TRADIȚII DE CRĂCIUN DIN ȚARA FĂGETULUI

Cea mai mare bogăţie a omenirii sunt copiii. Dacă i-am învăţat pe copiii noştri versuri din
cântecele vechi, paşi din dansul strămoşilor noştri, făcându-i să înţeleagă că prezentul este valoros
numai împreună cu trecutul fiindcă, astfel îmbinate prezintă o garanţie pentru viitor, înseamnă că
am sădit în sufletele lor unul dintre cele mai frumoase sentimente. Pentru a ne defini identitatea
avem nevoie să ştim cine suntem, de unde venim, care ne sunt rădăcinile sau, altfel spus, care ne
sunt strămoşii. Nu degeaba există la atâtea popoare cultul strămoşilor, iar tradiţia poporului se
transmite mai departe cu fiecare generaţie, pentru a conserva ceea ce este specific.
Înţelegerea corectă a tradiţiilor şi obiceiurilor creează sentimentul de apartenenţă naţională
şi declanşează sentimentul patriotic în personalitatea individului. A recunoaşte drapelul şi imnul,
când este vorba de o competiţie internaţională fie ea culturală, sportivă, economică, politică, le
trezeşte sentimentul de mândrie naţională. Datoria noastră este de a promova respectul şi interesul
faţă de tradiţiile culturale în rândul şcolarilor, urmărind cunoaşterea zonei geografice şi a tradiţiilor
culturale specifice zonei noastre.
Deși în ultimul timp se poate observa în majoritatea zonelor că obiceiurile populare se
pierd încetul cu încetul, fiind înlocuit de modernismul, uneori Kitch-ul apărut si în satele noastre
românesti, păstrătoare ale unor datini străvechi, a căror vechime se pierde în negura vremurilor. Din
punct de vedere al activității culturale organizate, se pot aminti vechea formație a călușarilor, care în
urma cu 50-100 de ani era prezentă la numeroase manifestări folclorice în cadrul zonei și chiar
interzonale.
În multe dintre satele româneşti încă se mai păstrează, nealterate, obiceiurile şi tradiţiile
sărbătorilor de iarnă. Sătenii din Răchita, Româneşti, Curtea, Sinteşti, Margina, Făget și Tomeşti
primesc cu bucurie Naşterea Mântuitorului, poftind în casa lor, colindătorii şi dubaşii, care pornesc
încă din primele zile ale lui decembrie şi colindă prin tot judeţul Timiş.
În general, cei care umblă cu dubele sunt tineri până în 30 ani, dar cei mai mulţi au 16-17
ani. Sunt tineri din satele în care tradiţia este moştenită din moşi strămoşi și purtată an de an prin
bătaia cu putere a dubelor, a căror sunete sunt acompaniate de colinde.
Cei mai în vârstă îşi amintesc că atunci când erau tineri trebuiau să treacă un examen-test
pentru a intra în formaţia de dubaşi. Ei erau puşi să sacrifice un animal, iar din pielea animalului să
făurească o dubă pe care să o folosească la colindat, însă acest lucru s-a pierdut în timp. Chiar dacă
testul nu mai este o regulă în zilele noastre, în cazul în care grupul ajunge pe la foştii dubaşi, mai
bătrâni, aceştia nu se sfiesc să-i pună la anumite teste pe cei tineri, pentru a se convinge că tradiţia e
pe mâini bune.

Dubaşii poartă costume tradiţionale, vechi de sute de ani, moştenite din străbuni.
Costumele lor sunt cusute din pânză albă, iar în partea de jos a cămăşii este aplicată o broderie
cusută de mână. Peste cămaşă, băieţii pun veste de culoare albă, împletite cu fir din lână de oaie. La
mijloc, ei poartă curele şi, obligatoriu, trebuie să aibă o batistă.Fiind o perioadă rece a anului, cei
mai înstăriți purtau șube. Nu lipseşte nici tricolorul pe care dubaşii îl poartă în diagonală pe piept.
Capetele şi le acoperă cu căciuli de astrahan, împodobite cu flori, cu pene de fazan şi, de asemenea,
cu nelipsitul tricolor.

În satele din zona Făgetului sunt meşteri de făcut dube, acestea an de an fiind înlocuite cu
altele noi. Rar se întâmplă ca o dubă să fie folosită 2-3 ani la rând fiindcă, din cauza bătăilor foarte
puternice, acestea se rup.

Este un obicei de sute de ani ce se păstrează cu sfințenie, încă, în Banat, de Crăciun.

Colindul tinerilor care cântă și bat dubele într-un ritm alert,se desfășoară din casă in casă, dar și la
biserica din sat, ori la mănăstire.
 In special, sunt colindate casele unde sunt fete tinere, de măritat, atât din satul natal, cât și
din satele vecine.
Vătaful este cel care conduce formația de dubași atunci când merg la colindat, iar în fiecare
casă se cântă altă colindă, ținându-se seama de meseria pe care o are capul familei respective. Lângă
vătaf stă întotdeauna cel care este însărcinat să primească darurile de la gazde, pe care mai apoi le
împarte în mod egal colegilor săi din formația de dubași.
De asemenea nu lipsește capra, care joacă în ritmul dubelor. ”Capra” este împodobită cu
ramuri verzi, dar și cu o pătură țesută cu migală la război.
Satul Răchita aparține de comuna Dumbrava și se află la aproximativ o sută de kilometri
de Timișoara. Se ajunge aici pe drumul național care leagă Timișoara de Deva. În zonă se mai pot
vizita mănăstirile de lemn care datează din secolele XVII-XVIII, dar și Peștera Românești, unde an
de an, în fiecare toamnă, Filarmonica ”Banatul” din Timișoara susține un concert simfonic.
Obiceiurile tradiționale au reprezentat întotdeauna, pentru orice loc, perpetuarea neamului.
Poporul român a fost cel mai însemnat păstrător al tradiției și credinței din negura veacurilor. Chiar
dacă de-a lungul istoriei am fost ocupați pe rând de o serie de nații, obiceiurile s-au păstrat
nealterate, și prin credința creștină am supraviețuit ca națiune. Chiar dacă s-au preluat anumite
lucruri de la neamurile care au venit peste noi, acestea au fost adăugate tradiției, iar tradiția a rămas
neschimbată. Există obiceiuri și datini care își au originile în cultul vechilor daci sau ale românilor
de mai târziu . Dar, ce este cel mai regretabil, ce nu au putut distinge vremurile, miile de ani de
istorie, se distinge acum în câtiva ani datorită introducerii modernismului prost înteles. Destul de rar
mai întâlnim obiceiuri tradiționale pure, care cu timpul vor rămâne probabil doar în scrieri sau în
inimile și în mințile bătrânilor satului. Ceea ce încă se păstrează la sate sunt datinile sărbătorilor
religioase. Dar, oare cât vor mai dura și acestea, dacă oamenii încep să-și schimbe credința, datorită
unor secte neoprotestante? Rămâne totuși speranța că bătrânii vor reuși să insufle tineretului un nou
cuvânt pentru cunoașterea și păstrarea originalului. Obiceiurile păstrate din generație în generație
sunt legate de cele mai importante momente din viață.

Bibliografie

 Dumitru Tomoni, Ghidul Făgetului, Editura Eurostampa, 2011, Timişoara, pag.171

 Dumitru Tomoni, Ion Căliman, Monografia Făgetului, Editura Eurostampa, 2017,
Timişoara, pag.62
 Gall, T., Retegan, I.- Valorificarea instructiv- educativa a elementelor de istorie locala,
E.D.P. 1967, Bucuresti, pag 111.