2. Modelele si teoriile conducerii 2.1. Modelul personal sau modelul trdsaturilor In aceasta abordare conducerea este consideratd un ct, un fect si un atribut al leadcrului si doar ale lui. Analizele efectuate in aceasti paradigma au fost centrate pe leader gi calitisle sale; lender era acea Persoana ale cirei calicagi il ficeau si achizigioneze conducerea in orice situagie, in orice context social. In cadrul modelului erisicurilor exisei dou teorii care, desi focalizate ambele pe persoana leaderului, difer foarte mule in ceea ce priveste statutul variabilelor implicate si nivelul ierathic al conducerii; este vorba de teoria oamenilor mari si de teoria trasdturilor. Teoria oamenilor mari Dezvoltati pind citre anii de inceput ai secolului nostru si fundamentati pe o filosofie sociali de inspirayie elitist’, aceasta concepsie afirma in esensi 4 anumigiindivizi sunt nativ docayi cu caracteristici care-i fac si se decaseze de ceilalyi; acesti indivizi + oameni mati - por astfel si direcrioneze si si conduci grupuri, colectivieisi, mase (Machiavelli, 1944; Woods, 1913; Weber, 1972; Carlyle, 1921; Wiggam, 1931 sialgi). Teoria - care statueazi o opozigie ireductibili incre leaderi $i subordonagi - se bazeazi in principal pe o serie de lucriri politice gi sociologice care constau, de obicei, in studierea unei personaliigi, a origin sale sociale gia caracteristicilor sale personale. Ina doua parte 2 secolului crecut teoria a fost influengaci gi“Teoria leadership-ului. MLQ - Anexa teoreticd la manualultestului de seudiu! lui Galton (1870) privind fundamentele exeditare ale oamenilor de geniu. Teoria a furnizat psihologiei seiingifice o ipotezi de lucru: daci leaderul este dorar cu o serie de calitigi superioare, carel diferensiazi de alte persoane, atunci este posibil si identficim acesce calitii si eventual, sie misurim. Aceasti jpocezi a constituit tuna din sursele abordi i leaderului prin prisma risieuri © si a Ficue posibila abordarea geiingifica, pozitivisca a seudiilor din domeniu. Teoria trasdturilor Teoria trisicurilor reprezinti un caz particular al orientitii generale manifestate in gtiingele sociale dupi primul rizboi mondial, mai ales in SUA, orientate care tsi propune ca scop implicit sau explicie cunoascerea presupuselor principii prime sau cel pugin a legilor generale care reglementeazi ‘comportamencul uman. In principiu, aceasta orientare este fundamentatit pe ideea conform cateia nimic nu poate mai util omului de acgiune - gi care beneficiazi de rezultacele si progresele gtiingei - decie cunoagterea acestor principii prime ale comportamentului: daci ele existi, atunei por fi identificare empiric si permit previziunea gi dirijarea dezvoleirii sociale. Ca arate, s-a considerat ci in cazul de fash comportamentul leaderului gi-ar trage originea din calitayile personale ale acestuia. fn consecingi, sa acordat foarte pugind atensie ing sicuafionale gi ale seructurii de grup asupra comportamen. La acasti prem we ais fipoteza de lucru semnalaté mai sus: dici no; putea identifica erasicurile distinctive ale le, de succes, am putea rezolva problema cond sau, mai explicit, daci nu vom putea forma lede cel pusin fi vom putea identifica gi seleciona, Incepind cu Terman (1904) si pind in anii€0 schema de lucra in cadrul acestei paradigme fost relativ acceas trisituri (Fizice, intelectuale, de personalitate ee care fac ca un anumit membru al grupulu, deosebire de ceilalsi membri ai grupului, si fe bun leader, urmind ea respectiva ierathizare i validati princr-un criteria de eficiensa Middlecon, 1941; Cattell & 1963 etc). Trecerileinrevistisievaluirilestudiilor gicerc efectuate in aceasta