI!
Ioan Mugurel Sasu

1
 SURÂSUL BUCOVINEI
IOAN ABUTNĂRIȚEI
GENERALUL EROU AL ROMÂNIEI
LEONARD MOCIULSCHI – LA
CENTENARUL MARII UNIRI
GENERALITĂȚI
Generalul LEONARD MOCIULSCHI a luptat
în ambele războaie mondiale. A fost mereu în linia
întâi, acolo unde bătăliile au fost mai aprige. În Al
Doilea Război Mondial, a condus trupele de vânători
de munte din Caucaz până în munții Tatra și a reușit
victorii după victorii. Care a fost răspunsul
autorităților comuniste? – Șapte ani și două luni de
detenție, muncă silnică la Canalul Dunăre – Marea
Neagră , o reabilitare venită în pragul bătrâneții și o
stare gravă de sănătate.
Neamul MOCIULSCHI provine dintr-o veche
familie de aristocrați polonezi.
Istoria familiei pe pământ românesc începe cu
PAWEL, un conte originar din Liov care a părăsit
Varșovia în anul 1831, după ce revolta a fost
înăbușită, stabilindu-se în Moldova de Sus probabil
în Suceava, alături de fiul lui cel mai mic. Astfel, din
războinic polonez de elită a ajuns „mare boier
moldovean”.
Fiul lui Pawel s-a căsătorit cu o româncă, iar ei
au avut un băiat, pe care l-au botezat Gheorghe,
botezul a fost făcut chiar de Mitropolitul Moldovei –
Sofronie Miclescu. De la acea dată, grafia numelui
de familie a fost adaptată la pronunție românească.
SCURTE DATE BIOGRAFICE
Gheorghe Mociulschi a fost tatăl generalului
care s-a născut pe 27 martie 1889, în Bucecea, dar a
fost înregistrat în condica de născuți a comunei
Siminicea.
A fost cel mai mare dintre cei 10 copii ai lui
Gheorghe și al Elenei Mociulschi. Trăiau la limita
superioară a decenței după normele acelor vremuri.
Tatăl era funcționar CFR mai întâi și apoi șef de
gară la Bucecea, mutându-se cu serviciul în zona
Moldovei destul de des.
Copilăria lui Leonard Mociulschi a fost una
banală, marcată poate numai de desele schimbări de
domiciliu. Prin urmare, a schimbat des școlile.
Școala generală a terminat-o la Oltenești, județul
Vaslui, iar liceul l-a urmat la Iași. Ajuns la Iași, după
absolvire, părinții nu-l mai puteau susține financiar,
și de aceea a optat pentru varianta militară.
În anul 1908, când avea 19 ani, Leonard
Mociulschi a devenit recrut la Regimentul 13
2
„Ștefan cel Mare”, unde a descoperit și a învățat
rigoarea și disciplina vieții militare.
Peste un an, în 1910, a ieșit din unitate cu
gradul de caporal. Tot în acest an este admis la
Școala de Ofițeri de Infanterie din București, iar la
absolvire, după 2 ani, a fost repartizat la cerere la
Regimentul 8 „Dragoș” din Dorohoi.
PRIMUL RĂZBOI – PRIMA MEDALIE
În anul 1913 era ofițer adjutant, când România
s-a implicat în Al Doilea Război Balcanic. Cu
regimentul său, Leonard Mociulschi a ajuns până la
nord de Sofia, când Bulgaria a cerut armistițiul.
După încheierea păcii, comandantul R. 8 „Dragoș”
făcea următoarea apreciere la adresa tânărului ofițer:
„Și-a îndeplinit cu mult zel și inteligență misiunea,
fiind neobosit și gata în a executa în orice moment
orice ordin, fără murmur”. A fost propus și a primit
medalia „AVÂNTUL ȚĂRII” pentru merite
deosebite în luptă.
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Trei ani mai târziu, România a intrat în război.
Leonard Mociulschi era deja comandant de
companie.
A luptat în linia întâi, în Transilvania și apoi la
OITUZ, SOVEJA, MĂRĂȘTI, ONEȘTI și în
defileul CAȘINULUI. A luptat cu vitejie, iar efortul
i-a fost răsplătit pe măsura faptelor sale de arme. A
fost decorat de Regele FERDINAND cu ordinul
Coroana României cu spade în grad de cavaler și de
către generalul BERTHELOT, cu ordinul CRUCEA
DE RĂZBOI A FRANȚEI. La sfârșitul războiului,
în mai 1918, a fost detașat la Regiment 35 infanterie
„MATEI BASARAB”, din Cetatea Albă
(Basarabia), unde a primit misiunea de a curăța zona
de trupele bolșevizate care comiteau nelegiuiri și
devastau localitățile din toată Basarabia și le jefuiau.
Misiunea a fost îndeplinită, după abia 2 ani și cu
foarte multe eforturi teritoriul Basarabiei a fost
eliberat de bolșevicii care opuneau o rezistență
hotărâtă trupelor românești.
ÎNCADRAREA LUI LEONARD
MOCIULSCHI ÎN TRUPELE DE VÂNĂTORI DE
MUNTE
Din ordine superioare și ca o apreciere a
calităților sale dovedite în Marele Război, unde
demonstrase capacitățile excepționale de luptător, în
anul 1921 a fost repartizat la Batalionul 6 V.M.
„CRIȘAN” din Aiud.
La primirea sa în unitate, comandantul
batalionului îl caracteriza astfel: „Acest maior
posedă toate aptitudinile în mod excelent ce trebuie
să la aibă un vânător de munte, un bun schior și
alpinist de primă clasă, fiind apt pentru cele mai
grele oboseli, de o imensă putere de muncă. Corpul
de vânători de munte a făcut o frumoasă achiziție,
având în rândurile sale un ofițer superior înzestrat cu
toate calitățile unui prea bun ostaș”.
(Va urma...)
 SURÂSUL BUCOVINEI
ION FILIPCIUC
Cui i-e frică de maiorul Anton C. Ionescu? (I)
Anton C. Ionescu – născut în
22 martie 1886, în satul Recea, plasa
Râurile, judeţul Vâlcea, în familia
ţăranilor Constantin şi Ecaterina
Ionescu, absolvent a 8 clase liceale
(probabil în Râmnicu Vâlcea) şi a
Şcolii Militare de Infanterie (elev în
anul 1, la 21 septembrie 1908,
promovat la 1 iulie 1908)), repartizat
la Corpul II Armată la 11 iulie 1909,
cu gradul de sublocotenent; căsătorit în Câmpulung
Muscel, în ziua de 26 iulie 1911 cu Maria Ulieru („după
autorizaţia dată de Corpul II Armată prin Ordin nr. 200 /
1911”), cu care va avea patru copii: Teodor, născut la 28
iulie 1912, ora 7 a. m., dar mort în 4 august 1913; Mircea,
născut la 14 octombrie 1913, ora 11,30 p. m.; Viorica
Ana, născută în 31 martie 1915, ora 9,20 p. m., și
Vladimir, născut la 12 aprilie 1918, în Burdujeni,
Suceava.
Grade: sublocotenent în 1 iulie 1909; locotenent la 3
octombrie 1912; mobilizat la partea sedentară, în 20 iunie
1913; „trecut pe picior de pace” în ziua de 31 august
1913; mobilizat din nou la 15 august 1915 şi „trecut pe
picior de război” în 21 octombrie 1916, rănit în luptele
din Munţii Vrancei; căpitan la 1 noiembrie 1916; maior la
1 septembrie 1917; menţinut în acelaşi grad la 14 aprilie
1922, trecut în poziţie de retragere cu ordin de zi mai
1923 „pentru infirmităţi incurabile” cu Înalt Decret nr.
2766 din 5 iunie 1923.
„Fila 18 / nr. 42 din 26 III 919 st. n.
Maior Ionescu Anton
Către Cdt. Regiment 3 Grăniceri
La ordinul Domniei Voastre no. 16626, am onoare a
raporta următoarele:
La decretarea mobilizării eream Comandantul
Comp. 4 Grăniceri Giurgiu din Regt. I Grăniceri,
comandat de d-nul colonel Cantacuzino Gh.
Am făcut parte din trupele de acoperire ale Dunării
până la 1 septembrie 1916, când am fost mutat de Corpul
Grănicerilor în Regimentul 2 Grăniceri care se refăcea la
Bucureşti, după pierderile suferite la Turtucaia.[…]
Am luat parte la luptele de la 4, 10, 27, 28 şi 29
octombrie + 9-10, 11 şi 12 decembrie 1916 în Munţii
Vrancii, când am fost rănit, evacuat în spitalul din Panciu
de unde la 27 decembrie 1916 m-am înapoiat pe front. La
7 februarie 1917 am fost evacuat la spitalul Huşi, fiind
bolnav de febră recurentă. La 20 februarie, brigada de
Grăniceri m-a reţinut pentru a nu mă mai întoarce pe front
la regiment căci urma să sosească tot la Huşi pentru
refacere.
Până la sosirea Regimentului 2 Vrancia, d-nul
colonel Cantacuzino, comandantul Brigada de Grăniceri,
mi-a dat diferite însărcinări de birou.
La 1 mai 1917 constituindu-se şi unităţi de paza
frontierei am fost repartizat la Burdujeni, comandant de
companie unde am stat până la 6 iunie, când am primit
ordinul Corpului de Grăniceri că sunt detaşat la Corpul
3
Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni, unde am
îndeplint serviciul de ajutor de comandant la Regimentul I
Turda, având de comandant pe d-nul lt. colonel
Buricescu.
La 13 mai 1918, de la Regiment I Grăniceri Turda
m-am prezentat la Regiment 3 Grăniceri. Am fost decorat
cu Coroana României în grad de cavaler pentru luptele
din 27, 28 şi 29 octombrie 1916.
Am mai fost decorat tot cu Coroana României în
acelaşi grad pentru luptele de la 9, 10, 11 şi 12 decembrie
[1916], când am fost rănit; rămăsese să intervină ca să
schimbe decoraţia sau gradul ei, întrucât o mai aveam
pentru alte fapte; nu ştiu în ce sens va fi intervenit căci
n-am mai primit decât decretul pentru prima decoraţie.
Maior Anton Ionescu ”
Ultima Foaie calificativă nr. 23 pe anul 1922 (de la
1 mai 1921 până la 31 octombrie 1922)
Cu data de 12.XII./ 1922, pedepse „Arest sever” –
„10 (zece) zile, ordonată de Comandantul Divizia 8-a” cu
motivul pedepsei: „A adus acusaţiuni unui superior (lt.
col. Popescu Constantin) pe care nu a putut să le probeze.
A căutat să corumpă pe doi căpitani de grăniceri pentru
a-şi asuma conţinutul unei scrisori anonime pe care
intenţiona să o trimită Ministerului de război” (fila 31).
Din această pricină este eliminat pentru a doua oară
la înaintarea în gradul de locotenent-colonel. (Dosar
Memorii Bătrâni, Maiori 90, coperta IONESCU C.
ANTON „Retragere”, 31 file, faţă-verso, pe coperta II
fiind lipită fotografia, cu portretul bust din 1918, tăiată la
dimenisunile 7,00 x 9,50 cm)
Cum tânărul maior în retragere Ionescu C. Anton, la
vârsta de 37 de ani, avea la purtător câteva decoraţii –
Medalia jubliliară „Carol I”, Înalt Decret nr. 5384 / 1905;
„Avântul Ţărei” ; „Meritul sanitar” clasa II, Înalt Decret
nr. 2599, şi Ordinul „Coroana României”, clasa V, în grad
de cavaler cu spade, 1917 – şi diploma de licenţiat al
Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cernăuţi
(1922), îndată ce trece, „pentru infirmităţi incurabile”, „în
poziţie de retragere” din Armata Regală Română, prin
Înalt Decret nr. 2766 din 5 iunie 1923, îşi va afla în scurtă
vreme un post cu mai puţine riscuri şi mai rodnice
perspective, mai întâi la o școală din Cernăuți, apoi, în
avocatură, la București.
Cele din urmă semne de viaţă sunt paginile cu
amintirile din zilele Unirii Bucovinei cu România,
redactate în toamna anului 1968 (Cf. Mihai-Aurelian
Căruntu, Zorile Unirii la Suceava, Editura Muşatini,
Suceava, 2008) – cu câteva adăugiri la cele tipărite în
1935 în „Gazeta Bucovinenilor” din Bucureşti –, probabil
după ce România a refuzat să participe, în luna august
1968, la invadarea Cehoslovaciei cu trupele Pactului de la
Varşovia.
Anton C. Ionescu moare în casa lui din Intrarea
Crainicului 5, Sector 7, Bucureşti, în ziua de sâmbătă, 7
martie 1978, după o vieţuire pe pământ şi sub soare, de 91
de ani, 11 luni şi una săptămână, precum atestă
Certificatul de deces, Seria D.5, nr. 721835, decesul fiind
trecut în registrul stării civile la nr. 367 / 1978, luna
martie, ziua 8, municipiul Bucureşti, eliberat în 8 III.
1978 cu nr. 3438, de Starea Civilă a Sectorului 7,
Bucureşti, înmormântat în Cimitirul Militar Ghencea din
Bucureşti, deshumat în 1996, ultimele oseminte
păstrându-se în osuarul cimitirului. (Va urma...)
 SURÂSUL BUCOVINEI
AL. FLORIN ŢENE
CRITICUL DE POEZIE
UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN?
În general criticul de poezie a
fost interesat de modul în care
poetul este influenţat de mediu şi
societate, dar şi de imaginile a tot
cuprinzătoare care influenţează
printr-un rol mediator textul,
societatea şi iubitorul de poezie.
O nouă critică a poeziei
determină în poezie structuri
diacronice şi de respingere din partea poeţilor, cu toate că
unii exegeţi evidenţiază acest fapt ca o determinare
avantajoasă între cele două domenii. Critica reprezintă în
general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de
ce ce este rău, dar se pune întrebarea cine alege critica
bună, obiectivă de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul
unui critic să dea verdicte, când istoria literaturii ne
dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?
O critică a poeziei implică mai multe direcţii:
valorizarea eului, lucru cel poate face doar, eventual, un
psiholog; o interpretare a efectului asupra cititorului de
către poezie; o taxonomizare a tipologiei individului; o
analiză a postulatului că prin poezie se exprimă fiinţa
umană; o receptare a poeziei ca drept capacitate de
vibraţie a societăţii prin trăirile poetului, ci nu a te înrobi,
diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos. Primul
element se referă la anularea timpului liniar şi uniform, şi
evidenţiază înţelegerea timpului poetic, totodată efemer
,dar şi trainic.
Poezia, inclusiv critica ei, îşi justifică existenţa în
demersul pentru organizarea, structurarea psihicului
omului şi a lumii lui, şi în special excelează în
caracteristica ei de a deţine un sistem de reguli semiotice
pentru interpretarea, includerea experienţei umane într-o
construcţie lexicală, ce exprimă o realitate, dar nu este
realitate, însă este mai reală decît percepţia acesteia de
către om.
Poetica şi metapoetica au capacitatea de a include în
ele unitatea dintre structuri descoperite nu în interiorul lor
ci în exteriorul lumii.
Dezbaterea imanentă a poeziei-constată Al. Husar* -
ne conduce spre ideea de angrenaj ca sinteză
concluzionară a modalităţilor concrete ale poeziei. Critica
de poezie este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa
construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Faptul că
poezia vine din domeniul creaţiei literare nu este
antagonică criticii de poezie, cu toate că aceasta din urmă
vine,aşa cum susţin unii exegeţi, din domeniul ştiinţei.
Sau sunt antagonice? Această „construcţie!” deschide
drumul radial al metapoeticii. (vezi: Al. Husar,
Metapoetica, Prolegomene” Ed. Univers, Bucureşti,1983).
În eseustudiul acesta încerc să arăt, pe de-oparte,
inutilitatea criticii poeziei (mergând pe principiul nu e
4
frumos ce e frumos, ci ce-mi place mie), dar, să şi apăr
funcţia cognitivă a criticii poeziei.
În calitate de critic al poeziei pot să abordez modele
ale lumii oferite de poezie; dar nu pot să fiu, în acelaş
moment, şi ideolog şi poet, în acest context e necesar să
sondăm modelele pentru a descoperi semnele de criză ale
complexului structural, negativităţile aduse complexului,
orizontul unui viitor eliberat de prejudecăţi. În condiţiile
fiinţei lucide ce aduce şi produce conjucturile mari ale
istoriei provenite din adâncul istoriei le putem prevedea,
alimenta cu mituri şi aduce în terenul poeziei, a fabulaţiei.
Misiunea criticului de poezie este mai dificilă decât
aceea a simplului critic literar, deoarece acesta trebuie să
fie şi poet, căci venind din interiorul acestui univers poate
înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază opera
poetică. Critica de poezie, ci nu teoria ei, se mişcă şi
glisează în direcţia evoluţiei poeziei fără încetare, merge
înainte culegând pentru „ştiinţa”poeziei noi probleme”,
căci ea este conştiinţa realităţii poeziei.
Georges Poules subliniază că în timp conştiinţa
critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care
este efervescentă şi puternică, ocupând, evident, primul
plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorului de poezie.
Abordând, în acest context, problema conştiinţei
critice a poeziei, constituită din conştiinţa inerentă a
poeziei ce este trăită adânc, aceasta îşi găseşte locul
primordial în conştiinţa îndrăgostitului de poezie. Rolul
criticii de a descifra semnele unei poezii este renagat de
Serge Doubrovscki, deoarece critica nu este descifrarea
unei opere pentru a deveni contrariu acesteia. Critica de
poezie este, dincolo de înţelegerea profundă, vibratoare a
semnelor, este o afirmare a valorii. Trebuie să înţelegem
că eul criticului, la fel ca şi eul poetului este o
subiectivitate inversă. Dintr-o expresie dată, şi poet, şi
critic-obţin lucrarea care este pro-glob, pentru un aspect
esenţial al proglobmodernului, noul curent indentificat de
mine în actuala evoluţie a poeziei, şi artei, în contextul
globalizării.
Criticul-parazit al poeziei, pot spune, că este veriga
intermediară, a treia, între poet şi cititor, el este parazitul
poetului care de multe ori, de-alungul istoriei literare, s-a
înşelat,dar şi a canalizat gustul cititorilor, privind valoarea
poeziei criticate. Dacă poezie este fructul eului poetului,
lucrarea criticului este „parazitul” acestui produs.
În concluzie, o critică a poeziei mai tangenţială de
obiectul/subiectul său trebuie - după părerea mea - să
înglobeze această „construcţie” ambivalentă în contextul
că tot ce-i mondializat în capul poetului ţine de ordinea
naturii lui şi se caracterizează prin trăiri intense şi
spontane, şi că ce trebuie să respecte o normă, ea aparţine
poeziei şi prezintă caracteristicile relativului, ale
particularului.
*Alexandru Husar (n. la Ilva Mare, 26 aprilie 1920 – m.
17 mai 2009), Important filosof al culturii româneşti,
cercetător al istoriei civilizaţiei, eseist filosofic şi
moralist. (n.r.)
 SURÂSUL BUCOVINEI
ION PACHIA - TATOMIRESCU
„Aşezământul“ celor patru sute (de
handicapaţi)
(Continuare din numărul anterior...)
Miluşa (1) lasă a se înţelege că-i „etalon-
secretară“ de director de Aşezământ:
«Imediat, secretara veni fără a fi chemată [...].
Mică, bondoacă, cu părul albit în cea mai mare
parte, poate din cauza văduviei prelungite, poate din
alte pricini; nu concepea să fie redusă la tăcere [...].
Îl privi pe director cu un aer nemulţumit, vrând să-l
atenţioneze parcă, asupra faptului că putea pierde un
posibil aliat» (p. 48 sq.);
«„Sunt o legumă. Din mine se revarsă
vitaminele vegetale. În pântec port sămânţa
devenirii. Nu am niciodată sentimentul intimităţii. Şi
tot ceea ce ar fi putut să mă distrugă, a devenit o
umbră, pentru că eu, bătrâna legumă, port în mine
soarele zilelor adunate cu neostenită trudă. N-am
râvnit niciodată la faima suratelor mele. Avem locul
nostru bine definit. Nu, nu pot fi niciodată copac şi
nici el legumă. Sunt atâtea lucruri în care numai eu
pot fi prezentă. Niciodată altfel“. / „−Cine să tot
trimită asemenea mesaje, tovarăşă secretară?“ /
„−Apoi dom’ director, eu nu pot să ştiu! O fi vreunul
din ăia politici, că ăştia-s vicleni, şcoliţi să umble cu
tot felul de capcane“, încearcă să-l lămurească
Miluşa. „−Dar ce, avem din ăştia?, se prefăcu
directorul neştiutor. / „−Avem dom’ director! Numai
că pe fişa lor de internare scrie altceva.“ / „−Şi-i
ştii?“ / „−E un aviator mai bătrân care a vrut să fure
un avion şi să plece peste hotare, mai e un fost
ziarist, cam dus cu pluta, un scriitor nebun
anticomunist, cam atâta.“ / „−Şi-i pot vedea şi eu?“ /
„−Şi dacă-i vedeţi, ce? Credeţi că-s proşti să se dea
pe faţă? Ori vreţi să faceţi din ei scriitori! Vă
sfătuiesc să nu vă băgaţi nasul. Prea pute.“
Directorul luă aminte» (p. 92 sq.).
Tancău (2) – Helciug (3) constituie un binom
al „belicoşeniei infirmilor“ / „încăierării
asistaţilor“; „conflictul bâtelor“ se încheie cu
tratamentul bătăuşilor la Cabinetul Medical:
«Vacarmul cuprinse în câteva minute întreaga
colectivitate [din Aşezământ]. Tancău se bătea cu
Helciug. Fiecare cu o scândură în mână. Fiecare cu
vânătăi şi răni sângerânde. În jurul lor, numai
îndemnuri belicoase. Asistaţii năvăleau de peste tot.
5
Holurile deveniseră neîncăpătoare. Urletele
prietenilor şi neprietenilor umpleau clădirea » (p.55).
Corcodel (2’) – Petrică (3’) se relevă într-un
binom al „crimei“, al „fraticidului-de-Aşezământ“,
de tip Abel – Cain ; „conflictul folosirii albei arme“
se termină „cu moartea celui slab“:
«Portarul, în uniforma cărămizie, îl salută
vizibil speriat: „−Să trăiţi, tovarăşe director! Petrică
l-a omorât pe Corcodel!“ [...]. Pe uşă intră
supraveghetorul de noapte. „−Ce-ai păzit?“ îl luă
directorul din scurt. / „−Eram la etajul patru când
Petre a băgat cuţitul în Corcodel. Ştiţi şi
dumneavoastră că suntem doar câte unul la patru
sute de internaţi [...]. „−Şi de ce l-a înjunghiat aşa, în
miez de noapte?“ / „−A intrat în dormitorul lu’ aia
care striga lozinci în timp ce se regula cu unu’.“ /
„−Vorbeşte mă, frumos!“ / „−De vorbit frumos îmi
arde mie? E o grozăvie în dormitor! Era s-o taie şi pe
aia, pentru că se săturase de lozincile ei.“» (p. 91
sq.).
Siminică (4) poartă − ca secretar al
organizaţiei de partid din Aşezământ − „complexul
damnatului cu suspendare“:
«Tovarăşul Siminică, având ochii sticlind de
băutură, se apropie jovial [de directorul Daniel
Ştefan], încercând cu familiaritate să-l convingă că
totul e normal. „− Ce mai faceţi tovarăşe director?“ /
„−Ascultă măi tovarăşe, eu nu ştiu cine te-a pus pe
dumneata, dar află de la mine că eu nu sunt pus aici
pentru a tolera violenţa. Iar dacă dumneata nu vrei să
mă sprijini, treaba dumitale ! Eu sunt în acelaşi
partid, n-am alt partid şi am înţeles că nu trebuie să
tolerez o mulţime de lucruri de pe aici.“ / „−Treaba
dumneavoastră, tovarăşe director ! Dar eu vă dau un
sfat. Nu începeţi aşa un război. Sunteţi prea mic. Eu
cu ce m-am ales? C-o condamnare. Vreţi să vă
sprijin? Nu. Mă voi gândi doar la mine. Şi pe celălalt
director dinaintea dumneavoastră, l-am sprijinit şi,
când am fost la înghesuială, m-a lăsat singur în faţa
tuturor: „Fă, dragul meu, te rog, fă un scaun pentru
măcelar, ca să ne dea ceva carne pentru cantină, fă-i
un fotoliu directorului de la PECO pentru benzină,
du copiii la miliţie să taie lemne, dă-i şi la consiliu
pentru deszăpezire, iar când au început cercetările
tot eu am căzut vinovat. Când am făcut unuia şi
altuia din ştăbime lucruri mai ieftine, am fost acuzat
de furt. Acum încearcă toţi să mă schimbe“, zise
Siminică dintr-o răsuflare. / „−Eu n-o să fac aşa ceva
!“ / „−Sunteţi prea mic, tovarăşe director ! Şi vă rog
să mă scuzaţi că vă spun, nu aveţi proptele. Ăştia au
de toate. Carnea o fură de la cazan şi o duc unde
trebuie şi cui trebuie. O scândură la fel şi multe
altele. Dacă nu curge, pică. Iar dumneavoastră cu ce
vreţi să le staţi în faţă? Cu dreptatea?» (p. 56 –
pentru „completarea“ trăsăturilor tipologice, v.
infra, „dinspre Durlănescu“).
(Va continua...)
 SURÂSUL BUCOVINEI
ŞTEFANIA OPROESCU
De la Dracula la Cheekey Girls
Avem noi românii meteahna de a nu pune între
paranteze dimensiunile, dincolo de tot ce ni s-a dat
prin creaţie. Nu că am fi dus lipsă de modele dar
continuu le-am ignorat cu deliberată ingratitudine.
Vizitând Vrancea acum câţiva ani, ambasadorul
Braziliei la Bucureşti Jeronimo Moscardo spunea,
printre altele "Vă invidiez (pe voi, românii) pentru
că aveţi o istorie, un trecut". Pentru o clipă m-a
făcut să mă simt bine. Până când mi-am adus aminte
de bogăţia spirituală pe care a adus-o lumii această
tânără Americă Latină. Şi de tenacitatea cu care
Eduardo Galeano se transpune într-o istorie a acestui
pământ inventând-o acolo unde era nevoie. Ce spune
autorul în prefaţă "Eu nu sunt istoric. Sunt un
scriitor care ar vrea să contribuie la recuperarea
memoriei sechestrate a întregii Americi şi mai ales a
Americii Latine, pământ dispreţuit şi jinduit; aş vrea
să vorbesc cu ea, să-i pătrund secretele, să o întreb
din ce lut a fost zămislit, din ce dragoste sau din ce
viol s-a născut… Şi totuşi, fiecare fragment al
acestui vast mozaic se sprijină pe o solidă bază
documentală", (E. Galeano - Memoria focului - Ed.
Politică - Bucureşti - 1988).
De aici, întrebarea: Ce anume a lipsit din aerul
respirat de noi, din hrana pământului nostru, din
compoziţia chimică a materialului din care suntem
plămădiţi de nu reuşim să transcendem dincolo de
statutul de mereu supuşi ai altor naţii? Uitaţi,
pomeniţi în fugă prin manuale şcolare au rămas
Zamolxe, Burebista, Decebal. Asta ca să nu forţăm
nota întrebând tinerii de azi cine au fost Gelu, Glad
şi Menumorut? Ne-am lăsat invadaţi de Dracula, cel
lansat în universalitate de un străin de naţie. Şi ne
mai mirăm aşadar că în anul 2004 asistăm la
următoarea aserţiune a domnului Valeriu Bîrgău:
"Dacă primul român ajuns în Regatul Unit al Marii
Britanii a fost Vlad Țepeş - DRACULA - care i-a
înfiorat pe mândrii insulari , ultimul român sosit în
acelaşi regat este Daniela (coperta spate a
volumului de versuri C - ed. Călăuza 2004). Între
aceste paranteze nu poţi decât să te înfiori mai abitir
decât mândrii insulari.
Chiar aşa, domnule Bîrgău? De ce-mi sună vag,
din memorie dorinţa altei poete mult comentată care
6
se visa în intimitatea confraţilor de la Eminescu la
L.I.S.? Paranteze, paranteze, care ne strivesc
existenţa cu bună ştiinţă. Căci nu poţi acuza de
infantilism un exponent al literelor dintr-o zonă
geografică, aflat în acelaşi neam al glăsuirii. Cum se
explică atunci, deosebita atenţie acordată apariţiei
editoriale a volumului de versuri mai sus menţionat,
semnat Daniela. Doar dacă n-am slugărit destul la
porţile Orientului şi am mai rămas datori la porţile…
Occidentului. Poate viciul transmis genetic, poate
alte tare ne vin din subconştient.
Să ne apropiem dar de "profunzimile" autoarei
"înger", ultima sosită în Regat (O, dacă am şti că
îngerii au sex, mi-ar mai veni inima la loc).
Presupun că exprimarea îngerului în limba natală i-a
dat mare bătaie de cap traducătorului în engleză:
„urmăriţi de poter (o) a (sa) binocloasă
duşuiţi de ibric” (Pre istorie)
„Molii şi şobolani şi alţii tânjesc
bale (...) le cad dup-o bucată
de haină degeaba” (Troc)
„Cu saboţii din piatră
inima-i călcat” (Aseară)
„Mă-ncearcă o junghi'e
ce-ajunge la os
mai scot înc-un ghimpe
o junghie de os” (Sintonie).
Despre poezie ce să spun. Scofală mare, nu alta!
Volumul copertat din gros şi cu hârtie ce nu-şi
permite oricine, plus bilingvismul, face 32 de poeme
o carte "adevărată". Mai ales dacă ţine seama de
faptul că este vorba despre ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită. După 2-3 Haiku-uri reuşite, rămâi siderat
la:
„Miiiaau… Miiau… Miau!
Papagalul imită pisica din geam.”
Ce efort de traducere! Ce efort de pătrundere în
taine!
N-a mai rămas prea mult de spus că aproape
s-au terminat poemele. Poate Daniela are mai mult
de spus, vorba ei:
"Dacă acum mi-e norocul
să fiu poetă
am să fiu o scriitoare bună" (Migrare tibetană).
Poate Valeriu Bîrgău, cel care tot după spusa
Danielei: "M-a pus pe treabă" ştie şi domnia sa mai
mult. Să închei cu: mai aşteptăm şi alte poeme? Să
decid: ne ajunge! Dracula ştie. Că dracul cu aripi de
înger ne păcăleşte pe toţi. Balcanici sau ne. Aferim!
 SURÂSUL BUCOVINEI
LAURENȚIU BĂDICIOIU
Romeo și Julieta la Mizil, ediția a XII-a
„Nu am câtuşi de puţin
intenţia să glumesc, atunci când
voi afirma că una dintre marile
dorinţe ale vieţii mele a fost să
vizitez Mizilul. Dorinţa aceasta
mi s-a împlinit, în fine, în
toamna anului trecut.” (Geo
Bogza, „175 de minute la
Mizil”)
Istoria literaturii se rescrie la… Mizil. Romeo și
Julieta, simbol al iubirii desăvârșite, dar tragice, renasc la
Mizil
într-o cheie parodică, sub zodia lui Caragiale. Astfel,
de 11 ani, se organizează aici un festival literar dedicat
românilor de pretutindeni. Festivalul Internațional de
Poezie și Epigramă „Romeo și Julieta la Mizil” a debutat
în 2007, la 100 de ani de la publicarea comediei
omonime, scrisă de mizileanul George Ranetti.
Înscrierile la ediția a XII-a se fac pe
www.romeojulietalamizil.ro până pe 10.12.2018. Cei fără
internet pot trimite textele pe adresa: prof. Laurenţiu
Bădicioiu, Liceul Teoretic „Gr. Tocilescu”, str. N.
Bălcescu, nr.111-131, Mizil, Prahova, cu menţiunea:
pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, XII. Creațiile nu
trebuie publicate pe hârtie sau postate pe internet până pe
26 ianuarie 2019. Elevii care participă și se situează cel
mai bine în clasamentul general vor fi recompensați cu
premii speciale de către organizatori. La Poezie vor fi
trimise trei creații, dintre care una va fi obligatoriu cu
rimă, iar la Epigramă, patru catrene dintre care unul la
tema Mizilul. La festival se pot înscrie tinerii români… de
orice vârstă(!), de pretutindeni, indiferent dacă sunt
scriitori consacrați sau debutanți. Premiile sunt de 3200
de lei pentru cele două secțiuni.
Invitații ediției a XII-a sunt președintele Academiei
Române, prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop și președintele
Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, Arcadie Suceveanu.
Festivitatea de premiere va fi pe 26 ianuarie 2019 la
Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil, ca de
obicei.
La celelalte ediții au participat ca invitați: Solomon
Marcus, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu, Ștefan
Cazimir, Daniel Cristea-Enache, Mircea Ionescu-Quintus,
Ecaterina Andronescu, Lucia Olaru Nenati, Elis Râpeanu,
Mihai Stănescu, Mircea Dinescu, Dan C. Mihăilescu,
Sorin Roșca Stănescu, George Stanca, Corneliu Leu,
Alexandru Mironov, Dan Mircea Cipariu, Sorin Preda,
Daniela Vlădescu, Aurel Antonie, Nicolae Dragoș, Dan
Lupescu, Gheorghe Brezeanu, Mircea Vintilă. La ediția
precedentă s-au înscris, la Poezie și Epigramă, 481 de
concurenți din România, Austria, Canada, Cehia, Elveția,
Franţa, Germania, Israel, Italia, Portugalia, R. Moldova,
Spania, Scoţia, Spania, Ucraina. De-a lungul celor 11
ediții au participat cca 3500 de concurenți.
7
Demn de amintit este că, la inițiativa regretatului
acad. Solomon Marcus, de șase ediții, în programul
festivalului are loc dezbaterea intitulată „Starea umorului
românesc contemporan”.
Festivalul este susținut de Fundația Culturală
„Romeo și Julieta la Mizil” în colaborare cu Liceul
Teoretic „Grigore Tocilescu” și se află sub egida
Ministerului Educației Naționale și a Inspectoratului
Școlar Județean Prahova în colaborare cu Casa Corpului
Didactic Prahova.
Printre partenerii consacrați se numără Radio
România Actualități, TVR și Institutul „Eudoxiu
Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni. Din vara
lui 2018, parteneriatul trilateral dintre Liceul Teoretic
„Grigore Tocilescu”, Liceul Teoretic Puhoi (Republica
Moldova) și Liceul „Mihai Eminescu” (Ucraina) va spori
numărul de concurenți-elevi români din diaspora.
Din Chișinău, parteneri constanți ai festivalului sunt
Direcția Generală Educație, Tineret și Sport și Fundația
„Drăghiștea”. Un partener recent, dar foarte implicat este
Asociația culturală „Mihai Eminescu” din Cernăuți,
condusă de dl. profesor Vasile Bâcu.
Trebuie menționat că, de-a lungul celor 11 ediții, au
participat sute de concurenți din Republica Moldova,
elevi, studenți, profesori și scriitori consacrați. Mai mult,
de câteva ori, medaliile și trofeele cele mai strălucitoare
s-au îndreptat către concurenții din Republica Moldova.
Astfel, Ion Diviza, din Chișinău a fost dublu câștigător al
Marelui Premiu „Grigore Tocilescu” la secțiunea
Epigramă, iar Gheorghe Bâlici, tot din Chișinău, a fost și
el câștigător al Marelui Premiu la aceeași secțiune.
Parteneriatul cu Liceul Teoretic Puhoi și cu Direcția de
Învățământ Ialoveni s-a concretizat într-un număr mare de
participanți și vizite ale delegațiilor de profesori și elevi la
liceul din Mizil, dar și prin participarea la festivitatea de
premiere, unde elevii au fost recompensați pentru
rezultatele meritorii.
Nicolae Dabija scria despre acest festival: „Mizilul a
fost timp de câteva zile capitala Poeziei româneşti.
Nichita Stănescu spusese cu o ocazie: <<În materie de
poezie România este un mare imperiu>>. Mizilul este o
urbe care face parte din acest imperiu şi l-aş numi în
context un oraş imperial. Aici dimensiunea lui sufletească
importă cel mai mult. Am cunoscut Mizilul prin
intermediul oamenilor lui. Concluzia mea e: dacă fiecare
localitate din Ţară, indiferent de dimensiune, ar asemenea
organizatori, România ar avea vreo 10 000 de festivaluri
de poezie.”
„Minutul 175. Trenul porneşte. Trec la fereastra din
partea cealaltă, spre câmp. Sub lumina lunii, Bărăganul se
întinde nesfârşit şi în depărtare devine haotic. E luni, 10
octombrie 1938, mă cheamă Geo Bogza, am treizeci de
ani şi am vizitat pentru prima oară în viaţa mea Mizilul.
Viaţa şi lumea mi se par fantastice, de neînţeles.”
(Geo Bogza, „175 de minute la Mizil”)
Coordonatorii festivalului: prof. Laurențiu
Bădicioiu, ec. Claudiu - Remus Minea și Victor Minea,
directorul Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu”.
 SURÂSUL BUCOVINEI
LUMINIȚA REVEICA ȚARAN
Romanul unui destin contemporan
„Fericita bătrânețe a lui Avraam”, ultimul
roman al lui Marian Călinescu – alături de
„Pământul care fură”, „Noblețe de tâlhar” și „Cei
șapte aleși” – re-scrie prezentul din perspective
narative multiple, conturând o frescă a unui loc
sedus de vâltoarea unui datum impasibil și orgolios
care dictează fărâma de viață a fiecărui personaj,
printr-o continuă oglindire existențială în destinul
unui singur personaj, Stelian Dumitru: „În viața mea,
frământată, tumultoasă și, până la un punct, murdară,
el a apărut ca un reper. De la o vreme încoace,
viețile noastre s-au împletit ireversibil sau, păstrând
proporțiile, viața mea s-a răsucit ca o tulpină
volubilă în jurul unui trunchi de copac. El, Stelian
Dumitru, este pilonul major al existenței mele.”;
„Stelian Dumitru este încarnarea unei idei, sau mai
curând a unui ideal. Am încercat în toată această
vreme să fiu ca el, să iau deciziile pe care el le-ar fi
luat…Zadarnic!...Am devenit, cu timpul, cel mult o
umbră, o copie infidelă și ștearsă, un kitsch, fiindcă
el aduce mereu un plus. E inovator, sparge normele
și le reconstruiește în ceva superior.”; „…Stelian
Dumitru există și eu trăiesc în preajma lui, mă simt
nespus de securizat și de fericit…Nouă, muritorilor,
ne trebuie atât de puțin pentru ca existența noastră să
capete sens!...O singură mână întinsă la nevoie, de
care te poți prinde strâns…”.
Discursul polifonic al romanului nu fărâmițează
perspectiva narativă, chiar dacă cele 20 de părți
prezintă ipostaze existențiale ale personajelor,
unitatea scriiturii este definită ca un puzzle al unei
vieți recuperate prin intermediul personajului
central, Stelian Dumitru, astfel că fiecare personaj
devine o instanță narativă care realizează liniaritatea
textului. Tehnica narativă care reconstruiește
destinul fiecărui personaj este contrapunctul, ca
nucleu al întâmplării răstălmăcite de atotputernicia
unui hic et nunc. Motivul biblic, al seminției lui
Avraam, constituie liantul evenimențial care
primește și împlinește destinul personajelor, ca
răscumpărare a darului de umanitate primit ca
soartă: „Domnul a zis către Avraam: Ieși din
pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și
8
vino în pământul pe care ți-l voi arăt Eu. Și Eu voi
ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi
mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare și se
vor binecuvânta întru tine toate neamurile
pământului.”
Realismul discursului narativ subiectiv se
supune, uneori, „furcilor caudine” ale naturalismului
care, sub pecetea evenimentului brut, iese din matca
firescului, prin asumarea unui trai in extremis: „Am
învățat treptat multe lucruri noi și utile pentru un om
fără acoperiș, ca mine: de pildă, că nu se poate cerși
pe unde ai chef fără să plătești taxă. Această lecție
m-a costat doi dinți și un număr greu de apreciat de
vânătăi. Cei doi bătăuși m-au lăsat chircit la pământ,
într-o baltă. Am mai aflat că nicăieri nu ești cu
adevărat liber. Interlopii m-au obligat să umblu pe
trenuri, unde încercam din răsputeri să produc bani,
cerșind sau vânzând diverse obiecte, dar mai cu
seamă dintr-acelea cu iz religios, fiindcă ele trezesc
în cumpărători o evlavie care merge mână în mână
cu generozitatea”.
Omul, prins în mrejele unui cotidian plăsmuit
din firele îndărătnice ale măsluirilor timpului,
împrumută, uneori, naturii sentimentele care-i
desțelenesc sufletul: „Bătrânul privește în sus, către
cer. Toamna îmblătește cu cruzime frunzișul. Nimic
nu îl mișcă mai profund decât un paltin care
desfrunzește…”: „Deasupra fânarului, însă, din
coroana abia ițită a unui brad, izbucnește soarele, și
lumina lui face cerul să devină alb până departe, iar
razele lui ca niște brațe întinse se apropie, fără a-l
atinge, de un brad matur cu coroana ușor asimetrică,
ce pare să se încline dinaintea astrului ceresc. Bradul
e în întregime în partea luminoasă a tabloului și
tulpina lui fără crengi până la înălțimea unui stat de
om vrea parcă să arate că nu are nicio pudoare
nefirească, că nu are nimic de ascuns. Grație, uimire,
extaz…O apariție insolită…”
„Orizontul de așteptare” al fiecărui personaj își
are rădăcinile într-un timp încremenit în propria-i
devenire, sedus de iureșul contemporaneității:
„Întreaga mea viață mi-am irosit-o așteptând ba una,
ba alta, și poate de aceea, lucrul la care mă pricep cel
mai bine este acesta: să aștept. Constat, acum, pe
final, că așteptarea unui om bătrân este ceva
substanțial diferit de așteptarea unui tânăr; ultimul
așteaptă cu nerăbdare, silindu-se, dacă ar putea, să
grăbească timpul. În contrast cu primul, care
așteaptă cu înfrigurare și ar da orice, dacă nu poate
să dea timpul înapoi, cel puțin să îl oprească în loc.”
Mânuind condeiul cu precizia unui ceasornicar
al prezentului, Marian Călinescu a reușit să
îmblânzească îndărătnicia contemporaneității
printr-o adevărată frescă a prezentului decadent și
orgolios care cerșește supraviețuirea la limita dintre
viață și moarte și care renaște prin cuvântul scris.
Prof. dr. Luminița Reveica Țaran
 SURÂSUL BUCOVINEI
CONSTANTIN MĂNUŢĂ
Rondelurile Olguţei Luncaşu Trifan
O carte frumoasă de rondeluri scrie Olguţei Luncaşu
Trifan cu titlul Vibraţiile sufletului în rondel, Editura
Rotipo, Iaşi, 2017, unde cuvântul care denumeşte specia
lirică clasică şi fixă este încorporat în titlu cu dorinţa de a
atrage intenţionat atenţia cititorilor.
Cartea are o prefaţă de Dumitru Brăneanu şi o
postfaţă de Marian Malciu scriitori care trasează
coordonatele liricii autoarei, insistând şi asupra tehnicii
versificaţiei unui asemenea demers poetic.
Un lucru îmbucurător este faptul că tot mai mulţi
creatori se îndreaptă spre poeziile cu formă fixă,
redescoperind frumuseţea şi armonia clasică a poeziei de
odinioară, când sufletul plutea îmbătat de roze şi de
muzica sferelor divine.
La fel ca sonetul, rondelul se bazează pe respectarea
cu religiozitate a unor reguli în care accentul cade pe
armonie, puritate, claritate şi gingăşie. Cel care a ilustrat
magistral arta rondelului în literatura română a fost
Alexandru Macedonski cu opera sa de maturitate, Poema
rondelurilor care cuprinde 54 de poeme. Un prolific în
arta rondelurilor la ora actuală este scriitorul Vasile Filip
care a ajuns la cea de-a opta carte.
Tematica rondelurilor Olguţei Luncaşu Trifan este
bogată şi diversă, specia rondelului ocupând o poziţie
privilegiată în scrierile sale, încât creează un univers
fascinant, miraculos şi mirobolant, recreând metaforic
lumea.
Scriitorul Valeriu Stancu afirma în revista
Cronica,12.12.2011 că „ A scrie astăzi poezie clasică şi
mai ales sonet şi rondel este aş zice eu un risc asumat, un
act de mare curaj creativ, poezia cu formă fixă poate părea
vetustă într-o epocă în care experimentele lirice întrec
orice închipuire”, curaj pe care şi-l asumă poeta care ca
orice creator prin iluminare ajunge la uimire, dacă
admitem faptul că poezia este fiica uimirii cum era
denumită în antichitate şi trăim în lume pentru a ne uimi
după cum afirma Goethe în Anabasis.
În zbaterea sa lăuntrică poeta tinde spre desăvârşirea
operei de artă, neocolind nici stângăciile, deoarece numai
arta e nemuritoare şi poeta învinge timpul.
Volumul se deschide cu Rondel, rondelului prin care
autoarea îl aşază la loc ferit între pereţii de sticlă,
aspirând alături de sonet la tronul de rege al poeziei, ca un
giuvaer care înnobilează zicerea şi alină sufletele: „Între
9
pereţi de sticlă aşez rondelul / Să nu-l atingă praful sau
uitarea, / Să-l vadă soarele, să-l ştie cerul, / Iar omul să-i
iubească armonizarea. // Orice poet să vadă-n el modelul,
/ Dorind să-i cânte în rimă-mbrăţişarea… // Iubiţi-l şi-i
slăviţi înfăţişarea! / Lacrimi din suflet curs-au prin penelul
/ Poetului, ca să-şi atingă ţelul: / Un giuvaer în versuri –
alinarea. / Între pereţi de sticlă aşez rondelul...”
„L’amor che move il sole e l’altre stelle – iubirea
care mişcă soarele şi celelalte stele”, după cum afirma
Dante Alighieri în Divina Comedie, străbate ca un fir roşu
întreaga creaţie a Olguţei Luncaşu Trifan.
Rima este stăpâna versului aşezat ca un fluture pe
mână „Doar rima, marea stăpână, / Îl ceartă amarnic,
strigând: / -Să-ţi cauţi surata, plângând! / Cerul privind, el
îngână: / -Ţine-mă, Doamne, de mână!” (Rondelul
poetului).
Ca în viziunea poeţilor clasici tema iubirii apare
îmbinată cu cea a naturii, încât într-un cadru pitoresc
putem vorbi de dragoste, într-o iubire ninsă, dar cu
străluciri de stea: „Poveşti de dragoste răsar sub fulgi de
nea, / Iar inimi calde fac cuib sub albul lor, / În foc
lumesc se contopesc un el şi-o ea. / Zăpezi vitralii
închipuind din dor. // …Cu fulguite buze focul să şi-l bea
/ Ca pe-o licoare din nesecat izvor, /Nectar prielnic şi leac
izbăvitor / Iubirii ninse lin cu străluciri de stea…”
(Rondelul iubirii în iarnă).
Momentul inspiraţiei este clipa de preţ încorporată
în glasul divin ori şoapta tainică, despre care Goethe
exclama: „Opreşte-te clipă, eşti atât de frumoasă”,
încadrată de astrele nopţii: luna şi stelele, la confluenţa
celor două anotimpuri: de toamnă şi de iarnă, unde iubirea
apare pe toate planurile: „Pe umeri goi luna îmi aşează
stele, / Iar toamna frunze ruginii pe pleoape, / La tine
şoapta să mă cheme, / Crinii treziţi din cupe să te-adape. //
…M-oi înălţa cu tine în zbor, devreme, / Şi ne-om iubi în
spaţiile toate. / De pled tomnatic nu ne mai încape, / În
iarna vieţii purta-vom crizanteme…” (Rondelul clipei de
preţ). Tot într-un astfel de cadru apare şi primul sărut: „În
ochii tăi, ca-ntr-o oglindă / Aflat-am dulcele răspuns… /
Iar focul, gata să mă prindă, / În toamna-ţi blândă s-a
ascuns…” (Rondelul primului sărut).
Cerul şi marea, ochiul şi cristalinul reprezintă yngul
şi yangul în poezie, într-o contopire totală: „Sub stele
răsărindu-mi, eşti alinul / Când cerul parcă-i contopit cu
marea. / Tu ochi îmi eşti şi eu ţi-s cristalinul, /
Ne-mbrăţişăm iubindu-ne cu zarea…” (Rondelul
împlinirii), încât iubirea apare îmbrăcată-n fir de
tuberoze, rezultat al unor calme metamorfoze: „Cât ai
dorit! Îţi aminteşti? / Îmbătător, când vântul suflă-n roze, /
Parfum să simţi, să mă iubeşti, / Să mă îmbraci în fir de
tuberoze!...” (Rondelul neuitării).
Nu este uitată „floarea de colţ, singulară în peisajul
montan, care într-un mod parcă oximoronic adună
apusurile soarelui:”Floare de colţ aş vrea să fiu / Pe vârf
îndepărtat de munte, / S-adun din zâmbetul zglobiu / Al
soarelui, apusuri multe…” (Rondel pentru floarea de
colţ).
 SURÂSUL BUCOVINEI
Rondelul florilor de mai aminteşte de splendidul
poem Noapte de mai al clasicului Alexandru Macedonski,
iar Rondelul când ninge pe Iaşi de melodia cantautorului
Radu Ştefan.
Dumitru Brăneanu în Prefaţa Doamne, ce-i cu lumea
aceasta?...sublinia latura dihotomică din fiinţa poetei,
aceea de poet liric şi a profesiei de poliţist, lucru care
uneori contrariază cititorul.
Chipul mamei apare în rondelurile iertării târzii,
mamei mele : „Măicuţă, lacrima din geana sfântă / Ce
mi-a vegheat atâtea nopţi la rând, / Mi-ai pus-o pansament
pe mâna frântă, / Mai pune-o acum măcar în gând!”
(Rondelul mamei mele) şi pentru mama: „Azi chipul tău
brăzdat de timp şi vise/ Mă cercetează lung, misterios, /
Dorindu-ţi parcă lucruri interzise / Ori, poate, îţi este
curios. // …Păstrează-ţi, mamă, braţele întinse / Şi prinde-
mă la pieptu-ţi strâns, duios, / Ca timpul meu să curgă-
armonios / Sub două luminiţe-albastre-aprinse…”(Rondel
pentru mama). Nu este uitat nici chipul tatălui în Rondelul
comemorativ: „De şapte primăveri îţi caut paşii / Şi urma
lor mă poartă la mormânt / Să-ţi spun că-n vie iar au plâns
butaşii / Tot aşteptând să-i culci pe sub pământ. // ...Cu-a
Domnului Lumină legământ / Şi-n astă primăvară-ţi
chemi rămaşii. / Vor lăcrima de dor chiar şi vrăjmaşii, /
Iar eu sunt frunză legănată-n vânt…” şi în Rondelul
lacrimii: „Să nu priveşti o lacrimă din geană! / Nu vreau
să arzi în dor mistuitor… / Tovarăş bun şi sufletului hrană
/ Mi-a fost când tot părea apăsător. // …De m-aş putea
preface-ntr-o liană, / Urca-m-aş către astru-orbitor /
S-ascult din nou cuvânt liniştitor, / Tu, tatăl meu, pe bolta
diafană…”. În mai mult de zece rondeluri apare
divinitatea, semn al credinţei nestrămutate a Olguţei
Luncaşu Trifan în creatorul cerului şi al pământului:
„Când a-ngheţat lumina-n lumânare, / Iar în clepsidră
timpul s-a oprit, / Verdictu-i dat: N-au drept la amânare /
Ceata de îngeri cerul a-nflorit. // ...Se-adună suflete la
închisoare / În cer şi pe pământul înnegrit, / Se roagă chiar
şi toamna-n calendare, / Îndură-te, azi, Doamne-răstignit,
// Dezleagă-ne lumina-n lumânare!” (Îndură-te, Doamne!)
şi în Rondel de recunoştinţă: „Cerut-am ,Doamne, Ţie, nu
prea multe / Şi iată, astăzi mult m-ai răsplătit. / Îmi simt
cum creşte suflet să exulte / Privind la darul ce mi-ai
pregătit. // …Cu duh mângâietor, în sfere culte / Cuvântul
să împart, m-ai ocrotit, / Ferindu-mă de zonele oculte, /
Fulg de pământ, lumină-am dobândit…”.
În această carte autoarea nu a uitat de timp pentru
care a închinat o serie de rondeluri conform dictonului
fugit irreparabile tempus, dar şi adevărului, gândului,
minunii, emoţiei, împlinirii, singurătăţii, armoniei,
învăţăturii, toate la un loc, întregind panoplia de lumină,
frumuseţe şi gingăşie a poetei. Ar fi interesant dacă am
lectura şi volumele anterioare ale Olguţei Luncaşu Trifan
pentru a ne face o imagine completă despre activitatea sa
literară.
Constantin Mănuţă
10
MIHAI CABA
Cu „Protecţia animalelor” nu-i de glumit!
De curând, la Clubul CFR-ist
ieşean de la Râpa Galbenă, o
impozantă clădire, veche de 93 de
ani, inaugurată în 1925, devenită de
