You are on page 1of 305

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Drept
Catedra Drept Penal şi Criminologie

Igor BOTEZATU

RĂSPUNDEREA PENALĂ
PENTRU
ESCROCHERIE

Material didactico-ştiinţific

Aprobat
de Consiliul
Facultăţii de Drept

Chişinău, 2010
CEP USM
CZU 343.72(075.8)
B 72

Igor BOTEZATU
Răspunderea penală pentru escrocherie: Material didactico-ştiinţific. –
Chişinău: CEP USM, 2010. – 302 p.

Recenzenţi: Sergiu BRÎNZA, doctor habilitat în drept,


profesor universitar
Vitalie STATI, doctor în drept, conferenţiar universitar

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii


Botezatu, Igor
Răspunderea penală pentru escrocherie: Material didactico-
ştiinţific / Igor Botezatu; Univ. de Stat din Moldova, Facultatea de
Drept, Catedra Drept Penal şi Criminologie. – Ch.: CEP USM, 2010. –
302 p.
Bibliogr.: p.280-301. – 200 ex.
ISBN 978-9975-70-998-9
343.72(075.8)

ISBN 978-9975-70-998-9 © Igor BOTEZATU, 2010

–2–
TABLĂ DE MATERII
ARGUMENT.....................................................................................................5
INTRODUCERE..............................................................................................11
CAPITOLUL I. EVOLUŢIA CONCEPŢIEI DE APLICARE A
RĂSPUNDERII PENALE PENTRU ESCROCHERIE
ÎN ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL..........................................19
1.1. Analiza materialelor ştiinţifice la tema lucrării
publicate peste hotare...................................................................19
1.2. Analiza materialelor ştiinţifice la tema lucrării publicate în ţară......56
CAPITOLUL II. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII RĂSPUNDERII
PENTRU INFRACŢIUNEA DE ESCROCHERIE ÎN
LEGEA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA ŞI ÎN
LEGISLAŢIILE PENALE STRĂINE.......................................61
2.1. Analiza juridico-istorică a reglementărilor privitoare la
infracţiunea de escrocherie...........................................................61
2.2. Analiza juridico-comparativă a reglementărilor privitoare la
infracţiunea de escrocherie...........................................................78
CAPITOLUL III. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII
DE ESCROCHERIE............................................................105
3.1. Obiectul infracţiunii de escrocherie..............................................105
3.1.1. Obiectul juridic al infracţiunii de escrocherie.....................105
3.1.2. Obiectul material al infracţiunii de escrocherie..................119
3.2. Latura obiectivă a infracţiunii de escrocherie...............................135
3.2.1. Acţiunea principală în cadrul faptei prejudiciabile
de escrocherie..................................................................135
3.2.2. Acţiunea adiacentă în cadrul faptei prejudiciabile
de escrocherie..................................................................155
3.2.3. Urmările prejudiciabile ale escrocheriei............................205
3.3. Latura subiectivă a infracţiunii de escrocherie.............................215
3.3.1. Vinovăţia în cazul infracţiunii de escrocherie....................215
3.3.2. Semnele secundare ale laturii subiective a
infracţiunii de escrocherie................................................224
3.4. Subiectul infracţiunii de escrocherie.............................................239

–3–
CAPITOLUL IV. ELEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE AGRAVANTE
ALE INFRACŢIUNII DE ESCROCHERIE...........................250
4.1. Săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane..........250
4.2. Săvârşirea escrocheriei cu cauzarea de daune în proporţii
considerabile...............................................................................255
4.3. Săvârşirea escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu.............261
4.4. Săvârşirea escrocheriei de un grup criminal organizat
sau de o organizaţie criminală....................................................267
4.5. Săvârşirea escrocheriei în proporţii mari sau deosebit de mari. . .273
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI..................................................................277
BIBLIOGRAFIA.............................................................................................280
LISTA ABREVIERILOR.................................................................................302