viziune metodologici © destul de slab consiscenga a rezultatelor (I 1940; Jenkins, 1961; Stogdill, 1948, 1974; Mann. 1959; Bass, 1960, 1985, 1990; Gibb, 1969; Necult 1977a; Zlate, 1981; Radu, Ilug & Matei, 1994 # alsil). De cele mai mulee ori aceste cercecir rele liste interminabile de trisicuri, adesea contradictors in ceea ce priveste conginucul lor gi pozisiaierarhick @ unei/unor eventuale trisituri comune chiar It la ale, indiferene de caracteral siu. Evident acesce condigii si rezuleacele incercirilor de valid13 Modelele si teoriile conducerii au fost la fel de neconeludente. De exemplu, Bird (1940) analizeazi 20 de studii in care se luau in considerare 79 de trasaturi, dar 65 dintre acestea ‘erau mentionate doar intr-un singur studiu. Numai 4 rrisicuri (extraversie, umor, inteligenti, initiaciva) apireau in 5 sau in mai mulke seudii, Din cele 74 de studi analizate de Jenkins (1961) se desprinde ideea unei anumite superioritigi a leaderului fari de subordonagi la cel pusin una din acesce apticudini, daenu rezulti un acord privind apricudinile specifce conducirorului. Concluaii similare se desprind gi din analizele lui Stogdill (1948) pe 124 de lucriti privind trisiturile de leadership. Dupi o perioadi in care au mai apirut cercetiri ce pot fi subsumate acestui model, Hollander & Julian (1969) confirma sici lipsa conexiunilor stricte gi nemoderate dinere trisiturile de personalitate si eficienga conduceri. Cercetirile privind rolul trisicurilor (factorilor de personalitate) in eficienga conducerii, desfigurate fn aceasti paradigma gi cu metodologia prezentaci mai sus au fost deseori aspru criticate. Esecul teoriei trisiturilor - pe care il considerim paryial, aspect asupra ciruia vom reveni - rezidi in urmatoarele considerapi: I. Modelul personal este problematic gi greu de acceprat inci de la fandamentele sale teoretice. Asefel, multe studii au eizutin capeana aga numicei “erori nominale” (Smith, 1995, p. 359), afirmand ca persoanele aflace in pozigi formale sau recunoscue de conducere sunt in fapt sursa primari de influeng pozitva, celevantd pentru grup. Se confundi deci persoana cu pozigia, iar calitigile personale ale leaderului sunt un omen, nu un factor cauzal, acunci cind persoana este tolerari, acceptati sau recunoscuti ca leader doar pentru ci se aflé in pozigia respectivi gi nu in raport cu alte criterii Insi, orice persoana (subordonat) detine o teorie (Lord, DeVader & Alliger, 1986), modelata socio-cultural, teorie care serveste ca etalon in comparafia cu leaderul existent. Rezultarul comparagi si fe acceptari sau nu psihologic, ceea ce duce la implicita asupra conducerii face ca influenga leaderului discincyia enungati dincre cauzal si epifenomen. IL. Chiar i in pusinele cazuri cind au fost demonstrate corelagii semnificative incre trisiturile de personalicate gi eficienga conducerii, variabilele respective erau atit de numeroase incit nu puteau servi drept ghid rasional de selecrie. Din acest motiy, teoreticieni influengi consider’ ci mecodologia modelului este “empirismul in forma sa cea mai rea” (Muchinsky, 1987, p. 501). IIL. Stadiul cunoagterii stiingifice in psihologie, in perioada de maxim’ expansiune a teoriei, nu a permis identificarea tucuror dimensiunilor de personalitate intr-adevir semnificative pentru leadership si nici misurarea lor adecvati, validitatea scalelor utilizace fiind foarte mic3. Concluzia noastra este sprijinita de faprul ci studiile si cercetirile asupra personalitigii leaderulai au continuat si continua. Mai mule chiar, mule crasituri cheie ale personalitagii sunt asociate cu comportamentul de conducere intr-o masuri mult mai mare decit au