atunci un prestigios lăcaş de cultură
şi recreere a salariaţilor CFR, a
văzut „lumina rampei” o nouă
producţie teatrală a reînfiinţatului
Cenaclu „George Topârceanu” de
aici, respectiv, premiera piesei „Protecţia animalelor”, o
suculentă comedie de moravuri la vârful conducerii
politice a societăţii româneşti actuale, scrisă cu deosebit
har umoristic de către „Comandorul” Mihai Batog
Bujeniţă, nimeni altul decât apreciatul romancier,
dramaturg şi epigramist, preşedinte în exerciţiu al titratei
Asociaţii Literare „Păstorel” Iaşi, pe care o „păstoreşte”
cu recunoscutu-i aplomb scriitoricesc de peste un deceniu.
Piesa de teatru „Protecţia animalelor” este, în speţă,
o tragicomedie menită să dezvăluie spectatorilor într-un
stil comic, a la... Caragiale, modul de soluţionare urgentă
(într-o oră!) a unei probleme serioase legate de protecţia
animalelor, fiind în acelaşi timp şi o satiră virulentă
îndreptată asupra actului guvernării unei Românii aflate
mereu într-o prelungită „sincopă” a adaptării acesteia la
legislaţia europeană. Însăşi titlul acesteia face trimitere de
gând imediat către o situaţie de facto desprinsă din
cotidianul trăirii.
Piesa, concepută de autor într-un singur act, cu mai
multe tablouri, având o distribuţie cu 5 personaje, inspirat
denumite şi bine creionate, care urzesc împreună iţele
unei acţiuni alerte, pline de suspans şi umor de calitate, cu
o largă gamă de exprimare, de la fineţe la grotesc, oferă o
„radiografie” critică de ansamblu a „mecanismului” de
funcţionare a unei guvernări îndreptată (declarat!), ...
„numai spre binele poporului!”
Acţiunea piesei porneşte „în trombă” de la
momentul „cheie” în care Primul Ministru, presat de
Preşedinte în vederea elaborării şi promulgării urgente a
unei Legi „de inspiraţie europeană”, privind protecţia
animalelor, ca răspuns prompt la interpelarea „unor babe
nenorocite” de la Protecţia animalelor, dar şi a
apropiatelor alegeri, nu ştie „cum Dumnezeu să iasă din
beleaua asta!” Evident, apelează în subordinea sa la
Ministrul Moralei Publice Desăvârşite, Ştefan
Aldegropeanu, alias „Fane”, prietenul său „de pe vremea
când împărţeam pacheţelul la şcoală”, pentru a găsi o
soluţie rapidă. Acesta, descurcăreţ, în capul căruia „se-
nvârt numai tâmpenii, şmenuri şi gagici”, obişnuit pentru
rezolvare ... „să scoată banu´” la nevoie, găseşte imediat
în subordinea sa soluţia simplă: „Îl pun pe Anghelache, că
ăsta-i în minister dă cân´ l-a făcut mă-sa şi ştie şi toaca-n
cer!” În continuare, acţiunea se mută în biroul ministrului
 SURÂSUL BUCOVINEI
Fane, care-l cheamă la ordine pe subalternul său,
Anghelache, cu care întreţine o discuţie aprinsă, plină de
fel de fel de replici tăioase de intimidare. Strâns bine „în
chingi” de către „dom´ ministru”, Anghelache
capitulează şi scoate în disperare de cauză... „singura
variantă”: Norocel Prişniţă, „fiu´ lu´ purisanu´ de la
facultate, referent doi, la noi, la personal, şcolit prin
străinătăţi (...) căruia îi merge mintea de mama focului” !
Norocel ( şi acesta un nume de personaj bine
ticluit!), adus în faţa ministrului, are isteţimea norocoasă
de a ieşi bine la „interviu” şi de a fi la fel de bine
„instruit” cu privire la elaborarea „în următoarea oră” a
proiectului de lege solicitat, „în care să se vadă că nu
suntem mai dobitoci decât cei din Uniunea Europeană”,
făcându-l pe placul „hoaştelor alea de la protecţia
animalelor”.
La termenul sorocit, Anghelache şi Norocel revin în
biroul lui Fane cu ...”treaba gata (...) de ne putem duce cu
ea şi la Bruselu´ mă-sii, că ne pupă ăia!” Norocel expune
ministrului Fane „care a fost gândirea de ansamblu a
proiectului, pentru a-l putea susţine în amănunt în faţa
opoziţiei.” În viziunea lui Norocel, „totul începe din
şcoală unde prin tot felul de opere literare sunt
promovate atitudini incorecte politic faţă de animale, ba
mai mult, este cultivată cruzimea faţă de ele.”
Mărginindu-se la câteva exemple, ca „El Zorab”, „Musca
la arat” şi „Ursul păcălit de vulpe”, Norocel propune
scoaterea acestora din manuale, evidenţiind
„înţelepciunea legislatorului”.
Chemaţi de Iolanda, secretara „cu lipici” a Primului
Ministru, cei trei prezintă acestuia plini de importanţă
„forma primară legii”, urmând a se delibera „măsurile
care se impun în diferite situaţii.” Primul Ministru, după
o scurtă privire aruncată peste materialul pus la dispoziţie,
precizează că „lucrurile trebuie luate de la rădăcină,
pornindu-se de la temelia erorilor educative; acesta fiind
basmul, pe care mame sau bunici inconştienţi îl spun
copiilor încă din pruncie ca să-i adoarmă, prezentându-l
pe Făt-Frumos în postura de ucigaş al unor fiinţe
nevinovate, precum balaurii sau zmeii.” Împins în faţă
pentru „idei pe acestă temă”, Norocel are chiar o variantă
oficială: „rescriem basmele şi dăm o ordonanţă de
urgenţă în acest sens!” Ba, mai mult de atât, Norocel
propune dezinvolt prezentarea zmeilor şi a balaurilor în
postura de prieteni pe lângă casa omului, „salvând o
specie de la dispariţie!” Invitată să noteze „ideile care
vor rezulta în urma brainstormingului”, Iolanda intervine
şi ea cu exemple din „Hansel şi Gretel” şi „Albă ca
zăpada” , care reiau probleme de cruzime şi discriminare
feminină, iar Anghelache insistă asupra reuşitei
„comunicări cu alte civilizaţii”. Pe deplin satisfăcut de
„profunzimea şi claritatea obiectivelor propuse, dar şi de
modalităţile moderne de a face educaţie prin cultură”,
Primul Ministru cere finalizarea legii, „pe care o s-o
prezint în parlament să-i sparg pe cârcotaşii din opoziţie
şi să le dau peste nas babelor alea de la protecţia
animalelor cu viziunea noastră de ansamblu, una
modernă şi perfect compatibilă cu cea europeană.”
11
După o discuţie tete-a-tete purtată pe îndelete în
avanscenă, în care Fane şi Primul Ministru „pecetluiesc”
soarta „deşteptului” Norocel, legea este gata , fiind
apreciată cu entuziasm de Anghelache: „Dom´ prim, nici
Dumnezeu n-o putea face mai bună! Sunteţi mare, ce mai!
Îi spargeţi pe cei din opoziţie!”
Replica Primului Ministru este una pe măsură: „Păi,
dacă-i aşa atunci merităm şi noi o şampanie pe ziua de
astăzi!”
Ridicând cupa cu şampanie, micul toast al Primului
Ministru este unul sintetizator: „Am reuşit astăzi să dăm
dovada inteligenţei, a hărniciei şi a spiritului
întreprinzător, dar şi a înţelepciunii care ne defineşte,
atât pe mine ca prim-ministru cât şi întreaga noastră
guvernare! Vă felicit pentru această măreaţă realizare şi
sunt în măsură să vă comunic unele mici bucurii
binemeritate” , care fac trimitere spre tânărul Norocel,
„avansat director general la Protecţia Apelor şi
Pădurilor în districtul de Nord” şi spre Fane, „om integru
şi omenos, numit prin ordin prezidenţial ambasador al
nostru în insulele Fiji”, spre dezolarea „hohotindă” a lui
Anghelache, căruia îi scapă „printre sughiţuri” replica
finală: „Băă, parc-am avut io o presimţire c-o taie şi ăsta
înaintea mea!”
După căderea cortinei „muzicale”, au răsunat
îndelung şi tumultos ropotele de aplauze ale unei săli
pline, răsplătind cu ele deosebita prestaţie actoricească a
celor cinci interpreţi ai acestei comedii savuroase, cărora
se cuvine acum să le cunoaştem identitatea:
Primul Ministru – Emil Gnatenco, de profesie
inginer electrotehnic, cu statut îndelungat de talentat actor
amator la Clubul CFR, care semnează într-o manieră
personală bine probată şi regia artistică a acestei piese;
Fane, ministru – George Marici, de profesie actor,
bine recunoscut prin numeroasele sale prestaţii artistice;
Anghelache, înalt funcţionar ministerial –
subsemnatul, inginer, veteran al Luminii, revenit pe scenă
după „ucenicia actoricească” din anii studenţiei;
Norocel, referent ministerial – Tudor Ostafie, tânăr
şi talentat actor;
Iolanda, secretară – Ina Cocuz, amatoare, dovedind
certe înclinaţii artistice.
Să mai notăm lăudabil şi pe Laurenţiu Cocuz, care
semnează regia tehnică.
Aşadar, premiera piesei de teatru „Protecţia
animalelor” jucată la Clubul CFR şi-a dovedit din plin
virtuţile unei comedii hazoase, de bună dispoziţie, atât de
necesară într-o actualitate anostă, bulversată de griji şi
incertitudini, iar „morala” acesteia care se desprinde este
una clară: „Cu protecţia animalelor, nu-i de glumit!”
Meritul principal revine, desigur, autorului Mihai Batog
Bujeniţă, pe care îmi permit să-l subliniez printr-o
adaptare „ad hoc” a unei replci din piesă: „Dom´
Comandor, nici Caragiale (dacă ar fi trăit) n-o putea face
mai bună! Sunteţi mare, ce mai! Îi spargeţi pe cârcotaşii
din breaslă!”
Mihai Caba
Iaşi, 18 – 19 nov. 2018
 SURÂSUL BUCOVINEI
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ
ACELAŞI MEDICAMENT, O ALTĂ CURĂ
TERAPEUTICĂ
Spre norocul nostru, al
tuturor, domnul doctor Dorel
Schor este dependent de
starea de bine a „pacienţilor”
săi. Se consideră dator să
administreze cu regularitate
medicamentele sale minune,
în doze deloc homeopatice,
tuturor celor care-l cunosc,
chiar dacă aceştia sunt sute de
mii răspândiţi în toată lumea.
Aşa se face că dincolo de prescrierile exersate zilnic
pe diferite site-uri culturale, aproape în fiecare an
editează un volum care dăruieşte cu generozitate
cititorilor săi panaceul numit râs, bine filtrat prin
diferite metode în aşa fel încât nimeni nu se poate
plânge că ar exista vreun pericol de intoxicaţie sau
efecte adverse. Dimpotrivă, râsul, aşa cum este
preparat de bunul doctor, îşi produce pe deplin
efectele benefice, fără nici un fel de contraindicaţii,
iar starea de bine se instalează durabil având însă o
irepresibilă dorinţă de reluare a tratamentului.
Terapiile doctorului Schor se materializează
cam an de an în câte un volum de proze scurte ori
aforisme pe care nu ai cum să nu-l citeşti. Devii
astfel complicele său pentru că nu te poţi abţine să
nu recomanzi volumul şi altor prieteni sau cunoscuţi.
Iar aceştia, prietenii şi cunoscuţii, se află de multe
ori alături de tine însă nici cei aflaţi la mii de
kilometri distanţă nu lipsesc. Din Israel în România,
Canada, Australia, Spania, Italia, ori prin
intermediul revistelor Booklook ori Meridianul
Cultural românesc sau, mai nou, prin ziarul Vocea
Ta din Germania ajunge şi în Olanda, Belgia,
Austria ori Regatul Unit. Cât despre răspândirea
scrierilor sale pe reţelele virtuale nici nu mai pot
face vreo evaluare. Aşa că, dacă îl consider pe Dorel
Schor un terapeut planetar aceasta nu este în nici un
caz o exagerare ci doar o chestiune cât se poate de
vizibilă, oricât de cârcotaş ai putea fi. Iar faptul că
nu doar scrierile sale au această răspândire ci şi
referirile la acestea (cronici, prezentări sau note
critice făcute de nume prestigioase ale literaturii de
limbă română) confirmă, oricât de curios nu s-ar
părea, ideea nevoii de umor intelectual, inteligent şi
bonom, nevoia firească şi normală pentru orice om,
aceea de a zâmbi, de a te bucura de un text lejer, dar
înţelept, cu o ironie şi auto-ironie (semn sigur de
inteligenţă!) delicată însă omniprezentă.
Actualul volum: Cine sună la uşă, nu era
pentru mine chiar o surpriză. Într-un fel, având în
vedere că de peste zece ani corespondăm zilnic,
citisem aproape tot ce a publicat în acest timp şi
12
aşteptam, cumva cu sufletul la gură, dar şi cu
speranţe, apariţia unei noi cărţi. Aşadar, atunci când
am primit volumul şi l-am putut vedea, ţine în mână
şi răsfoi, nu m-am putut abţine şi l-am devorat
pagină cu pagină, cu aceeaşi plăcere cu care am
lecturat toate celelalte cărţi ale acestui autor pe care
îl voi numi necesar şi întotdeauna binevenit.
De aceea cred că pentru majoritatea cititorilor
prima senzaţie atunci când ai deschis o carte scrisă
de Dorel Schor este că te afli la o şuetă cu prietenii.
În prezenta, Editura Saga îl are ca tehnoredactor pe
prietenul Adrian Graunfiels, interiorul este
augmentat de graficienii Constantin Ciosu şi Costel
Pătrăşcanu, iar despre personaje ce să mai spun?
Este o plăcere să te reîntâlneşti cu preţiosul
domn Oiţerman, cu mereu nedumeritul Leopold
Gurnişt, dar şi cu doamna Gurnişt originară din
Cernăuţi care te va încânta cu felul ei de a vedea
lucrurile, spre exemplu: - Mare mincinos Şimon
ăsta, să nu-l crezi nici dacă spune adevărul! (este
vorba de un alt cunoscut Şimon Şeinerovici!), cu
dentistul Kleinergrois sau cu povestea în câteva
cuvinte a Inei pe care o chema Ina Scarlat, dar era
strigată la catalog Scarlat Ina, dar apoi s-a căsătorit
cu domnul Prall şi acum se numeşte Prall Ina.
Desigur nici dolofana doamnă Pnina
Brodiciche din Odesa ori înduioşător de naivul
Menaşe nu vor lipsi de la întâlnire. Ceea ce dă
umorului promovat de doctorul Schoreste nu numai
amprenta aceea unică precum că te afli vecin de bloc
sau de cartier cu personajele, că vă cunoaşteţi de
multă vreme şi că tot ce se întâmplă este de un firesc
fără cusur, dar şi acea savoare a ironiei fără aciditate
atât de caracteristică scrierilor sale.
Voi aminti doar că autorul este unul dintre cei
antrenaţi vreme de mai bine de cincizeci de ani în
acest domeniu al umorului fin, intelectual, lipsit de
asperităţi, de vulgaritate sau banalitatea care, din
nefericire, abundă în scrierile de gen. Prin urmare,
avem în faţa ochilor o carte pe care vom dori să o
mai redeschidem din când în când nu doar pentru a
mai petrece câteva
clipe plăcute ci şi
pentru că lectura ei
ne va lăsa impresia
că am cunoscut mult
mai bine lumea din
jurul nostru.
Şi poate ne vom
gândi la Menaşe cel
adorabil, cuceritor
prin felul să bonom şi
jovial, dar şi la tatăl
său spiritual, doctorul
Dorel Schor, cel care
ni l-a dăruit cu
generozitatea omului
de spirit.
 SURÂSUL BUCOVINEI
SIMINA LAZĂR - HUSER
Centenarul întregirii României sărbătorit la Paris
În seara zilei de 30
noiembrie a avut loc la Paris
un extraordinar eveniment: un
eveniment dedicat Zilei
Naționale a României. O
coloană de români purtând o
sută de drapele românești a
defilat pe cea mai celebra
stradă din Paris : avenue
Champs Elysées. Cortegiul
s-a îndreptat spre Arcul de Triumf unde a avut loc o
ceremonie emoționantă la mormântul soldatului
necunoscut orchestrată de doamna comisar de la
organizația care are responsabilitatea Arcului de
triumf („Comité de la flamme sous l’Arc de
Triomphe”).
Evenimentul a avut o importantă încărcătură
simbolică; a fost un moment de comuniune între
românii de pe ambele maluri ale Prutului.
Ambasadorii celor două țări române: domnul Luca
Niculescu, ambasadorul României la Paris și domnul
Lilian Moraru, ambasadorul Republicii Moldova la
Paris au reaprins flacăra de la mormântul soldatului
necunoscut și au depus coroane de flori.
Alte coroane de flori au fost depuse din partea
reprezentanților: bisericilor române din regiunea
Parisului– prea sfințitul episcop Marc, a asociației
„Unirea Face Puterea”, a principelui Nicolae al
României, a asociației „Mișcarea pentru regat și
coroană”.
Corul Bisericii Ortodoxe Române Sf. Stefan cel
Maredin Montreuil dirijat de către maestrul Andrei
Burdeniuc (dirijor la Filarmonica din Chișinău) a
intonat imnul României « Deșteaptă-te române »,
imnul Franței « Marsilieza », precum și « Hora
Unirii ». De asemenea, doamna Ludmila Jornea a
dirijat într-un entuziasm general mai multe cântece
de Crăciun. Artiștii au fost răsplătiți cu aplauzele
sutelor de participanți prezenți : români originari de
pe ambele maluri ale Prutului, francezi responsabili
de acest eveniment sau alți vizitatori francezi și
diverși turiști.
O slujba de « Te Deum » urmata de un pahar de
vin (sau « divin », cum se spune in Basarabia) au
închis aceasta seara festivă la Catedrala Ortodoxă
Română a Sfinților Arhangheli din Paris.
Evenimentul a fost organizat de către unioniștii
din Paris reprezentați de asociația „Unirea Face
Puterea”, cu sprijinul parohiilor ortodoxe din cadrul
Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei
Occidentale și Meridionale (Montreuil, Catedrala
din Paris, Auvers-sur-Oise...).
Domnul Eugen Leahu de la asociația „Unirea
face puterea” care a avut inițiativa organizării
13
acestui eveniment consideră că: „avem datoria de a
onora amintirea celor ce s-au sacrificat pentru ca noi
să avem o țară; sacrificiul românilor (din țările
române, din Basarabia, din Bucovina), dar și al
francezilor care au fost alături de noi. Suntem
nepoții lor. De asemenea, trebuie să ne aducem
aminte că istoria noastră este una cu istoria regilor
țării noastre. În primul rând: regele Carol I și regina
Elisabeta, iar mai apoi regele Ferdinand și regina
Maria, fără de care nu ar fi fost România mare (de
fapt, eu aș prefera să o numesc România unită)”.
Regii noștri au avut o contribuție valoroasă la
crearea României moderne. De fapt, chiar și la Paris,
regele Carol I și regina Elisabeta sunt ctitorii
Catedralei române a Sfinților Arhangheli din strada
Jean de Beauvais - unul din monumentele istorice
de valoare ale Parisului.”
Seara aceasta memorabila a fost apreciată de
către toți participanții. S-a adus un frumos omagiu
celor care au luptat pentru întregirea României în
1918: ostașilor româniși bineînțeles ostașilor
francezi care sub conducerea generalului Henri
Berthelot au ajutat trupele române.
A fost un eveniment excepțional - am putea
spune chiar unic în trecutul recent al României, căci
doar acum sută de ani au mai fost ovaționați românii
la Arcul de Triumf din Paris. Dețin această
informație de la o doamnă mai în vârstă a cărei
profesoară de liceu le povestea elevilor când era la
școala că la ceremonia de la Arcul de Triumf din
1918 se striga: „Vive la Roumanie!” - „Trăiască
România !”.
Da! Pe 30 noiembrie 1918 am trăit un vis!
Dar a fost doar un vis! Tare ar fi bine, daca visul
unirii s-ar însoți și de fapte reale și în spiritul unei
adevărate democrații! Din păcate, deocamdată
rămânem cu visul... și e cam puțin.
 SURÂSUL BUCOVINEI
DAN TEODORESCU
Expoziția de tapiserii a Gabrielei Moga Lazăr
la Muzeul Municipal din Iași – 2018
Vernisajul expoziției de tapiserii a Gabrielei Moga
Lazăr
Muzeul Municipal din Iași
găzduiește de mai bine de două
luni expoziția de tapiserii a
artistei plastice, Gabriela Moga
Lazăr.
Deși artista nu mai este
printre noi, arta ei continuă să
trăiască. După ce au fost
admirate pe alte meleaguri, o
parte din operele ei s-au întors
acasă. Spre bucuria iubitorilor de artă, doamna
directoare a muzeului, dr. Aurica Ichim, a decis să
prelungească această expoziție dincolo de data care
era prevăzută inițial.
Când spunem că aceste opere au fost admirate,
nu exagerăm. Dovada se poate găsi în aprecierile
vizitatorilor și a ziariștilor din Franța. Astfel, criticul
Pierre-Emile Girardin a fost cucerit de aceste
tapiserii despre care spunea „că fac legătura, cu
eleganță, între arta tradițională si arta modernă”. De
asemenea, criticul de artă Raphaël Jodeau considera
că ”operele lui Hirst, Koons și Murakami ar trebui să
se încline în fața acestei arte a sincerității”.
Vă invităm să mergeți la Muzeul Municipal să
vedeți atmosfera de frumusețe senină pe care o
respiră creațiile Gabrielei Moga Lazăr! Căci un
vizitator care intră într-o expoziție a acestei artiste
are impresia că pășește într-o oază de pace și
armonie luminoasă și uită de zbuciumul stresului
cotidian. Oricine ar fi acest vizitator (român, francez
sau de altă nație) și de oriunde ar veni, el are aceeași
tresărire de bucurie, aceeași impresie de întâlnire cu
imagini deja văzute cândva, dar în același timp, noi.
Căci regăsește aici o lume de simboluri cunoscute,
de arhetipuri venind din culturi ancestrale, care
continuă să fie prezente în subconștientul colectiv al
umanității. Și aceste imagini care-l întâmpină,
departe de a fi prăfuite și plictisitoare, sunt vii si
dansează înlănțuite în armonii cromatice
contemporane.
Aceasta este magia pe care o operează Gabriela
MOGA LAZĂR! Ea a găsit elixirul care transformă
vechiul în nou, ea a găsit materiale cu care să
construiască o punte între trecut și prezent. Ea nu a
importat « formule » artistice străine sau « rețete » la
modă, ci a știut să creeze un univers nou. Un
univers al ei personal, cu o profundă esență
românească, dar ușor de înțeles în mod instantaneu
de orice privitor, oricare ar fi originea acestuia.
14
Dar Gabriela Moga Lazăr a fost nu numai o
artistă de valoare; a fost si un om de o calitate
deosebită care a lăsat impresii minunate celor ce au
întâlnit-o în drumul vieții.
La vernisajul expoziției care a avut loc pe 7
septembrie 2018, mai multe persoane care au
cunoscut-o au povestit amintiri despre ea, reînviind
clipele petrecute împreună.
Au fost prezente în sală și două dintre cele trei
fiice ale artistei - doamnele Inés Lazăr Mocanu și
Simina Lazăr Huser.
Evenimentul a fost moderat de domnul Mihai
Pricop care a evocat câteva file din istoria Muzeului
Municipal din Iași și a adus un omagiu profesorului
universitar Gheorghe Macarie care a inițiat proiectul
de includere a tapiseriilor Gabrielei MOGA LAZĂR
în patrimoniul acestui muzeu.
Domnul profesor universitar dr. Laurențiu Șoitu
a vernisat expoziția. Domnia sa fusese unul dintre
primii care au descoperit calitățile deosebite ale
tapiseriilor acestei artiste și prezentase unele din
primele expoziții ale ei.
Doamna directoare Aurica Ichim a cunoscut-o
de asemenea pe Gabriela Moga Lazăr, precum și pe
etnografa Emilia Pavel cu care artista a colaborat
foarte strâns. De altfel, doamna Ichim i-a organizat
două expoziții la Muzeul Unirii din Iași.
Domnul Silviu Parascan a pus în evidență firul
narativ prezent în expoziție și bogăția lucrărilor.
Doamna Inés Mocanu a relatat unele amintiri
din viața mamei ei, Gabriela Moga Lazăr și a
mulțumit organizatorilor pentru entuziasmul cu care
au primit aceste lucrări în cadrul muzeului.
După vernisaj, a avut loc și lansarea cărții de
amintiri din copilărie a Siminei Lazăr publicată de
Editura Muzeelor Literare din Iași, editură
reprezentată la eveniment de către scriitoarea
Carmelia Leonte. Poeta Nazaria Buga, redactor-șef
la revista „Rațiunea mistică” a făcut o prezentare a
acestei cărți.
A fost un eveniment deosebit care a pus în
evidență drumul extraordinar al Gabrielei MOGA
LAZĂR, această artistă care a reușit să facă
cunoscută tapiseria românească în străinătate,
devenind “mesagera sufletului românesc” peste
hotare, cum o caracteriza un ziar francez.
Ne gândim că e bine să publicăm aici
cuvântările de la acest eveniment pentru cititorii
noștri care nu au reușit să ajungă la vernisaj și vă
invităm să vizitați expoziția de la Muzeul Municipal
care mai este încă deschisă publicului.
Mihai Pricop - reprezentantul Primăriei Iașului
Bună ziua,
Începând cu anul 2011, am avut onoarea să
preiau acest proiect care a fost finanţat cu fonduri
europene, şi anume: consolidarea şi restaurarea
acestei clădiri, casa Burchi-Zmeu, o clădire plină de
 SURÂSUL BUCOVINEI
istorie, unde încercăm şi sperăm că în curând vom
putea reînvia o instituţie de tradiție pentru Iași:
Muzeul Municipal Iaşi. O instituţie care a apărut
imediat după Marele Război, după Marea Unire, în
1920, la inițiativa unui grup de intelectuali ai vremii
şi cu sprijinul primarului de atunci, Mihai Negruzzi.
Sperăm ca atunci când se vor împlini 100 de ani de
la apariția Muzeului Municipal Iași, adică peste doi
ani mai precis, să putem spune cu mândrie că am
readus Iaşului o instituţie de care avea nevoie cu un
patrimoniu cât mai atrăgător şi cu evenimente cât
mai numeroase.
Vreau să salut prezența aici a fiicelor artistei
Gabriela Moga Lazăr: doamna Simina Lazăr și
doamna Inés Mocanu care au avut inițiativa de a ne
propune aceste lucrări de patrimoniu. Profit de acest
moment ca să aduc aminte că profesorul Macarie,
care din păcate, nu mai este printre noi, a avut un
rol foarte important în colaborarea primăriei cu
fiicele artistei Gabriela Moga Lazăr, cea pe care
astăzi o omagiem prin expoziţia de tapiserie.
Alături de noi se află domnul profesor
Laurențiu Şoitu căruia îi mulțumim pentru prezență
şi care va prezenta expoziția.
De asemenea, după vernisaj, e prevăzută
prezentarea cărții: „Mărgelele copilăriei”, autor
Simina Lazăr. Va vorbi poeta Nazaria Buga,
redactor-șef al revistei „Rațiunea mistică”. Din
partea Editurii Muzeelor Literare este prezentă
scriitoarea Carmelia Leonte. Lângă mine, este
colegul meu, Silviu Parascan, artist plastic, curator
al expoziției.
Vreau să mai adaug ceva : avem alături de noi
niște tineri frumoși, de la Liceul „Miron Costin”,
care în cadrul proiectului european „Euro-școala”
promovează la nivel european acest monument
istoric al Iașului, precum și activitățile care se
desfășoară aici. Sunt sigur că acești tineri vor face
cunoscute numele persoanelor importante ale Iașului
mai departe în viitor.
Acestea fiind spuse, rolul meu de gazdă se
încheie aici şi îl invit pe domnul profesor Şoitu să
intre în subiect.
Prof. univ. Dr. LaurențiuŞoitu
Distinși oaspeți ai Muzeului Municipal,
Putem spune că suntem aici la Muzeul
Municipal nu neapărat la un vernisaj, ci la o
retrospectivă a operei Gabrielei Moga Lazăr.
Retrospectiva întregii opere, chiar dacă nu avem
întreaga operă aici. Este o retrospectivă prin lucrările
reprezentative, dar și prin faptul că vom prezenta
diversele etape ale creației sale. Veți vedea că o
regăsim pe artistă cu începuturile, dar și cu etapele
evoluțiilor următoare: de la primele expoziții la cele
de maximă afirmare din țară și de la Paris. Sunt aici
și lucrări pe care le vedem pentru prima dată.
Aveam un catalog primit de la doamna Gabriela
Moga Lazăr, când s-a întors după primele sale
15
recunoașteri din Franța, dar am dobândit și alte
două mini-cataloage din perioada șederii ultime la
Paris: unul pentru tapiseriile create între 2006 și
2009 și un altul pentru tapiseriile dintre 2009 și
2012. În perioada aceea de la Paris toate se
schimbă. La Paris, lucrările au şi un alt titlu. Deci,
putem vedea evoluția lor, evoluția spre
universalizare. Avem deci, o retrospectivă a tuturor
formelor de abordare a tapiseriei de către Gabriela
Moga Lazăr.
Dați-mi voie să vă spun (de pe acum ceea ce
voiam să vă spun la sfârșit) că eu sunt acela care am
organizat prima expoziție a doamnei Gabriela Moga
Lazăr. Făceam pe atunci emisiuni la radio Iași,
emisiuni pentru școală și intrând în atelierul domniei
sale de la Liceul Pedagogic, am descoperit un
atelier care vorbea despre altceva decât despre un
maistru într-o școală, fie şi un liceu pedagogic. Am
descoperit două mari universuri: al lucrărilor şi al
autoarei. Lucrările te purtau spre marile muzee.
Autoarea – o cunoașteți, cei care v-o amintiți -
apărea în modestia exemplară, în adânca smerenie a
domniei sale, inclusiv în raport cu lucrările pe care
le prezenta.
Pe pereții aceia ai atelierului era altceva, era un
altfel de dialog al profesorului, al maistrului cu
elevii săi. Era, pe de o parte, arta ce impresiona de la
prima vedere, pe de altă parte, era și căutarea
domniei sale în relația cu lucrările şi elevii săi.
Vedeai pe maestra care voia să fie didactician, dar,
pe de altă parte, era omul care voia să-și ia zborul.
Era pregătită să plece dincolo de granițele
metodicianului. Și atunci i-am zis:
- Ce spuneți dacă organizăm o expoziție?
- Vai, dar știți...
Cei care o cunosc îşi imaginează cât de mult a
durat dialogul nostru. Cât de greu a depășit smerita
Doamnă distanța până la acceptarea primei expoziții.
Folosesc acest termen pentru că smerenia, umilința
cu dor de Înalt, ea te ridică! Iar doamna era în cea
mai smerită postură. Cu chiu, cu vai – prima
expoziție am pregătit-o împreună.
Am vrut să o scoatem din atmosfera de acasă ca
să vadă aprecierile celor care nu o cunoscuseră până
atunci. Prima expoziție a avut loc la Focșani. Văd pe
colega mea de radio, Viorica Toporaș, care spune că
a fost și dânsa. Erau acolo la Ateneul acela
strălucitor câțiva gazetari, ca Traian Olteanu,
vrednic de pomenire; mai erau și alți câțiva oameni
de cultură ai Focșani-ului, Muscalu şi alte persoane
(de vârsta noastră sau puțin mai mari ca noi) și toți
erau bucuroși că au întâlnit-o.
Întorcându-ne de la Focșani, parcă era altă
persoană. N-am să uit că era în vremea sărbătorilor
de iarnă – am urcat în tren, am băgat pe ferestre
lucrările pentru că era aglomerat trenul și nu se putea
altfel, iar la coborâre – am coborât fără să luăm toate
lucrările pentru că nu aveai cum să te cobori cu ele –
 SURÂSUL BUCOVINEI
dar rugasem pe cei din tren să ni le dea. Târziu,
doamna și-a adus aminte:
- Da’ oare le avem toate?
Din fericire, erau toate.
Din momentul acela Gabriela Moga Lazăr a
devenit o altă persoană, cu mai multă încredere în
sine.
In 1983, este consemnată participarea domniei
sale la o primă expoziție națională. Dar ar trebui să o
vedem nu numai cu cei 35 de ani, ci cu mai mulți ani
în urmă, mie-mi este greu să rememorez care era
anul acela, dar cel puțin cu 5, dacă nu chiar cu 10 ani
înainte fuseseră primele expoziții ale doamnei
Gabriela Moga Lazăr.
Ce facem noi aici? Facem retrospectiva operei,
retrospectiva autorului care este : nu doar sufletul, ci
și trupul operei. Facem aceste demersuri într-un
moment în care domnia sa nu este cu noi. De fapt,
astăzi se închide o spirală. Observați! Eu am fost
atunci când domnia sa începea să iasă în lume!
Și atenție! Astăzi nu mai există decât maximum
doi dintre cei care i-au prezentat expozițiile: Gloria
Lăcătușu și cel care vă vorbește. Închidem o spirală
și o închidem cu bucuria că avem despre ce vorbi, că
avem despre cine vorbi, dar mai ales, cu datoria de a
spune că spirala trebuie să meargă mai departe în
urcușul ei.
Cei care vor vorbi de azi încolo, oare ce vor
spune!? Probabil vor vorbi numai despre lucrările
pe care le-au văzut, dar nu și despre autoare. De
aceea, cred că, mai întâi, facem o retrospectivă a
autoarei și mă voi abține să vorbesc acum despre
lucrări; lucrările le vom vedea imediat. Facem o
retrospectivă a autoarei, a lucrărilor, cât și a celor
apropiați domniei sale. Cine a văzut-o pe Simina
Lazăr alergând săptămânile acestea își dă seama de
adevărul spuselor mele – că facem o retrospectivă și
a celor apropiați.
Apoi, dacă îmi permite familia, voi spune, cum
deja s-a simțit, că facem și o retrospectivă a noastră,
a tuturor celor de aici. Probabil că 90% dintre cei de
aici au venit pentru că știau ce lucrări vor vedea, au
venit pentru a revedea ceea ce le-a bucurat sufletul
altă dată. Au venit pentru că autoarea, lucrările,
familia autoarei și noi, ceilalți aveam nevoie de
tapiseriile Gabrielei Moga Lazăr.
Era puternică nevoia acestei întâlniri cu firul
mereu puternic al legăturilor dintre cea mai curată
față a sfintei țesături românești și înălțimea
frumosului atotcuprinzător. Este întâlnirea noastră şi
a tuturor admiratorilor autoarei – de oriunde vor fi
sosit ei în fața oricărei expoziții cu tapiseriile artistei
„franceze de origine română”. Este retrospectiva
acestor doriri comune de a spune că autoarea „e a
noastră”! În fapt, este a acelora ce i-au văzut
lucrările şi a celor ce le vor cunoaște spre multă
bucurie.
16
Observăm că evenimentul are și alte conotații;
pe ele am vrut să insist. Vom merge să revedem
tapiseriile și revăzându-le, vom retrăi ceea ce prima
dată s-a iscat în sufletele noastre. Vom retrăi
nostalgii, vom retrăi în orice caz bucuria întâlnirii
cu lucrările și cu o parte din domnia sa - din
Gabriela Moga Lazăr.
Gabriela Moga Lazăr a excelat în lucrările sale
de început. Toată lumea cunoștea culorile din casele
noastre sau ale altora în care am pătruns, mai ales
cele mai vechi. Dar Gabriela Moga Lazăr a găsit
întotdeauna, încă de la începuturi, puterea să iasă din
formele cunoscute, să ne ducă mai departe,
purtându-ne de la miturile esențiale românești până
la Eminescu. Vă dau un singur exemplu : când a
realizat lucrarea „Eminescu” – o s-o vedem, este
expusă! – a uimit pe toţi prin vârtejul în care este
aşezat chipul poetului. Peste câțiva ani după ce a fost
realizată lucrarea, mișcarea aceea (care este diferită
față de mișcarea ceasului), a fost descoperită de
eminescologi.
Domnia sa o intuise mai înainte. Artistul este
cel care a pătruns spre esența geniului. Artistul este
acela care se duce unde noi nu pătrundem; dar parcă
am vrea să ne explice cum de-a ajuns acolo.
Gabriela Moga Lazăr ne face părtași la întâlnirea
artistului cu Eminescu.
Iată, mergem mai departe! Gabriela Moga
Lazăr aduce portretul în tapiserie!
În alergările domniei sale de pe Sărăriei (unde
locuia) până la Breazu la liceu şi în strada Gării
(unde locuiau fetele ei), deci, în alergările domniei
sale în acest triunghi cu vârful la Breazu, știți ce
făcea? Se gândea cum să aleagă fiecare fir din
caierul de lână, cu nuanțele lui! De unde le
descoperea? Nu știm. Numai dânsa știa. O auzeai
spunând:
Uite ăsta! da’ vedeți, este mai alb decât albul
celălalt, ăsta este puțin altfel, ăsta...
Categoric, toate firele acelea, domnia sa le
vedea în urzeala care va da sens muncii de o viață.
Și care va da rost vorbirii noastre de acum și
întotdeauna de aici încolo.
Despre ce vorbim? Despre o asemenea
retrospectivă vorbim, despre portretele unor
personalități. Pentru că, rămânând la portret, s-a
gândit și la voievozi, cum a fost Vasile Lupu,
patronul școlii în care lucra. Apoi când s-a dus în
Franța, n-a vrut să-i ocolească nici pe francezi – să
nu-i așeze și pe ei în portretele domniei sale; îi veți
vedea în catalog și expuși în muzeu.
Sigur că vorbind despre Gabriela Moga Lazăr
într-o asemenea retrospectivă, vom mai avea astăzi
un moment cu totul deosebit. Este cel care
întregește, dă greutate spuselor mele; că este și
retrospectiva familiei, este retrospectiva pe care o
veți descoperi, cel puțin la fel de emoționat ca mine,
 SURÂSUL BUCOVINEI
în cartea Siminei Lazăr.
Simina Lazăr în „Mărgelele copilăriei” ne
prezintă pe Gabriela Moga Lazăr ca mamă. Altfel de
cum am văzut-o eu. Eu nu aveam cum să o văd
mamă. Ne prezintă familia în care domnia sa a știut
să dea din preaplinul vieții sale. Bănuiesc că
niciodată nu s-a simțit secătuită în alergările sale,
nici în ultimii ani, între Paris şi România, între
Franța și România. Niciodată Gabriela Moga Lazăr
nu s-a simțit secătuită; s-a simțit împlinită pentru că
opera sa - fie cea din familie, fetele, fie cea din
tapiseriile pe care noi le vom admira - opera sa o
făcea să se simtă bine.
Ce putem noi face ? Să-i mulțumim că ne-a
adunat astăzi, încă o dată, și ne va aduna de multe
ori de aici încolo. Că ne va face de fiecare dată mult
prea bucuroși că am cunoscut opera și autorul!
Silviu Parascan – conservator la Muzeul
Municipal din Iași
Expoziția Gabrielei Moga Lazăr de la Muzeul
Municipal din Iași se constituie ca un eveniment
retrospectiv de ținută.
Firul narativ este unul complex, care pornește
de la istoria străveche, pentru ca, prin intermediul
motivului popular, să se ajungă la figura lui
Eminescu. Altfel spus, ea face o radiografie a
traseului spiritualității românești, punctând
elementele definitorii. Bogăția lucrărilor aduce in
fața publicului o esență in extesio. Mai mult,
expoziția reprezintă împlinirea unei datorii sfinte,
aceea de a face vizibil mesajul dincolo de generații,
într-un demers complex, care sperăm să vă genereze
bucurie.
Dr. Aurica Ichim – directoarea Muzeulul
Municipal Iași
Bună ziua şi mă bucur că ne-am întâlnit aici!
Am cunoscut-o pe doamna Moga Lazăr şi, de
altfel, i-am organizat și două expoziții la Muzeul
Unirii. Am asistat de nenumărate ori la dialogul
dintre domnia sa şi doamna etnografiei româneşti,
Emilia Pavel, cea care a sacrificat totul pe altarul
etnografiei. Le auzeam vorbind despre semnificația
motivelor populare sau explicându-le elevelor care
sunt elementele specifice fiecărei regiuni.
Vă spun acestea pentru că acum mă confrunt cu
probleme, văzând că au apărut unii care fac fel de fel
de decorațiuni lipsite de esență și fără elemente
specifice.
Am întrebat: ”vă rog să-mi arătaţi portul
popular din zona Iaşi. Nimeni nu a știut să răspundă!
Toți se uitau mirați la mine. Cum adică? Nu există!?
Ba da! Nu v-aţi dus la cartea doamnei Emilia
Pavel să citiţi portul Popular din zona Iași! Nu v-aţi
dus să vă vedeți scoarțe şi lăicere vechi așa cum
domniile lor au făcut, stând ore și ore întregi ca să
extragă chintesența, pe care o regăsim reprezentată
17
în tapiseriile care sunt expuse astăzi aici !” .
Am citit și eu prezentările despre Gabriela
Moga Lazăr, și vreau să vă spun câtă înțelegere a
esenței operelor se simțea la cei ce o descriu pe
doamna Moga Lazăr.
Ce frumos se spune că dacă ne aflăm în faţa
unei tapiserii, ne aflăm în faţa unei poezii!
Eu cred că fiecare dintre noi, dacă ne aşezăm în
faţa „Spicelor de grâu”, în faţa „Bradului” sau în faţa
„Pomului vieții”, vom simți o nostalgie care ne vine
din străfundurile memoriei sau gândul ne va duce
poate către o impresie trăită. Iar dacă privim
portretele expuse aici, precum Eminescu, Cuza sau
Decebal, acolo vorbește istoria. Au fost expuse la
Muzeul Unirii cu ani în urmă și alte portrete: chipul
mamei, chipul tatălui şi alte chipuri. Poate că într-o
zi o să facem şi o expoziție cu acestea.
L-am cunoscut și pe domnul Gheorghe Macarie
care a fost foarte stăruitor în ultimul timp și a făcut
toate demersurile necesare ca aceste valori să nu se
piardă și să rămână la Iaşi.
Și aseară mă gândeam: „de ce să nu aibă şi Iaşul
un muzeu al tapiseriei?” Sunteți aici, voci ale
Iașului care mă aud și poate spuneți mai departe
aceasta! Iată, ce putem să facem: nu mai avem
industrie, dar avem cultură la Iaşi. Prin ce a dăinuit
oraşul de-a lungul istoriei? Prin cultura şi valorile
lui. Şi atunci să prezentăm aceste valori celor care
vin la Iaşi.” Mă iertaţi că am făcut această scurtă
paranteză, dar simţeam nevoia să vă spun la cele ce
mă gândeam aseară stând singură acasă, sperând că
gândul meu se transmite și altora.
Sunt multe de făcut în Iași, dar trebuie ca
generațiile care vin să cunoască pe cei care au fost
mai demult. Dacă nu veţi vorbi, oriunde o să fiți
întrebați, de cei care au fost, cine sunteți? de unde
veniți? Nu va fi o carte de vizită favorabilă. Iar nume
și personalități ieşene sunt foarte multe, important
este ca voi, toţi care sunteţi ucenici, să vă mândriţi şi
să le transmiteți numele mai departe!
Inés Mocanu - fiica Gabrielei Moga Lazăr
Bună ziua doamnelor, domnișoarelor și
domnilor,
Participăm cu emoție la această expoziție
dedicată mamei noastre, Gabriela Moga Lazăr, și
ținem să mulțumim tuturor celor care au permis
organizarea acestui eveniment, în special doamnei
Ichim, directoarea Muzeului Municipal, domnului
Pricop şi domnului Parascan care s-au implicat în
mod deosebit.
De asemenea, nu uităm să mulțumim prietenilor
care ne-au oferit ajutorul prețios; fără ei n-am fi
putut să organizăm această expoziție.
Mulțumim domnului profesor Șoitu pentru
frumoasele cuvinte pe care le-a rostit despre mama
noastră.
(Va continua...)
 SURÂSUL BUCOVINEI
IOAN GRĂMADĂ
Omagiu poetului național Mihai Eminescu
Motto: ,,Drumul către Eminescu este însuși
drumul către sănătatea acestui popor.” (Nicolae
Iorga)
,,Acolo, la Ipotești, poporul român s-a născut cu
Mihai Eminescu, a doua oară.” (Anda Raicu)
,,Iar dacă Dumnezeu a trecut un asemenea
geniu, din cartea sa în cartea neamului românesc, e
un semn că pe Mihai Eminescu trebuie să-l citim cu
mai mare atenție.” (Prof. Ion Filipciuc)
,,Eminescu este o sinteză a conștiinței creatoare
românești, de la spiritualitatea dacică la spiritul sec.
XIX.” (Mihai Drăgan)
,,Dacă vrei să afli frumusețea limbii zeilor,
citește-l pe Eminescu.”
,,Să nu-l iubești pe Eminescu e ca și cum n-ai
iubi lumina și căldura soarelui, stelele și luna,
freamătul codrului, murmurul izvoarelor, ciripitul
păsărilor. Să nu-l iubești pe Eminescu, e ca și cum
n-ai iubi, doinele, baladele, cântecul fluierului și al
privighetorii, e ca și cum n-ai iubi armonia
universală.”
,,Iar cât va exista undeva pe lume, un singur
exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea
neamului nostru va fi salvată.” (Mircea Eliade)
II. File dintr-un posibil interviu cu Mihai Eminescu,
interviu de dincolo prefigurat de către jurnalista
Lucreția Brezințu:
- Domnule Mihai Eminescu, ce este omul?
- Fiecare om este o întrebare pusă din nou spiritului
Universului.
- Care este cel mai mare păcat al oamenilor?
- Cel mai mare păcat al oamenilor este frica, spaima
de a privi în față și a recunoaște adevărul. Cine vrea
să afle adevărul, să se întoarcă în trecut.
- Ce este lumea?
- Lumea-i visul sufletului nostru.
- Ce este femeia?
- Azi adeseori femeia ca și lumea, e o școală.
- Cum definiți valoarea?
- Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o
măsoară după interesul său.
18
- Ce este conștiința?
- Conștiința este tocmai punctul de gravitație al
individului.
- Cum este un om de spirit? Dar un geniu?
- Om de spirit este acela care în fundul inimii lui râde
de toți și de toate. Om de geniu este cel care râde de
el însuși. De aceea un om de geniu nu poate fi rău, pe
când un om de spirit e întotdeauna rău.
- Ca o ultimă întrebare adresată domnului Eminescu:
Ce transmiteți fiecărui om?
- Citește! citind mereu, creierul tău va deveni un
laborator de idei și imagini, din care vei întocmi
înțelesul și filosofia vieții.
III. Mărturii despre poetul Mihai Eminescu
Dr. Dorel Schor, umorist, gazetar și cronicar
israelian de limbă română: ,,Am copilărit la Botoșani,
am absolvit Liceul Laurian și Institutul de Medicină
din Iași, am lucrat ca medic în județul Botoșani, am
colaborat la ziare și reviste, am fost secretar al
Teatrului Mihai Eminescu. Eu cred că cea mai legată
structural, sentimental și mental de poetul național al
României este Ipotești, Biserica Uspenia unde a fost
botezat și teiul din Copou. Nu am intrat în vreo casă
de botoșănean în care să nu găsesc un volum mai
vechi sau mai nou de poezii al lui Mihai Eminescu.”
Shaul Carmel, poet, publicist, președintele
Asociației Scriitorilor Israelieni de limbă română,
mărturisea: ,,Până aproape de plecarea mea spre
Israel, venind din orașul în care a trăit poetul,
respiram Eminescu, el era oxigenul meu căruia i-am
dedicat nenumărate sărbători, comemorări, la
nașterea sa și la plecarea spre cer. Mihai Eminescu
reprezintă un adevărat exemplu pentru toți poeții
lumii.”
Felix Cowly, actor, prozator, poet: ,,Eminescu
înseamnă poezie. Toți am trăit la umbra lui, am
crescut, am mers mai departe, dar ne-a urmărit toată
viața și este normal să fie așa, pentru că este unul din
marii poeți. Tot ce a fost în jurul nostru a fost
însemnat de el, chiar și marii poeți care au venit după
dânsul, se refereau la el. Eminescu este un geniu prin
faptul că este valabil oricând, nu numai în perioada în
care a trăit și a scris. Este valabil oricând pentru că
are multă iubire, multă omenie. Va fi valabil multe
generații de acum încolo, este normal și drept să fie
așa. el dă conștiință poporului român.”
Martha Leopard (pictor):Pentru mine Eminescu
reprezintă ceva curat, dragoste eternă, sensibilitate și
tot ce-i frumos în viață. Eminescu este unic, n-a fost
niciodată și nici nu o să fie.”
În memoriam Eminescu - Criticilor mei
Critici voi cu flori deșarte
Care roade n-ați adus
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
 SURÂSUL BUCOVINEI
CORNELIU CARP
Fosta Statuie lui Titu Maiorescu, din fața
universității (Anul 1950)
De-abia se oprise pacostea de ploaie și mă
plimbam alene prin “parcul amintirilor”, Copou, am
zărit pe o bancă, aproape de bustul lui Ciprian
Porumbescu, pe un prieten de-al meu, fost profesor
universitar, la Facultatea de Matematică, la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ce se
odihnea gânditor.
Salutându-l respectuos, m-a invitat să iau loc
lângă dânsul. Respectul fiind reciproc, m-am așezat,
iar temele abordate au fost ca de obicei, despre
cultură. La un moment dat, discutând despre oameni
importanți ieșeni, muzicieni, sculptori și pictori,
domnul profesor s-a oprit asupra unui fapt din
timpurile trecute, menționând despre statuia lui Titu
Maiorescu, nu despre statuia de acum, din fața
Complexului studențesc, ci referitor la o statuie care
- după informațiiledumnealui - se găsea mai âsus
puțin de statuia existentă a lui M. Kogălniceanu.
L-am întrebat: „Care statuie?” Văzându-mă mirat, a
început să-mi povestească: „Știți, mai demult, prin
1980-1982, soția mea, profesoară de română, a fost
convocată la o consfătuire a cadrelor didactice.
Nu-mi amintesc unde, decât cu aproximație: ori la
Casa Tineretului ori la Casa Sindicatelor. În orice
caz, așa a fost cum vă zic, consfătuire la care fusese
invitat profesorul univesitar, Ioan D. Lăudat. La
finalul acelei întâlniri, profesorul Lăudat i-a întrebat
pe cei prezenți dacă știu despre statuia lui Titu
Maiorescu, care străjuia la
universitatea din Iași, înainte de
anul 1950. Niciunul din cei
prezenți la acea consfătuire nu a dat
răspuns la întrebarea distinsului
profesor.” Venind acasă, soția mi-a
povestit despre finalul întâlnirii și,
mai mult, despre acea întrebare.
Nici eu nu știam ceva despre fosta
statuie a lui Titu Maiorescu. Fiind
prieten cu maestrul Costache
Agafiței, pictor cu renume în țară și
peste hotare, mi-am propus să-i fac
o vizită la atelier, să-l întreb dacă
are cunoștință despre vechiul
19
monument. Știam că în perioada 1949-1958,
prietenul meu, fusese Directorul Muzeului de Artă
Iași și eu aveam încredere că îmi va spune tot ce știa
despre statuia lui Titu Maiorescu și dacă fusese la
curent cu dispariția ei. Zis și făcut, am ajuns la
atelierul maestrului. De fiecare dată, mă primea cu
brațele deschise, de parcă de fiecare dată s-ar fi
așteptat să-l vizitez. După ce am discutat despre o
parte din tablourile ce urma să le finalizeze și să le
aducă la cunoștința publicului, l-am întrebat despre
monumentul-statuia-lui Titu Maiorescu din fața
U.A.I.C. Acesta, auzind întrebarea și căzând puțin
pe gânduri, mi-a răspuns: „Domnule profesor, este
adevărat, cu toate că a trecut cam mult timp,
mi-amintesc prea bine de acea statuie a lui Titu
Maiorescu, chiar foarte bine! Ei, acolo erau mai
multe statui: una a filosofului materialist Vasile
Conta, despre care nici eu, fost Director al Muzeului
de Artă, nu știu cum a dispărut.Statuia lui A. D.
Xenopol și statuia lui Titu Maiorescu au rămas pe
poziție. Știu din 1949, când am fost numit la
conducerea Muzeului de Artă că aceste monumente,
ca să le zic așa, fuseseră comandate de către comisia
înființată de senatul Universității A.I. Cuza în anul
1934 și încredințate marelui sculptor de atunci,
Constantin Baraschi. Zic marele sculptor, deoarece
el nu numai că terminase Școala de Arte Frumoase
din București, având ca profesor pe Dimitrie
Paciurea, dar realizările sale în domeniu sculpturii
fuseseră foarte apreciate. Haideți, să revin la Titu
Maiorescu. Era în anul 1950, într-o noapte, când s-a
primit dispoziție din partea conducerii de partid, să
se scoată din peisaj Titu Maiorescu, din cauza
spiritului negativist a epocii, în raport cu marile
valori. Monumentul a fost ridicat cu o macara și
depozitat într-o magazie din incinta Atelierelor
Nicolina. După câteva luni de staționare, văzându-se
că nimeni nu se autosesizează și toată lumea tace,
statuia, fiind din bronz, a fost spartă și topită. Am
auzit ulterior că din acel bronz s-au făcut clanțe
pentru uși. Unde au mers să fie montate acele clanțe,
nu am cunoștință. Atât vă pot spune despre acea
statuie a lui Titu Maiorescu, însă este mare păcat că
o emblemă a culturii românești a fost
luată, distrusă și făcută clanțe pentru
uși...”
Am ascultat povestirea
prietenului profesor, am aplecat capul
a recunoștință, ne-am salutat la
despărțire și m-am îndepărtat cu un
gând ne-mpăcat: „Deci ce înseamnă
cultura?” Rezultatele de până acum
sunt mult mai mult decât grăitoare și
se reflectă în ceea ce vedem în jurul
nostru, în fiecate zi. Și atunci, te mai
întrebi ce se întâmplă cu cei cere au
lăsat moștenire comori neprețuite
culturii noastre? și nu numai ei!
 SURÂSUL BUCOVINEI
GHEORGHE ANDREI NEAGU
ÎNVĂŢĂTORUL
Când a ajuns în satul nostru era un tânăr plin de
ambiţii, dornic să-i înveţe carte pe toţii copiii plugarilor
analfabeţi.
Venise cu două geamantane şi o căruţă plină cu cărţi
din care se înfrupta până seara târziu, adormind cu lampa
aprinsă, în ciuda gazdei zgârcite. Cu petrolul ce se
consuma „fără rost”, cum adesea zicea ţuşa Maria, se
puteau face multe... Dar se îmbuna repede când îl vedea
dimineaţa pe învăţător gata să se apuce de treabă, să-i care
o găleată cu apă, să-i spargă lemnele, aşa cum nu se
aşteptase ea să-i facă tânărul. Mai avusese dânsa în gazdă
ba pe unul, ba pe altul, dar pe nici unul nu-l îndrăgise ca
pe domnul învăţător. Harnic, fiu de ţăran, priceput la
toate, învăţătorul se trezi pe neaşteptate fiu al satului în
care fusese repartizat. Copii veneau la şcoală cu trăistuţele
goale şi plecau cu mintea plină de lucruri felurite, scrise
de zeci de ori cu creta pe tăbliţele lor tocite de atâtea
generaţii.
Anii trecuseră şi învăţătorul se avântase în viaţa
satului ca nimeni altul. Ştia să găsească leacul cel mai
potrivit pentru toate relele ştiute şi neştiute ce se iveau în
satul lor. Apoi se însură cu o fată de-a lor săracă, dar
deşteaptă, pe care o purtă pe cheltuiala lui la o şcoală de
tractorişti. A fost prima femeie tractorist din raionul acela.
Se încheiase colectivizarea la care învăţătorul pusese tot
sufletul, când la poarta căsuţei ce se vrednicise a o
construi cu mâinile sale şi cu ajutorul sătenilor, se oprise
secretarul raionalei de partid.
- Bună ziua, tovarăşe învăţător, zise acesta.
- Poftiţi, intraţi, îl invită învăţătorul.
Şezură pe prispa casei, proaspăt văruită de tractorista
satului plecată în zămnic după o ulcică de vin păstrat la
rece. Aşa obişnuiseră ei de când se ştiau, cum le venea
cineva pe poartă, le scotea de mâncare, ceva de băut.
Secretarul nu refuză ospitalitatea casei. Din vorbă în
vorbă spuse de ce a venit.
- Cred că e cazul să vă trimitem la o şcoală de partid.
- Şi copiii?!
- Numai pe timpul vacanţei. Închideţi aici şi veniţi
săptămânal să vedeţi ce şi cum.
- Adică, cum venim?! îşi arătă tractorista
nedumerirea.
- Păi, veţi merge împreună.
De parcă era un lucru de la sine înţeles, ca membri
de partid ce se aflau, în vacanţa de vară terminară
cursurile pentru care fuseseră desemnaţi.
20
În toamnă aveau loc alegerile, iar sătenii, pesemne
că se hotărâseră a-l alege pe tovarăşul învăţător în fruntea
comunei. Zis şi făcut, îl aleseră. El primar, iar ea
preşedinta G.A.C. În locul lui veniseră doi învăţători care
se străduiau să continue drumul deschis de înaintaşul lor.
Anii treceau nu fără folos pentru comună şi gospodăria
colectivă în fruntea cărora se aflau. Satul se mărise, se
construise chiar şi o şcoală nouă, aveau acum şi cămin
cultural ridicat prin contribuţia sătenilor. Brutăria mirosea
aproape tot timpul a pâine caldă, iar C.A.P.-eul crescuse
cu grajduri şi livezi, cât puteau sătenii să ducă cu munca
lor neobosită.
La fiecare şedinţă de analiză erau lăudaţi, iar laudele
acestea atrăseseră atenţia regionalei de partid. Aşa se făcu
că primarul şi preşedinta fură promovaţi la raion, el
activist, iar ea şefă de sector în probleme agrare. Munca îi
absorbise cu totul. În satul lor mergeau din ce în ce mai
rar. Timpul nu le permitea. Căsuţa nu o vânduseră, dar era
lucru ştiut că fiecare stagiar nou venit avea să locuiască în
ea, cu singura condiţie de a o gospodări cât mai bine.
Prinşi cu totul de munca lor, nici nu observaseră curgerea
timpului. Alţi colegi, alte cadre, veneau an de an să
întărească începutul lucrării lor. Din foştii elevi ieşiră în
timp cadre de nădejde, iar dintre colegii lor, majoritatea
plecau pentru tot felul de studii la diverse şcoli de partid.
Unii chiar se mândreau că din zece ani de muncă plătită
abia dacă munciseră pe jumătate, restul primiseră bani şi
urmaseră diverse şcoli de partid.
Dar învăţătorul nu vroia să vadă acest lucru. Îi
plăcea munca şi se dedica ei până la uitarea de sine. Seara
se întâlneau frânţi şi abia de mai aveau timp să-şi spună
câteva vorbe.
Cu noua împărţire administrativă, raionul lor fusese
alipit unui judeţ vecin. Vechile cadre ale regionalei
rămăseseră pe loc, iar pe ei îi trimiseseră înapoi la munca
de unde plecaseră. Ca o compensaţie pe ea o făcuseră
educatoare la grădiniţa din satul de unde plecaseră. Nici
nu au simţit când au ajuns la vârsta pensionării. Prin mâna
lor trecuseră sute de copii. Unii se întorseseră sau
rămăseseră în sat, alţii veneau din când în când la volanul
unei maşini personale.
În anul când au ieşit la pensie şi au fost sărbătoriţi cu
fast şi dragoste de colegi şi de săteni în egală măsură,
apăruse legea sistematizării localităţilor rurale.
Casa lor, aşezată la o margine a satului trebuia
demolată. Aşa prevedeau planurile făcute la comuna din
care făcea parte şi satul lor. În livada mică din spatele
casei urma să intre buldozerul, casa însăşi trebuia să fie
dărâmată, iar terenul redat agriculturii.
Îmbătrânit, învăţătorul îşi strânse cărţile şi puţinul
mobilier şi se mută la căminul de bolnavi cronici din
oraşul în care fusese cândva activist. Soţia lui îl urmă
tăcută, aşa cum făcuse o viaţă întreagă. Aveau cu ce-şi
plăti întreţinerea şi nu s-ar fi simţit o povară pentru stat,
de aceea nici nu se duseră cu vreo plângere la ordinele
judeţene. Cu chipul senin, mulţumiţi că şi-au făcut
datoria, aşteptau în cămăruţa ce le fusese repartizată,
desfăşurarea vieţii ce le mai rămăsese, în liniştea şi
disciplina pe care le avuseseră din totdeauna.
 SURÂSUL BUCOVINEI
IFTIMIE NESFÂNTU
Poarta
Nici nu a ajuns bine
acasă, doar cât să-şi schimbe
ţinuta pe care o avusese la
lucru şi să-şi pună într-o
sacoşă câteva ouă roşii şi
cozonac, pregătite de ea.
Aşa o rugase el, cu o seară
înainte. O întrebase ce ştie
despre Paştele blajinilor şi-
apoi, cu o voce caldă, cu alt
timbru, care făcea să vibreze
ceva din adâncul ei, ca şi
cum sufletul i-ar fi fost diapazon şi intrase dintr-o
dată în rezonanţă, îi spusese: „Aş dori să mergem
împreună până la cimitir, la bunica, să-i ducem
lumină. Imaginează-ţi că sunt acolo, cu tine. Şi
primului om ce ne va ieşi în cale pe drumul spre
cimitir sau acolo, oricare ar fi, să-i dăm ceva de
pomană. Ştiu că eşti obosită după o zi de muncă, ştiu
că sunt multe de făcut de câte ori ajungi acasă. Insist
însă. Ţin să facem acest drum împreună...”
Ieşise deja din ogradă, avea cu ea sacoşa cu
pachetul pregătit şi poşeta... Cunoştea bine drumul,
de câte ori nu a mers ea singură către cimitir, să
îngrijească de mormântul bunicii. Deja seara era
aproape... Din grădini şi curţi se furişa blând, cu paşi
mici, întunericul. Dacă ar fi privit-o careva mergând,
ar fi sesizat că mersul ei era altfel. Deşi urca pe o
pantă domoală, părea că nu face nici un efort, de
parcă nici nu ar fi atins pământul. Mai degrabă
curgea decât să meargă... Ea însă nu-şi bătea capul
cu asta. Şi momentul îi era prielnic, de parcă ar fi
fost dat să fie aşa. În alte zile, la această oră mai erau
vecini pe drum, care spre casă, care către o mică
prăvălie, aflată pe-aproape, acum însă nu era nici
ţipenie... „Poate că au fost mai devreme, odată cu
preotul”, se gândi ea.
Uitase de oboseala de peste zi, de grijile ei de la
serviciu, unde era nevoită să stea mai mult în
picioare, supraveghindu-şi pas cu pas lucrătoarele.
„Dacă nu sunt o oră cu ochii pe ele, randamentul
scade şi pe urmă e nevoie să stăm peste program , să
putem livra marfa la timp. Tirurile transportatorilor
nu aşteaptă.” „Beneficiarii sunt din ţară?” o
întrebase el. „Ooo, nu. Dacă ar fi din ţară am muri
de foame!...” Doamne, de ce tocmai acum, aceste
gânduri?! Şi fără să caute un răspuns sau să stea să-l
asculte, şi-a amintit zâmbindu-i, de o poveste spusă
de el, odată. Un om de prin Banat, fost inginer
agronom, pornise o mică afacere pe cont propriu,
cumpărase terenuri şi le cultiva, angajase muncitori,
pe care-i plătea regeşte, evident după munca lor...
Un tractorist angajat de el, avea salariului unui
director de la o întreprindere privată. „Şi-a fost, de
21
când aţi înfiinţat societatea agricolă, a fost vreun an
în care să fi ieşit cu pierderi?!” îl întrebase el, cel
care o însoţea acum cu sufletul căuş în jurul ei. „Da,
i-a răspuns inginerul, Muscă era numele lui de
familie, într-un singur an am ieşit pe minus.” „Ce s-a
întâmplat atunci?!” „Mi-am rupt piciorul şi, câteva
luni, în campanie, nu mi-am putut supraveghea
muncitorii!”
Din drumul principal, se desprindea către
stânga, albia unei uliţe, care ducea spre cimitir.
„Pe-aici curg morţii...”, s-a trezit ea gândind... Nu
avea nici o strângere de inimă, la gândul că şi ea
repetă, de câte ori merge la mormântul bunicii,
acelaşi drum.
„Toţi curgem într-acolo!...” şi-a amintit iarăşi
de o vorbă de-a lui, sufletul ei pereche: „Curgerile
acestea sunt ciclice, şi de undeva, în altă formă, se
întorc. La fel cu darurile... Dăruind vei dobândi...
Este la fel cu circuitul apei în natură...”
Cui o să dau eu pachetul?! Nu e nici ţipenie de
om. Nici măcar un blajin, mic şi flămând. Ştia de la
bunica ei că blajinii nu mănâncă mult şi nici nu cer
nimic de la nimeni, chiar de-ar muri de foame. A
privit în faţa ei, către intrarea în cimitir. Şi-atunci, i
s-a tăiat respiraţia. Era cât pe ce să leşine. El, omul
ei, sufletul ei pereche, aflat la sute de kilometri
distanţă, era acolo, în dreapta intrării spre cimitir.
Îmbrăcat aşa cum îl ştia dintotdeauna, cu părul şi
barba ninse de ani şi încercări, cu ochi ca nişte
cărbuni aprinşi, emanând bunătate şi dragoste
necondiţionată... Ar fi vrut să-i spună ceva, cuvintele
i se făcură nod, în gât, aproape sufocând-o... Ar fi
vrut să meargă spre el să-l îmbrăţişeze ori să-l certe
că şi-a cheltuit banii să facă un drum atât de lung,
dar picioarele nu o mai ascultau... S-a răsucit,
căutând să-şi oblige picioarele să pornească... Şi, lac
de sudoare şi de spaimă, s-a trezit... Mai apucase
doar să vadă cum poarta şi cimitirul se îndepărtau
spre un loc fără nume...
„Dumnezeule mare, am adormit! Şi nu mi-am
ţinut promisiunea făcută lui!..”
Ecranul telefonului mobil s-a luminat, tocmai
intrase un mesaj...
„Nu te învinovăţi, ţi-ai ţinut promisiunea! Şi
tocmai ce mi-ai lăsat din mâna ta ouăle roşii şi
cozonacul. Şi dacă nu crezi, ia-ţi inima-n dinţi şi
mergi până la frigider... O să vezi; cele împachetate
de tine nu mai sunt...”
Cât pe ce să leşine de-adevăratelea... Deşi li se
mai întâmplase, şi nu odată, coincidenţa între visul
ei şi mesajul primit taman atunci era dincolo de
raţiune şi înţelegere...
Şi iarăşi s-a luminat ecranul telefonului:
„Bine-ai venit printre blajini, draga mea!”
Iftimie Nesfântu, fragment din volumul
„În căutarea blajinilor”
 SURÂSUL BUCOVINEI
CORNELIA PĂUN HEINZEL
Învăţăturile fetei adoptate, a preotului şi a
profesoarei de psihologie, către noii săi colegi de
şcoală
Doamna psiholog Alice
Ţârcovnic urmări curioasă
afişajul laptop-ului şi citi
email-ul Marinei, fiica sa
adoptată. Adolescenta uitase
întâmplător computerul deschis,
cu poşta sa electronică.
Femeia era bucuroasă că
poate afla, în sfârşit, mai multe,
despre fiica sa adoptată, persoana care răsturnase
complet viaţa sa familiară, fiinţa care a dat peste cap
chiar şi modul de comportament al elevilor fruntaşi
la învăţătură ai colegiului în care ea lucra de mulţi
ani.
Marina părea a fi pentru ea, ca psiholog, dar şi
pentru alţi adulţi, o enigmă de nedescifrat.
„Doamne, ce limbaj pornografic!”, exclamă
surprinsă femeia. „Unde o fi învăţat să vorbească aşa
fata mea? De fapt, nu am făcut-o eu! Noi, în familie,
nu folosim astfel de cuvinte. Nici eu, nici soţul meu,
nici fii mei. Mama ei naturală - o prostituată, pe care
o frecventau mulţi bărbaţi şi care a făcut copiii,
fiecare cu altul - era însă dintr-un mediu promiscuu.
Cu siguranţă, că femeia avea un comportament
indecent şi folosea un limbaj vulgar. Dar, eu am
crescut-o pe Marina în puf şi am educat-o cum am
putut mai bine. Ce influenţă incredibilă are factorul
ereditar! Proverbul „Aşchia nu sare departe de
trunchi” este dovedit în cazul acesta, cu vârf şi
îndesat. Ce poze a trimis bărbaţilor, cu care vorbeşte
pe Internet! Eu am crezut că se dezbracă şi umblă
goală numai în faţa băieţilor mei şi a soţului meu.
Care mai este şi preot pe deasupra! Săracul Ilie,
precis îşi spune în gând, când o vede în astfel de
poziţii pe Marina: „Fereşte-mă, Doamne, de păcate!”
sau, aşa cred eu...
„Dar oare ce face Marina când nu sunt eu
acasă? Dacă fiind nud, ia poziţiile trimise masculilor
pe Internet şi le mai şi spune aceleaşi lucruri pe care
le-a scris ea acolo? Ce-or fi făcând bărbaţii mei din
casă? Ştiam, de când am adoptat-o, că mama sa este
o femeie frivolă, care umblă cu mulţi bărbaţi. Copiii
săi au fiecare un alt tată natural. Am crezut, că dacă
fata este crescută în alt mediu, unul educat, religios,
plin de dragoste şi pace ca al nostru, rezultatul va fi
pozitiv. Liniştea din sânul familiei noastre a dispărut
însă, o dată cu venirea Marinei în casă. În cazul
acesta, se demonstrează clar, că factorul ereditar,
trăsăturile moştenite sunt decisive. Mediul nu a avut
niciun efect asupra ei!” se frământă femeia.
22
- Marina, vino aici! Ce reprezintă mesajele şi
pozele acestea? se răsti Alice. Am crezut că eşti
serioasă! Ţi-am făcut toate voile. Îţi cumpăr orice îţi
doreşti, indiferent cât de scump este. Băieţii mei sunt
mari şi nu folosesc un astfel de limbaj. Niciodată nu
mi-au făcut necazuri sau probleme.
- Ce cauţi tu la mine în email, ţipă adolescenta
cu ton acuzator. Mi-ai încălcat intimitatea. Ce, dacă
tata e preot trebuie să port tot timpul broboadă şi să
pup moaşte? Eu nu sunt o babă ca tine! Sunt tânără
şi trebuie să mă distrez cu bărbaţii. Habar nu ai, câţi
admiratori am pe Internet... şi desigur în casă. Tu
eşti depăşită. Habar nu ai ce le place bărbaţilor! Nu
ştii deloc cum să-i atragi!
Doamna Ţârcovnic trecuse de patruzeci de ani,
dar era o femeie încă frumoasă, blondă platinată, cu
nas şi buze subţiri, ten măsliniu şi corp proporţionat.
Părea chiar mai tânără decât oricare femeie de vârsta
sa. Nimeni nu-i spusese până atunci că este babă. Cu
remarca aceasta, Marina a lovit-o în punctul sensibil.
”Oare am îmbătrânit atât de mult? îşi puse ea
deodată problema.
Alice dorea să o consilieze pe fată şi a ajuns
deodată, ea să fie cea care avea nevoie de consolare.
“Dacă spune Marina, aşa o fi. Poate Ilie al meu uită
de cele sfinte, când o priveşte pe fată mergând
dezbrăcată complet prin casă şi luând cele mai
incredibile poziţii, prin care îşi dezvăluie cele mai
intime, cele mai ascunse părticele. Apoi fata şi râde
isteric, de parcă s-ar răzbuna pe cineva. Se gândi la
poziţia preferată a adolescentei, cu picioarele
depărtate, stând pe scaun, cu un picior flexat sub
posterior, poziţie care îi permite afişarea impudică a
intimităţilor sale şi în care a făcut numeroase
fotografii, pe care şi le-a expus ostentativ pe
Internet. Oare cine a învăţat-o aşa ceva? Fata cu
părul roz! Ia te uită ce i-a trecut prin cap! Ce mult le
place tuturor masculilor, de parcă nu ar mai fi văzut
aşa ceva! Dar ce le scrie şi le spune... îi înnebuneşte
cu totul...
Alice Ţârcovnic crezu că trebuie, ca mamă şi
psiholog să îşi consilieze fiica adoptată. Dar
lucrurile luară o turnură neaşteptată. „Fata asta ştie
de minune, ce să spună şi cum să manipuleze pe
oricine”. Acum, ajunsese ea, Alicia, să aibă nevoie
de şedinţe la psihiatru. Pe lângă problema cu fiica sa,
mai apăruse una mai tare. “Trebuie să iau toate
măsurile să-mi păstrez bărbatul!”, gândi Alice
îngrijorată. „De mâine merg la un nutriţionist să-mi
indice ce să fac, să am o talie de viespe, ca Marina.
Am ajuns eu, în casa mea, să concurez cu o
adolescentă. Mi-am făcut-o cu mâna mea. Cine m-a
pus să o adoptăm? Este adevărat, că am avut
avantaje multiple din acest lucru.
(Va continua...)
 SURÂSUL BUCOVINEI
ALDONA PATRAȘ
CONVIEŢUIRI ETNICE ÎN VATRA DORNEI
Sunt fiică a Dornei şi îmi
iubesc cu tot sufletul oraşul
natal, Vatra Dornei- Staţiune
balneară de tratament şi odihnă,
denumită cândva Perla
Bucovinei. Amplasat într-o zonă
mirifică, o depresiune
înconjurată de munţi impunători
îmbrăcaţi în verdele pădurilor,
udată de ape curgătoare şi
izvoare minerale , împodobită cu clădiri vechi şi noi,
locuită de oameni gospodari şi primitori, a atras în
decursul anilor mulţime de turişti, dar şi strămutări
de populaţii de diverse etnii, determinate de
evenimente istorice şi de poziţia geografică a
întregii Bucovine, de care aparţine. Din primele
decenii ale stăpânrii habsburgice, populaţia întregii
Bucovine a crescut pe considerente economice. Prin
aportul germanilor s-au format colonii germane.
Evreii au venit în timpul războiului ruso turc, iar
după 1774 au migrat din Galiţia şi Polonia. În
sec.18-19 au mai fost colonizaţi, poloni, armeni,
unguri, slovaci, lipoveni, huţuli, ucraineni, ce au
rămas în comunităţi închegate din mai multe
localităţi. Vatra Dornei a găzduit îndeosebi nemţi şi
evrei. În zilele noastre, numărul populaţiei germane
din Bucovina a scăzut prin emigrări, la fel şi
populaţia evreiască. După război, români din nordul
Bucovinei au fost deportaţi în Siberia de sovietici.
Mulţi români din nordul Bucovinei ocupate s-au
refugiat în sudul Bucovinei şi în alte zone ale
României. În Vatra Dornei au venit mulţi refugiaţi,
care au găsit aici prietenia localnicilor, printre care
au fost şi părinţii şi socrii mei.
În zona Dornelor afluenţa populaţiei germane a
fost după cedarea Bucovinei. Autorităţile austriece
au considerat că o prospectare a bogăţiilor subsolului
ar echilibra bugetul Imperiului şi au dispus aducerea,
din comitatul Zipps-Silezia, mineri specializaţi,
însoţiţi de familiile lor, care au fost stabiliţi la
Dorna, Iacobeni, Cârlibaba, Fundu Moldovei şi
Rodna. Iniţial minereurile au fost expediate, apoi
s-au construit furnale şi ateliere la Iacobeni. S-a
concentrat exploatarea la Arşiţa şi Vatra Dornei,
unde zăcământul era bogat şi uşor de extras.
Populaţia germană s-a adaptat condiţiilor naturale şi
sociale. S-au construit şcoli cu predare româno-
germană, biserici şi au avut loc căsătorii mixte, ceea
ce a contribuit la buna convieţuire româno germană.
În Vatra Dornei şi Iacobeni a existat Casa Germană.
Bisericile catolice funcţionează şi astăzi în ambele
localităţi, deasemenea şi cimitirul catolic din Dorna.
Construirea căii ferate în Bucovina între anii
1884-1912, pe tronsoane, a fost un factor important
în creşterea economică. Strădania unui om foarte
inteligent şi capabil, bun manager, iscusit
23
negociator, cetăţean de onoare al Cernăuţului -
Inginerul Emanuel Ziffer, artizanul căii ferate, a
tratat Dorna şi locuitorii săi ca şi cum ar fi fost
copiii lui, iar primarul Vasile Deac bun prieten. În
octmbrie 1902 s-a dat în funcţiune tronsonul
Iacobeni Vatra Dornei. Pentru construcţia
tronsoanelor de cale ferată a fost adus personal de
specialitate, apoi personal de întreţinere, de
deservire al satiilor şi trenurilor, oameni cu
experienţă de origine austriacă şi poloneză. Cu
timpul a fost specializat personal românesc.
Colaborarea între etnii a fost de respect şi de comun
acord pentru bunul mers al lucrărilor.
În anul 1878 a luat naştere idea dezvoltării unei
staţiuni balneoclimaterice de nivel internaţonal la
Vatra Dornei. La iniţiativa primarului Vasile Deac,
în colaborare cu balneologul Loebel, arhitectul
Brang, chimistul Ludwig şi cu acordul ministrului
Falkenhein din guvernul austriac, s-au depus
documentaţiile la Curtea de la Viena, în vedrea
aprobării. Primarul Vasile Deac şi oamenii de ştiinţă
nu au fost mulţumiţi de rezoluţia împăratului Franz
Joseph pentru un stabiliment balnear şi s-au pregătit
cu un studiu geologic, o vizită de documentare în
Franţa, Germania, Italia, după care au întocmit o
machetă cu adevărate bijuterii arhitectonice a
viitoarei Staţiuni Balneare internaţionale. Astfel,
înarmat cu documente, s-a prezentat primarul în
audienţă la împărat. Suveranul, impresionat de
tenacitatea şi dorinţa realizării unui obiectiv de
valoare, a aprobat documentaţia, l-a decorat pe
Vasile Deac şi a manifestat dorinţa de a vizita
realizarea obiectivului în vara anului 1898.
Staţiunea Balneară Vatra Dornei a adus sănătate
mulţimii de suferinzi în decursul anilor şi a devenit
pentru mulţi a doua casă. S-au întâlnit aici români
din toate colţurile ţării, apoi nemţi, poloni, evrei şi
au convieţuit în bună înţelegere. Am avut buni
profesori evrei. Am avut buni colegi evrei. Sora mea
a fost bună prietenă cu o nemţoaică. Mama mea,
poloneză refugiată din Cernăuţi a fost bună prietenă
cu femei românce din oraş şi din împrejurimi,
preţuind obiceiurile locului, portul naţional, arta
culinară locală. Făceau schimb de reţete, bucătărie
românească cu bucătărie austriacă, apoi ploneză,
ucraineană, nemţescă, evreiască. De sărbători lumea
se întâlnea la concerte şi serbări în incinta
Cazinoului, apoi la cercul de citire de la Bibliotecă,
înfinţat cu scopul de apărare a limbii şi identităţii
româneşti. În sala de festivităţi a Primăriei erau
primiţi înalţi oaspeţi din ţară şi străinătate. De ziua
oraşului, 20 iulie, erau serbări în Parc, unde cânta
fanfara militară, sau la Bâlci în piaţă. Oraşul era
colorat de frumoase costume poulare, de
costumaţiile sărbătoreşti civile, militare. În prezent,
atât oraşul cât şi comunele alăturate sunt înfrăţiţe cu
localităţi din Republica Moldova, Ucraina, Polonia
şi la zile festive, formaţii artistice amintesc de
bunele convieţuiri ale bucovinenilor cu cei ce au
locuit temporar sau definitiv pe aceste meleaguri.
 SURÂSUL BUCOVINEI
ANGELA BURTEA
Fularul din mohair lila!
Stăteam în jurul bradului
și-l așteptam pe Moș
Crăciun! Îți amintești? Nimic
nu părea să fie mai frumos!
Era primul brad pe care-l
împodobeam împreună.
Pentru vârful bradului ne-am
cam ciondănit. Acolo nu ni s-
au potrivit gusturile. Eu
voiam un glob din sticlă, iar tu o stea aurie din
plastic. Plasticul ăla m-a scos din minți. Și-apoi,de
ce trebuia să alegi o stea? Nu eram eu steaua ta?
Știu, n-am uitat, mi-ai spus odată, în glumă, că nu dă
prea bine strălucirea mea, te cam eclipsez și-ți pălesc
imaginea, mai ales în prezența colegilor, în societate.
Că mare mai era societatea aia! De, mofturi
masculine, orgolii!
Până la urmă am cedat, te-am lăsat să acoperi
vârful bradului cu steaua preferată! Auriul a
dezamorsat situația, iar zâmbetele ne-au încărcat
fețele! Când am terminat de împodobit, am privit
încântați unul spre celălalt. De, eram la prima
înfățișare. Ne cunoșteam atât de puțin, dar ne
iubeam! Asta conta, iubirea! Bradul părea doar un
pretext, o bucurie în plus.
Și cât de sărăcăcioasă era camera în care
locuiam! Un pat, un șifonier cu două uși, o noptieră
așezată în dreapta patului și-o masă în trei picioare.
A, uitasem, și două scaune: unul cu spetează,
celălalt un taburet. Făceam cu rândul, pentru confort.
Recunosc, erai un adevărat cavaler, așa cum
văzusem prin filme, îmi cedai cu ușurință scaunul cu
spetează.
Bucuroși, am stins becul, acela care atârna de-
un cablu arcuit în mijlocul tavanului, pentru a ne
lăsa vrăjiți de lumina instalației, strecurată prin
cetina împodobită. Feerie totală!
- Doamne, cât este de frumos! m-am auzit
spunând, printre suspine.
Pe obrajii tineri, fără riduri, pete sau pistrui,
s-au prelins două lacrimi. Eram fascinată, precum
”fetița cu chibrituri” înainte de a-și da duhul! Era
primul brad existent în viața mea. Era bradul meu,
minunea sărbătorii de Crăciun! Stăteam rezemată de
colțul mesei, cu mâinile în jurul trupului firav și
priveam. Și se făcuse atâta liniște, încât crezusem că
am rămas doar eu în cameră, eu și bradul. Nu venise
timpul! Instinctiv, am întrebat:
- Ei, ce faci? Îți place minunea Ajunului?
Atunci te-ai apropiat de mine, m-ai cuprins de
umeri și mi-ai șoptit:
- Nu bradul e minunea, ci tu! Apoi mi-ai sărutat
obrajii, așa cum stăteai în spatele meu, continuând:
24
Tu ești mai presus decât orice, bradul face parte din
decor. Fără tine, el n-ar avea strălucire, oricâtă
culoare ar fi în el!
Dintr-odată, am început să tremur. Nu știu de
ce! Îmbrățișarea ta devenise vitală, fără tine n-aș fi
fost eu.
- Ți-e frig? ai prins a întreba.
- Da..., nu știu..., am îngăimat eu. De bucurie,
cred!
Îngrijorat, m-ai luat în brațe și m-ai așezat pe
pat. M-ai acoperit cu un pled gros, singurul, de fapt,
apoi ai încercat să-mi fricționezi mâinile, care
păreau scoase dintre sloiuri de gheață.
- Ina, ce se întâmplă cu tine? se auzi glasul tău
precipitat.
Și patul se mișca din cauza tremuratului meu!
- Latră câinii? m-am auzit întrebând, printre
sughițuri.
- Nici vorbă, ai răspuns. Despre ce câini
vorbești?
- Nimic, nimic, am îngăimat eu. Mi s-a părut!
Știu că mi-am revenit destul de repede. Fusese
un episod urât din viața mea, primul din viața
noastră de cuplu. În timpul în care ai mers să-mi faci
un ceai, intrasem într-o altă lume. Vedeam ca prin
ceață o fetiță tremurândă, alături de mama ei.
Femeia se oprise să cumpere o crenguță de brad.
Doar ce întinsese mâna spre-o ramură mai arătoasă,
și-un milițian, plin de zel, o înhăță strângând-o cu
putere de braț. Strigătele lui înverșunate răsunau
demențial:
- Ce faci, femeie, furi din avutul țării?
- Nu, nu, spuse mama, doar o priveam, voiam
s-o cumpăr fetei mele. Atât pot anul acesta, la anul
poate o fi mai mult!
- Hoațo! De-astea ca tine văd zilnic! țipă
milițianul, smulgându-i creanga din mână.Vino cu
mine!
Biata mamă era împinsă de omul legii, iar ea,
la rându-i, își trăgea copila ca pe-un cățel în lanț.
Degeaba plâns, degeaba rugăminți, degeaba
explicații. Mama n-a fost ascultată de nimeni! Doar
fetița, atât, copila aceea plăpândă și neajutorată o
auzea și-o înțelegea! Toată noaptea au stat în arestul
Poliției. Hoața ieșise la furat, antrenându-și
progenitura pentru mai târziu! Așa se voia! Asta era
explicația milițienească!
În zorii zilei, când se îngâna ziua cu noaptea,
copila speriată și flămândă își târa pașii prin cartierul
plin de câini, alături de mama sa. Scăpaseră din
arestul Miliției. Mama nu închisese un ochi, iar
fetiței îi sunau încă în minte țipetele și zbaterile
femeii. Își strângea pe lângă trup, biata mamă,
nevinovată dar hărțuită pe nedrept, hăinuța
sărăcăcioasă, rămasă fără nasturi, după o noapte de
chin și defăimare. Până acasă a domnit tăcerea.
Niciuna nu a rostit vreo vorbă, un sunet măcar. Nici
 SURÂSUL BUCOVINEI
atunci, și nici altă dată!
-Ina, ce s-a întâmplat? m-ai întrebat târziu în
noapte, după ce m-am liniștit.
-Nimic, nimic, Iancule! Emoția a fost atât de
mare, încât n-am rezistat. Înțelege, e primul meu
brad de Crăciun, iar amintirile sunt și mai greu de
dus!
Și-am adormit în brațele tale, suspinând de
dragul tău! Cât de frumos m-ai iubit în noaptea
aceea! Iar trupul meu fragil părea pierdut în brațele
tale vânjoase! Dincolo de amorul în care ne scăldam,
simțeam în tine marele și beneficul meu protector!
N-aveam cum să nu te iubesc! Păream o răsfățată a
sorții, uneori invidiată de femei, alteori privită cu
interes de anumiți bărbați! Ce mai, dădusem lovitura
în materie de iubire! Așa sunau unele voci!
Apoi, m-am trezit dimineață, iar patul era gol.
Plecaseși! Sub brad, o cutie și-un plic. Nici nu știu
când am coborât din așternutul cald, în care dăinuia
mirosul tău. Venise Moș Crăciun! Eram
nerăbdătoare să văd cât de generos fusese. Ce să
spun, mai generos ca atunci n-a mai fost niciodată!
Și-acum văd rândurile scrise cu cerneală mov: ”Să
nu fii tristă! Încearcă să-ți refaci viața! Fă-o cât poți
de repede! Nu lăsa timpul să te ucidă! Iartă-mă, Ina!
Trebuie să mă însor cu fiica șefului meu, altminteri
nu mai văd lumina zilei. Sunt forțat să fac acest
lucru. Au apărut niște probleme din care nu mai pot
ieși decât așa, căsătorindu-mă cu ea. Nu, nu e vorba
despre vreun copil sau despre vreo iubire tăinuită. E
cu totul altceva, ține de munca mea de cercetare, de
orgoliul meu, de satisfacțiile profesionale spre care
am tins întotdeauna. Mă văd nevoit să-mi sacrific
iubirea pentru a merge mai departe. Iartă-mă, Ina!
Nu-ți mai repet cât de mult te iubesc, fiindcă oricum
nu m-ai crede. Și-apoi amenințările la care sunt
supus zilnic... nu mai spun! Trebuia s-aleg, și-am
ales! Cine știe, eliberându-te, te-am salvat!”
Am simțit cum pică cerul pe mine! Chiar nu
știam încotro s-o apuc! Mă salvaseși! Auzi! Oare
atât de bine ai știut să-ți joci rolul, încât să nu simt
nici cea mai vagă intenție de-a mă părăsi? În brațele
cui mă cuibărisem atâtea nopți și zile? Cine era acela
care îmi jurase credință și iubire nemărginită?
Amăgiri, Iancule, amăgiri! Vânzător de iluzii, iar eu,
novice, le-am luat ca atare, crezând în tine orbește.
Și-am împăturit biletul, așezându-l la locul său,
în cutie. Apoi am desfăcut darul. Fularul acela din
mohair lila, moale și pufos, asemenea cutiei în care
l-ai împachetat, îl am și-acum. Nu l-am purtat
niciodată, dar nici nu l-am aruncat. Îl scot din
aceeași cutie, an de an, de Crăciun, și-l privesc. Știu,
ai fi vrut să mi-l așezi chiar tu în jurul gâtului. N-ai
avut timp, ai plecat prea repede! Ai fost chemat la
apel și-ai răspuns prompt! Te caut și te-aștept,
Iancule! Deși atrecut atâta vreme, tot singură sunt.
Unii spun că ai fi dispărut după accidentul acela
stupid, dar că ai fi teafăr. Te-au urcat într-o mașină
25
și dus ai fost! Știu că într-o zi te vei întoarce... Așa
simt! Sigur ne vom întâlni!
*
- Iancule, Iancule.... tu ești?
-Ce ai, femeie? Nu-i niciun Iancu? Visezi?
spuse un bărbat atins în treacăt, pe umăr, de către o
femeie. Ferește-te, vine trenul!...
Un fular din mohair lila, moale și pufos, flutura
între două linii de cale ferată...
Iubirea toamnei
Mi-e toamna pe ducă și-i simt urma pașilor
bătrâni, dar niciodată șovăielnici. Calcă agale, căci
știe să-și trăiască timpul, savurând cu plăcere fiece
clipă, fiece adiere, de parcă ar spune: Luați aminte,
graba scurtează viața!
Iar noi privim deșert și-i sărutăm trecerea cu
buzele tăcerii.
Și-aruncă toamna lacrima ploii peste obrazul
lumii noastre și lunecă ușor cu brațele copacilor
mângâieri colorate. Se mlădiază după chipul și
asemănarea firii ei, lăsând să cadă frunzele în zbor
legănat, iar frunzele scriu pe raza timpului
nemurirea. Își trimite toamna razele inconfundabile,
molcome sau aprige, risipindu-le printre talia
minunată a frunzelor, sclipind voios ca roua
dimineților apuse. Iar frunza se coace și sub apăsarea
tălpilor noastre își cântă iubirea, molipsindu-ne.
Ne privim lung și-ntindem mâinile unul spre
celălalt, lăsând să se-atingă suav, și-n împletirea lor
strigătul focului e-nmulțit. Ne oprim din mers
și-ascultăm foșnetul mătăsii care respiră a toamnă
prin fiecare formă de viață ajunsă, acum, scrum.
Îți simt apropierea și iau din ea bucuria de-a
trăi. Oferta-i generoasă, nu-i de refuzat! Cum aș
putea să mă împotrivesc visului tău, doar e și-al
meu!? E picătura toamnei, coaptă și aromată. Ai
aruncat-o cu meșteșug, iar seceta din mine a sorbit
picătură cu picătură, fără a face risipă și nici zgomot.
Chiar nu voiam s-o-mpart cu altcineva. Egoismul se
strecoară pe furiș.
Și toamna strigă din nou, acum doar pentru
mine: Ia aminte, nu împuțina iubirea trăind-o
excesiv de atent. Trăiește-o doar!
Fără a mai sta pe gânduri, m-am trezit din
nepăsarea de până atunci și-am plecat spre tine, spre
farmecul graiului tău și-al frumosului din noi. Acum
e altceva: natura, intrată în agonie, are puterea să
râdă, și ploaia, și negura, și bruma, și frigul, și… tot!
Doar tu ai rămas nestrămutat în gândul tău și m-ai
contaminat și pe mine; ne râde sufletul în hohote, se
ia la trântă cu timpul și învață ultima lecție a vieții!
Mi-e dragă toamna, mi-e drag darul ei, iar acela
ești tu! Când seara se lasă și dorul mă cuprinde iar,
rememorez versul tău:
Frumoasă noaptea să-ți fie,
Pe umăr sărut delicat!
 SURÂSUL BUCOVINEI
MIHAI BURDUJA
Maeștri slovei și tentația licorilor (II)
„Influența alcoolului
asupra umanității se
datorează, fără îndoială,
puterii sale de a stimula
facultățile mistice ale naturii
umane, de obicei înăbușite de
realitatea obiectivă și critica
seacă a stării de trezie. Trezia
diminuează, discriminează și
spune nu; beția extinde, unește și spune da. Ea își
poartă credincioșii dinspre periferia înghețată a
lucrurilor către centrul strălucitor. În acel moment
omul devine una cu adevărul. Nu din simplă
perversitate aleargă oamenii către ea. Pentru săraci
și analfabeți, ea ține locul cocertelor simfonice și a
literaturii; și face parte din adâncul mister și din
tragedia vieții ca adierea și strălucirea a ceva ce
recunoaștem imediat ca fiind minunat să ne fie
dăruite atâtora dintre noi doar în fazele incipiente și
trecătoare a ceea ce, în totalitatea sa, e o otrăvire
atât de degradantă. Conștiința beției e o fărâmă din
conștiința mistică și opinia noastră completă despre
ea trebuie să-și găsească locul în opinia noastră cu
privire la acest amplu fenomen. Sau, cum spun
egiptenii: Pentru sufletul tău! Bea, îmbată-te
complet!” Mark Forsyth, „Scurtă istorie a beției”.
Răsfoind paginile literaturii universale din cele
mai vechi timpuri până astăzi vom întâlni, printre
poeți și prozatori, sute de adepți ai alcoolului și
vinului. Apreciind virtuțile licorii divine, ei au
devenit admiratori devotați, elogiind-o în versuri
nemuritoare sau în cuvinte memorabile. Anacreon
(582-485 î.de Hr.), ultimul poet liric grec din Asia
mică ,rupând cu tradiția care cerea ca poeții să cânte
doar faptele zeilor și ale eroilor, și-a închinat
întreaga creație dragostei și vinului! Vorbind despre
calitatea vinului de a crea surse inepuizabile de
inspirație poetică, Anacreon, în oda XXXIX „Despre
sine însuși”, afirmnă că numai vinul l-a făcut să scrie
versuri bune.Apreciindu-i versurile,atenienii i-au
ridicat o statuie pe Acropole, alături de statuile celor
mai de seamă oameni, care îl reprezenta ca pe un
bătrân cherchelit, împleticindu-se gata să cadă,
târându-și pe jos un colț de manta, având în picioare
una dintre cele două sandale și cântând din liră. Pe
mormântul lui Anacreon, un anonim a scris
următoarele rânduri: „Străine, care treci pe lângă
mormântul lui Anacreon, intră și lasă să cadă o
libație, căci sunt un băutor de vin.” Dar Anacreon nu
este singurul poet care face asemenea afirmație.
Cratinos, celebrul autor grec de comedii și tot atât de
celebru băutor, susține că numai vinul face poeți
mari. O epigramă adresată acestuia sună astfel:
„Vinul pentru un nobil poet / Este un Pegas viguros;
26
/ Dar un sărman băutor de apă / Nu poate să facă
versuri bune”. Această epigramă este pusă pe seama
pasiunii pe care Cratinos o avea pentru vin. În
comedia sa „Pacea”, Aristofan spune cu mult umor
cum în timpul invaziei laconienilor, Cratinos,
văzând că o amforă plină cu vin plesnește și curge
lichidul din ea, a devenit palid la față, a leșinat pe
loc și a murit de durere!
Vestitul istoric roman Titus Livius (59 î. de
Hr.–17 d.Hr.) scrisese, în opera sa, că Italia a fost
invadată de gali pentru că acestora le-ar fi plăcut...
vinurile peninsulei. În sec. XIII, în Italia și-au făcut
apariția niște descendenți îndepărtați ai galilor,
anume ducii de Anjou,unul dintre ei,Rene cel Bun,
regele Neapolului (1438-1442), s-a ambiționat să
dezmintă afirmația istoricului antic: cât timp a stat în
Italia, n-a băut nici un pahar de vin!
Filozoful, omul de stat și dramaturgul roman
Seneca (4 î.de Hr.- 65 d. Hr.), cel care a fost tutorele
împăratului Nero, spunea că „beția nu e altceva
decât o nebunie voluntară”. În ale sale „Epistole
către Lucilius” sublinia faptul că femeile „își petrec
nopțile veghind și bând ca și bărbații, se întrec cu ei
în luptă atletică și în a bea vin neamestecat; dau și
ele afară mâncărurile înghițite de un stomac ce nu
are trebuință și varsă tot atâta vin cât au înghițit;
deopotrivă cu ei rod bucăți de gheață ca să-și
liniștească pîntecele cuprins de arsuri”.
Conviviumul roman era o etalare de putere
vulgară, josnică și dezgustătoare din partea bogaților
și o dovadă de parazitism din partea săracilor.
Conviviumul se încheia așa cum a începea, cu vomă!
Aproape toți scriitorii romani l-au disprețuit. O
singură scriere literară importantă laudă coviviumul.
Ea aparține poetului liric și satiric Horațiu (65 î.de
Hr.-27.11.8 d.Hr.), care urma să fie gazdă și în
primele versuri lasă să se înțeleagă că servește o
masă lejeră, vegetariană. E adevărat că vorbește cam
mult despre vinurile deosebite pe care le servește
(toți romanii făceau asta), dar micul lui convivium
pare destul de plăcut.Iar invitația conține una dintre
puținele laude ale romanilor la adresa beției: „Beția
face minuni / Descoperă secrete, împlinește
speranțe, / Îl face viteaz pe cel laș, / Gonește frica. /
Vinul care se revarsă face versurile să curgă, / Și-i
eliberează pe cei săraci și umili.” Apoi Horațiu
promite că șervetele vor fi curate. Menționează și că
a doua zi e sărbătoare, deci pot dormi mai mult. Un
convivium se încheia după miezul nopții, iar oaspeții
mergeau acasă pe străzile întunecate ale Romei. Iar
apoi, dimineața, ultima etapă a unei băute romane
era, ca și pentru noi, mahmureala. Același Horațiu
pentru care „Nec possunt vivere, carmina / Que
seribuntur potoribus aquae”, aduce într-o odă de-a sa
intitulată „Unei amfore” o mărturie interesantă și
anume că însuși Caton cel Bătrân „Își încălzea
virtutea-i aspră / La jarul și tăria unui vin”. Marele și
veșnic tânărul Horațiu era întru totul de acord cu
 SURÂSUL BUCOVINEI
părerea lui Aristofan; „Zeii fost-au cu noi prin acest
dar rar – vinul”. Într-una din odele adresate lui
Mecena, protectorul artiștilor și literaților din Roma
antică, Horațiu spunea: „Dacă ar fi să crezi Mecena,
tot ce a spus cândva Cratinos / Nu sunt versuri să
vrăjească și în veacuri să dureze / Dacă scrise-au fost
de mâna băutorilor de apă... / De când Bachus
printre fauni și Sații prenumărat-a / pe poeții proști,
de-atuncea gingașele Muze, iată: Amiros a vin
puternic, chiar din zori, Homer el însuși / S-a fi fost
dedat cu vinul; probă: i-a adus elogii. / Ba și Ennius,
tatăl nostru, nu se încumeta să cânte / Slava armiei
romane decât după băutură”. Horațiu spune că
Homer era băutor de vin, căci laudă vinul (Laudibus
vini vinosus Homerus). Că era așa o spune chiar
Homer (sec IX sau VIII î.de Hr.): „Am să mă laud /
Cu ce-am să spun, că mă stârnește vinul / Zălud care
și pe înțelept îl face / Să cânte fără cumpăt și să râdă
/ Copilăros, să joace și să-ndruge / Cuvinte ce mai
bine-ar fi tăcute.” („Odiseea”, cântul XIV, vers
635).
Să vedem ce mai spuneau anticii despre
băutură. „Nimic nu seamănă mai bine cun un
netrbnic ca omul beat”. Plaut $ „Vinul este inima
poeziei. Cine bea apă nu face versuri bune”. Catulius
$ „Vinul mult dă pe față gândurile omului, oricît ar
fi el de iscusit”. Teognis $ Mai degrabă te îneci în
pahar decât în mare. Butucul are trei vițe: una aduce
plăcerea, alta beția și cea de-a treia necinstea. Cine a
băut mai mult decât trei pahare de vin, este beat,
chiar dacă nu se cunoaște că e beat, a întrecut totuși
măsura. Epictet $ Tu ai murit, bătrâne Sofocle,
floarea poeților, înghițind un strugure de-al lui
Bachus”. Simonide $ Unuia care se laudă că poate
bea mult fără să se îmbete: Asta o poate face și un
catâr”. Aristip din Tirene $ E folositor să luăm vinul,
fie ca pe un medicament, numai în vederea sănătății,
fie să-l gustăm ca să ne ușurăm îngândurările și să
ne veselim. Cel care se îmbată nu pricepe
înțelepciunea lui și e gata să răspundă în loc de bună
dispoziție cu insulte...” Clement Alexandrinul $
Și acum o anecdotă plină de învățăminte. La un
ospăț, filozoful Xantos, stăpânul fabulistului Esop,
amețit de băutură, puse rămășag cu un discipol al
său, pe casa și pământul ce le poseda, că va bea
marea toată! Când însă aburii vinului se risipiră,
Xantos își dădu seama că, nu numai că va rămâne
sărac lipit pământului, ci se va face de râs pentru tot
restul vieții. Disperat, îl imploră pe Esop să-l ajute să
iasă din impas. Și acesta în adevăr îl învăță ce să
facă. A doua zi, întreaga populație din Samos se afla
pe malul mării în așteptarea lui Xantos. Acesta veni
liniștit și, suindu-se pe o piatră, se adresă mulțimii: –
Cetățeni, am pus rămășag că voi bea marea toată, dar
nu și apa fluviilor și a râurilor ce se varsă în ea. Dacă
discipolul meu va opri sau va schimba cursul apelor
curgătoare ce-și aduc valurile în mare, atunci și eu
voi îndeplini ceea ce m-am lăudat că o să fac. Și
27
mulțimea care venise să-l huiduiască și să-l
batjocorească îl aclamă și-l duse acasă în triumf.
Istoria care consemnează triunmful lui Xantos,
păstrează din păcate, tăcerea asupra modestiei lui
Esop.
Dar ce este de fapt beția? Să-l ascultăm pe
același Mark Forsyth: „Beția constă într-o grămadă
de contradicții pentru că spune da la orice. Uneori
instigă la violență, alte ori aduce pacea. Ne face să
cântăm și ne face să dormim. Pentru greci era testul
stăpânirii de sine, pentru nordici era sursa poeziei,
bună sau rea. E bucuria regilor și e prăbușirea lor.
Pentru guverne, e pricina revoltelor și o sursă de
venit. E o dovadă a virilității, dușman al virilității,
mijloc de seducție și o matroană veselă. Beția e
molimă și ucigaș, însă și dar al zeilor. E o necesitate
pentru călugări și sângele lui Mesia. Beția e un mod
de a-l cunoaște pe Dumnezeu, dar și un dumnezeu
însăși”. Pildele lui Solomon se constituie în una din
cele mai frumoase descrieri ale beției din istorie.
Încep cu câteva interogații, se transformă în poem și
se încheie cu ideea comică de a adormi pe catargul
unei corăbii: „Pentru cine sunt suspinele? / Pentru
cine văicărerile? / Pentru cine gâlcevile? / Pentru
cine plânsetele? / Pentru cine rănile fără pricină? /
Pentru cine ochii întristați? / Pentru cei ce zăbovesc
pe lângă vin, / pentru cei ce vin să guste băuturi cu
mirodenii. / Nu te uita la vin cum este el roșu, / Cum
scânteiază în cupă / Și cum alunecă pe gât. / Căci la
urmă el ca un șarpe mușcă / Și ca o viperă împroașcă
venin. / Dacă ochii tăi vor privi femei străine / Și
gura ta va grăi lucruri meșteșugite. Vei fi ca unul
care stă culcat în mijlocul mării, / Ca unul care a
adormit pe vârful unui catarg. / „M-au lovit...Nu m-a
durut! / M-au bătut... Nu știu nimic! / Când mă voi
deștepta din somn, voi cere iarăși vin.”
Învățatul roman Pliniu cel Bătrân (23.–.79.d.
Hr.) care și-a câștigat faima prin lucrarea „Istoria
naturală” (Naturilis historia, 77 d.Hr.) a descris
astfel mahmureala: „Aceștia nu văd răsăritul soarelui
și nu trăiesc mai deloc pe timpul zilei. De aici
paloarea feței, obrajii lăsați, urcioare la ochi,
tremuratul mâinilor vărsând cupele pline – astfel
încât pedeapsa vine pe dată –, coșmaruri și nesomn
pe timp de noapte și, cea mai mare răsplată a beției,
desfrâul monstruos și plăcerea nelegiuirii.a doua zi,
o duhoare de butoi ieșind din gură, o amnezie totală
și moartea memoriei. Ei trâmbițează că, în felul
acesta, își trăiesc viața, numai că, pierzând ziua din
ajun, ei o pierd și pe cea care vine”.
În încheierea celei de a doua părți a serialului
nostru vom prezenta cele două pasiuni ale
împăratului Alexandru Macedon, așa cum le-au
descris scriitorii contemporani cu el. Ca majoritatea
macedonenilor, Alexandru cel Mare era un mare
băutor de vin, iar din acest punct de vedere
Demonstene l-a comparat cu un burete. Cum rezista
la băutură? Împăratul se bucura de o constituție
 SURÂSUL BUCOVINEI

fizică de fier, iar prin exerciții fizice învățate de el la OANA MARIA SOROHAN
Theba își păstra sănătatea. Ca atare, suporta excesele
de băutură fără alte urmări mai rele decât o tendință
de a se certa și o migrenă a doua zi dimineața. În Nu mă tem
asemenea situații, Alexandru cel Mare inspira frică.
Numai femeile nu se temeau de el: era prada lor Nu mă tem că rea e lumea,
naturală. „Era gata întotdeauna să se însoare” – Nu mă tem de ce zic unii,
spunea Decearc, un scriitor care a trăit pe vremea sa. Nu mă tem că vine noaptea
Totuși, Alexandru era destul de ușuratec. Se Și-urlă lupii-n fața lunii.
povestește că, într-o seară după un chef, se trudea să
convingă – mai cu binele mai cu forța – pe o doamnă Nu mă tem că nu las urmă,
din anturajul său să-l urmeze în camera sa de Nu mă tem că viața trece,
culcare. Ea exclamă: „Lasă-mă în pace, când e Nu mă tem, că-ntr-o secundă,
lampa stinsă toate femeile sunt la fel”. Cu toate Fac ce alții... fac în zece.
acestea, femeile erau gata să se îndrăgostească de el,
iar bărbații îl găseau încântător chiar și la beție. Atât Nu mă tem de adversari,
la băutură, cât și în dragoste Alexandru cel Mare era Nu mă tem c-o să pierd jocul,
rațional. Biograful și autorul grec Plutarh (48–119 Nu mă tem de flăcări mari
d.Hr.), autorul lucrării „Viețile nobilor greci și Fiindcă însămi, eu sunt focul.
romani”, care au constituit o sursă folosită de
William Shakespeare în piesele sale istorice, Nu mă tem că n-o să pot,
povestește că, la un banchet, privirea lui a fost atrasă Nu mă tem că n-oi învinge,
de o dansatoare foarte frumoasă, adusă de unul din Nu mă tem și asta-i tot,
camarazi. Dorind să facă dragoste cu ea, îl întrebă pe Focul flacăra nu-și stinge.
acesta dacă-i place fata. „Enorm” – fu răspunsul. „Să
te ia dracul!” – și nu s-a mai uitat niciodată la
dansatoare. EUGEN DEUTSCH

Mihai Burduja

Pseudo-Cronica literara de Eugen Deutsch

„Iconar de cuvinte” (S. Cotlarciuc)

Citind pe „Iconarul de cuvinte”

Nu vă gândiţi la vrerile cereşti;
Nu veţi afla prea multe lucruri sfinte
Ci, mai curând, pe cele doar lumeşti.

Chiar de găsiţi şi tainice incinte

Ascunse printre vorbele fireşti,
Citind pe „Iconarul de cuvinte”
Nu vă gândiţi la vrerile cereşti.

Probabil veţi afla şi nişte flinte

Purtate de eroi ca din poveşti;
Dar chiar fiind cu sufletul fierbinte
Se poate întâmpla să vă cruciţi…

Citind pe „Iconarul de cuvinte”!

28
 SURÂSUL BUCOVINEI
NICULINA NIȚĂ
De la Castelul Mimi la Cetatea Soroca
Nicicând versurile lui
Grigore Vieru ”Ne-au
îndepărtat de casă / C-aveam
poartă mai frumoasă / Ne-au
dus în vagoane mute/
C-aveam peste-o apă
rude...” n-au avut un ecou
mai profund, ca în trecerea
mea prin locurile unde
viețuiesc și simt într-un fel
pe care noi, cei de dincoace de Prut l-am uitat, cei pe
care-i numim (unii îi și simțim) ca fiind frații de
peste Prut! Am trăit și simțit pe meleagurile
Chișinăului, Sorocăi, Anenilor Noi, acea stare de
fericire simplă și curată ca pe vremea bunilor noștri.
Emoția și trăirile mi-au fost amplificate și de
tainica chemare a celui ce odihnește pe pământul
Basarabiei și care a fost bunicul meu dinspre mamă,
Mihai Rotundu, mort pe front, în timpul celui de-al
doilea Război Mondial, la Bălți . Mormintele eroilor
căzuți aici, au fost strămutate, nu se știe exact unde,
spre a face locul unei fabrici, pe vremea stăpânirii
sovietice.
Fericita întâlnire a fost generată de invitația
primită, ca formator național, de a susține cursul de
formare continuă pe tema ”Educația nonformală”
pentru 60 de profesori din învățământul
preuniversitar și universitar din Republica Moldova.
Într-o toamnă ce-și flutura rochiile pline de
culori mângâietoare: arămiu, verde copt, galben,
roșu palid, pe dealurile parfumate de viile
moldovenilor noștri, mai pline de strălucirea
chihlimbarului în fiecare bob, mai surâzătoare de pe
fiecare colină, intram cu emoție, în Republica
Moldova prin vama Albița. Eu, acum cetățean
european (?!), intram cu teama generată de
prefabricate zvonuri....dar armonia și parfumul
locurilor, sărutul pe care colinele îl dădeau cerului
de un albastru curat și catifelat, m-au scos din acea
prostească stare și m-au proiectat direct în inima
fraților noștri de peste Prut, care, încă sunt afectivi,
romantici, duioși ca un balsam pe sufletul
preagrăbitului ”cetățean UE” și care, cu dulcele lor
grai, m-au așezat în cutia valorilor noastre comune.
Mulțumesc Ghenadie, Nadeja, Angelina, Oleg,
Liuba....că m-ați cuprins cu sinceră și caldă iubire
frățească și m-ați ajutat să regăsesc matca noastră
comună!
După susținerea cursurilor, am beneficiat de un
program de vizitare, retrăind cumva Doina
eminesciană.... am călătorit de la Prut până la
Nistru...
Am pășit convingător în trăsura amintirilor prin
vremuri blânde, îmbelșugate, cu cântec, toasturi,
29
mâncare și cu băuturi alese. Traseul a început cu
unități de învățământ din Soroca, Biserica
maramureșeană donată de un președinte al
României, Fântâna profesorului, Consiliul raional
Soroca și a continuat cu Cetatea Soroca, Flacăra
recunoștinței, și Castelul Mimi- fostul Conac Mimi.
În Soroca, la Cetate, am întâlnit unul din cei
mai strașnici ghizi pe care i-am cunoscut până acum
(și precizez că am beneficiat de prezentări făcute de
ghizi la obiective turistice din Europa, Africa, Asia),
Dl. Nicolae Bulat, profesor de istorie, pe care nu te
saturi să-l asculți! E când eroul poveștilor cu luptele
de la poalele cetății de pe la 1497, când solul ce bate
la porțile cetății, când ”Coste pârcălab de Soroca”
din 1500, când ghidul contemporan cu noi...este o
încântare ce te îndeamnă la lungă ascultare și ședere
pe aici! Pentru acest mod unic de prezentare, a fost
ales ”Ghidul anului 2017” în Republica Moldova.
Dacă treceți prin Soroca, ar fi mare păcat să
nu-l căutați la cetate și să nu-l ascultați!
Despre Soroca, în cunoscuta sa lucrare
”Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir susține
că: „…ținutul cel mai de preț ce iaste pre malul
Nistrului o bună bucată de cale iaste Ținutul
Sorocii. Scaunul lui iaste Soroca, de se chema mai
înainte „Alhionia…”.
Prospecţiuni arheologice au identificat în
arealul Sorocăi urme de aşezări omeneşti, unelte de
cremene, vase de lut datând din 5000-4000 î. Hr. din
cultura Cucuteni. Actualul oraş era numit de
bizantini Alciona, fiind un important centru
comercial aşezat în vadul Nistrului. Până în 1812
când a avut loc cedarea Basarabiei către ruşi,
populaţia majoritară a fost de moldoveni. Ulterior au
imigrat ruşi, ucraineni şi evrei astfel încât ponderea
românească s-a diminuat.
Cu ochii scăldați în frumusețile revărsate de
toamna dulce-arămie pe malurile Nistrului ( dincolo
de malul Sorocăi începe Ucraina), cu măreția
stăpânilor de drept ai acestor locuri ce-și scrutează
meleagul din înălțimea Flăcării Recunoștinței, am
pornit, cu inima română, spre Castelul Mimi.
Castelul Mimi
 SURÂSUL BUCOVINEI
Construcția Castelului Mimi a fost inițiată din
ordinul politicianului basarabean Constantin Mimi și
a fost finisată în anul 1900. Arhitectura acestuia a
fost preluată din practica franceză. Constantin Mimi
(1868-1935) a fost ultimul guvernator al Basarabiei.
A studiat la Odesa şi în Montpellier şi a contribuit
mult la vinificaţia basarabeană. A promovat vinurile
de aici la expoziţii de peste hotare şi a adus soiuri
noi în ţară. Datorită lui, de exemplu, se cunoaşte
soiul Aligote, răspândit acum în Moldova.
Constantin Mimi a fost apreciat de Rusia Ţaristă
(fiind între 1912 – 1917 guvernator al Basarabiei),
dar şi de România Mare (în 1926 este numit director
al Centralei Bancii Naţionale din Bucureşti). Au
obținut medalii de aur (2017 în Japonia) pentru
vinurile produse .
Aici, gazdele noastre ne-au oferit o vizitare a
castelui, a cramelor, a secției de producție, a unicei
săli din sticlă în care au loc diverse ceremonii și o
degustare de vinuri, însoțite de rafinate și adecvate
preparate culinare. A fost un regal și o parfumată
lecție de oenologie, dar și de un timp ce s-a scurs
prea repede, petrecut în beția buchetelor olfactive, al
sunetelor ce răscoleau românismul din noi, generate
de ”Pavarote de la Iași” și de care, deși n-au înțeles
prea mult versurile, s-au bucurat și ceilalți vizitatori
de pe alte meleaguri decât cele românești.
Aici și atunci mi-a revenit în minte și m-a durut
strigătul cântat de Doina și Ioan Aldea Teodorovici,
pe versurile lui Adrian Păunescu, care au fost și
ultimele lor ziceri... „Haide, haide, ce-o fi o fi / Să
prefacem noaptea în zi / ...A marii beţii şi fie ce-o fi
/ În porţi se-nvârt deodată chei / Poporul lumii taie
miei / Noi ne căutăm plângând prin ploi / Potopul
zilei de apoi / E cartelat din doi în doi!”
Cu lacrimi în suflet și în gând, am plecat pășind
pe aleile scăldate în lumini încrucișate ce se
întreceau cu strălucirea unei luni ce nu mai voia să
stea pe cer ci să coboare lângă noi...Totul era magie,
totul era un românesc fel de-a trăi, de-a iubi, de-a
simți... era trainic și profund!
Cetatea Soroca
30
ANGHELUŢĂ PETRONELA
VIAŢA, CA „O SCÂNTEIE”...
GHEORGHE SOLCAN
Viaţa ne oferă de multe ori întâlniri care, la
prima vedere, par întâmplătoare, însă timpul şi
derularea unor evenimente demonstrează că, mai
mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu,
acestea sunt ori devin chiar providenţiale şi
marcante.
Cu ani în urmă, mi-a parvenit, prin intermediul
profesorului universitar ieşean Ilie Dan, cartea
domnului Gheorghe Solcan, „9 poveşti dramatizate
în versuri din Ion Creangă”. Poveştile, versificate
profesionist şi urmărind firul epic al fiecărui text în
parte, m-au captivat de la prima lectură. Pasionată
fiind de a pune în scenă teatru cu elevii mei şi având,
în şcoală, o trupă de teatru, am propus „actorilor”
mei să dramatizăm câteva dintre aceste piese
versificate. Aşa am realizat, cu elevii talentaţi ai
echipei de teatru, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra
cu trei iezi”. Cele două piese stârneau admiraţie şi
aplauze ori de câte ori erau reprezentate, la diverse
şi numeroase manifestări, iar cu piesa „Soacra cu trei
nurori” am participat la prestigiosul şi cunoscutul
Festival „Hai la teatru!”, organizat de Teatrul pentru
Copii şi Tineret „Luceafărul” Iaşi, unde am obţinut
premii importante (Premiul pentru interpretarea
nurorii celei mici şi Premiul pentru conservarea
tradiţiilor populare). Cu ambele piese am mai
participat şi la Concursul „Bulgăre de humă”,
organizat de Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Iaşi,
întorcându-ne de acolo cu Premiul I, în trei ani
consecutivi.
Nu-l cunoşteam atunci pe autor, dar ne-am
întâlnit, pentru prima dată, la înmormântarea
profesorului Ilie Dan, cel care îmi oferise cartea, cu
autograf din partea autorului.
Recent, participând la Festivalul Internaţional
de Literatură Satirico-Umoristică de la Vama –
Suceava, am avut plăcuta surpriză să-l reîntâlnesc pe
scriitorul bucovinean Gheorghe Solcan, după patru
ani de la ultima noastră întrevedere. În acest context,
mi-a oferit noua sa apariţie editorială, o carte de
proză scurtă, intitulată sugestiv „O scânteie”, gen
literar pe care domnia sa l-a abordat după ce şi-a
exersat condeiul creator scriind, de-a lungul
timpului, cu perseverenţă, proză umoristică, sau
poezii pentru copii, alături de... teatru pentru şcolari,
 SURÂSUL BUCOVINEI
completând recent seria pieselor de teatru cu
monologul versificat „Ivan Turbincă”.
Aşadar, după acest preambul poate prea
detaliat, mi-am propus să „dăruiesc” şi eu autorului
câteva gânduri despre prozele cuprinse în cartea „O
scânteie”, pe care am lecturat-o pe nerăsuflate şi cu
mare plăcere, pentru că aceste proze scurte m-au
prins în mrejele fermecate ale unor povestiri ce
transpun cititorul într-o lume de altădată, apusă,
poate, pentru totdeauna, dar de care ne simţim atraşi
cu acea nostalgie a trecerii iremediabile a timpului şi
a civilizaţiilor ori a regimurilor politice care se
succed şi trec, uneori, precum tăvălugul, peste
destinele oamenilor.
Autorul realizează, în multe dintre aceste proze,
o fină analiză psihologică a personajelor, pătrunzând
în intimitatea sufletească a acestora, în frământările
lor interioare, punându-le în situaţii surprinzătoare,
conturând personalităţi cu consistenţă epică.
Deznodământul unora dintre naraţiuni este unul
neaşteptat, lăsând lectorului posibilitatea
interpretărilor, aşa cum, de exemplu, întâlnim în
proza „Blestemul”, unde problematica triunghiului
conjugal rămâne, oarecum, nerezolvată.
„Două mame” surprinde destinul emoţionant şi
înduioşător, desprins parcă din ficţiune, al unei fete
care, datorită împrejurărilor, are două mame: una
care a pierdut-o într-un tren aglomerat şi alta care a
crescut-o.
Naratorul sancţionează defecte umane: lauda
(„Haiducul”) şi beţia („La nuntă”), oferind, prin
povestire, exemple de ... neurmat, în scop educativ.
Regimul politic comunist, care, cu siguranţă,
şi-a pus amprenta şi asupra propriei persoane, este
evocat în câteva dintre scrieri, unde sunt prezente
realităţi dureroase ale vremurilor: unui profesor care
nu voia să intre în partid i se înscenează o
nedreptate, fiind astfel obligat să devină „comunist”
(„Comunistul”) un bărbat, pentru a scăpa de
închisoare, îşi pune la cale un accident, în urma
căruia devine un fals „mut”, doar soţia ştiindu-i
adevărul („Mutul”).
În proza „O familie de cultură”, este realizat un
portret al profesorului care scrie piese de teatru
pentru a le pune în scenă, dar nu reuşeşte să
popularizeze cartea pentru copii: „O, tu, muritorule,
... tu vrei doar cartea aceea, atât de îndrăgită de
copii, s-o faci cunoscută lor ... şi educatorilor lor,
care, îngropaţi în hârtii, precum se cere, nu prea mai
au timp de ceva nou...”. Aşa că a mers la piaţă, a
închiriat o tarabă, asemenea părinţilor care vindeau
legume, şi a expus acolo cărţile drept „cultură”:
„I-am motivat că acele cărţi sunt fructul gândirii
mele, pe care mulţi o consideră o legumă”.
Privim apoi, cu o lacrimă în colţul ochiului,
copilul de la ţară – parcă prototip al autorului, ce
păzeşte raţele şi admiră peisajul mirific, descris cu
măiestrie: „Se ducea la primul măr, îl mângâia, îl
31
cuprindea, îşi freca obrăjorul cu grijă de scoarţă şi îl
strângea în braţe ca pe un prieten drag”; „Din
scaunul din vişin (trei crengi care formează un scaun
comod cu spătar) putea privi livada de sus, dar acum
el priveşte cerul şi, asemenea ciocârliei, ar vrea să
ajungă tot mai sus, să zboare precum ciocârlia, până
se va pierde în albastrul nesfârşit al cerului”.
Acelaşi copil de la ţară trăieşte „Prima
dezamăgire”: prăşeşte, cu o sapă mică, alături de
părinţi, merge cu vaca la păscut şi suferă teribil când
află că aceasta va fi vândută: „Cum poţi, dacă eşti
om, să vinzi, să renunţi pentru totdeauna la un
prieten atât de drag, în schimbul unor bani de
hârtie?”; „toată viaţa lui va urî banii fără suflet, îşi
zicea el îndârjit”.
Interesantă şi educativă este şi povestirea
„Jucăriile bunicului”. Nepotul are jucării moderne,
cu telecomandă, cu care va pleca la luptă, să câştige
războiul. Replica bunicului este una memorabilă:
„Copiii n-ar trebui să se joace de-a războiul! Când
eram ca tine, eu l-am trăit, nu m-am jucat. Şi acum
îmi aduc aminte cu groază de proiectilele care
explodau lângă casa noastră şi eu, de frică, fugeam şi
mă adăposteam în braţele mamei”. Bunicul îi
construieşte jucării care nu se strică, precum cele cu
telecomandă, din plastilină: o raţă, o gâscă, un cal,
un porc, iar dintr-un cartof cu patru scobitori face ...
o vacă.
Figura fostului profesor, Ilie Dan, despre care
am amintit mai sus, este evocată sub titlul
„Metafora”: „Nu, nu le mai vorbise nimeni cu atâta
ardoare, aproape pătimaş. Omul acesta a provocat un
fel de furtună în peisajul anost de fiecare zi, a spus
acele cuvinte pe care, de atâtea ori, ar fi dorit ei să le
spună şi n-au avut îndrăzneala”.
Proza ce dă şi titlul volumului de faţă, „O
scânteie”, prezintă destinul unei familii greu
încercate, care trebuie să se refugieze din calea
ruşilor, pe timp de război. Capul familiei, Zaharia,
este nevoit să-şi îngroape singur soţia decedată, iar
monologurile personajului sunt, pe cât de profunde,
pe atât de răscolitoare, cu accente de bocet: „Ochii,
ochii tăi cei de viorele, trebuie să-i îngrop astăzi în
pământ pentru totdeauna... Tu ai fost dragostea mea,
zilele mele de sărbătoare, mama copiilor mei, casa
mea, înplinirea vieţii mele, izvorul bucuriilor mele...
limanul meu binefăcător... Raiul vieţii mele ai fost
tu!”; „Ce pedeapsă pe lume este mai mare decât să
sapi groapa dragostei vieţii tale?”. Omul filozofează
amar, constatând că „noi, oamenii, ne luptăm unii cu
alţii fără rost”, în timp ce „toate vietăţile... se bucură
de primăvară”. Destinul lui Zaharia se completează
odată cu venirea pe lume a nepotului său, „scânteie”
de viaţă, de continuitate, de speranţă, prunc cu care
fata lui rămăsese grea „de pe vremea cireşelor” şi
căruia Ileana îi dă viaţă într-un grajd, în bejenie,
asemenea Fecioarei Maria.
(Va continua...)
 SURÂSUL BUCOVINEI

PARASCHIVA ABUTNĂRIŢEI PAȘI PRIN VIAȚĂ

LA CENTENAR
De dragul cui rămâne dorul dor
De dorul cui mai cântă ciocârlia?
Încă avem bucăţi dintr-un ogor
Și mai avem o țară, România.
Ne-am risipit ca frunzele în vânt
Și ne-am mânat nevoi spre zări străine
Dar mai sunt munți, păduri de brad mai sunt
Și ne mai poate fi acasă, bine.
Dacă vom ști din care neam venim
Ce râuri curs-au din izvor la mare
De ce-s atâtea cruci în țintirim
Cum am vegheat străbunii la hotare
Cum am căzut și iar ne-am ridicat
Cum au mușcat din carnea noastră câinii
Cu lacrimi rănile ni le-am spălat
Și n-am uitat ce dulce-i gustul pâinii
Crescută-aici, pe vechile moșii
Stropită cu sudoare strămoșească
Trecută prin războaie și urgii
Ca România-n veci să dăinuiască.
NU E TOTUL PIERDUT
Ne-ați lăsat, străbuni, țara rotundă
Noi ce facem, cui și cum i-o dăm?
În mizera ce ne inundă
Pentru care țeluri mai luptăm?
Ne-ați lăsat, străbuni, țara curată
Noi cu ce noroaie o mânjim?
N-avem timp să ne-ntrebăm vreodată
Pentru care țeluri mai trăim
De-or fi curioși, cândva, nepoții
Din ce neam se trag, din care lut
La o judecată atunci, cu toții
Vom întreba zadarnic ce-am făcut.
Sufletul vânzându-l pentru-o pâine
Și mai dulce, și mai albă uneori
Noi uităm că-n urmă-ne rămâne
Un pământ de spini, și nu de flori.
Dar treziți-vă confrați de-același sânge!
Adunați-vă neamurile, toate
Și privind la țara care plânge
Să-i spălați obrazul, se mai poate!
Am urcat șapte trepte și m-am oprit
Doar să văd cât de-adâncă e valea
Nu m-aplec, praf de stele adun însutit
Cât mai sunt, să-mi lumineze cărarea
Am urcat șapte trepte, câte-un rost le găsesc
Și tot câte șapte, pân'la cifre rotunde
Cât de greu, cât de trist, nu le mai socotesc
Să fac drum liniștii, să mă inunde
Am urcat șapte trepte și mai am, nu m-opresc
Voi sui încă, urmându-mi destinul
Las tristețea în urmă și mă-ndemn să gândesc
Că mai sus m-așteaptă seninul.
PEISAJ DE IARNĂ
Urcă în noi primele zăpezi
să ne lumineze povara anilor
şi toate gândurile nerostite
să se facă limpede lacrimă
cu care să ne curățăm
de rugina timpului
de colbul păcatelor
de iubiri neîmplinite.
Să rămână doar roua dimineților
când, cu tălpile goale
sărutăm pământul
ce ne-a binecuvântat
cu preaplinul vieții.
Câte primăveri au trecut?
Câte toamne vor mai fi?
E mai bine să nu le știm măsura
Acum, sufletul zvâcnește
În lumina primei zile de iarnă.
NISIPUL DIN CLEPSIDRA ALBASTRĂ
Stătea pe etajera mea
şi nu știam de unde vine albastrul
Să fie nisipul
sau e clepsidra
ce-mi închide filele anilor
hiar dacă nimeni n-o-ntoarce.
De-o vreme
o mână nevăzută
poate de copil surprins
în amintirea jocului
o poartă într-un balans amețitor
de nu mai știu, e noapte, e zi
e nord sau e sud...
Până când, poc! în mii de fărâme.
Am vrut să adun nisipul
pe care acum îl văd
da, e albastru!
Zadarnică trudă!
Mai rămân câteva fire-n unghere
să le risipească vântul final.

32
 SURÂSUL BUCOVINEI

IRINA LUCIA MIHALCA Cetatea de piatră

Nu e hazard.
Totul e ordonat în timp,
duhul calm
în aspra pace
ne urzește, ne desface.
Stânci verticale, înalte,
impunătoare
și peste tot
cerul întins, mult cer.
Acolo, retrași din lume,
Amintiri în derivă eremiții au urcat
Prin straturile memoriei, într-o derivă a piatra dură,
continentelor, abruptă,
amintirile prin tumultul lor iradiază vehement, dezgolită,
migrează rătăcite, se-ascund, treaptă de treaptă,
cad și se ridică, se șterg de praf, într-un timp
vin și se recompun, dincolo de viața însăși. care urcă,
Faldurile lor se leagănă. au suspendat
Te răscolesc, te blochează. și zidit cetatea
Flăcările lor te pârjolesc. deasupra abisului,
Un scârțâit de cretă pe o tablă apa vie
îți șterge zâmbetul. e izvorăște
Un tărâm tropical se află din fântâna interioară.
sub nivelul oceanului. Neîntreruptă de veacuri,
Oprești sângerarea, o rugăciune adâncă,
cu muzica te pansezi. imuabilă,
În urmă cu mult timp, acolo, a mai fost ceva, plutește-n văzduh,
ceva care a dispărut pentru totdeauna. unind cerul cu pământul.
Atingerea pământului.
O lume stranie! Nocturnă
Timp și viață, viață și timp, O noapte, o noapte plină de taine,
în lumină privești o şoaptă, o şoaptă prelinsă ca un sunet,
un continent scufundat… o furtună, o furtună străbate necuprinsul,
Ierți, uiți, înseninat privești înainte. o umbră, o umbră-ntinsă se topeşte prin timpuri,
Eliberat, prin adieri de cuvânt, o vibraţie, un ritm, un cuvânt, feerie de culori, ocean
surâzi și simți cum e sunete,
șoapte calde te invadează, o lună, o lună rotundă transmite lumina-n adâncuri,
iar starea de fericire te mângâie. o lumină, o lină, lină lumină se-mprăştie-n toate,
Și-acum, îți trăiești viața? o privire, o privire caldă captează misterul,
o cale, o cale dreaptă spre cuget şi inimă,
Cale de lumină... o stea, o stea călăuză te-nsoţeşte tăcută.

Cale de lumină vezi în întuneric, O pasăre, o pasăre albă umple tot cerul,
în timp ce o scară, o scară înaltă,
imaginea mea treaptă cu treaptă, urcă-n lumină,
pluteşte o clipă, o clipă intensă trăieşte, o clipă-nfloreşte.
prin simţurile tale, Gânduri, cuvinte, forme, culori,
trezind ecou de nuanţe,
primăvara emoţii, stări, sentimente,
din izvorul iubirii. simfonie de sunete, cântece cosmice.
Şi astăzi, şi mâine, O viaţă, o viaţă-n iubire, în toate, respiră!
ca-ntodeauna, Iubirea? Un dar, un joc pentru doi, un mare mister!
un milion de îngeri
ne veghează...

33
 SURÂSUL BUCOVINEI

ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ ***

lucrez ca un sclav în românia
zi de zi construiesc
fiecare pagină scrisă e bornă kilometrică.
zi de zi sunt invadat de europa
oră cu oră pierd betonându-mi versurile
înălţând baricade în propriul sânge

(peste 20 de ani)
fiul meu ridică pistolul
fiica mea se pierde în mulţimea
viermifugă a metroului

(peste 30 de ani)
desigur învins
mi-am capitonat peştera - frumoasele cărţi
de poezie scrise cu sânge
*** mă apără de frig şi arşiţă
nu te uita la picioarele mele mai nou, europa vine la mine în vizită
am alergat atunci când Adam n-a mai putut fugi sunt interesant pe post de sisif
nu te uita la degetele mele brusc o baricadă cedează
le-am fumat că n-am avut ţigări într-una din jugulare
nu te uita la stomacul meu şi imediat apar hoardele ce dau foc
nu i-am dat mâncare şi-a dispărut bisericii care sunt. Nu mai fug
sângele-mi este un Isus multicompus
sunt patronul Acestuia ***
pe El vi-L livrez când îmi lingeţi pantofii cineva mă caută
pe el vi-L dau bonus atunci când nu mihai dumitru gheorghe napoleon hitler ioan
filmele de acţiune muşcă din carnea tot mai putredă mircea iustin
„soţul meu” – „soţia mea” Dumnezeu ori diavolul
se îngaimă într-o limbă cineva imprecis ca nopţile de beţie în care trebuie să
asediată de cifre fiu “tata”
aşa se nasc oamenii ca averea pusă la picioarele fetei mele
aşa ne ascundem şi noi
pe patul de moarte - în veşmântul lor fragil când am câştigat procesul
epuizant şi-a rămas mă-sa cu zugravul petre
acolo unde bătaia aripilor de înger eu scriitorul ofeream altceva
nu face doi bani un bloc de pe care te poţi arunca de pildă
unde un ventilator electric
e mai binevenit decât respiraţia ta acum am rămas cu scrisul
ea cu muzica aia impersonală cu exmatricularea din
*** şcoală
nimic din ce spun nu e mai mare (credeam că va fi mai repede trimisă şi altundeva
decât o furnică la casa de copii la handicapaţi la neterminaţi
ea adună literele mele mici le depozitează necenzuraţi etc.)
îi vor fi hrană la iarnă directorul spumegă şi acum amintindu-şi
din obrăzniciile mele îşi face piloni de nopţile în care trebuie să fiu “tata”
de susţinere pentru coridoarele minţii ei
uneori e bine să fii scriitor
vine vremea să mă gândesc şi la ea mereu ai o sticlă
- sclava insomniilor mele. pe jumătate goală
în pustie s-au dus iubirea arginţii şi gloria sub un pod
nu pot fi poetul genial şi mare o fiică să facă trotuarul
cât biserica un fiu să-ţi fure pâinea de mâine
pot fi doar lepădatul în stradă
numărătorul de furnici să te întreţină cu acest vis
câte-o lacrimă topeşte metalul toată viaţa lor
monedelor aruncate de concetăţeni şi când mori – să dispară şi ei
ca nişte vieţi ale tale
sunt singurul cerşetor sărac din România prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi

34
 SURÂSUL BUCOVINEI
NICOLAE SILADE
XIX
Iubirea mea nu stă în loc, ea creşte,
Şi creşti şi tu, iubind, cu ea odată,
În ochii mei ce, lacomi, sorb orbeşte,
Din tot ce văd, doar trupul tău de fată.
Cum te-mplineşti în forme, în splendoare
Şi cum mă las de chipul tău sedus,
Că frumuseţea cărnii azi îmi pare,
De timp, de veşnicie mai presus!
În goliciunea ta atât de plină
De ispitiri, trimiteri în păcat,
Din ce în ce, tot mai puţin virgină,
Eşti tot mai mult femeie, eu – bărbat.
Cu fecioria astfel risipită,
Tu mai bogată eşti şi mai iubită!
XX
Iubirea nu e oarbă, cum zic unii,
Cum poate eşti tentat să îţi imagini,
Ea vede peste marginile lumii
Şi dincolo de ale vremii margini.
Ea vede tot ce e şi tot ce nu e,
Te vede-n toate şi pe toate-n tine,
Şi doar icoana ta în ochi mi-o suie
Ca numai ei privirea-mi să se-nchine.
Ea vede roz când negru e în preajmă
Şi negru vede când înjuri, când minţi,
Imaginile lumii reci le sfarmă
Dând strălucire unei lumi fierbinţi.
Iubirea nu e oarbă, dar să ştii:
Sunt orbi doar cei ce nu mai pot iubi.
35
XXI
În tine sunt vreo şapte anotimpuri
Şi fiecare plin e de simţiri
Intens trăite, dar cu şapte simţuri,
Iar dacă vrei, eu pot să ţi le-nşir:
E primăvara – prima ta privire,
Primul fior; sfios, primul sărut,
E vara, când, încinsă de iubire,
Mi te-ai făcut, de toamnă, aşternut.
E iarna, când privirea ta mă-ngheaţă,
Uitarea – cel mai rece anotimp,
Am anotimpul amintirii-n faţă
Prin ceaţă când abia te mai disting.
Dar anotimpul cel mai drag mi-e mie
Când ne-ntâlnim, din nou, în poezie.
XXII
Durerile ce mă lipsesc de vlagă
Sunt un nimic. Iubirea mai rău doare.
Sunt mai bolnav cu cât îmi eşti mai dragă
Şi doar în tine aflu vindecare.
Nu vreau s-aud de doctori şi de leacuri
Care nu pot din gând să mi te scoată
Atâta timp cât timpul n-are veacuri
Spre-a încăpea iubirea-mi vie, toată!
Mi-e deajuns ca să te văd o clipă
Împerechind surâsul cu privirea,
Că peste răni, balsam, se înfiripă
Icoana ta, de îndulcit iubirea.
Durerile, de-ar fi să le măsor,
Niciuna nu e ca durerea-dor.
XXIII
Mă rog să ţi se facă dor de mine
Pe jumătate doar din cât mi-e dor
De ochii tăi, de-mbrăţişări divine
Şi de sărutul tău vindecător.
Să ţi se facă timpul veşnicie
Şi ziua noapte, noaptea ca o zi,
Să nu mai ştii: eşti moartă sau eşti vie,
Înconjurată numai de pustii.
Şi să tresari la fiece mişcare,
Crezând că vine ceea ce doreşti,
Să nu mai ai în suflet împăcare
La fel ca mine dacă nu iubeşti.
Mă rog să înţelegi că în iubire
Călugăriţă eşti, eu – mănăstire.
 SURÂSUL BUCOVINEI

VASILE LARCO

DE SĂRBĂTORI GHINIONUL UNUI SOŢ DE REVELION

Îl informăm şi pe Ignat S-a făcut de băcănie

Ca pe la noi să nu mai vină, Când s-a stins din nou lumina,
Căci porcii au ,,zburat” din sat, Sărutând pe-a lui soţie,
De când cu pesta cea porcină! Confundând-o cu vecina.

UNUI SOŢ DE CRĂCIUN CUGETARE DUPĂ ANUL NOU

Surprizele sunt minunate, Am afirmat de multe ori,

Dar una le-a-ntrecut pe toate, Dar mai ales în clipe grele:
Când o amantă din oraş Uşor se intră-n sărbători,
Sub pom i-a pus un copilaş. Dar greu e de ieşit din ele!

NECAZ DE MOŞ NICOLAE LEGENDĂ IDILICĂ

Cu speranţă, lângă uşă, Iubea cândva codana Mara

O opincă-am pus, dar iată, Pe un flăcău pe nume Mureş,
Că pisica jucăuşă, Arzând iubirea lor ca para,
Până-n zori mi-a ros-o toată! Veni pe lume… Maramureş!

PREGĂTIRI PENTRU SĂRBĂTORI AU CRESCUT PENSIILE

De Crăciun al muncii rod S-au mărit? E treabă bună,

Prinde să se întrevadă: Zice-o babă fără vlagă,
Porcu-i afumat în pod, Cu ce iau eu într-o lună
Iar săteanul... prin ogradă. Vieţuiesc şi-o zi întreagă!

UNUI SOŢ DE REVELION DIN VIAŢA PENSIONARILOR

Când s-o stinge brusc lumina În capitală şi-n judeţe

Nu te avânta subit Trăiesc în limite umane,
Şi ai grijă că vecina Căci sprijin au la bătrâneţe…
Are-un ruj deosebit! Li s-au asigurat bastoane.

36
 SURÂSUL BUCOVINEI

ASIGURARE ORTANSA COJOC

Astăzi bine se trăieşte,

Nimeni n-o muri de foame,
Cât mai are balta peşte…
Dar şi Larco epigrame!

RONDELUL DE IARNĂ

Chiar dacă nu i se aprobă,

Cumplita iarnă-i statutară,
S-aşterne peste-ntreaga ţară
Definitiv şi nu de probă.

E de origine polară, ŢĂRII CENTENARE

Ea fără trâmbiţe şi tobă,
Chiar dacă nu i se aprobă Chiar ani o sută şi eu de-aş avea,
Cumplita iarnă-i statutară. Tot mamă ţi-aş spune,
Măicuţă bătrână!
Umblăm, urgent, la garderobă, Din brâu-ţi de lână creaţă
Iar soţul, când e frig afară, Ce-ţi încingea talia dodoloaţă
Va pune vinul în cămară Răii fâşii ţi-au tăiat.
Sau ţuica la-ncălzit pe sobă!... La aniversare,
Chiar dacă nu i se aprobă. Nou soare răsare,
Ca să-ncingem pe zăpada strălucitoare
SONET DE VOIAJ Hora Unirii, cea mare...

Te rog, iubita mea, cu mine vino, BASARABIA

Chiar dacă hotărârea e în pripă,
Tu nu vei regreta nici chiar o clipă, Basarabia, tărâm de vis,
Căci vei vedea concertul din Torino. De timp uitat,
Din al Ţării trup smuls, desprins,
De vârsta noastră nefăcând risipă, Nicicând înstrăinat,
Promit că-ajungem şi în San Marino Nu te uităm, nu te-om uita!
Acolo e superbul concertino, Inima bate odată cu-a ta.
Pluti-vom, deci, pe-a muzicii aripă.
PRUTUL LA STÂNCA COSTEŞTI
Acasă va veni o coafeză,
Dar şi modiste de înaltă clasă Prutule, adunând verzi izoare,
Vei fi precum Diana de frumoasă. Râzi albastu în soare,
Apele-ţi înalţi, le lărgeşti.
Iar eu mi-oi pieptăna o altă freză, Nu vezi oare
Fiind voiajul nostru de plăcere… Că ţi-s malurile tot mai departe
Dar pân-atunci, dă-mi zece lei de-o bere! Şi nu se mai vede, n-aude
Frate pe frate,
Care varsă lacrimi amare?
Vasile Larco Le aduni tu pe toate...

37
 SURÂSUL BUCOVINEI

GHEORGHE BÂLICI Disensiuni

Când șeful a ținut să-mi spună
Că nu putem lucra-mpreună,
I-am zis, gândind puțin la rece,
Că-mi pare rău, de vrea să plece...

Gelozie
Ai buze dulci ce mă îmbată,
Mișcări feline, ochi de hoață;
Fiind atât de minunată,
Nu cred că te-aș lua de soață...
La o sută de ani de la Marea Unire
Cât în două țări vecine Dumnezeu la facerea lumii
Guvernanții o duc bine, Făcând bărbatul, spre sfârșit,
Hai să dăm mână cu mână… În toată-ntinderea aceea,
Că Unirea se amână. Văzu că-i foarte fericit
Și-atuncea... îi făcu femeia.
Tratament la stațiunea balneoclimaterică
Dom, doctor, pentru niște bani, Podoabe
Mi-adaugă la viață ani, Avem podoabe câte vrei
Iar sora, care-i o dulceață, Pe trotuare și alei
La ani mi-adaugă și viață… Ce nici măcar nu se compară
Cu cele ce conduc o țară!...
La nunta de aur
Fiindcă baba mea nu-mi cere Prutul
Cercei și salbe, silicoane, Spre mare râul unduiește,
Ci doar o lună vrea, de miere, Având destinul său aparte:
I-am cumpărat vreo trei borcane… E apa care ne unește
Și-atât de crunt ne și desparte!...
După treizeci de ani
de viață în familie Profitorul
Căsătorit, bărbat fidel, Îți cere-o mână de-ajutor
Mă plimb cu doamna mea pe-alei; La început, dar, din păcate,
Vecinul meu cel singurel De i-o întinzi, ușor - ușor,
Se plimbă cu vreo două-trei… Dar sigur ți se urcă-n spate…

Momentul înregistrării căsătoriei Un fel de eroism autohton

Fiind la nunta ei vedeta, Românii se mai răzvrătesc
Mireasa-n decisivul ceas, Și-n lupta pentru-a lor dreptate
Cu ochii minții, verigheta Vedem cum unii se unesc…
I-o trece mirelui prin nas… Tot împotrivă la vreun frate.

Minijupa Imnul guvernanților

O minijupă de trei șchioape Hai să dăm mână cu mână
E ca politica aproape: Pe vecie să rămână
Te-atrage sigur, te vrăjește, Munții noștri, marea, glia,
Și, de ești prost, te jefuiește!... Mita-n țară și hoția!…

După alegeri – împărțirea funcțiilor Parvenitul

Moare prostul de plăcere, Cu capul plin de-un cont ce crește,
Râde, țanțoș, într-un dinte Să vină chiar apocalipsa,
Că i-au dat ai săi putere, La mintea care îi lipsește,
Iar el crede că și minte!... Nu are cum să-i simtă lipsa!...

Soluție de stopare a sărăciei Bogatul vanitos

La cei ce dirijează statul Castel și curte și-a făcut
Poporul vine c-o-ndemnare: Să aibă spațiu cât a vrut,
Ori lichidați de tot furatul, Dar locuiește singurel
Ori voie dați la fiecare!... Că-i loc destul doar pentru el!...

38
 SURÂSUL BUCOVINEI
MIHAIL ECOVOIU DOREANU
Baladă pentru 1 Decembrie - 1918
Strigă codrii din Carpați
Munții noștri vuiesc iară,
C-alegându-și calea dreaptă
Nu mai sunt hotar de țară.
Râd semeți cu fruntea-n soare
Peste țara întregită,
C-a sosit Ziua dorită
Când Ardealul „Prunc de humă”
Vine iar la Țara-Mumă ...
Cântă Mureșul și Oltul
Cântul lor de înfrățire
De-o credință și-o simțire;
Și pornesc să spună lumii
Cea mai mare bucurie -
Făptuirea de Unire -
Care nu mai e un vis,
Ci-i o lacrimă-n simțire
Glas cu glas și trup la suflet
Clocotesc astăzi la Alba;
Iancu, Todor și Mihai
Pun la gâtul țării salba
Și-i înalță imn de slavă
Ca unei grădini de mai,
Mândra Românie Mare
Este-un nou născut sub soare.
Trei stejari îi pun cunună,
Trei culori îi țin umbrare,
Falnic, nația română,
Strălucește azi în zare.
Patru vânturi se - nfioară
Azi, la Mara Sărbătoare,
Tricolorul sus pe creste
Spune lumii-ntregi izbânda -
Care nu mai e poveste
Că românul român este
Până-n veșnica vecie
Braț de-oțel pentru - a sa glie!
39
Femeia Poem
Femeie Poem și vers de baladă,
Pădurea își strigă umbrele prin părul tău,
Prin ochii tăi își cheamă toate culorile,
Și zâmbetul tulburător al Sfântului Zeu,
De aceea își lasă, toamna, frunza să-i cadă!
Prin cântul cocoșului pădurea învie;
La zvonul pașilor tăi pădurea renaște;
Ca cel mai gingaș mugur de vie,
Și toate aromele verii, prin buzele tale,
Mi le dăruie, cu toată beția, doar mie.
Când pădurea se - nclină spre noapte,
Acoperă - ți umerii cu căldura sărutului meu,
Îmbracă-te cu farmecul privirilor mele,
Încălzește ți inima cu sfintele mele șoapte
Și botează-mă unicul Dumnezeu boem,
Singurul care-și stâmpără setea în flăcări de noapte
Dintr-al gurii tale îmbătător poem!
Femeie Poem și vers de baladă,
Nu lăsa norocul, ca pe un ban blestemat,
Printre degete, în tină, să-ți cadă!
Prelinge-te-n cântec și culori,
Prefă-ți frunzele în galbeni zornăitori,
Și poți rămâne veșnică precum pădurea;
În fiecare zvâcnire a inimii mele,
Din serile negre, până-n sfintele zori!
Femeie Poem, suspin, durere și leac,
Prefă-ți pașii în muzici tulburătoare,
Pentru a avea și eu un singur ortac,
La drumul spinos, în calea dușmanilor,
La drumul nostru presărat cu picuri de soare!
Preschimbă-ți umbletul în zumzet de-albină,
Iar ca să prefacem tăcerea-n ruină,
Să rămânem învăluiți în doruri cuminți,
Și-acoperiți de cerul iubirii,
Până dinsus de dinți!
Spre invidia celor mai blestemați Sfinți,
Care n-au cunoscut, încă, sfânta lege a firii.
Femeie Poem, femeie vers de baladă,
Cheamă-ți întregul arsenal de trăiri
Și toți nuferii iubirii-n cele mai sfinte simțiri,
Cheamă clinchetul de-argint
Al clopoțeilor viselor mele,
Și-apoi lasă-le, ca pe un balsam de zorele,
Pe toate, peste sfânta iubire să-ți cadă.
Femeie Poem, suflet de cântec și stea,
Floare de leac pentru dragostea mea;
Pentru Sfântul Altar al trupului tău,
Alege-mă numai pe mine paznicul Zeu;
Iar pe cărarea dintre nuferii sânilor tăi,
Să se strecoare în tainele nopții de vâlvătăi,
Doar pioasa mătanie a sărutului meu.

VALERIA IACOB TĂMAȘ
CE SUNT COPIII
Ce sunt copiii?
Decât nişte bulgări mari de
zăpadă
ce se rostogolesc pe stradă
şi-ntr-un ceas sau hai să spunem
în două
îi vezi că au crescut
până la etajul nouă.
Ce sunt copiii?
Decât nişte gânduri care aleargă
prin lumea întreagă
după nişte vise
care rămân veşnic
cu uşile deschise.
Ce sunt copiii?
Poate nişte mogâldeţe hazlii
făcute din zahar
date părinţilor în dar.
Ce sunt copiii?
Decât zâmbete largi
între două puncte cardinale
sau poate zboruri line
către zările veşnic senine,
deşi n-au aripioare
ei pot precum păsările să zboare
din braţe de la mama la tata
sau la unul sau altul dintre bunici
ori uneori de la unchi la tuşici.
Ce sunt copiii?
Decât inimi care bat
ca să fim noi toţi fericiţi
de zâmbete,
de şotii
şi de miile de bucurii
pe care din inocenţă le fac.
Ce sunt copiii
pian sau vioară ?
Ori poate un nai fermecat
ce cântă cu măiestrie
SURÂSUL BUCOVINEI
în fiecare zi altă melodie? Ce sunt copiii?
Cei care pictează pereţii,
Ce sunt copiii? culeg toţi scaieţii,
Decat dorinţa noastră firească adună toate vânătăile
de-a ne vedea iarăşi pe noi crescând şi cu toate acestea
precum un copac ce se umple de la mămici şi tătici
ramuri împart cu generozitate
ce ne bat vesele-n geamuri, pupici.
ce-n primăveri pline de candoare
se umplu de floare Ce sunt copiii?
şi-n toamne, frumos dichisite, Dimineţi senine,
ne dau fructe-aurite. cupe veşnic pline
cu cel mai extraordinar nectar
Ce sunt copiii? date tuturor părinţilor în dar.
Decât bucuriile toate
la un loc adunate, Căutând răspunsuri
adunări, împărţiri unele poate le vom afla,
înmulţiri şi scăderi altele însă vor rămâne
spre ziua de mâine necunoscute
dinspre ziua de ieri. deoarece tot ce este frumos
la uşă are o cheie la care
Ce sunt copiii? singur Dumnezeu
Decat maeştrii ghiduşiilor are descuietoare.
veniţi sunt toţi precis din ţara bucuriei
intrând în casă la fiecare Ce sunt copiii?
să facă bucuria mai mare.? Albine ce zboară
Ei intră pe uşă, pe fereastră din zori până-n seară
şi precum o floare prin curte, pe stradă
încep ca să crească. ori chiar prin odaie,
În dimineţi line, pline de soare nu ţin cont dacă e
se transformă, soare sau ploaie.
ia să vă văd puteţi să ghiciţi Ele strâng din miezul
în privighetoare. clipelor nectarul
aducând părinţilor
Ce sunt copiii? bucurie cu carul.
Decât clipe de iubire
cu drag împărţite
spre a fi reprimite
în zilele în care
afară nu-i soare
şi tristeţile
pun lacrimi în obraji.
Copiii sunt cei care cu privirea senină
ne aduc mereu în suflete
lumină.
Ce sunt copiii?
Decât nişte seminţe de flori
ce cu drag sunt sădite
chiar de Creator,
cu har dăruite
să umple viaţa părinţilor
de clipe fericite
sau poate comori
ce cresc zi de zi
în palatul fericirii
din ţara iubirii. Păpuşile lui Sue Ling Wang
40
 SURÂSUL BUCOVINEI

LELIA MOSSORA cântec fără nume Degetele tale / Your fingers

între iubirea mea Degetele nopții noastre
și cea a nostră-mi pare Mi-au adulmecat iubirea
că arde prea demult Sfâșiată între astre
o albă lumânare. Ascunzându-mi NEmurirea.
între apus și zori Sunt un zâmbet rar lăsat
se scălda clipa tristă Pe un umăr care plânge
precum o fluturare Și pe-un pas prea apăsat
de palidă batistă. Plin mereu de al tău sânge.
între noi doi e-o lume
și-ntre noi doi e timpul - Degetele tale toate
un cântec fără nume M-au... mereu doar mângâiat.
pierdut în anotimpul Oare ție ți-a păsat
în care eram doi, Că-s doar filă dintr-o carte
culoare deșănțată, Răsfoită de un iad ?
un dor aprins de ploi, Degetele tale ude
Dor...
secundă fără pată. Mi-au apus pe tâmpla rece
De venit... între arome ude Anotimpul care trece
Dor de furtună și caldă veșnicia Peste gândurie N-ude.
tristeţi adună. mereu ne-am fost ascuns Degetele tale... seara
Dor de plecare nevrând nevrednicia Au simțit cum duc povara
şi de infinit de-a spune da sau nu Unui sâmbure de rouă
neîmplinit... dorinței ce-a apus Adâncit singur în vara
când eu nu eram tu
Dor de cărări... Unei întrebări DEGEABA,
ci-un fir sucit pe fus.
şi frunze apuse Unui vers UITAT în cântec
între iubirea mea
de vorbele duse... Şi... unei batiste-n graba
și-ntre iubirea ta
Mi-e teamă se-așterne nemurirea Fluturatei nopți des triste...
de nori sau poate noaptea grea. Degetele tale... foste
şi de cuvânt. S-au demult fost scuturat
Mi-e dor iar Peste întrebări anoste
de vânt... Foaie verde de tămâie
Pe pe-un vis NICICÂND... aflat...
Mă plec peste zări Foaie verde de tămâie
cu aripi rănite. Bine-ar fi să mai rămâie
Toate vorbele deșarte n-ai priceput
Silabele-s tăinuite...
Pe o pagină de carte ! stimată doamnă, mereu ninsă,
Pe crengile vechi Bine-ar fi să nu cunoască nu înțeles-ai niciodată
pescăruşi-s pribegi Vara somn că lacrima-i de dor atinsă
şi nu mă dezlegi... Și visul iască ! și de iubire... poate-odată..
Şi nu mă dezlegi... Bine-ar fi să nu mai fim
n-ai priceput că-n gândul meu
de sufletul tău Loc uitat în țintirim !
ești un sărut furat de-un zeu.
întors spre-asfinţit Bine-ar fi ca singur locul
dar... haide, doamnă, haide azi,
de NEiubit. Care ne-ngropat norocul
ca din iubire să nu cazi,
Mă caută cerul Să se-ntoarcă iar la noi -
în stele şoptite.. Cei ce nu umblăm în doi . să mă acoperi c-o privire
Sunt doar...ispite. Foaie verde de tămâie, chiar dacă-i numai... amintire...
Bine-ar fi să mai rămâie, desigur este foarte greu
Nu eşti tu drumul Bine-ar fi să nu mai fim
pe care-am pornit. că eu și tu...
Loc uitat în țintirim ! și tu și eu
Eşti... nenuntit, Foaie verde de absint
de iubire ferit să înțelegem c-a rămas
Bine-ar fi să nu mai mint același tu... același eu,
la... nesfârsit. Clipa care îmi prea…trece
Astă viaţă… caldă - rece ! un ultim gând,
un ultim pas...

41
 SURÂSUL BUCOVINEI

VALENTINA BECART Liniștea dintre zvonuri

*
mi-e teamă de valul
prăbușit În miez de noapte...
sub un mal; *
pe țărmul din dreapta Mai ninge-mă cu o poveste
e mai mult adevăr nouă,
în sfârșit, plouă acum, când iarna mi-a ieșit
cu altfel de cuvinte... în cale;
* desprinde-mă, cu mâinile
cerul s-a ascuns amândouă,
într-o grimasă din dansul fulgilor, rostogoliți
e mult prea târziu pentru amețitor,
Amintește-mi o flacără în vale.
la capătul unui semn *
Amintește-mi văd ochiul de apă; Să vii, te rog, cu daruri pentru
să râd mi-e teamă să fac vreun salt mine,
când viața-i ca peste liniștea dintre zvonuri; te-aștept - cu sufletul senin,
o floare rămân aici aprins
nicăieri izvoare lângă griul acesta învins... de dor;
mai sonore - * te voi primi, așa cum se cuvine,
în miezul zilei Te voi zidi, iubire... și-n miez de noapte, în albul tău
o umbră trecătoare. nici nu visai așa o fire. să mă-nfășor...
* Te voi păzi cu timpul,
Amintește-mi tăcut, adânc, cum e mormântul.
să plâng *
când timpul mă Voi înălța, să știi.. De nu s-ar frânge...
așteaptă și rugă înflăcărată, *
în cărare de umbre, doar... să fii Trăiește-mă
ah, această mirare încoronată. până la moarte,
mereu... Ha-ha! iubire fără somn,
în miezul vieții Poți striga-n pustiu, adesea,
un nou răgaz jelitul tău, o, cum îl știu! așteptare;
pentru iertare. ți-aduci aminte, (hai, încearcă) plecările-s deșarte.
* de nopțile târzii? *
Amintește-mi mă agățam de clipă, sperând Învinge-mă
să fiu că ai să vii, până în zori,
în prag de înserare dar nu... tu, fără seamăn taină;
mai mult decât tu hoinăreai prin ploaie ți-o spun și azi:
o fisură și râdeai, ”salvează-mă în gândul
într-un vas aurit - și-n lacrimile mele, o clipă unei flori”.
de-aș putea... un suflet nu credeai... *
nou * Trăiește-mă
într-o altă sărbătoare. Stăteai, ades, cu soarele până la sânge,
de mână, iubire fără
ha-ha! te prinse-n mreje, marea cea moarte,
acum, vei zace lângă mine; bătrână, semn de înălțare -
timpul este zidul tău, ademenindu-te, cu vrăji, credința, rar, se frânge.
tăcerea – cel mai crud călău – cu șoapte dulci,
plângi? ești jalnică! sperând, o, da...
ah, uită-te la tine... c-a mea iubire ai s-o uiți...
*

42
 SURÂSUL BUCOVINEI

MARIA TOMIȚĂ CORINI

Gândul și norocul...

Gândul plin de-nțelepciune

Pus pe jarul unui foc
Strânge-n pumn cuvinte bune
Să le-arunce-ntr-un noroc!

Sus pe cal norocu-n vale

Saltă, sare ne-ncetat,
Am visat.. Gândul vrea să-i iasă-n cale
Dar... din nou s-a-mpiedicat!
Am visat...
Am visat Norocelul râde-n hohot
Un bărbat frumos - Gândule, ce ai pățit?
Și-nalt Gândul plânge ca un clopot -
Dintre multe, Dangăt lung și chinuit!
Multele femei
Mă alesese, - Anii trec, norocul fuge,
Zău vă spun! Oare nu este de plâns?
Ca să-mi zică: Tot alerg nu-l pot ajunge
- De bărbat vrei să mă iei? Tu, noroc cel de ne-nvins!

Am visat... Gândul ce se lasă-n noapte

Am visat Mă cuprinde-ncetișor
Parcă-l văd, Ca să-mi spună ”Noapte bună”
Bărbat frumos, prea frumos Mai apoi și ”Somn ușor”
Era și-nalt!
Mă privea Mă atinge cu o mână
Cu ochi de lună Gândul ce coboară-ncet
Se-nchnase maiestuos, Geana nopții o alină
Ce frumos! Și adoarme într-un caiet!
Și-mi întinse-ncet o mână!
Am visat... Mai lasă-mi, toamnă...
Am visat
Un bărbat frumos Mai lasă-mi, toamnă, sucul verii,
Și-nalt Căci cu el mă îndulcesc,
Colo sus, mai sus de frunte Noi fiori în pragul serii
Avea chica pieptănată Gândurile-mi răscolesc.
Făr' să-ntreb
Trecui cu mâna Mai lasă-mi, toamnă, visul dulce,
Firele ca să-i împrăștii... Să se scalde-n val de rai!
Visul meu din totdeauna! Viața-i veață, ea se duce,
Trecătoare sunt pe plai.
Am visat...
Am visat, Mai lasă-mi, toamnă , frunza deasă –
Vis frumos adevărat Plăpumioară de argint!
Mă privea din noaptea-adâncă Viața-i viață, e frumoasă,
Și din zorii cei Pași mărunți fac pe pământ.
Zburdalnici
Cine credeți că era? Mai lasă-mi, toamnă, timp de ciuturi,
Luna, Să-l pot lua de la-nceput,
Luna mă privea și o stea... Tu pletele, perând, îți scuturi,
Fiecare îmi zâmbea! Eu scutur clipele-ntrecut,
Am visat...

43
 SURÂSUL BUCOVINEI

GHEORGHE SOLCAN -Din fluier de soc Cetatea Sucevei

O să cânt cu foc.
Frunzele foșnesc, De pe ziduri din cetate
Păsări ciripesc, Privesc în zare departe,
Nori se risipesc, Văd păduri de brad și fag
Stelele sclipesc. Și ogoare în șirag.
Ape ies în cale Am rămas câțiva plăieși,
Care curg la vale. Domnul s-a mutat la Ieși.
Haide ,să vorbim, Nu mai stă în toată slava
Să ne sfătuim. Precum Ștefan la Suceava.
Nu suntem oieri
Miorița Noi de azi, de ieri. De-am lua la socotit
(Parodie) Sunt două mii de ani Mulți dușmani ne-au potopit:
Când oșteni romani Turcii, leșii cu maghiarii,
Pe-un picior de plai Dacii năzdrăvani Cazacii și cu tătarii.
Pe-o gură de rai, Greu i-au cucerit
Iată, vin în cale, Și s-au stabilit Au fost oști nenumărate
Se cobor la vale În țara bogată Pe sub ziduri la cetate
Trei turme de miei De strămoși lăsată. Dar plăieșii s-au luptat
Cu trei ciobănei. Trecu vreme bună Și pe toți i-au alungat.
Unu-i moldovean Și ei împreună Cetatea noastră cea iubită
Altul e muntean Au conviețuit N-a fost nicicând cucerită.
Și unu-ardelean. Pe veci s-au unit. -Dragi plăieși avem solie
De cum s-au zărit Din unirea lor Că la noi ar vrea să vie
Cu toți și-au dorit Suntem un popor\ Cu oștirea lui vitează
Să se întâlnească Noi suntem români Mihai Vodă să ne vază.
Să se sfătuiască. Pe vatră stăpân i.
Câinii și-au chemat, Au venit aici Valahu-i frate cu noi
Poruncă le-au dat Străini inamici El nu vine cu război
Să se îngrijească Țara ne-au călcat Vrea să știe, bănuim,
Oile să pască. Noi i-am alungat, Dacă vrem să ne unim.
Au lăsat tustrei Dar ne-au dezbinat.
Turmele de miei, Hai, să ne-nfrățim Viteazul vine cu pace
Pașii au grăbit Și să ne unim: Noi, plăieșii ce vom face
Și s-au întâlnit. Turmele de oi, Toți purtăm același strai
-Zi bună să fie! Câinii cei de soi, Și avem același grai.
-Tot la fel și ție! Pe-acest mândru plai Nu mai stăm să ne gândim
-Multă bucurie! Gura cea de rai. E o cinste să-l primim
-Bucurie mare Spuneți tuturor E un oaspete de seamă
Pentru fiecare! Că, jos în popor Și avem aceeași mamă.
-Pe-acest picior de plai Trei oieri de frunte
Avem același grai Stăpânesc un munte. Cu toți să ne-nșiruim
-Frați de bună seamă Trăiesc în frăție Pe Vodă ca să-l primim
Din aceeași mamă. Oricine să știe. Strigând cât ține grumazul:
Dați de Cel de Sus. Voi cinstiți boieri Trăiască Mihai Viteazul!
-Credeți în Iisus? Dacă trei oieri
Cel fără păcat Asta au făcut Tot așa, în altă parte
Și nevinovat N-așteptați prea mult Tocma-n Alba la cetate
-Cum să nu, firește, Țara s-o unim Bravul fu întâmpinat
El ne izbăvește! Toți români să fim De poporu-adevărat
-Toți suntem creștini Într-o țară mare Așternându-i flori în cale
Doar suntem români! Făr-asemănare Cu surle și cu urale.
-Am un fluieraș Tuturor ni-i dragă Valahii și moldovenii
Sunt un bun doinaș. Țara cea întreagă. La un loc cu ardelenii
Din fluier de fag Unde sunt români Atuncea, pentru prima oară
Să vă cânt cu drag. Să fie stăpâni. Se uniră într-o țară.
-Din fluier de os Că nouă ne place Înfăptuind în sfârșit
O să cânt duios. Să trăim în pace. Ce norodul și-a dorit.

44
 SURÂSUL BUCOVINEI

MARIOARA VIŞAN

Brâncuşiană

La masa tăcerii ascult

simfonia din adâncul firii
privesc cu ochi de copil
cum Dumnezeu îmi întinde
Coloana Infinitului
ca dar al iubirii.

Plâng pe portativul veșniciei

Dincolo de tăcere amintirea taincă a durerii
din prima zbatere de aripă
Dincolo de cuvinte e liniștea infinitului a timpului
în răcoarea picăturilor cristaline lacrimile se hârjonesc
ploaia scaldă sufletul adormit de dor secând hăul obrajilor ridați
doar sunetul unei chitări tăcerile uitate
amintește tăcerea anilor plecați în pribegie în clepsidra dintre ani
valsul florilor de castan se topesc
vocea ta pe note de tango creuzetul fanteziilor înlăcrimate
dansează cuvinte încă nerostite din ochiul de copil crescut
în pas de deux gingașe transparente devenit epopee de tril.
pe foaia albă a timpului risipit
înnegrită de uitare La masa tăcerii infinite
curg rânduri de tăceri nescrise stau singură să drămuiesc
cu cerneala din călimara dorinței copilăria unei vieți durute
ce dansând ultimul vals
Versuri niciodată rostite al inocenței furibunde
se zbat în ploaia caldă dintre ani dispare încet pe Poarta Sărutului
aleargă besmetic în căutarea eternității luând cu ea lacrime plăpânde
doar că poezia vieții lăsându-mi doar Coloana Infinitului.
se ascunde dincolo de tăcere zălog al iubirii profunde.
oricât am orbecăi prin cuvintele întortocheate
într-o zi vom rămâne doar o pagină a efemerului
din cartea cu poezii uitate Culoarea infinitului
în taina cuvântului nescris al misterului.
În clopotul din călimara universului
Masa tăcerii a leului alb picăturile de culoare se cred păpuși
se stropesc uneori cu litere înegrite
Ai întâlnit un leu alb în cursa către fericire? scriind pe pereții clopotului de vid
dacă da îți aduc aminte de semnul întrebării din filele destinului fel de fel de povești de viață netrăită.
fiorul singurătăţii simte povara emoțiilor pierdute Cum cerneala universului e vie
lumina existenței închisă cu lacătul perfidiei uneori dă pe dinafară de bucurie
uitată în valea plângerii se rostogolește a păcat atunci picăturile de culoare îmbujorate
leul alb dorește o bucată din trupul nemuririi aleargă nebune de fericire și speranță
prinde cu dinții de timp aleargă în sus și în jos alunecând ușor
halca de iubire pe pereții clopotului clepsidră
scuturând coama albă de sentimente din călimara universului
gândurile misogine devin festinul iluziilor sărmane păpuși ale închipuirii
muşcă cu nesaț din veșnicie nu știu că ele nu există de fapt
tot ce-i viu frumos și bun se mănâncă există doar culoarea infinitului
doar o fărâmă de fericire pe masa tăcerii . într-o călimară din care Dumnezeu
Miracolul reînvierii scrie povești pentru eternitate.
îl lasă să creadă că se hrăneşte cu viu
când întâlnești un leu alb
încearcă să ajungi la masa tăcerii.

45
 SURÂSUL BUCOVINEI
ANA ARDELEANU
Sărutându-te albastru
Într-o lume de durere,
Într-o lume de-mpăcare,
Printre vorbe şi tăcere,
Este timp pentru visare.
Când mai are fiecare
Loc, de nouăzeci de coţi,
Pentru ore lungi, în care
Viaţa-ntreagă ţi-o socoţi.
În poveştile de seară,
De la sud la polul nord,
Simţi un vis cum te-nfioară,
În al îngerului cord.
Sărutându-te, albastru,
Sărutându-te, calin,
Stând pe buza unui astru,
În veşminte de satin.
Printre zăpezile de stele
Am cercetat şi am ajuns
La o concluzie rutină,
Despre poftitul neajuns
În gândul nostru, pentru cină.
În aburul ce ne-a cuprins,
În ceaţa liberului schimb,
Înspre cuvântul cel surprins
Pe fruntea-naltă, ca un nimb.
Acolo, prin zăpezi de stele,
Între misterele pur-sânge,
La gâtul nopţii cu mărgele,
Unde sărutul lunii plânge.
În flăcările de arţar,
Printre tribunii ce veghează
Inelul liniştii de jar
Unde cuvântul scânteiază.
Înfăptuind tot adevărul,
Sub spuza unui gând secret,
Acolo unde intră părul
În ochiul lunii, indiscret.
46
Turişti pe-un alt tărâm
De-aici, începe totul şi sfârşeşte,
Când urci în şa, pe drumul unui gând,
În tropot fin, ce, azi, îţi aminteşte
De-al vieţii joc, ce îţi păstrează rând.
Căci rând avem la toate, chiar de nu,
Va fi ţinut în oarbă simetrie
Şi, tot mereu, avem un rendez-vous
Şi, de plătit, la timp o datorie.
Urcăm icnind şi iarăşi coborâm,
Călcând, mereu, în locuri interzise,
Ajungem, ca turişti, pe-un alt tărâm,
În faldul alb al zilelor promise.
Ochii, sfidând atâta fericire,
Mai ţin în mână scalpul unui dor
Şi-o iarnă ce-a păstrat, ca amintire,
O pană-ndoliată de cocor.
Examen
Trebuie să dau un examen de graţie
Totul pare a fi pierdut la acest capitol
Căci o aripă îmi atârnă
Un înger se balansează în ochii mei, privind-o
Încercând să afle cauza
Până nu vine dimineaţa
Am de dat un examen de inteligenţă
Şi nu ştiu cum să împart neuronii la trei
Sau câte vor fi miracolele
Ce au deschis lumii anticamera
Şi-au văzut acolo bărbaţii de cupă
Care urmau să intre în poveştile nespuse
Înlocuindu-le eroii
Am de dat un examen de iubire.
Cât costă inima ta
Unde e casa de marcat
Care e programul ce mi-ar permite
Să-mi fac cumpărăturile
Când pot vedea pe ecranul minţii
Acel ceva, asigurat de Dumnezeul genei
Purtat spre viitor fără rachetă
Doar pe aripi vesele de înger
Ce nu te fac să clachezi
Nu te pică la examen
Şi nu...
Dar mai bine mă agăt
De propria imaginaţie
Precum liliacul
Şi tac
 SURÂSUL BUCOVINEI
MARIA IEVA
Poezii din volumul de versuri
„Pe urma unei stele”
De dincolo
E prea departe mâna mea acum,
Deși o văd ea nu-mi mai aparține,
Cum flacăra n-o regăsesc în fum,
Nici grâul nu-l mai regăsesc în pâine.
Contururile simt cum se topesc,
Culorile din formă se destramă,
Aud în mine glasul îngeresc,
Ca un ecou de dincolo de vamă.
Lumina albăstruie mă-nfăşoară
Şi mâinile nu mi le pot privi,
Mi-e sufletul uşor ca o vioară,
De parcă-n zorii-n mine s-ar ivi.
Şi tot ce scriu e ca o rugăciune,
Cuvintele de dincolo mă cheamă,
Oricât aş vrea nu mă mai pot opune,
Să nu mă pierd în altă hologramă.
Din lumina cea pură
M-am întors de pe drum, din lumina cea pură,
Să rămân lângă îngeri, a fost prea curând,
Am lăsat şapte vieţi înscrise-n scriptură
Şi-am venit să-mplinim al cerului gând.
Într-un vis neumblat de păsări măiestre,
M-ai chemat să zburăm în vinerea mare
Şi în piept i-ai făcut privirii ferestre,
Să primim amândoi de la cer dezlegare.
Am văzut lunecând, de pe trup, în oglindă,
Ca un voal ridicat de pe-un chip de mireasă,
O umbră albastră ce încerca să cuprindă,
Oceanul de visuri din inima noastră.
M-am întors să rămân și-am rămas lângă tine,
Dar mă tem uneori că e totul pierdut,
Se vor naşte oricum alte umbre în mine
Şi mă dor, şi mă dor, că iar te-am durut.
47
Ultima moarte
Nu mai ştiu de mult nimic despre mine,
S-au întors acasă păsările oarbe
Și roua stelară îmi umblă prin vine,
Ca seva pe care pământul o soarbe.
O flăcără-albastră în piept se aprinde,
Genunchii mă dor de-atâta tăcere,
Hai, vino, iubite, și mâna-mi întinde,
Se-aude un clopot vorbind de-nviere.
Doar salcia-n verde mai stă îmbrăcată,
Miroase a toamnă chemarea din nai
Și frunza din palme rămâne uscată,
Ce vis și ce fugă e drumul spre rai!
Cuvintele parcă-s întoarse pe dos,
Pe aripi de înger se scrie o carte,
Simt vinul de rodii cum umblă prin os,
Să scoată afară și ultima moarte.
Urma unei stele
Azi cuta de pe frunte îmi pare mai adâncă,
Simt urma unei stele ce a plecat spre nord,
A îngheţat lumina ca apa grea în stâncă
Şi focul se-ntețește lovind mereu în cord.
Altarele sunt goale, e linişte-n grădină,
S-a dezbrăcat de toamnă şi ultimul copac,
Din pleoape curge-adesea doar o lumină lină,
Când chipul blând al mamei apare în cerdac.
Privirea mi se pierde ca o scânteie-n noapte,
Mă doare depărtarea de parcă n-aş fi eu,
Căci fructele tăcerii le-am adunat necoapte,
Ne'nţelegând durerea ca dar din Dumnezeu.
Din muguri curge seva ca streaşina la case,
Când iarna se desparte de albul cel mai pur
Şi viforul se-ascunde în măduva din oase,
Cum se ascunde luna în nori ca-n abajur.
Pe-un drum săpat în lacrimi se-ntoarce primăvara,
În urma unei stele doar aurore cresc
Şi vântul de pe umeri mi-a ridicat povara,
Ca rănile luminii să-nvăţ să le iubesc.
 SURÂSUL BUCOVINEI
SORIN COTLARCIUC
SOARTĂ
Născut sunt, sigur, fără voia mea,
Ursita datu-mi-a doi genitori
De griji, în goana vieţii, purtători,
Ce prematur s-au stins, precum o stea.
Mi-au fost, de la-nceput, iubiţi tutori,
Când gândul îmi zbura spre-o faptă rea
Ei preziceau oricare stare grea,
Fiind, în ce spuneau, încrezători.
Îmi port o cruce, cum mi-a fost norocul
Schimonosit de judecata sorţii,
Şi-n rânduiala firii-aştept sorocul,
Declicului fixat de ceasul morţii
Când clopotul s-o auzi bătând
Şi în fruntarul cerului vibrând.
NOCTURNĂ
Înghite hulpav noaptea din pământ,
Speranţe nu-ncolţesc în întuneric,
Obscurul mediu-mi este ezoteric
Ce pare-a fi o raclă-a unui sfânt.
Simt moaştele cu izul cadaveric
Slăvite prin procesiuni de cânt,
Nu-şi află locul nici într-un mormânt,
Destinul este ritual himeric.
Doream s-ascult şi psalmii-aduşi de vânt
Tăcerea când se-aşază grav oftând
Ce mă-nconjoară mut şi insolit.
Păcătuind prin gesturi şi cuvânt
Contemplu hăul echivoc, plângând
Cuprins de spaima iadului smolit.
48
PASTEL
Ador prinţesa cea cu nasu-n vânt,
În iarba parcului plimbând căţelu`
Înviorându-mi gingaşă pastelu`
Şi fredonând eroticul ei cânt.
Săgeţile de-amor golesc rastelu`
Amorului, un ,,eros” pe pământ,
Sau prinţ planând cu-aripile de sfânt,
Lăsând în grea paragină castelu`.
Aştept, sfios, ca braţul său atletic
Să-ntindă coarda arcului, vetustă,
Ţintind un mit canin, ca să asmută.
Atunci potaia scheaună patetic
Şi sare-n sus cu labele pe fustă;
S-o consoleze, diva o sărută.
DILETANTISM
S-au spus destule de la început,
Intenţii bune, dar şi rele-având,
În vechiul serial: Un om plângând,
Deşi actorii bravi n-au încăput.
Sfielnici ei citesc ori scriu în gând,
Arzând uşor ca lumânarea, mut,
Într-un reproş tardiv, că au tăcut,
O rană simt în sufletul plăpând.
Recuz pe diletanţi când perorează
Cu arsenalul vorbelor pompoase
Stând izolaţi în peştera frustrării.
Apoi în templul artei eşuează
Tot răscolind făţarnice angoase,
Şi bat la poarta sigură-a uitării.
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE
În scurta viaţă ,,existenţială”
Ursita-nţeapă, des, cu ironii
Să nemurim noi printre toţi cei vii
Şi prorocind o lume-atemporală.
Având trei generaţii de copii
Etatea sutei nu-i o socoteală,
Te scot nepoţii dragi din amorţeală,
La cele sfinte uiţi să mai revii.
Povara senectuţii îi îngroapă
Pe orăşeni, cu psihicu-n război
Într-o himeră surdă şi mioapă.
În sat, prăşind cartofi şi păpuşoi,
Bătrâni sfătoşi, cu pensia de-o şchioapă,
Îneacă vârsta-n apele şuvoi.
 SURÂSUL BUCOVINEI
FLORENTIN CAUC
E greu să fii părinte
Privesc uimit, privesc blocat ,
Aș vrea sa urlu, n-am cuvinte …
Am fost înfrânt, îngenunchiat
E greu, e greu să fii părinte!
Mi-aduci pe fiul meu inert
Și-mi spui, c-a fost frumos, cuminte
O, Doamne! nu pot să te iert
E greu, e greu să fii cuminte!
Speranța m-a-nșelat acum,
Dar vreau să mor cu ea în minte,
Să duc un fiu pe ultim drum?
E greu, e greu să fii părinte!
Rămân îndoliat pe veci,
Că n-am de ce să mai privesc-nainte.
Învins mă-ntorc la vechile poteci,
E greu, e greu să fii părinte!
O Doamne-am sa devin ateu,
Să nu mai cred în lucruri sfinte!
Tu morții-l dai pe fiul meu?
E greu, e greu să fii părinte!
Veniți, români!
Veniți, români, la marea sărbătoare!
Țara- ntregită este-n centenar,
Meleaguri strămoșești zâmbesc în soare.
Veniți cu toții de strajă la hotar!
Am fost mereu crucificați
Si-am stat mult timp în răstignire,
Dar n-am uitat de limbă și de frați,
Pământul plin de glorii și iubire .
Hotar bătut de vânt eram,
Orbecăind prin negură și ceață,
Dar n-am uitat de țară și de neam,
Jertfa supremă ne-a întors la viață.
Hotarnicii ne-au tot lăsat stingher,
Mereu cu griji, mereu împovărați.
Eram orfani între pământ și cer,
Prea deseori am fost înstrăinați.
Veniți, români, să facem jurământ!
Pământul țării nu e de vânzare.
Străbunii sunt mormant langa mormant ,
In veci pastra-vom Romania mare.
49
NINA GONȚA
În Basarabia română /Centenarul Unirii/
Deși avea numai șapte
ani, Veruța își aduce aminte
toate detaliile acelei nopți
năprasnice când cineva,
târziu, pe la ora 2 de noapte,
le-a bătut insistent în ușă și
a trezit-o din somn. Câinele
lătra necontenit la oaspeții
nepoftiți care, se știa deja,
acționau numai noaptea.
Duba neagră poposise și la poarta lor. Acum
uniformele negre băteau la ușă, să li se deschidă.
Tatăl ei, Grigore Țârdea, care dormea după sobă,
mormăi nemulțumit:
- Pe cine îl aduce naiba la ora asta, pe frigul și
pe viscolul ăsta?
- Du-te, deschide! îi spuse Dochița, soția, cu
inima strânsă, presimțind ceva rău.
În casă năvăliră vreo patru inși. Cu frigul de
afară, ei mai aduseseră și o veste foarte proastă:
- Hai, pregătiți-vă, luați ceva pe voi mai cald și
merinde, mai mult nimic! Copiii, toți... ai casei!
- Avem doi bătrâni bolnavi, aproape la pat, tata
și mama soacră! Cum să-i lăsăm de izbeliște? De ce
ne luați, nici măcar nu am fost chiaburi! Poate-i o
greșeală! a încercat Grigore să le zică, dar a fost
brutal întrerupt:
- Boșorogii, dacă se pot mișca, merg și ei, dacă
nu - rămân aici, va avea grijă de ei Puterea
Sovietică! Și mișcați-vă mai repede, nu avem timp
de pierdut! ordonă unul dintre cei veniți, care, se
pare, era șeful.
În camera de alături, Veruța auzi plânsul bunicii
și vocea împăciuitoare a tatălui ei:
- Of, Doamne, fie-ți milă de noi! De ce ne iau?
Unde ne duc? aproape că bocea bătrâna.
- Mamă, liniștește-te, ce faceți, mergeți cu noi
sau vă lăsăm aici? Poate rămâneți, aici măcar sunteți
acasă, la baștină, cine știe unde ne duc, nu se știe
dacă ne mai întoarcem...
Bunicului i se făcuse rău și nu scotea o vorbă.
La fel și Dochița. Amuțise. Unicul care părea că este
mai coerent și ...conștient era Grigore, tatăl.
- Aveți jumate de oră, cel mult o oră, să vă
pregătiți, aici rămâne cineva cu voi să vă
supravegheze. Nu luați nimic de preț, vă vom
percheziționa. Venim mai târziu să vă ducem în
centru. Casa, pământul de pe lângă casă, animalele,
orătăniile se vor naționaliza, le ia statul.
- La ce să mai rămânem, dacă ni se ia și casa? îl
întrebă, cu voce stinsă, bunicul.
- Dacă nu vă puteți deplasa să plecați, veți fi
transferați într-o casă de bătrâni, azil... sovietic,
undeva! Și nu pune multe întrebări, chiaburule, nu
avem timp de voi, ne-am săturat!
 SURÂSUL BUCOVINEI
- Te știu de mic, erai din oameni buni, te-ai dat
cu rușii, cu sovieticii, coadă de topor ce ești? Să plec
din casa mea într-un azil... sovietic?! Mai bine mor
prin Siberia, dar să fiu împreună cu copiii și nepoții
mei! îi ripostă bunicul.
- Tată, taci, te rog! Hai să ne pregătim! zise
Grigore.
S-au lăsat o liniște și o tăcere de moarte. Mama
și tatăl Veruței au scos niște desagi din cămară și au
început să bage lucruri în ele. Din când în când,
individul lăsat să-i supravegheze, un soldat rus cu
arma la șold, care nu știa o boabă românește
(moldovenește, că așa îi ziceau sovieticii limbii
române), scotea din desagă câte ceva și arunca
înapoi într-un colț al odăii:
- Это нельзя! (Asta nu se poate!)
- De ce? punea întrebarea, de fiecare dată, tata,
dar rămânea fără niciun răspuns.
- Nu-l mai întreba, nu vezi că nu ne înțelege
limba? îi zise mama.
- Iaca, au venit veneticii să ne ordone în casa
noastră și să ne scoată din ea! bocea, în continuare,
bunica.
- Mamă, tată, luați-vă ceva mai gros pe voi,
drumul va fi lung, lung, îi rugă Grigore.
Veruța s-a îmbrăcat singură, peste câteva zile
făcea 8 ani, iar frățiorul și cele două surori, mai mici
decât ea, au fost înfofoliți de părinți și scoși afară.
Când au ieșit, în tot satul se auzeau plânsete,
bocete.
Era o razie de noapte, după o nouă listă de
„deschiaburire”.
În sat la ei se făcuse deja colectivizarea, erau în
anul 1951. Cea mai mare parte din avere li se luase
cu hapca în kolhoz.
De ce le venise rușilor iar dorul să mai strângă
din „dușmanii poporului”, nu se știe! Li se năzăreau
dușmani ai puterii sovietice peste tot. E drept că
Grigore Țârdea s-a împotrivit mult timp să intre în
kolhoz, să-și dea pământul... Cred că atunci l-au pus
pe lista neagră. Și tocmai când credeau că au
scăpat...
Peste numai câteva minute, duba neagră a venit
după ei. I-au înghesuit peste alți consăteni, vecini
de-ai lor. Se auzea plânsetul înăbușit al femeilor.
Copiii, chiar și cei mici, care nu înțelegeau mare
lucru din ce se petrece, au început să plângă și ei.
Duba s-a oprit. La un moment dat, cineva a
deschis ușa mașinii. În întunericul de afară a bubuit
o voce:
- Dacă nu încetați cu bocetele, vă împușcăm
aici, pe loc, pe toți, cu tot cu țâncii voștri!
Mama Veruței și tanti Maria, cumătra lor, își
linișteau cum puteau copiii mici.
Toți... amuțiseră.
- Mamă, unde ne duc în toiul nopții?! întrebă
Veruța, în șoaptă. Erau primele cuvinte rostite de ea
în decursul acelei seri.
50
- Nu știu, dar tu stai liniștită, draga mamei, ești
cu noi, cu părinții, frații și bunicii. Totul va fi bine!
...N-a fost deloc bine. În centrul satului, vreo 30
de familii așteptau să vină camioanele după ei, să-i
ducă la gara din Bălți.
Acolo au ajuns pe la ora 5 dimineața. Iarna la
această oră e încă întuneric beznă.
Pe peron, mulțime de lume ca ei. Bagaje și
plânsete.
Au tras la linie un tren din mai multe vagoane
de marfă, mai mult pentru animale decât pentru
oameni. Înăuntru, pe jos, paie. Într-un colț, un hârb,
în care să-și facă nevoile.
Trenul oprea foarte rar și nu prin gări, ci pe
câmpuri. Erau scoși să se plimbe puțin, dar să nu fie
mai mult de câțiva pași distanță de tren. Înconjurați
de soldați înarmați.
Li s-a spus: la început să mănânce din proviziile
lor, apoi li se va da hrană.
- Dacă ni se spunea de la bun început că ne vom
hrăni cu proviziile noastre, am fi luat mai multe, dar
nu ne-au lăsat...
- Tu, Dochiță, porționează pâinea, slănina, să ne
ajungă pe mai multă vreme, cine știe ce zoi ne vor
da ei de... mâncare.
A avut dreptate tatăl Veruței. Când au terminat
proviziile și au spus însoțitorilor, li s-a adus un borș
cu varză, de fapt apă cu varză murată, ei nici la porci
nu dădeau așa ceva, acasă. Fără pâine.
În prima săptămână, au îndurat frigul din tren,
în a doua deja îndurau și foame. Stăteau îmbrăcați.
Aranjați pe familii, fiecare în colțul său. În vagon cu
ei se nimeriseră familii din alte sate, așa au fost
distribuiți în gara din Bălți. Nu știau nimic despre
ceilalți consăteni, nu li se dădea voie să comunice
când coborau din tren, în acele rare momente. Au
văzut-o pe cumătra Maria, i-au făcut semn discret cu
mâna. Ea, împreună cu familia, se afla la câteva
vagoane distanță de ei. Atât.
Bine măcar că n-au fost răzlețiți, i-au lăsat
împreună cu copiii și bătrânii, căci alții o pățiseră,
despărțiți... părinți de copii, ce-i drept, mai mari,
adolescenți. Se plângeau că nu-i văd în tren, nu știu
nimic de ei, încă de la îmbarcare. Nu știau unde au
fost duși sau dacă mai sunt vii. Poate i-au înrolat în
armată, poate i-au dus undeva la munci silnice. Se
zvonea că pe tineri de obicei îi duc să muncească în
minele de uraniu de la Sludeanka, regiunea Irkutsk
sau cele din regiunea Iakutsk și Citinsk. Erau cele
mai grele și periculoase munci, de unde nu se mai
iese om viu. Și câte și mai câte... se vorbea.
Câtă durere a văzut copilul Veruța în acele zile!
Mama ei îi spunea să doarmă. Să doarmă cât mai
mult, căci vremea trece mai repede când dormi și
nici foamea nu se mai simte. Mai rău era cu cei mici
care cereau întruna de mâncare, căci puținul ce li se
dădea, nu-i ținea sătui.
(Va urma...)
 SURÂSUL BUCOVINEI

ANICA FACINA sprijină într-un toiag, pentru că nu mai poate păși în

siguranță fără el. Nu știu dacă maica are vreo idee că
PORTRET DE MĂICUȚĂ poartă nume de regină - așa se numea mama lui
(MAICA OLIMPIADA) Alexandru Macedon - dar ea și cu toiagul ei par
imaginea unei crăiese, cu sceptrul în mână, privind
Se vede că a fost cândva o printre pleoapele apropiate (nu poartă ochelari) peste
fată frumoasă, înaltă și subțire… un regat al oamenilor buni, care o înconjoară, îi pun
Are tenul alb ca foaia de hârtie, câte o întrebare, iar ea le răspunde blând și
brăzdat de riduri care n-o cumpănit, îi îmbărbătează și îi îndeamnă la răbdare
urâțesc, dimpotrivă, îi sporesc și credință…
farmecul de femeie aflată la Mă strânge de mână și-i spun că-i simt mâinile
vârsta senectuții, dar care și-a reci, iar ea, zâmbind senină, îmi dă un răspuns care
păstrat intactă rațiunea… mă uluiește:
Zâmbește larg când ne - Ce să-i faci? Trag a groapă…
vede și se bucură că am putut ajunge la Mănăstirea Pe fața-i senină, nu văd nici o umbră de
Recea, obștea de maici de care aparține de pe când îngândurare, nici un regret… E așa, pur și simplu,
era o fetișcană, venită din ținutul ei, de la Bacău. Ne împăcată… Își ațintește privirea către soare și ne
aflăm la marginea satului vrâncean Cândești, la binecuvântează. Pe cel de lângă mine îl știe de când
poalele unei păduri de foioase, colorată nepământean era prunc și-i aducea, ca pe o ofrandă, „Pomul
parcă, în acest octombrie de poveste. Jumătate din Sfântului Ilie”…
obște nu mai poate presta nici un fel de… ascultare,
decât rugăciunea… Dar ele, bătrânele acestea, câte
mai sunt, au fost cele care au ținut, în vreme de
opreliști și de mare prigonire, în taină, o lumină
aprinsă, lângă speranța că Dumnezeu nu ne-a părăsit
de tot pe noi, românii… Confiscat fiindu-le
străvechiul lăcaș și transformat în biserică sătească,
ele au devenit roabe ale pământului, ca și sătenii,
obligate să țină „planul” alocat fiecărui „braț de
muncă”, într-un CAP păgubos, numai ca să poată
rămâne în sărăcăcioasele lor chilii… Așa a rezistat și
s-a menținut, prin rugăciune, muncă și durere, acest
colțișor de Rai, hărăzit de Dumnezeu spre bucuria
celor care cred…
Mănăstirea asta este o mică bijuterie, așezată
într-un loc neasemuit de frumos, pe-un plai
asemenea aceluia în care s-a născut și nestemata
„Miorița”. Era pe la veacul al șaptesprezecelea, mai
precis - după pisanie - 1685, în ținutul Buzăului, un
mare boier, clucerul Mănăilă Mărăcineanu, fost
căpitan în oastea lui Șerban Cantacuzino… El a fost
acela care s-a hotărât, din pricini numai de el știute,
să zidească o mănăstire, spre veșnica lui pomenire…
Și mănăstirea, ca și oamenii, a trecut prin vremuri
grele, de restriște, de calamități și atacuri, dar, cu
voia Domnului, s-a ridicat de fiecare dată din
propria-i cenușă…
Măicuța are 84 de ani, a trăit în două secole, a
prins un război mondial, a prins colectivizarea și
prigoana comunistă pornită asupra monahismului și
nu numai, a prins plecarea unui rege, a prins și
moartea lui Stalin, apoi a lui Dej și pe cea a lui
Ceaușescu… A apucat însă să trăiască și bucuria
renașterii mănăstirii, ctitorie veche, de peste trei Poeme haiku, din volumul „Ceasornicul de iarbă”,
secole, a prins și înflorirea gospodăriei monahale de Ed. „Vatra veche”, Tg. Mureș, ilustrate de elevul
pe coasta dealului… Denis-Petru Melniceanu, clasa a III-a A, Școala
Nu știu câtă carte a învățat maica Olimpiada, Gimnazială Nr.2, Vatra Dornei, îndrumat de doamnele
dar, când vorbește, îi picură mărgăritare din gură. Se profesoare Dana Ciuhlău și Mihaela Nimigean.

51
 SURÂSUL BUCOVINEI
ANANIE GAGNIUC
ZODIAC PENTRU BĂRBAȚI AFEMEIAȚI
BERBEC – Al acestei zodie bărbat e
încornorat, dar răzbunat prin mulțimea de femei,
care stau ca oile la... Nu-i prost ca oaia, nici de-ăla
de împunge, dar sexual sare pe toate cele ce le
prinde, blonde, brune, tute și dăi și... e foarte viril, își
scutură blana, din care se face căciula, își scutură...
coarnele și se mândrește c-a avut toate cucoanele.
TAUR – Este campion la posedat femei, fie el
taur comunal, municipal, orășenesc sau sătesc, are
mare căutare, se dovedește potent la cucoane, o mie,
mai puțin la soție. Are și el coarne, ar poate să-
ntoarne înzecit înșelatul nevestei, mereu montată. De
alții. Când resursele i se reduc, virilitatea e egală cu
nulitatea, taurul ajunge un bou, ca toți boii...
GEMENI – Bărbații din această zodie sunt
amanți perfecți, se culcă stereo cu secretarele și
anjagatele, într-un joc erotic la dublu. Când sunt
prinși de soții, din Gemeni rămâne doar particula
„gem”.
RAC – E zodia unui du-te-vino al armăsarilor
berbanți. Galanți, cuceresc femeile pe față, apoi dau
înapoi. Femeia prinsă de „raci” se zbate în draci, ca
racul se-nroșește, dar e ținută ca-n clește, nu scapă
decât după ce respectivul rac i-a venit de hac.
LEU – Leii sunt bărbați cu adevărat afemeiați.
Pot și de zeci de ori, uneori, când n-au parteneră, rag
precum leii și se-ncuie în baie. Acolo, treaba lor.
Altfel zis, a lor treabă...
FECIOARĂ – Mai curvari, cum se spune în
popor, o „aia” și pe mamele soțiilor lor. Fecioara o
face cu gingășie, sensibilitate, față-spate, abia
perceptibil, feciorelnic, încât partenera întreabă,
dimineața „Ai mai continuat mult, după ce-am
adormit eu?”
BALANȚĂ – Masculii astei zodii fac sex cu
măsură, pun pe talere obțiunile cele mai avantajoase,
cântăresc din ochi femeia și abia după aceea... Unul
din ei, în timpul actului, chiar a-ntrebat-o, repetat, pe
fătuca de sub el „Mă las greu?”, la care aceasta a
ripostat: „Auzi, bărbate, ne „bip-ăim” sau ne
cântărim?”
52
SCORPION – Afemeiații zodiei sunt vicleni,
știu cum să le ia pe femei. Uneori o iau și de la
bărbații lor. În rest, se uită după fuste, care scurte,
care înguste și fac tot posibilul dulceața femeilor să
le „guste”. Uneori au venin, dar iubesc divin!
SĂGETĂTOR – Bărbatul săgetător e năucitor.
Iubitor până la excese, aiuritor pentru întreaga tagmă
a femeilor, tagmă care primește întreaga magmă,
într-o dezlănțuire și magie apropiată de orgie. Dacă
soția unui săgetător își săgeată bărbatul cu privirea,
acesta o previne să nu întindă prea mult coarda...
arcului lui de săgetător.
CAPRICORN – Ar fi multe de spus despre
bărbații afemeiați din această zodie, dar sunt direct
implicat, e zodia mea și soția îmi citește textele. Nu
vreau nici să mă frece, nici hrană rece...
VĂRSĂTOR – Vărsătorii sunt mari iubăreți.
Nu toți. Unii-s nătăfleți. Femeile preferă bărbații din
astă zodie, mai ales dacă-și varsă din conturi spre ele
și tot ce mai au. Dacă n-au conturi, ele își varsă tot
oful spre respectivul bărbat, cu formula „Ești un
ratat! Cu tine am încheiat, am finit. Flit!”
PEȘTI – Aici, vă dați seama, după ce profită de
respectivele credule, novice sau prostuțe, încep să
tragă și foloase după ele, oferindu-le și altora, așa, la
meserie. Când sunt prinși, se zbat să scape, ca
peștele...
ZODIAC PENTRU FEMEILE IUBĂREȚE
(Doamnelor, scuzați și nu vă supărați, sunt invenții
de-ale mele (porcărele), doar să vă distrați!)
BERBEC – Sexul feminin din astă zodie este
predilect, făcut așa, la obiect. Femeile cedează destul
de ușor, după ce le spun bărbaților „Vrei să-ți fac
miei? M-iei haine și cercei!” În caz că... altora
cedează, pentru că soțului i se-ndoaie-nmoaie, acesta
îi reproșează: „Ai făcut-o de oaie!”
TAUR – Femeia știe că bărbatul vrea să ia
taurul de coarne, de aceea se ferește să-și supere
soțul și să-l înșele, mai ales că acesta nu țin cont că
soția e Taur și-adesea o face... vacă. Rușine să-i fie,
dacă ea e vacă, el ce e? Boul!
GEMENI – Foarte iubărețe, doamnele Gemeni
sunt asemeni împărătesei Messalina, dar nu așa
desfrânate, pentru că-s frânate de soți. Nici o agapă
nu le scapă, nici un prilej de „manej”. Dornice de
aventură, așa, de mare anvergură, sunt tari în gură și
mai jos. Lucru frumos și sexos!
RAC – La orice propunere indecentă,
„răcoaicele” sunt ca drăcoaicele, dau înapoi (și-
nainte și iar înapoi!), apoi întreabă berbanții de ce
 SURÂSUL BUCOVINEI

așa repede s-au lichidat... de sarcina lor de masculi. AURA DAN

Puțină iubire, multă dezamăgire!
LEU – Leoaicele sunt mai ceva ce „răcoaicele”,
aproape nimfomane, viețile lor sunt erotice romane,
nimic nu iartă, dacă partenerii nu le... și după ce
apune soarele, zgârie cu ghearele. Uneori ale lor
urlete se-aud și la vecini, care dimineața le
reproșează: „N-am dormit toată noaptea! Și doar v-
am rugat să dați orgasmul mai încet!”
FECIOARĂ – E o zodie rară, m-am convins
chiar aseară... Fecioarele devin iubărețe și țin de-ale Pelerin în noapte
consoartelor povețe: „Cât e tare, să nu fie iertare!”
Unele se plâng c-au fost deflorate de mai multe ori și Treci, rece, treci
mulți masculi creduli le compătimesc și nădăjduiesc Pelerin, în noapte
să le mai rămână și lor ceva. Iar ele le vor da. Vor, Nu ai timp s-asculți,
da! Ale mele șoapte...
BALANȚĂ – Dacă un bărbat e afemeiat, cum
se spune la femeia doritoare de cele lumești și de Treci, iute, treci
dotările bărbătești? Cert este că îi cântăresc din ochi Nu cunoști abisul,
pe parteneri, le simt greutatea, potențialitatea, Nu îți pasă, că
achiziționând, așa, sex la kilogram. De oprit din Se destramă visul.
iubit, neam!
SCORPION – Femeile scorpion nu sunt Din ”elucubrațiile” unui Pictor
veninoase, sunt foarte drăgostoase, îl înconjoară pe
bărbat cu toate brațele și-i „înțeapă” cu nurii lor tari, Varsă-mi in peisaj, tăișul lunii
până se fleșcăie de tot. Nu ele, la bărbat... Si, mireasmă, roua de pe flori
SĂGETĂTOR – Iubărețele din această zodie Blând, surâsul pruncului și-al mumii
se arcuiesc când se dăruiesc, se-ntind ca o coardă, Colindița-n prag de Sărbători...
bărbații să le ardă, sunt –în general- satisfăcute, cu
rimă asemănătoare… Mari iubitoare și doritoare o Tot ce e frumos, ades, și doare
dau și cui n-o are. Tot ce e adânc, e greu, la preț!
CAPRICORN – Nici o legătură cu caprele sau Ghiocelul, sub nameți, nu moare
coarnele ce le pun bărbaților, nu refuză o partidă de Dinspre munte, vine rauleț...
sex sălbatic (sau chiar domestic), dar să fie, pe
săturate. Bărbatul care nu poate, cu femeia la capăt Din tablou, Iubirea, nu lipsească
n-o scoate! Sau da, o scoate... Flamură, ce duce spre înalt
VĂRSĂTOR – Femeile din astă zodie sunt Ramură-nflorindă-mpărătească,
adevărate amazoane, fără fasoane, figuri sau fițe. Capră neagră-n nevremelnic salt.
Vor tot, până partenerii nu mai pot și-atunci își varsă
tot năduful pe ei (că de-asta-s vărsătoare), cu Noiembrie, târziu
formule gen „Mămăligă, impotent, cârpă ce ești,
puțulică mică, băiețică!” Etc. Noiembrie târziu, se lasă seară
PEȘTI – Periculoasă zodie, câte-o așchimodie Pe crizantema dulce și amară,
de bărbat încearcă să le vâneze, racoleze, violeze și Pe sufletul, mereu, îngândurat
apoi să le livreze pe piața neagră a sexului, ca Sclipiri de astru, de-nălțimi, purtat.
prostituate. Cedează adesea cele care sunt prost
situate, dar peștii sunt, de cele mai multe ori, prinși Noiembrie târziu, si nu văd calea
în cârlig și pierd orice câștig. Și se frig! La ceas de-amurg, mă copleșește jalea
Umbră, ispititoare și adâncă
Din lumea celor ce vibrează, încă.
A inventat,
Noiembrie târziu, și bate bruma
Ananie GAGNIUC Prin anotimpi, mai răscolește Luna
Și bate bruma, și se lasă sara
Suflet al meu, cum pârjolește para!...

53
 SURÂSUL BUCOVINEI
Perdeaua de nisip
Te mângâie mâna mea, aspră si brună
Te mângâie, lucirea aceea de lună
Între noi,
carte deschisă, albă floare
Ori, de nu
”perdeaua de nisip”, care doare...
Turație maximă
Din felie de viață, topesc efigii
Din frântură de vis, îmi închipui blazon
Mărgărinte, preling, pe sub genele vii
Pe cărare cu spini, îndrăznesc maraton.
Și nu mă trezesc din freneticul vis,
Din umbră-mi croiesc labirintic tunel
Din nopți de nesomn, încropesc Paradis
Pe demonii cruzi, mi-i provoc la duel!
Eu sublimat
Soldatul se duce la război
Cu plinul de flori, cu nisipul de stele
În auz, rasunându-i: ”Un-doi!”
Dar, și mângâios cânt de iele...
Soldatul se duce pe drumu-i, convins
Că, floarea, la cușmă-i, tot vie
La brîu, cum pășește, se simte încins
Cu trilul, din cea colivie...
Soldatul, superbul, purtat la război
Cu plinu-i de flori, cu mănunchiul de stele
Tresare-n adânc, de-obsesivul ”Un-doi!”
Dar,și de-obsesiv cânt de iele...
Eu dezvelit
Mă apără Brazii, de zbuciumul surd
De pânza-nserării, de gândul absurd
Mă apără Brazii, cu verdele lor
Cu raza de cântec, cu pala de dor...
Mă apără Brazii, de plânsetul mut
De inima-n flăcări, de-Albastrul durut,
Mă apără Brazii, cu verdele lor
De frigul din suflet, zăbavnicul nor.
54
Mansardă
Pictorului Ion Lazăr!
Mai aproape de voi, cu nimeni, amic
M-apropii de ”însumi”, pe poteci stelare
Și, nu îmi pasă, doamne, de nimic
Cât timp m-afund în Taina Ta, cea Mare...
Acolo, se cuibăresc toate visele
Unde se-adună, îngerii toț
Acolo-și tremură pleoapa, narcisele
Se numără ”plopi, fără soț”...
Se cuibăresc, acolo, semizei
Fantasme, plimbând, în neștiri, prin Olimp
Acolo, în nopți, șed la masă cu ei
Grăind, despre Timp ... și ”netimp”!
Golgotă
Crucificat, e soarele din suflet
Peste tăceri, n-adie nici un vânt...
Sfios e Omul, haric, după umblet
Și, firul ierbii, verde-i pe mormânt.
Bătută, încă, e Iubirea-n cuie
Din răni, prelinge, sângele sfințit...
Văd umbra sfântă cum, la ceruri, suie
Cum, Timpul, trece-n torți de vas cinstit.
A ”râs”, si a ”batjocură”, pe frunte
Cununi ți-au pus, de spini, te-au schingiuit...
Cununa-ți, însă, prefăcu-ntr-un munte
Cu pisc, de-atins, ... potecă, de suit.
Vreau florile-napoi!
Am obosit, trăind, la întâmplare
Bătând setos, indiferent, din palme
Vreau viața-n adevăr, chiar dacă doare
Să mă dezbrac de ipocrite haine...
Am obosit, Iubirii, să-i tot spun
Că, amăgire e, ... și e nălucă,
Că Omul-înger, trece drept nebun
În lumea asta, care e pe ducă,
De-atâtea ”labirinturi”, mă sufoc
De-atâta ”netăcere” și noroi,
De sufletul meu, prins sub oboroc
CIRCUL, opriți! Vreau florile-napoi...
 SURÂSUL BUCOVINEI

CORINA MATEI GHERMAN

BLOCAJ

Muza mea cu ochi străvezii...

cu ghiața în privire mă ții departe...
departe de visele toate...
vise pline de amintiri
PICĂTURĂ și dublate de senzații plecate-n constelații...
ochi străvezii...clipe plecate în stele departe...
Cerșesc o stea de lumi (ne)văzute și poate visele mele...
care să o port în inimă vor fi o clipă blocate de ghiața privirii tale...
din când în când
razele ei GHENA DURERII
să-ți șoptească din cântecul meu
picătură... strop de iubire Şi acum răspunsul...
prelinsă din ochiul beteag în adâncul Hades ...
rază de stea e suspin jalnic...
rază de lună de suflete plecate în noapte...
iubirea mea veșnic nebună zbatere în ghena durerii...
te caută raza stelei cunună e chin...
demoni cu chip de jivine lovite de moarte...
MESAJ la gura iadului tău veghează
cei şapte prinţi ai întunericului...
Se întâmplă ceva în inima mea Raiul și Iadul sunt un destin...
inexplicabil...presentiment.. în mintea plecată aiurea...
ori altceva....
nu știu ce e... ZBOR FRÂNT
dar e dureros...
și aiurea zboară gândul la întâmplare Din întunecimi sinistre...
prin toate tenebrele.... cu zidiri încrâncenate iadul roșu...
e suferință... teamă și un nor naivul spirit fuge spre paradisul liber...
acoperă ca o smoală... zbor frânt și jalnică durere...
acoperă sufletul ca o pasăre udă... iluzii goale și mizerii...
de ce simt asta...de ce... naiv și sceptic e destinul...
în lume nu există libertate...
ALO sinistră zbatere a vremii...
rostogolită în milenii...
Alo....e cineva ...!? încorsetată în materii..
sunt aici în lumea ta
sunt undeva pe Tera DIN CER
iar locul ..?
e undeva pe dreapta în Carpați... Zăpadă... ger... furtună și Siberii
locul cel mai frumos prăvălite din cer... trupuri firave
mai bogat și binecuvântat chinuite de frig
Dumnezeu m-a lăsat să-l stăpânesc foame curmată de gerul parșiv
dar toți îl distrug și fură și ne hăituiesc zumzet de dinți trăncănitori
așa dispare aurul... petrolul... codrul și la gerul cumplit pătruns în coastele descărnate
pământul ce umplu sacul de piele întinsă
iar eu sunt invizibil în case din marmură albă
nu mă văd petrec vinovații
nu vor să vadă suferința...foamea... plânsul... lipsiți de inimi și suflet
morții păzesc șoseaua stearpă bătrânii străbat necuprinsul de frig mizeri și
pe care țara deșălată boală
e târâtă în abatorul morții Lupul cel Alb zbârlește în coamă
cu tot cu îngerii născuți și-adună cei veșnic și zboară spre Raiul iubirii
cu bătrânei roși de marile nevoi eterne.
cu noi..... cu voi....

55
 SURÂSUL BUCOVINEI

CURGERE R O L A N D F. V O I N E S C U

Curg nopțile
ca un fluviu de catran
hăul neantului a pornit
să acopere pământul
îngrozită-i omenirea
de urgia nedorită
plâng copii în surdină
și suspină-n codrii frunza
făr de soare e pălită
zac cadavre putrezite în scârnava lume toată
doar făclia stacojie pâlpâe neîntregită
timpul și-a pierdut menirea Galeria de artă
iar lumină nu mai este
doar când Domnul ne iubește Lume multă la vernisajul unei expoziții de
ne arată-n noapte stele. pictură. Printre atâția admiratori ai artei se înghesuie
și un reporter, curios prin natura meseriei se apropie
PLATĂ de unul dintre expozanți.
– Mă scuzați, am înțeles că dumneavoastră
Verdele pădurii dese sunteți organizatorul expoziției?
împletit în trunchiuri groase – Da, ați înțeles bine, eu sunt.
chiar și apa din izvoare cu toți munți plin de aur – Îl cunoașteți pe acest talentat artist al cărui
sunt luați de hoarda care tablou este expus chiar în fața noastră acum, de ați
o deșâră în toată lumea reușit să-l chemați la o asemenea expoziție?
sunt luați pruncii... sclavi în vestul sălbatec – Vai, dar nu, eu nu-l cunosc pe talentatu’
noi plătim factura din resursa noastră pictor, de mic copil nu-l cunosc.
momâile din frunte – Chiar de atunci?!
ne dau circ în tot minutul căci sunt puse de stăpânii – Da, nu-l cunosc de la grădiniță!
care ne-au luat și pulsul... sictir! – A, deci numai necunoscuți?
– Îi ocolesc pe cei pe care nu-i cunosc deoarece
SENS am și eu câteva interese. Dacă nu sunt
pieteni sau rude nu-i băgăm în seamă. Mai ales
Zbuciumate suflete... că ceilalți sunt buni și ne iau fața.
scâncesc în noaptea înghețată – Da, m-am lămurit. Pot să intervievez artiștii
foamea macină ființa de iubire prezenți la vernisaj?
ți-i trupul slab și flacăra palidă – Vai, dar vă rog, chiar!
tot sensul vieții e întors pe dos Reporterul se îndreaptă către un pictor.
iar clipa devine de prisos – Bună ziua! Sunt picturile dumneavoastră, să
de foame de iubire suferă ființa. înțeleg?
– Bună ziua! Bine-nțeles, numai tablouri
JUSTIŢIA premiate.
– O, felicitări! Ați luat multe premii?
Stă justiția călare ca o jună-n fruntea țării... – Desigur, cel mai recent este la un concurs...
cu balanța despuiată ce se scurge-n buza Mări... – Unde s-a organizat acest concurs?
are strânse-n între picioare... – În fundu’ curții!
porcul... marea națiunii... – O, extraordinar!
și conduce țara toată... – Da, am luat marele premiu! Da, pentru că
cu cătușe și cu săbii... oricum premiu era mic, așa că...
e ades influențată... – Cine a organizat acest concurs?
doar de șoaptele de afară... – Unchiu’!
care dau comenzi subtile ce distrug totul în țară... – Care unchi, dom’le?
urletul sfidează bolta și copii rabd de foame... – Unchiu’ meu!
plâng bunicii fără vlagă... – A, am înțeles!
și-am ajuns toți de prigoană. Reporterul trece mai departe la un alt tablou.

56
 SURÂSUL BUCOVINEI
– Vai, dar ce opere de artă, ce de capodopere,
cum ați reușit să creați atât?
– Ce să fac?
– De unde aveți atâtea capodopere, atâtea
tablouri?
– Din târg!
– Poftim?!
– Le-am cumpărat din târg, dom’le, de la
vechituri, că mi-a zis mama...
– A, deci mama dumneavoastră se ocupă de
cariera dumneavoastră artistică, vă ghidează pașii pe
cărarea artelor.
– Nu, mama este una dintre organizatorii
expoziției, și mi-a zis mama să aduc multe tablouri,
nu contează ce, că a vorbit ea cu unu’ cunoscut, și
vine ăla și bate câmpii despre tușe, nuanțe, ș-așa nu-
nțelege nimeni ce zice.
– Vă urez succes în continuare pe calea artelor!
– Mulțumesc mult!
Reporterul trece mai departe la un alt tablou.
– Ați venit cu un tablou la expoziție?
– Da, păi, vreau și eu să ies cu un tablou.
– O, foarte bine! Ce ați pictat?
– De fapt, nici nu știu cum să spun, ă, eu cu
pictura mai subțire.
– Păi, atunci?!
– O dată mergeam prin bucătărie cu oala cu
ciorbă-n mână, m-am împiedicat și am vărsat ciorba
pe fața de masă albă.
– Aoleo! V-ați opărit?
– A, nu, că ciorba era rece. Când a venit soțu’
meu să vadă cei tărăboiu’ ăla-n bucătărie, când a
văzut ce s-a-ntâmplat a zis că așa cu ciorba aruncată
peste fața de masă parcă e o pictură postmodernistă,
avangardistă, chiar!
– Chiar, că-i avangardo-postmedernisto, spre
lături, așa!
Reporterul trece mai departe la un alt tablou.
– Mă scuzați! Ce reprezintă tabloul, că nu prea
înțeg?
– Este marele și renumitu’ pictor de la Malu cu
flori.
– De unde?
– De la Malu cu flori, dom’le!
– A, sta pe mal cu-n buchet de flori în brațe?!
– Nu, dom’le!
– Da’ cum, că nu-nțeleg?
– Este localitatea Malu cu flori, e, fiind cu flori
deagata, el nu mai trebuia să picteze florile că erau.
– A, și-a zis de la Malu cu flori pentru că era un
mal cu flori cu tot.
– Dom’le, ești mai greu de cap da’ pân’ la urmă
ai prins ideea.
Reporterul trece mai departe la un alt tablou.
– Cum se numește acest tablou atât de
interesant?
– Acest tablou se numește Pânză albă cu punct
aproximativ în mijloc.
57
– Da’ de ce aproximativ în mijloc?
– A, pentru că după ce m-am chinuit douăzeci și
cinci de ani să pun punctu’ exact în mijloc am
renunțat și i-am zis cu punct aproximativ în mijloc.
– Vai, dar este aproximativ o capodoperă!
Reporterul trece mai departe la un alt tablou.
– Domnu’, v-a furat tablou’, e doar rama goală!
– A, nu, nu s-a furat nimic.
– Cum așa?!
– Da, așa e tabloul o ramă goală, se numește
Ramă goală pictată de un cap sec!
– Dacă spuneți dumneavoastră.
Reporterul trece mai departe la un alt tablou.
– Ce reprezintă aceste linii, v-ați șters pensula,
penelul, pe această pânză?
– Vai, nu! Nu, dom’le, cum poți să spui așa
ceva.
– Păi, așa arată?!
– Este un viscol, bate vântu-n toate direcțiile.
– A, e viscol, eu credeam că e o mâzgăleală.
– Dacă nu vă pricepeți la artă.
– E, da, mă scuzați!
O mamă cu o fetiță vizitează expoziția.
Reporterul vine la fetiță.
– Îți place aici la tablouri, la opere de artă?
– Nu!
– De ce nu-ți place?
– Păi, unde-s operele de artă?
– Uite aici pe pereți, aceste tablouri sunt opere
de artă.
– Păi, nouă la grădiniță domnișoara educatoare
ne-a spus că o operă de artă este ceva ce nu poate
face chiar oricine.
– Da, are dreptate, o operă de artă este ceva
foarte greu de realizat, de o mare valoare, pe care nu
o poate face chiar toată lumea.
– Păi, atunci de ce operele de artă de aici
seamănă cu tablourile de la mine de la grădiniță?
 SURÂSUL BUCOVINEI
ŞERBAN
Acum și întotdeauna, binecuvântata rodire a teilor
Fac dragoste cu muza poeziei,
Puştoaică savuroasă-în felul ei,
Îi scutur flori peste cearşaf, de tei,
Ci-infama se consacră lăcomiei
De-i scap din braţe rupt în paisprezece;
I-a fost amantă, însă cui nu-a fost,
Preţ pretinzându-i, ori dispreţ de cost;
Eu îi repar pantofii, ea petrece
Cu marii-iniţiaţi în frenezie,
Bea până face de magie haz
Și trădătoare numai din extaz
Aruncă-un semn cu ochiul: îmi va scrie,
Spre-orice delicii să avem motiv,
Cu degetul în palmă-un vers parşiv.
(*)
Oricât l-aţi vrea-în butuci crăpat, şi în
Surcele, teiul din Copou vă-apare
Bezmetică-înviere de lumini
Într-o aceeaşi binecuvântare;
Degeaba, peste ziuă, din securi
Cârpelile-i tot măsuraţi, şi golul,
Pe noapte-adună-un bocet de păduri
Și-încrengături de zodii-i dau ocolul;
Din pagubă, vă credeţi blestemaţi
Că vă stropşeşte pe-urme nenorocul,
De-a furtişagul târâiţi un leaţ,
Să vă-întocmiţi cu păgânie focul
Şi-urlaţi: „Tăiaţi-l, daţi-l de pământ!”,
Să-aflaţi cum se martirizează-un sfânt.
(*)
Cu poezia-în nefireşti relaţii
Și coatele pe-o scândură de tei,
Nimicu-aprofundez, şi-elucubraţii:
Golit până la mijloc de idei,
Scriu chinuit într-un amurg cu lâna
De aur; şui, pe-o rută spre Parnas,
Orfeu îmi face din plictis cu mâna
Și urcă-în avion la business class;
De-emoţii, tatuajele-mi transpiră,
Ochii-mi ridic spre-o muscă din tavan:
Solemn, pe fuselaj gogeşte-o liră,
Iar stewardese-în cor aerian
Instrucţiuni recită, inspirate
De bardu-în funcţie pe-eternitate.
De-aş fi Iisus, îngrijorat m-aş duce
La doctor să-i fac plângere: mă doare
58
CODRIN
Cum camuflaţi Pilat la drumul mare
Îmi răstignesc ratările pe cruce;
De-aş fi Iisus: aş umple cu-anateme
Alienatul tei, să-i moară floarea,
Când scânteiază-atotneştiutoarea
Nimic rodind în crengile supreme;
De-aş fi Iisus: în loc de-orice tortură,
În inima cât un coşmar de-adâncă
Aş cultiva numai căinţe, ci-încă
Pe-atât spini ideali la-înţepătură
Şi-împodobit iluzii din trufie,
Când umblu-în cârje prin zădărnicie.
(*)
Nimic nu-mi bate-în inimă, nimic
Nu-îndeamnă teii spre acea-înălţare,
De să-înflorească-într-o spânzurătoare,
Ori să se sinucidă-în Carul Mic;
Nimic nu prevesteşte cântecul
Ȋn zbor de bucurie-al ciocârliei,
Prinţesă fără simţul tragediei,
Credul neinspirată-între creduli;
Nimic nu-aţâţă mai neînhămaţi
La vesel dricul gloriei pegaşii
Decât să-i biciuie cu-ocări hăitaşii,
Altă sămânţă de mistificaţi;
Nimic nu îmi lipseşte-în şiretlicul
Să mă-înţeleg mai bine cu nimicul.
(*)
Pământul, focul, apa, aerul
Zidit interior i-s temelie,
Iar sufletul imunda Poezie
Şi-l criptografiază somnambul;
Nu-i nor; nu-i ceas; nu-i pasăre; nu-i stea,
Ci-i place zborul şi-învierea-i place
Și-în energia ei zburdă-un dibace
Zel de-a cânta prin feluri de-a tăcea;
Copii mai are, cam prăsiţi din flori
De tei, nebucurii şi necredinţe,
Dar niciodată-obscure prisosinţe
Nu-o supără în lăcomia lor:
Dacă le-ar umple-o cramă cu cerneală
Ştiu să i-o bea până la doaga goală.
 SURÂSUL BUCOVINEI
Musteşte-aromă, izvorăşte din
Topitorii cu-însemne-aurifere,
Crengi îngălate-în feluri de mistere
De-amanetat în spaţiul sibilin
Drojdii-în vedenii, damf în labirint,
Transfigurate-esenţe dimpreună
Nopţi năucind şi ceru-într-o nebună
Mistică-a lunii cu lăpturi de-argint;
Deodată, roua căsăpind-o, trei
Ţipă din profeţie-în profeţie
Cocoşi cu-apocaliptică mânie,
De se hipnotizează tei cu tei
Și încă-o zi-şi îngăduie-o putere
Mai lacomă, mai tăvălită-în miere.
(*)
Greşală-a domnului bijutier:
În loc de-astralul inventar de gală,
Dă încă-un pumn de greieri la iveală,
Goniţi ori ucenici de mântuială
Din cine ştie ce-alt atelier;
Ceva devine straniu mai ales:
Scârţâituri aiurea, fără formă,
Prin ce scamatorie mai enormă
Decât un cerc de zodii se transformă
În aureolă de neînţeles:
Din respirare după respirare,
Se-înmiresmează teii până-în miez
De floare-înaripată lângă floare,
Cu inimă, cu suflet, cu fervoare.
(*)
Aud cum cântă Dumnezeu la moara
De vânt într-o-înserare pe scrâşnite,
Cu-îndemnuri într-un tei să sprijin scara
O dată cu poveşti nepovestite;
Aud cum printre crengi goneşte goală,
Goală-o căruţă-a hoţului de stele,
Stele duhnind ca naiba-a năclăială
În ţârăitul unui pui de lele;
Aud cum trupul mi se-îmbolnăveşte
De-acreală, resemnare, îndoială
Şi-un felinar firesc de nefireşte
Aud cum pâlpâie de oboseală,
Vestigiu-al unui candelabru-în stare
Să macine răbdare, nerăbdare.
(*)
Confuzi, în loc să lenevim sub teii
Cu auru-în arcade, până când,
Deasupra noastră, gravul panta rhei
S-ar scutura de-odoare, -agonizând,
Mai bine-o facem pe cuceritorii,
Cu scări să dedulcim asalturi din
Clopotniţi în clopotniţi iluzorii
Şi-utopic sigilate cu destin;
Îmbogăţiţi şi-anemici de luxura
Cu pumnii înfundată-în buzunar,
Întorşi acasă, vânturăm natura
Pe măsluite pagini de ziar:
Ne-aşteaptă metafizica-aromată
Să-o degustăm în ceainic, revelată.
59
Prin crengi, cu ifose de-înjurătură,
Bag nasu-în fundul unui tei, prea mare
Iluminare fără felinare
Pentr-un puhoi cu auru-în scursură;
Să nu turbeze floarea pe degeaba,
Trezit la moarte-o mulg de-acea-ameţeală
Din ţâţe, din frunzişuri sau din poală
Şi-amnezic, strâns de gât, îmi chinui treaba,
Tuşesc de scârbă sufocat, cu mintea
Tembel căzută-în fleaşca unei babe,
Corci terciuit mă-înmoi pe patru labe,
Pleoştit ca vidanjorul dinaintea
Bodegii, mirosind a nebunie
De bântuite-otrăvuri la beţie.
(*)
Cu-anume ochelarii de citit
Tai o felie de filosofie,
Să-l vindeci pe poetu-îndrăgostit
Şi-ajuns o parte din astrologie;
Cum nu, în inimă,-ţi încape-un gol
După-o măsură-a-amarelor planete,
Din cea mai călătoare dintre boli
Cel mult îţi tragi o gaură în ghete
Şi-alegi între plonjonul în noroi
Şi-urcuşul cu aceeaşi vrednicie,
Prin flori de tei să scape dintre noi,
A lui Iisus, spre-astrala-împărăţie;
Cât despre mine, rup cu râvnă şi
Cea mai gustoasă-aleg dintre felii.
(*)
Prin dăltuitul ger de bobotează
În diamante, giganteşti cristale,
Un înger de zăpadă îşi ratează
Lansarea spre halucinaţii-astrale;
Cum zboru-şi încâlceşte printre teii
Faliţi, împleticindu-le năvodul
De crengi cu diademe şi-albi cerceii,
Aşa că-în loc de maiestuos exodul
Spre ceruri, îi transformă-în smălţuită
Dantelărie şi caligrafie;
Spre-a decoda urzelile de-elită
Din cea mai încifrată fantezie
Vibraţia ne-ar trebui în versuri
Şi corzi a câte-oricâte universuri.
(*)
Îţi caut roadele-în harababură,
Tei cu înmiresmată vrednicie,
Tei de lumină şi euforie,
Până-ţi găsesc nimicu-în dantelură;
De aur, teiule în cârdăşie
Cu zodiile şi-artificierii,
În decăderea-arunci, a înserării,
Buimace-explozii, lămpărie vie,
Cea mai descreierată şi-inspirată,
De-orgie ameţit, şi asfixie,
Topit cu măreţie-în agonie,
Acum sau oarecând sau niciodată,
Tei norocos, cu-astrală broderie,
Tei roditor numai în poezie.
 SURÂSUL BUCOVINEI

COSTEL STANCU

***
o mînă se apropie de tine pe nesimţite şi tresari
tu ai iubit lucrurile palpabile altele te-ar fi speriat
acum ce fericire să arunci un pumn de cuie între
umerii crucii şi totul să-ţi pară schimbat
cînd eu plîng tu plîngi el plînge
ce motivaţie mai are victoria?
TERAPIA CĂDERII ÎN GOL şi împotriva cui cîntă greierii? uneori
îţi aminteşti eroarea - şarpele casei viclenia celui
*** ce ştie că se va naşte rege apoi vine noaptea şi luna
costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul se tulbură ca vinul îndoit cu apă un vis cu fluturi
e ceva mai mult decît o găselniţă a lui dumnezeu aşezaţi pe rîu
ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu sau o vrajă neînţeleasă a minţii e totul şi iarăşi
o groapă ce se adînceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea degetele alcătuiesc o formă ciudată un gol perceptibil
şi astfel nu poate fi fericit degeaba îl iubiţi îl urîţi deasupra ta într-o sublimă disperare
voi o sută de femei alungate cu pietre ochii păsării
zadarnic căutaţi la picioarele sale iertarea el trece mai departe simulează
găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără înecul
o faţă anume (îşi va aminti
tîrziu mişcările lui prevestitoare de rău) ***
el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita aşa cum stau mîna mea nu ridică obiectele ci le năruie
ştie că nu există sfîrşit şi trebuie mimat unul un joc princiar cu moartea
trebuie găsit un joc dacă joc poate fi acesta unde frica eului conştient de sine o simt
moartea e trişorul pe care îl prinzi resemnarea de a trăi legat de umbră
dar de fiecare dată el îţi arată mîinile goale. ca un sclav de durerea lumii
ce trist cînd descoperi că
*** tocmai omul îşi lipseşte sieşi pentru a fi desăvîrşit
între cruce şi cel ce o poartă nu mai e loc pentru altceva o nemişcare ciudată
ce să aleg cînd luna şi soarele s-a liniştit marea parcă deasupra ei s-ar pieptăna o
se nasc una din alta ca apoi să se caute? femeie
poate dorinţa ta de a trece neobservat prin lume cu sîngele şi un ochi de peşte în crucea vîntului
părul frînt peste măslinul care ne va prăda mîinile dimineaţa atît îmi mai amintesc
e-atîta linişte că fiinţa tresare amintindu-şi de nefiinţă
doar eu plîng peste crucea desfăcută în iarbă ***
şi nu-mi amintesc nici cuie nici mîini cît de nebun trebuie să fii să îţi aştepţi moartea
te-am aşteptat pînă cînd timpul şi-a devenit sieşi inegalabil pe şi cît de fericit să o primeşti
urmă luminile s-au făcut umbre întinzîndu-se pe fereastră o avînd în faţă hîrtia albă
jale mare a cuprins clopotele îngropate sub casă fără plaja pe care lunecă oasele lungi ale femeilor
să ştie ochiul e hrana păsării faţa vîrtej în care cineva şopteşte întruna
pana a stat nemişcată o clipă dacă vine a fi a fi a fi a fi a fi a fi a fi
ploaia şi spală drumul golgotei mă ierţi? asemenea unor baloane de săpun
tu degeaba încerci să–l convingi că în
*** spatele crucii se ţine un bal
să fie poezia o defulare a spiritului înaintea morţii? că vine sfîrşitul şi nimeni nu îşi descoperă faţa
scriu o pasăre doarme pe grindă îi simt umbra grea pe faţă
ce nevoie are ea de visele mele? sînt singur chiar înainte de a se face linişte deschizi fereastra
mă naşte am văzut o cîrtiţă fugind dintre foile albe - - o gură de aer în vidul acesta
memoria celui care pleacă uitînd ca un copil rătăcit într-o gară -
să închidă fereastra dinspre rîu arunci cîţiva bănuţi în căruciorul paraliticului
rîsul în oglindă umila terapie ce-mi mai rămîne el e împins din spate însă tot speră că
cînd tu mă părăseşti ca pe un sînge străin va cuceri odată lumea cu propriile-i mîini
dintre toate pedepsele am ales să te uit şi o va strînge la piept priveşti peste ape
ceva modern şi fără vărsare de sînge caut o pereche de cîini înghesuie luna
şi plîng ca un rege umilit te sperii închizi fereastra
după o aspră victorie doamne cît de nebun trebuie să fii…
în cîmpul de mure

60
 SURÂSUL BUCOVINEI

ȘTEFANA CRISTINA MARCU

Iubirea

Iubirea, joc divin pe cer sublim

Îmi străpunge din senin
Arșița viselor sumbre
De miază zi ușor ascunse

În raza și parfumul său,

Înnebunești de timpul ei
Tomnatic dor Ușor, străin și pasional
Îți pune inima pe jar.
Tomnatic azi e gândul meu,
Rodul cald spre Dumnezeu, Chiar și sufletului tău...
Caldă este alinarea Îl fierbe, dar nu-i face rău,
Dar străina e visarea. Îl chinuie... îl preaslăvește
Fiorul ei îndrăgostește...
Veșnică și greu trecuta,
Bate inima trecută, Pe zi, pe noapte și pe ploaie
Într-un dor de toamnă dus, Aroma sa te bagă-n boală,
Mâini întinse spre apus. Te caută neîncetat
E foc care te face praf.
Și în suflet tainic vis
Dintr-un neștiut abis, Uite așa este iubirea
Și pe căi străine tare Nebună e... te pierzi cu firea
Tot mai caut alinare. Sălbatică și-ncrâncenată
Îmbolnăvește lumea toată.
Tainică e toamna mea,
Cerul spre lumina grea, Cuget
Univers dinspre apus
Care nu se lasa dus. Pe cerul din inima mea
Și pe căi din departare Se vede clar o dulce stea
Focul stins... tomnatic... doare. O lumină dintr-un vis,
Umbra vieții spre abis.
Caută iubirea
Și din zeci și alte gânduri
Caută iubirea o șoaptă dezmierdată Mă cutreier printre rânduri,
Caută iubirea incert, nevinovată. Printre clipe, mărgărite..
Ea este izvorul ce mai aprinde încă Printre zeci de jurăminte.
Dansul fericirii, tardiv, de foc, e stâncă.
Focul si cenușa vieții,
Caută iubirea prin voci necugetate,
Astăzi vrea din nou să-nvețe,
Prin timp străpuns, prin fapte.
Ca pe - aleea sângerie
Caută iubirea, cât astăzi mai există.
E cumplită nebunie,
Sărută și Pământul, c-o șoaptă interzisă.
E atât de rece gheața
Cât cuprinde iar dulceața.
Caută iubirea, jăratec și lumină,
Spre dune de nisip, și dorul mi-l alina,
E roua care mă-nfioară
Caută iubirea, ea e făptura-ntreagă.
Și mă strigă, mă doboară
E cer, sacralitate, o voce strâns legată.
Dă cu mine de pământ
Caută iubirea în foc și noaptea sacră, Și mă poartă într-un cânt.
Caută iubirea căci ea în veci mă iartă
Și plouă cu iubire în suflet nestemat,
În inimă și-n cuget același vis înalt..

61
 SURÂSUL BUCOVINEI
VALERIAN BEDRULE
În ridul planetei
Esenţele tremură-n foi minerale,
se lasă-nvelite cu primul noroi;
potcoave se-aud alergând printre noi,
doar timpul se strânge-n iubirile tale -
ce suple sunt sevele,-n fugă rivale.
Aş vrea să mai număr o parte din stele,
din cele rămase; lipit, să ascult
cum nervul planetei, excentric şi cult,
ungând galaxia cu visele mele,
se-ascunde în seve atât de rebele.
M-aplec să le mângâi, dar câtă ispită…
quasarul se stinge, e semn că n-a vrut
destinul planetei să-l vânture mut;
îşi află pereche, zenitul irită,
haihui umblă seva, deloc îmblânzită.
Ah! Murmură-n foi minerale un clopot
şi dangătul muşcă din iarba-n reverb,
el ştie că rugile sună în verb;
sărutul îmi cade, se-ascunde în ropot,
lascive sunt sevele-acestea, sub tropot.
Mai latră secundele până-n Elada,
un înger, a toamnă, le taie fâşii;
în ridul planetei se lasă târzii,
drept hrană,-am adus hergheliei livada
uscată-n regrete, de rupe obada.
Quasarul mareea o mistuie toată,
un timp, înapoia planetei alerg,
i-i coaja telurică prinsă în erg;
cu dalta de apă învârte o roată,
în foi minerale esenţele-noată.
62
Zbor lacerat
O scoică se sparse-ntre lumi paralele,
iar perla doar fluturi în zbor zămislise;
durerea,-n strivire,-i tăiase din vise
şi-n fum lacerat se-adânci să se spele.
Sub mantii ascunsă, tivită în plângeri,
un ţipăt uscat îi atinse mirarea,
sfârşită părea că îi e sângerarea,
tânjea undeva, înspre locul cu îngeri.
Se vrea argintată şi uită nisipul
ce-i macină vraja – se-ascunde în zgură;
striată în jocul mareei, îndură…
în roua-mbrăcată cu stele i-i chipul.
Cu perla-i de preţ, într-o salbă de iele,
se lasă atinsă şi, dintr-o mişcare,
sărutul de fluturi argint i se pare,
pământul îi stă degerat între vele.
În zbor lacerat, sub cenuşa de stele,
o scoică, un înger cu-albastra-i arípă
şi-o perlă pe care n-o lasă risipă
se scurg uneori între lumi paralele.
Velari aşezaţi între vise şi stele,
meniţi să trăiască în lumile-acele…
Ecoul de mir
Când soarele neaua-nroşeşte în goană,
e stur în fântâna zidită cu fumuri;
pe şesuri, fuioarele-nvăluie drumuri,
iar steaua,-n galop, se prelinge broboană.
Trudeşte-n misterul ascuns în colindă,
se lasă pe netedul os al gândirii,
în apa aghesmei îşi vindecă mirii,
cu gerul în faşă se-adapă-ntr-o grindă.
Curbată,-şi acoperă-n raze Iisus-ul,
ecoul din mir zămislindu-i credinţă;
un ţipăt - Ce taină! - se-mbracă-n fiinţă,
în ger, mineralul îşi simte apusul.
La copcă, morunul strănută-ntr-o geană,
irodul chiar umbletu-n fugă şi-l vede
sub stele-n galop; îţi mai vine a crede…
în taină, colindu-mi curbeaz-o sprânceană.
Ce înger îşi prinde surâsu-n oglindă,
când soarele neaua-nroşeşte în goană…
un ţipăt e vestea sfinţită-n icoană,
sub stea, lângă foc, se-ncălzeşte în tindă.
 SURÂSUL BUCOVINEI
IONICA BANDRABUR
Iubite!
Aprinde candela-n odaia noastră,
Pe colțul noptierei o găsești,
Chibritu-i pe pervaz, lângă o glastră
Și sob-aprinde dacă mă dorești.
Mai trage și oblonul la fereastră
Să nu privească luna ne-ncetat,
Doar umbra în amor să ne zărească,
Noi căutând iubirea în păcat.
Să pregătești din timp două pahare
Să le ciocnim umplute cu bun vin,
Nebuni să ne-mbătăm ca-n ziua-n care
Inel mi-ai pus pe deget cu rubin.
Sărutul tău, e candela aprinsă,
Făclie ce se crede Univers,
Pentru o noapte o doresc nestinsă,
Cu-amor să te slăvesc în al meu vers.
Jur că te chem la cafea
Dacă noaptea asta ramuri, de cireș sau de cais
Îmi vor bate la fereastra camerei mele și-n vis...
Și dacă mă împresoară și m-or scălda în parfum,
Jur că mâine dimineață, te chem la cafea cu rum!
Dacă-n noaptea asta rece, voi simți că sunt purtată
Să calc desculță pământul sub tălpi din nou gâdilată
De iarba verde și moale cu cristale mici și ude,
Jur că mâine la cafea, ți-oi cânta făr a prelude!
Dacă noaptea va fi lină și-n somn vântu-aduce boare
Cu arome dintre cele, ce-s plăcut mirositoare
Și mi-or face vrajă-n vise, să devin o primăvară,
Jur că mâine la cafea, buzele îmi săruți iară!
Dacă noaptea asta toată, cerul va fi plin cu stele
Îmbrăcate cu rochițe din petale de lalele
Și-n brâu vor fi strans legate vu centură de răchită,
Jur că mâine dimineață, mă las la cafea iubită!
Acum că îmi știi din gânduri și din vise nevisate...
Știi dorințele arzânde, chiar de voi face păcate,
Roagă-te spre-ndeplinire...să bem cafeaua-mpreună,
Să mă iubești dimineața, chiar de crezi c-oi fi nebună!
De nu? Voi muri bătrână și cu visele-mpreună
Voi zace-n neagra țărână....
63
Ți-aș scrie o mie și una de nopți
Mi-ar place să-ți scriu o scrisoare de-amor
Sau povești pentru nopți...o mie și una...
Citind, să-ți deschizi al inimii zăvor
Sau lacăt să-i pui, când bate furtuna.
Ți-aș scrie iubite cu floarea de soc,
Pe frunze de salvie argintie,
Ți-aș scrie cu aromă de busuioc,
Pe frunze de dud, sau viță de vie,
Ți-aș scrie cu boabe de rouă în zori
Culeasă din macii câmpului cu grâu,
Cu pana păsării pierdută în zbor,
Căzută alene, în valuri pe râu.
Ți-aș scrie cu fir de mătase țesând
Cuvinte alese-n poeme de-amor,
Pe stâncile din munte, unde umblând,
Adun ce-mi văd ochii, iubesc și ador.
Ți-aș scrie cu spumă adusă de val,
Pe țărmuri uitate dăruindu-ți iubirea,
Ce-ascunsă a fost, în scoici sau în corali,
De marea geloasă, aflându-i menirea.
O mie și una de nopți ți-aș scrie,
Cu-albastrul cerului din călimară,
De-ai să citești această poezie,
Salvează iubirea, ce-i gata să moară.
În prag de seară
În prag de seară-ți scriu o poezie
Cu sângele din vene ce pulsează,
Te-aștept iubire, dulce simfonie...
Măiastr-a inimilor ce vibrează.
În prag de seară-ncerc să torc și dorul
Cu firul părului lăsat pe pernă,
În răsucirea lui creând fiorul,
Mlădiț-a dragostei noastre eternă.
În prag de seară, o rugăciune spun,
Chemând cu vraji al tău suflet boem,
Esti Zeu pierdut printre femei ce-ți pun,
Otravă în iubire... și blestem!
În prag de seară, îți scriu poem de-amor,
Spiritele chem să construim un pod,
Să pot veni atunci când ti-o fi dor,
Să îți descurc iubirea prinsă în năvod!
Și-n frumusețea lunii ce rasare
Pradă să mă las, cum razele în mare!

SIMION TUDUREAN
Plugușor rural 2019
Bună seara la plugari
Și noroc la gospodari
Și voi tinere copile,
Dați-vă lângă perdele
Și ascultați vorbele mele,
Dați-vă lângă fereastră
Și ascultați urarea noastră.
Noi suntem câțiva plugari
Feciori buni de gospodari,
Gospodari din Câmpulung
Am pus șapte boi la plug,
Din tot satul câte-un bou
Să urăm de anul nou.
Urăturile frumoase
De la cei bătrâni rămase,
De la Traian împăratul,
De când s-a zidit tot satul,
De atunci ne-a rămas uratul,
De sute de ani de zile
Urăm de Sfântul Vasile.
Eu cu car cu boi bălani,
Mergeam până la Focșani,
Drumul era înghețat și bun
Aduceam vin de Crăciun.
Era lume, măi băieți,
Erau codrii netăiați,
Păduri mari și netăiate
Și flăcăii purtau plete
Și fetele erau fete,
Când era o șezătoare
Era fata ca o floare,
Se-mbrăca după putință
Cu cojoc și cu catrință
Și la gât purta zgărdiță.
Câte fete frumușele
Cu opinci și cu obiele
Nu știau de boli prea grele,
Azi sunt altfel îmbrăcate
Și sunt toate degerate,
Toate trag a calicie
SURÂSUL BUCOVINEI
Nu vor la gospodărie. Fel de fel de preparate,
Blidele stau nespălate, Fă-ne loc gazdă la masă,
Spun ca apa-i prea departe, Ori mergem la altă casă.
Ele porcul - au vândut, Mergem colea la vecina
Că țipa și mânca mult, Ce a tăiat de ieri găina
Nu vor vacă, nu vor cal, A tăiat vreo doi cârlani
Ci vor fustă de tergal. Și vreo patru-cinci curcani.
Vaca trebuie țesălată, Noi de-o săptămână-n coa
Fusta nu trebuie călcată. Încercăm a nu mânca,
Decât brânză și smântână C-am știut noi foarte bine
Mai bine cu ceas la mână, Că găsim la gospodine
Aud ceasul ticăind Cozonaci, plăcinte moi
Și mațele cârâind. Și cârnați cu usturoi,
Ascultați și voi flăcăi Cornulețe cu untură
Hăi, hăi! Care se topesc în gură,
Așa-i tineretul azi Gâsca friptă pe curechi
Nu mai știe de necaz, Rumenă pân-la urechi,
Că dă porcul pe rochiță Botezată cu vin vechi,
Și vaca pe cizmuliță, Ș-alte bunătăți încât
Toate vor pantofi cu toc Mi s-a pus un nod în gât,
Și urcate sus la bloc, Ce nu pot să îl întorc
Ele porc nu vor să taie Făr-un cârnăcior de porc.
Nu vor nici carne de oaie, Ia priviți și voi flăcăi
Nu vor carne de cocoș, Și strigați cu toții, măi:
Ci vor buzele cu roș, Hăi, hăi !
La urechi cercei de aur
Iar pe cap coarne de taur.
Și mai vezi și altceva
Ele mai știu a fuma.
Congresul când s-a ținut
În plan nu s-a prevăzut
Cantitatea de țigări
Consumată de muieri.
Nu te însura măi vere,
Că nevasta multe-ți cere.
Când o iei de la părinți,
Trebuie să îi pui dinți,
Cere rochie de mătase,
Ce la mă-sa nu purtase,
Vrea pantofi cu toc înalt,
Parcă-i capra pe asfalt,
Ba mai cere și cercei,
Pe ce naiba să-i mai iei?
Vinde oaia cea din șură
Ca să-și facă manichiură.
Și mai vezi și ce mai poartă
Unghii lungi cât o lopată.
Hai strigați băieți mai tare
Să vedeți ce unghii are,
Hai priviți și voi flăcăi
Și strigați odată, măi:
Hăi, hăi!
Eu de aici de la fereastră
Văd pe masa dumneavoastră
Încărcată cu de toate
64
 SURÂSUL BUCOVINEI
DOINA GURIȚĂ
COLŢUL DE CUB
L-am văzut pe Nichita aievea, în vis
Un înger blond cu ochii ca și cerul
Arunca zăpadă în focul încins
Să iasă din aburi, în clocote, dorul.
Zăpada fierbea în fum de tămâie
Puternic zidea un cub ferecat
Un colţ se zbătea să mai rămâie
Dar Nichita îl voia spulberat...
L-am pierdut la o strajă din noapte
Printre lacrimi de patimi şi zbor
Dar l-am regăsit şoptind, printr-o carte,
„Ca să fiu viu, a trebuit să morˮ.
Am aşezat visul pe o noptieră
Sub lumina lunii, pătrunzând printr-un tub
Lângă cartea cu versuri, stingheră
Nichita îmi puse colţul de cub...
DOR DE MAMA
Te-am văzut lângă steaua mea
Din carul cu luceferi al tatei
Zâmbeai
Spre calea laptelui cu care m-ai hrănit
Din tine, din sufletu-ți de zeie
Lacrimi
Cădeau din ochii mării tale verzi-căprui
Din depărtarea care ne aproprie în noapte
Un Rai
E pentru tine, mama, prea puțin
Din infinitul dragostei de viață
Eu te iubesc
Acum mai mult decât în clipa-n care
M-ai rupt din tine in dragoste de cer
65
TU TREBUIE SĂ CREZI
Eminescu e comoara inimii copilei ce am fost
Când mă lua de mână şi mă urca spre stele
Prin versuri adâncite-n infinit şi-n veşnic post
Spre a vedea că totu-i deplin şi dincolo de ele.
Mă răzimam cu creştetul pe glossa-i unică şi gravă
Şi-l ascultam de dincolo de ger şi gheaţă
Că trebuie să ne grăbim, fără zăbavă
Să ne iubim, să ne dăm, unii altora, viaţă.
Eminescu a fost şi rămâne al neamului meu
Al nostru, al vostru... al lumii întregi
Ca un profet care l-a cunoscut pe Dumnezeu
Strigând către lume: tu trebuie să crezi.
CONCENTRAT DE MUCEGAI
Blocată în timp şi legată de vremuri
Mă abat spre cărarea luminii ascunse,
În galaxii de sânge, de clipiri nepătrunse,
Spre zvâcniri de azur, ale norilor ramuri.
Un nerv venin de negru palatinal
Mă agaţă de cornul neabundenţei
Lăsându-mă goală în vidul indiferenţei
Unui trecut absent cu prezentul banal.
Nu mă plâng de albastrul ce roade din mine,
Nici de absenţa unui liman mai senin,
Că în abisul oceanului turcoaz de pelin
Se găseşte sămânţa chemării depline.
LUMINA DE DAMASC
Străbat cărări presărate cu spini
Mă întorc din ţara cu lapte şi miere
Revin, cu lacrimi, printre străini
Să-mi curăț abisul de fiere.
Sânge, şiroaie, pe cărările tălpii
Pământul îl soarbe cu sete bolnavă
Spinii aruncaţi în drum par nişte săbii
Şi de sunt pe uscat... sunt epavă
Deodată lumină de Damasc luceşte nisipul
Zefirul îmi pune aloe şi vin peste răni
Ţepuşa e scoasă şi-mi dezleagă timpul
Şi încep a vedea ale cerului vămi.
Genunchii pătrund adânc în lespedea arsă
Făcând cu osul rotund noi morminte
Şi strig către cer: „vreau la masă;
La cină de taină cu Tine, Părinteˮ.
 SURÂSUL BUCOVINEI

DANA CIUHLĂU ÎN CONTRATIMP

Când m-ai iubit tu,

Îmi plăcea să mă joc cu iubirea ta…
Când te-am iubit eu,
Erai satul din jocul meu

UNIVERSUL MEU

Din grădina cerului,

Îmi culegi o stea
Și-mi promiți că vom călători
În Carul Mare spre Calea Lactee…
MELANCOLIE
DOR
Un vânt melancolic de toamnă
Împrăștie timpul spre zări Mi-e dor de mine
Și frunze uscate pe-o bancă și-aș pleca
Vor duse agale, în depărtări. pe un tărâm îndepărtat
să mă găsesc… copil.
Un vânt melancolic de toamnă
Se joacă prin părul rebel SINGURĂTATE
Și gânduri uitate pe-o bancă,
Vor duse departe,…spre el. E noapte senină…
Privesc stelele care-mi împung ochii cu strălucirea lor
POEM Și-ascult Luna care-mi picură un cânt de noapte bună…

Rătăcesc dincolo de lumea noastră GÂNDURI NEROSTITE

Când sufletul mi-e plin de nesperanță.
Rătăcesc pe cărări de toamnă
Când nimeni nu mă-ntreabă, nu mă-ndeamnă.
Rătăcesc prin viața efemeră
Când sufletul e gol și nu mai speră…
DOAR A TA…
Acord lin de vioară
Pe strunele inimii mele
Se-nalță timid în astă seară…
Tu stai și ascultă-n tăcere!
Tăcere…O tăcere grea care ne-ar fi strivit sufletele
sub povara cuvintelor nerostite…
Ne-ar fi tăinuit gândurile în palmele ostenite și am
fi așteptat să ne facem mărturisiri de iubire…
Mângâieri nesfârșite ar fi prins glas în durerea
surdă a neputinței de a rosti vreun cuvânt…
Ne-am fi îmbrățișat în lumina inimilor înflorite-n
dragoste și am fi așteptat… Ce?
Am fi așteptat să cadă peste noi o ploaie de stele!

Vino aproape de mine,

S-auzi tainicul cânt!
Îngână-mi șoptit la ureche
Că eu cea mai dragă din lume îți sunt!

LACRIMA…

Numele tău
se rostogolește-ntr-o lacrimă
pe obrazul meu…
și îi aud durerea,
iar ea, lacrima, ar vrea să strige,
să rupă tăcerea…

66
 SURÂSUL BUCOVINEI

IOAN NITU

Purtătorul de cuvânt al
Guvernului către simpatizanți
De vom avea o guvernare lungă,
În curând tot omul o să vadă,
Că laptele și mierea, în valuri o să curgă,
Iar câinii, o să umble cu colaci în coadă.

Consilierii locali ai comunei au hotărât

Ne-am ciorovăit într-una
Însă, astăzi, am decis,
CATRENE EPIGRAMICE Ca să înfrățim comuna,
Cu Comuna din Paris.
În miezul iernii
Ghicitoare
Când gerul aspru-îl simți în tindă E pescar bătu-l-ar vina
Și-omîtu-i mare în ogradă, Cu mustață, evident.
Doar un om încearcă să mai râdă, Trage știucă la Belina
Râde, doar, omul de zăpadă. Dar și somn în Parlament.
Meteahnă Liviu Pop, după numirea sa
Când văd masa plină de bucate la Ministerul Educației
Pe loc îmi lasă apă gura. Aici aș vrea să stau să mor,
Din priviri le savurez pe toate Aicea e de mine.
Și , în final, mănânc, doar, ... băutura. De-aici nu plec așa ușor
Doar, dacă... Popa vine.
Bârfe
Gerul năprasnic din noaptea de Revelion a Aniversare
anului 2015, cică ar fi fost trimis de “prietenii” I-au pus pe masă un tort mare,
nostril de la răsărit. Cu nouăzeci de lumânări aprinse.
A stins doar trei dintr-o suflare.
Crăpat-au ouăle-n găină
Apoi și el se stinse.
Iar în pădure toți scorușii.
Nimeni alții nu-s de vină,
Am iubit mersul pe jos
Nimeni alții, decât… rușii.
Rog să mă credeți, pe cuvânt,
Regrete târzii Sunt sincer, nu sunt mincinos.
Și drumul ce m-a duce spre mormânt,
Corupției din astă țară, Cu drag l-aș face, tot pe jos.
Nici azi nu i-a sosit Ignatul.
Și mulți români, regret iară,
Vecină, ce să-i cumpăr soțului de ziua lui?
Că nu mai este… împușcatul.
După un banc spus de Domnul
Părerea mea economist Ioan Mugurel Sasu
De-aș avea eu calitatea, “Dacă vrei să aibă parte
Să vorbesc de-o boală gravă, - I-a răspuns zâmbind vecina –
Aș spune că sănătatea, Cumpără-i și tu o carte”.
Este, azi, foarte bolnavă. “Nu-i mai iau că are una”.

67
 SURÂSUL BUCOVINEI

E L E N A P E I U

AMESTEC

Dragoste sau ură,

Pace sau război,
Ce a adunat
Sufletele-n noi!

Lumină sau umbră,

Soare sau ninsori,
LA REVEDERE! Cerul plin de stele,
Pământ plin de flori!
În geamantan îmi pun de toate,
Îl iau cu mine peste tot, Unde e iubirea
Să vreau, să-l uit, să-l las, nu pot. Cea nemuritoare?
E ca şi cum nu am identitate. Sufletul îmi plânge,
Inima mă doare!
Îngrămădesc toată-amintirea
Atâtor ani prin noi trecuţi, Dureri şi lacrimi,
Chiar să încerci, n-ai cum să uiţi, Doruri nerostite,
Deşi în timp s-a transformat iubirea. Gânduri neşoptite,
Vise neîmplinite!…
În geamantan îmi pun trecutul,
Nu las nimic la întâmplare.
Chiar dacă-i greu şi de mă doare, TOAMNA
Mai pun chiar şi banale lucruri.
În toamnă, noaptea este zână
Aştept s-ajungă trenu-n gară Şi peste zi este stăpână,
Şi-am să mă urc la prima uşă. Iar soarele-ar mai încălzi,
Voi învia şi voi renaşte din cenuşă Dacă luna nu s-ar ivi.
Şi voi avea identitate clară.
Ea vine cu alai de stele
Răspunsurile la-ntrebări sunt vagi, Şi-aruncă vălul printre ele,
Să vreau să uit, să mai rămân, nu pot. Stăpâna nopţii vrea să fie
Acum, când trenul o s-o ia din loc, În toamna tristă şi târzie.
La revedere! pot să-i spun persoanei dragi.
Şi doamna brumă o însoţeşte,
IUBEŞTE-MĂ! La crâng, la flori nu se gândeşte
Şi, la copacii despuiaţi,
Iubeşte-mă cum ştii mai bine, Cu toţii-s orbi şi supăraţi.
Iubeşte-mă cum ştii doar tu,
Te voi iubi şi eu pe tine, În toamna tristă şi târzie,
Iubeşte-mă şi-apoi te du! Şi frunza este ruginie,
Iar vântul aspru o loveşte,
Nu răscoli acum trecutul, Copacul nu o mai iubeşte.
Nu-ţi fă speranţe pentru noi,
Astăzi începe cu începutul Natura bate-n amorţeală,
Şi vom vedea de-om fi iar amândoi! În miezul zilei doar c-o pală
Mai poate soarele brăzda,
Iubeşte-mă şi-apoi te du, E vremea ei. Stăpână-i ea.
Iubeşte-mă cum ştii mai bine,
Nu-ţi fă speranţe pentru azi,
Nu-ţi fă speranţe pentru mâine!

68
 SURÂSUL BUCOVINEI
CONSTANTIN RUSU BUCOVINEANU
Versuri dedicate bunului meu amic necuvântător,
câinele de pază și apărare, rasa Rottweiler,
IARNĂ LA ÎNCEPUT
DE AN 2019!
1 Și în grai american
Frigul mușcă ca și-un câine
Și azi nu-i ce va fi mâine,
Oricum! Vremea potʾ să cearnă,
Are dreptul! Doar e iarnă!
În răstimpuri mai răsare
Zgribulit săracul soare
Care-i zice din părinți
Acesta e soare cu dinți!
2 Ai o șansă, deocamdatʾ
La TV s-a spus „frăție!”
De la pol are să vie
Frig mă vere! Să apară
Și aice iarna polară!
Momentan e încă bine,
Poate să-l rabde oricine
Frigul ăst din Europa!
Asta, da! Zice și popa!
3 Și-ți zic drept că nu mă înșel
Și de-ar fi sub zero grade,
Ici în casă, gerul scade,
Auzi focul cum pocnește
El căldura dăruiește,
Numai bine, că confrații
Au acum inspirații
Ca să scrie despre ger.
Restul, deh! Ce să mai cer?…
DREPTUL DE A SE
AUTOINTI TULA
(contemporană)
Dacă faci o socoteală
Ce-i hașurat e greșeală,
Înadins o las să fie
Pentru toți o mărturie
Ca să nu comită iară
Vreun act de slăbiciune
Și să lase așa neșterse
Numai cele ce îs bune!
Iar greșelile ce-s scrise
Nu cuteze să le arate
Înfundă-le misticismul
În lădoiul cu păcate!
69
PITON (PAYTÁN)
ce l-am botezat, Piton (Paytán)
Autorul
După voce-i bariton.
Nu!!! Nu-i șarpe! Da-i Piton!
E pronunția Payton.
E Rottweiler după rasă,
Paznic bun, prieten de casă.
E masiv, negru roșcat,
Luptător adevărat!
De nu-i ești un amic bun
Apoi, nu știu ce să-ți spun?
Ca să fii un ins păpat!
Eu, bătrâne, ce să-ți zic?
L-am crescut de „baby” mic,
Mi l-a dat vecinul care
Astă rasă de câini are,
Iar eu cu el mă fălesc,
Vorba aia! Știu ce cresc!
Nu-i amic mai bun ca el,
Doar din când în când de-i ești
Stăpân bun, să-l mai servești
Cu vreun os, ori de-ți rămâne,
Vreun codru uscat de pâine.
Payton are cum se știe,
Apetit la prietenie,
Vrea stăpânului să-i placă,
Din nimic găsește joacă
Și mai are un atu frate,
E de încredere în toate!
Dar în rest e năzdrăvan,
Face pozne că-i Paytán!
VISE FĂRĂ ÎMPLINIRI
De-aș mai fi copil… atunci
Mă întreb dacă aș ști
Anii dulci primăvăratici
Înțelept a-mi rândui!?
Dacă nu cumva-i mai bine
Să pășești pe drumul vieții
Având experiența toamnei
Și vigoarea tinereții!?
 SURÂSUL BUCOVINEI

TRAIAN NISTIRIUC - IVANCIU Distihuri

1
Dacă unic eşti,
La locu-ntâi de ce rîvneşti?
2
Luceşte capul fără păr,
Greşeala-i drum spre adevăr.
Suflet încărcat 3
Frunza toamna putrezeşte,
Cu sentimentele Adevărul timpu-l stăpâneşte.
puse pe jar,
îţi urmăresc 4
trăirea din privire... Nicicând trecutul nu poţi şterge,
Te faci că n-ai habar Doar, pe alocuri, îl poţi drege,
de încărcătura
ce o port în suflet 5
de la ultima noastră Pe duşmani îi poţi ierta,
despărţire... Însă niciodată nu –i uita!
6
Nostalgii de toamnă Copilăria e cadrul dat
Un strigăt de cocor Pentru ce vom avea de îndurat.
mi-a străpuns, 7
fără drept de apel, Dacă frica-ţi stăpâneşti,
clipa trăită Curajos te dovedeşti.
la scara cea mai de sus
a închipuirii... 8
Pe-al toamnei Fără-nţelepciune, banii
trist decor Îţi sporesc numai duşmanii.
se-aşterne,
cu şters zel, 9
nostalgia amintirii... Şi cel slab învinge,
Când exemplul său convinge.
Pentru tine 10
I Chiar cu păr alb dacă eşti,
M-aş duce pe viscol şi ploi, Nu-nseamnă că şi gândeşti.
Până la capătul pământului; 11
Ca să-ţi aduc de-acolo, înapoi, Dacă multă minte ai,
Melancolicul ecou al vântului! Poţi şi altora s-o dai.
II
La pieptul tău m-aş avânta,
Să-ţi sting durerea din suspin; Gând răsucit
Spre culmi de vis ţi-aş ridica Cu gândul
Speranţa-ntr-un măreţ destin! răsucit prin tine,
III speranţa-mi întorc
Ţi-aş cântări-n surâsul meu, din drumul
Până la marginea sfârşitului, care duce-n prăbuşire...
Dorinţa de a mă avea mereu Eşti pentru mine
Lumină în tristeţea asfinţitului! sensul de bază
IV din fiecare cuvânt,
M-aş face punte- n al tău drum, zbor blând,
Să-mi simţi iubirea sub picioare; în ritm sfînt,
Aş arde şi m-aş face scrum spre zâmbetul
Doar pentr-un „Da!” şi – o sărutare! din împlinire!

70
 SURÂSUL BUCOVINEI

AURORA SÂRBU
Toamnă ruginie

Vine toamna ruginie,

copaci goi, zare pustie...
Frunze moarte , pe alei,
scârțâie sub pașii mei...
Printre ramuri, răstignite,
printre tufe, zgribulite,
vântul șuieră fierbinte...
Un câine șchiop
latră o cioară,
frunze în vârtejuri zboară,
Cugetare de frunză soarele raze strecoară
pe boabe de măcieș,
Frunzele fragile care râd vesele-n crengi...
ale toamnei Ochii-i presar peste maluri,
stau gânditoare: apa Moldovei, în valuri,
să rămână pe ramuri... susură o simfonie,
sau gându-mi zboară-n sihăstrie,
să sărute iarba? vine toamna ruginie!

Nostalgie de toamnă, în doi Bat clopote

Miresme senzuale, Cu tâmpla argintie,

de busuioc și gutui, cu pasul obosit,
îmi gâdilă nările... merg pe cărarea vieții,
Îmi aerisesc sufletul m-apropii de sfârșit...
în pulpa unui măr... Bat clopote de aramă,
Palete de culori pe străzile pustii,
îmi inundă privirea; cortegii funerare...
razele soarelui Eu te aștept, să vii,
mă scaldă să vii ca și o boare,
într-o baie de aur.. pe brațe să m-adormi,
Tresar!... să fiu a ta mireasă
O mână îmbălsămată-n flori!
îmi atinge umărul... Pământul mă primească
În ropot de ploi, în carnea lui, de lut,
sărutări, doar suferință
boabe de struguri, viața mi-a fost,
strivite pe buzele moi... nimic mai mult.
Anotimpul toamnei
se scurge
prin toamna din noi: Icoane
scâncet de frunze,
copacii sunt goi, În oglinzile timpului
umbre de păsări, am înrămat
strigoi... amintirile–
Culorile toamnei curg icoane nepieritoare
în anotimpul din noi, ale sufletului...
nostalgie în doi.

71
 SURÂSUL BUCOVINEI
ALENSIS DE NOBILIS
Pictorul tău
Pictez, iubito, numai de mi-ai cere,
Te-aş zugrăvi din împletiri de aburi;
De vrei, pe frunte-ţi desenez mistere
Când aur curge-n ale minţii jgheaburi...
În abulii îmi definesc doctrina,
În aure, îmbrăţişări mimate,
Iar de se-ntâmplă să rănim lumina,
Culorile se varsă desfrânate
Până în clipa când e nordul sudul,
Când rana mea din coapsă eşti, femeie;
Ne-nmiresmăm cu înzeire nudul,
Pictăm cu sânge gura ta atee...
Tristeţile ascunse sub rimel
Ţi le dezvălui rătăcind pe pânză,
Ca haina să devină-n acest fel
Venirea toamnei în Eden: o frunză.
De-am evada
Nu-mi curge-n vene sânge, clorofilă;
Prin mâini de ierburi trec tăceri de cal,
În ochiul verde cade o acvilă,
Mi-e trupul floare, vino doar şi ia-l.
Ferestrele din aripi cer creneluri,
Resturi de umbre bandajează cranii,
În aburi cresc fantome din cerneluri,
În epifanii văd minuni profanii.
Când şerpii cască, plouă abulie,
Tresar în ceasuri karme indecise,
Ne urcă metastaza, din hârtie,
Între sinapse mucegai de vise.
Cum înspre ceţuri se prelinge seva,
Urcă-n firide forturi să destrame,
Căderi din măr promite însăşi Eva,
Incestul din grădină să reclame.
De-am evada din lunga amnezie
Care ne ţine-n noi ca-n închisori,
Ne vom muta în vise cu chirie
Să fim părinţi copiilor din flori.
72
Omul cosmic
Tot încercăm a prinde-n zbor comete
Să regăsim în lungul şir de fii,
În somn sau vis, această cruntă sete
Ce arde-altare albe-n galaxii
Pe rugul pur fiinţei să îi cânte
Cu glas de îngeri care sfarmă munţii,
Ca-nzăpeziri să curgă de pe frunte
Peste mirenii puri în noaptea nunţii.
Dar nesfârşiri ne-ndreaptă-n plauri prora
Şi ne-ncurcăm în neguri ca-n liane,
Ciudate semne, semănând cu Tora,
Ne aburesc profetic pe ocheane...
Iar dacă-n noi se întâlnesc pulsarii,
Ca versetele-n sacre melodii,
La suflete păţim în van avarii
Că luminări vom mai primi simbrii
Şi-n ape sacre curgem ca-n oglinzi
Să luăm cu umbra faţă-n faţă cina;
Păşind din tine, ca un arc te-ntinzi
Spre omul cosmic, umbra ta, lumina.
Amin
Din zvârcolirea stelelor în ape,
În incantaţii scrise-n aer chem
Altare de luminǎ sǎ se crape,
Înfricoşǎri de buze care gem;
Rostogoliri de mere putrezite
Pe vârfuri retezate de sǎgeţi,
Şerpi sâsâind în limbile sanscrite,
Vedenii tipǎrite pe pereţi;
Nedesluşiri de forme aiurate
Fecioarele încuie-n colivii,
Inimi de sticlǎ cad în cioburi, sparte
Peste priviri mirate de copii....
Zǎvoare ruginite de uitare
În inimi desenate pe un zid
Ne cer la toate câte-o dezlegare:
Să calculăm lumina cursă-n vid.
Discipoli goi aruncǎ ceru-n valuri
Şi se ascund în cupe reci de crin,
Iar morţii noştri tot tresar în graaluri
Aşteaptǎ sǎ şoptim încet: amin.
 SURÂSUL BUCOVINEI
ALEXANDRA IANCU
Căsuța piticilor
Pe trunchiul gros al
copacului cu respirație
umană atârnă greoi căsuța
piticilor. Căsuța e făcută
din piatră şi din scânduri.
Zidul rigid de piatră
acoperă emoțiile şi trăirile a
treisprezece pitici. Pe
acoperiş, alunecă încet apa
unei ploi triste care
hrăneşte rădăcinile copacul.
Ferestrele micuțe reflectă
zâmbetul sufletului. Din horn, se scurge fumul unei
aparențe. Aparența e fumul unei sobe care arde
esențele piticilor. Uşa îngustă se deschide într-un hol
de speranțe ce le îmbracă viața. În mijloc, luminează
un ring pe care nu calcă nimeni. Pe marginea
ringului, treisprezece orificii țin în captivitate liberă
esențele piticilor. În fiecare cameră bate o inimă
mare de pitic. Inima recită gândului. Gândul le
desfăşoară viața. Viața primeşte o vizită.
Piticul cititor vede lumea prin cărți. Visul lui e
prins în cartea fericirii. Fericirea rezidă din fiecare
lectură. Fiecare exemplar îl împiedică să admire
jocul pueril al realității desfăşurat sub ochii lui.
Realitatea rătăceşte printre filele cărților. Piticul
rătăceşte într-o realitate neatentă. Neatenția
cititorului surprinde visul.
Piticul sănătos deschide fereastra ca să respire
sănătatea aerului poluat; mănâncă vitaminele unor
mere de plastic; cultivă plantele pe un pământ sterp;
aşteaptă o viată lungă ocupată de gânduri. Vrea să
trăiască veşnicia negării sfâşitului. Sfârşit sănătos
după ani de viață toxică.
Piticul somnoros doarme cu ochii deschişi. Se
culcă devreme, dar mintea îi este mereu trează. Când
se trezeşte, visează să adoarmă. Îşi adoarme
gândurile rele şi se apucă robotic de sarcini anoste.
Plictiseala antrenează spectacolul minții. Aplauzele
spectatorilor surprind talentul acrobatei.
Piticul harnic face mereu curat, dar curățenia-l
copleşeşte. Praful îl îneacă. Respiră aerul îmbâcsit al
pereților murdari. Pete de mucegai se lipesc de
tavanul minții şi-i alterează gândurile. Gânduri
curate dansează pe podeaua lipicioasă.
Piticul circumspect respinge dreptul la
învredere şi îl încalcă prin precauție. Atenția sporită
se luptă cu ceilalți pentru o victorie fără câştig.
Suspiciunea îi otrăveşte mâncarea, iar pericolul îi
umple paharul. Inimă neîncrezătoare în trup temător
73
ce bate cu grijă.
Piticul fricos e atletul fricii, iar frica îl
transformă în campion. Frica fuge de umbra fricii
lui. Umbra e imaginea trecutului ezitant. Ezitarea e
trofeul temerilor prezente. Prezentul pierde de teama
zilei de mâine. Mâine care e mereu ieri.
Piticul sârguincios vrea să le ştie pe toate, dar
mintea îl contrazice. Tot ce ştie îl face să uite că ştie;
să uite de el. Un tot care nu se poate cuprinde.
Voința distruge scopul prin sine. Exercițiul uitării
rezolvat în voința cunoaşterii.
Piticul visător deține o afacere importantă.
Fabrica lui extrage resurse prețioase din mina de
valori. Resursele sunt prelucrate în fabrică până la
stadiul de idealuri. Idealurile sunt vândute pe piață
cu ambalajul de dorințe irealizabile. Ambalajul face
tranzacția imposibilă.
Piticul dedicat opreşte ceasul ca să-şi termine
treaba. Timpul nu ştie să ia pauză. Ritmul se întrece
cu timpul într-o cursă care sperie cronometrul. Îl
sperie, pentru că ritmul depăşeşte timpul. Cursă în
care timpul e invers. Piticul se extenuează obosind
timpul.Timp obosit ce aşteaptă pauză.
Piticul entuziasmat îşi consumă entuziasmul
din exces de nerăbdare. Entuziasmul îi dă aripi şi
zboară până la cer. Acolo se izbeşte de nori şi cade
în golul aşteptării. Trupul secretă adrenalina
nerăbdării până când aterizarea îi dezamăgeşte
entuziasmul. Aşteptare aventuroasă spre un final
previzibil.
Piticul gânditor analizează ce nu-i gând în
biblioteca lui de gânduri. Arde toate gândurile
interzise pe rugul conştientului. Nu ştie că cenuşa lor
se va presăra în subconştientul trăirilor admise.
Trăire întârziată de incertitudine. Inconştientul e
cheia bibliotecii lui când intră pe uşa de urgență. O
uşă deschisă în suflet.
Piticul pesimist îşi trezeşte mintea cu cafea. Nu
pune niciodată zahăr, dar speră să bea o cafea dulce.
Dizolvă apoi optimisnul în solvent negru. Spală rufe
albe în negru, deşi le vrea roz. Îşi scufundă iluzia în
întuneric, până ce finalul îi aprinde lumina. Se
mulțumeşte cu răul nedorit al binelui evident. Binele
ce poartă negru.
Vizita se încheie cu miros de pitici. Inspir
esențele. Expir parfumul. Parfumul firesc al iluziei
ce-l respiră. Respirația devine iluzia creierului care-
şi ştie piticii. Piticii devin uriaşi în propria lor
microlume. Sensul lor îi face mari în sistemul
internațional al piticilor. Mintea capătă sensul
piticilor. Piticii dansează împreună în hora existenței
şi umanizează ringul de dans. Ringul deschide jocul
respirației. Mintea începe să respire în căsuța
piticilor.
 SURÂSUL BUCOVINEI

LUMINIȚA IGNEA omul-pubelă

o dată pe săptămână,
pubelele ies pe la porți și,
în așteptarea mașinii de salubrizare,
mai schimbă o impresie,
mai schimbă o vorbă,
mai schimbă o duhoare,
e prilejul lor de a se împăuna
cu ceea ce le face diferite
o dată pe săptămână,
pia mater când surplusul de personalitate
al stăpânilor dă pe dinafară,
literatura este casa mea părintească, când pisicile vagaboande
în odăile ei nu am simțit nici frig și nici foame, le răscolesc măruntaiele,
m-am zbenguit în curțile sale interioare plecând, de cele mai multe ori,
cât a fost copilăria de lungă; mulțumite.

pe când alți copii adormeau pe perini de puf, la poarta poetului,

eu am crescut vertical ocolit de gunoieri
sub streașina timpului, pentru că,
în cuibul de cuc aparent, e mereu gol,
al cuvântului. un tombron doldora de iluzii,
își ține capacul închis
cărțile mi-au fost frați și părinți peste tristețea
și bunici, lumii întregi.
tovarăși de joacă și doctori curanți,
doar în oglinzile lor mi-s neînceputul curs de ceramică
și nesfârșirea.
ți se dă un boț de viață
dar dacă veți vedea că m-am vestejit, și o roată de olar,
că brumele vremii mi-au topit însă nimeni nu te-nvață
iarba simțirii, ce să faci cu acest dar.
atât vă rog:
așezați-mă sub prispa casei mele, ai un set de aripi grele
literatura, și o fantă către zare,
și mă voi vindeca de moarte, însă nu primești la ele
așa cum pruncul se ogoaie ghidul de utilizare.
la sânul mamei.
și nu sunt tutoriale,
maieutica tăcerii geaba cauți pe youtube,
orizonturile tale
stăm între vorbe ca între gratii, se înghesuie-ntr-un tub.
uneori, e drept,
mai scapă porumbelul, te prelingi printr-o ulucă,
vorba e ca vântul, spunea bunica, parcă-ai respira sub apă,
odată pornită răscolește praful orice zbatere năucă
din suflet, tot mai tare te îngroapă.
ba e ca piatra, mormăia bunicul
(pe care nu l-am cunoscut niciodată), și febril frămânți cuvântul,
se întoarce la tine, lutul să ți-l faci ulcea,
grea și vătămătoare, dar în van umbrești pământul,
ai dreptate, bunicule (îmi imaginam dacă cerul nu te vrea.
că-i răspund),
nu voi mai fi praștie căci, trăind fără iubire,
de vorbe, de lumină ești golit
dar credeți că m-am ținut ca o stea ce-și face mire
de cuvânt? un ochi de apă mocirlit.

74
 SURÂSUL BUCOVINEI

IOAN MUGUREL SASU

Cogito XVI

 În domeniul artistic, poezia nu face excepție, sunt foarte mulți creatori care vor să ne convingă
că au inventat apa caldă rece și mersul în mâinile altora. Le admir zelul, nu și opera.
 Am încercat să nu înțeleg și am înțeles ce n-aș fi vrut.
 Există o etapă, poate o vârstă, când jumătatea devine anexă inutilă. O fi răutate? Dacă da, din
partea cui?
 Să nu creadă cineva că mâinile bătătorite de muncă nu știu să mângâie, important este ca ele să
vrea și mai important este să existe cineva care să le dorească atingerea.
 Sunt oarecum asemănătoare, dar este o mare diferență între chilie și celulă.
 Lumea este aceea în care trăim, nu cea pe care o visăm.
 Ceea ce nu s-a trăit la tinerețe, poate fi compensat la o vârstă mai înaintată, dar numai din unele
puncte de vedere.
 Dacă este ceva care are logică doar pentru tine, e motiv de îngrijorare, asta face parte din
categoria „simptome”.
 Așteptarea are o limită, decât prea târziu, mai bine niciodată. Doar speranța poate crede în
fericirea aflată la un metru dincolo de linia orizontului, adică un mod disperat de a spera.
 Se pare că fericirea este o iluzie, ceea ce se trăiește este sperarea ei.
 Nu cred că poate cineva imagina un strigăt care să realizeze eliberarea de toată tristețea
acumulată în decursul unei zile, despre ceva similar la sfârșitul unei vieți nici nu poate fi vorba.
 Să nu punem la îndoială fantezia prostului când vrea să strice ziua cuiva.
 Numai cei deveniți dependenți de bucuria de a produce fericire altora pot înțelege cel mai bine
absurditatea egoismului.
 Gelozia există din mai multe motive, unul ar fi determinat de faptul că acela care iubește
consideră persoana iubită drept cea mai frumoasă, deci țintă sigură pentru interesul prădătorilor
erotici.
 Pentru cel care nu face nimic, faptele altora sunt, de regulă, imperfecte sau de-a dreptul inutile.
 Înainte de a beneficia de lux, este bine să analizezi, să vezi dacă îl meriți și asta nu înainte de a
evalua consecințele din viitor.
 Din sclavia minții nu se poate evada, cel puțin nu atât de ușor ca din cea a trupului.
 Sentimentul religios izvorât din frică nu este credință.
 Atunci când spune: „Calea către o căsătorie bună trece prin desfrâu”, Immanuel Kant se referă
la o căsătorie perfectă nu la una fericită.

75
 SURÂSUL BUCOVINEI

PAGINA DE CARTE NOUĂ

Cărți ale colegilor noștri
CUM GÂNDEAM LA 20 DE ANI, CONTRA - TIMP, autor Luminița
Editura Pre-Text, Câmpulung Ignea, editura PIM Iași, Volum editat
Moldovenesc, 2018, autor Dumitru sub egida Asociației Universul
Rusan. amintiri din vremea tinereții Prieteniei Iași, volum de poezie
trăite în condiții specifice anilor de ilustrat de Tudorița Maria Ignea.
atunci și diferite de cele de azi. Gânduri și sentimente dăruite prin
versuri cititorului.

MEMORIA RETINEI, autor Radu ICONAR DE CUVINTE, autor Sorin

Bercea, Editura Istros a Muzeului
Brăilei „Carol I”, 2018. realitatea
percepută de retina autorului, prin
intermediul volumului, oferită celei
a cititorului - privitor.
Cotlarciuc, Editura CRONEDIT - Iași,
2018. Retrospectiv și vizionar, carte
de versuri ilustrată de Mihai
Ghenghea.

TRADIȚII DIN BUCOVINA ȘI

MARAMUREȘ, autori Vasile
Panțîru și Constantin Stancu, volum
editat de Asociația de Învățământ
„Țara de Sus”, Vatra Dornei, 2018.
Culegere de texte de folclor, tradiții
și etnografie specifice acestor zone
geografice.
ECOURILE TĂCERII, autor Traian
Nistiriuc - Ivanciu, Editura Instant,
Câmpulung Moldovenesc, 2018.
Nostalgii, regrete și speranțe , versuri
exprimate cu distincție și sinceritate.

MUGURI DE LUMINĂ, autor BASARABIE ... ÎN LACRIMI, autor

Luminița Ignea, Editura PIM, Iași,
carte apărută sub egida Asociației
Universul Prieteniei Iași, 2018.
Volum de haiku ilustrat de Tudorița
Maria Ignea. Încadrarea exprimării
trăirilor în rigorile genului cu
deosebit rezultat poetic.
Nina Gonța, Editura StudIS - Iași,
2018. Piesă de teatru în 3 acte.
Premiul 1 la Festivalul - Concurs „Al.
Macedonski”, București 10 martie
2018.

Cărți ale prietenilor și colaboratorilor

Autorii care vor să le fie promovate cărțile prin pagina de carte nouă a revistei, le pot expedia prin poștă la
adresa: Redacția revistei SURÂSUL BUCOVINEI, loc. Vama, jud. Suceava, str. Vadului Nr.1, cod 727590.

76