–4–
ARGUMENT

În contextul globalizării şi al procesului de integrare europeană a Republicii


Moldova se impune ca foarte importantă alinierea legislaţiei noastre la standardele
europene şi internaţionale de prevenire şi combatere a infracţiunilor de fraudă.
În această ordine de idei, lucrarea elaborată de Igor Botezatu reprezintă o analiză a
celor mai importante aspecte legate de aplicarea răspunderii penale pentru infracţiunea
prevăzută la art.190 CP RM, fiind consacrată unei problematici ce prezintă un interes
special pentru ştiinţa dreptului, în contextul reformării sistemului instituţiilor juridice şi
ridicării calităţii şi eficienţei justiţiei. Lucrarea ţine de domeniul dreptului penal, cu prepon-
derenţă de Partea Specială a Dreptului penal, iar scopul principal al studiului constă
în aprofundarea concepţiei de aplicare a răspunderii penale pentru escrocherie în
condiţiile în care statul are un rol restrâns în reglementarea relaţiilor economice de
piaţă, iar metodele coercitive de prevenire şi combatere a acestei infracţiuni trebuie să
aibă un statut subordonat în raport cu metodele economice, informaţionale, politice,
juridico-civile.
În majoritate, toate sarcinile investigative şi-au găsit realizarea prin rezultatele
ştiinţifice obţinute în procesul de elaborare a lucrării: stabilirea conţinutului şi alcătuirii
obiectului juridic şi a obiectului material ale infracţiunii de escrocherie; argumentarea
oportunităţii de raportare a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM la grupul infracţiuni-
lor săvârşite prin sustragere; argumentarea oportunităţii de aplicare a art.196 CP RM,
nu a art.190 CP RM, în ipoteza dobândirii ilicite prin înşelăciune sau abuz de încre -
dere a bunurilor imobile străine ori a dreptului asupra bunurilor străine; elucidarea
rolului pe care îl au documentele în contextul infracţiunii de escrocherie; relevarea
specificului fiecăreia din modalităţile înşelăciunii realizate în conjunctura infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM; circumstanţierea limitelor şi parametrilor urmărilor preju-
diciabile cauzate prin infracţiunea de escrocherie; evaluarea obligativităţii de reţinere
la calificare a semnelor secundare ale laturii subiective a infracţiunii prevăzute la
art.190 CP RM; explicarea rolului pe care îl pot avea persoanele fizice şi persoanele
juridice în contextul infracţiunii de escrocherie; examinarea trăsăturilor individualizante
ale circumstanţelor agravante specificate la alin.(2)-(5) art.190 CP RM; relevarea cri-

–5–
teriilor de distincţie a infracţiunii de escrocherie faţă de unele infracţiuni şi contravenţii
conexe, precum şi faţă de neexecutarea obligaţiilor din contractele de drept civil.
Dintre faptele infracţionale contra patrimoniului, infracţiunea de escrocherie se
distinge prin latenţă şi pericol social sporit. Din aceste motive, atenţia teoreticienilor,
practicienilor, dar şi a legiuitorului faţă de problema prevenirii şi combaterii infracţiunii
respective este, întotdeauna, la cota maximă. Multe dintre problemele referitoare la
aplicarea răspunderii penale pentru escrocherie şi-au găsit o soluţionare competentă
în prezenta lucrare. Călăuzit de cele mai fundamentate opinii din literatura de
specialitate, Igor Botezatu a reuşit să conceapă un tablou obiectiv şi complet al teoriei
de încadrare juridică a faptei infracţionale stabilite la art.190 CP RM. Nu poate să nu
impresioneze multitudinea şi varietatea surselor teoretice la care a apelat autorul.
Aparţinând diferitelor epoci şi naţiuni, aceste surse au concentrat viziunile cele mai
notorii ale tezaurizatorilor dreptului penal, tocmai pentru valoarea lor fiind alese de
autor.
Pentru realizarea scopului şi obiectivelor trasate, în calitate de metode de cer ce-
tare au fost utilizate metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă etc. Cerce-
tările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislaţiei şi a practicii judiciare
existente în domeniul dat. La realizarea studiului drept punct de reper a servit legis -
laţia penală a Republicii Moldova şi a altor state (Federaţia Rusă, Ucraina, România,
Bulgaria, Germania, Elveţia, Franţa, SUA etc.). De asemenea, au fost studiate aproxi-
mativ 50 de hotărâri judiciare cazuale privind aplicarea răspunderii penale pentru escro-
cherie (decizii şi încheieri ale Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, hotărâri ale
Plenului Curţii Supreme de Justiţie), precum şi alte acte procedurale relevante (de
exemplu, rezoluţii ale procurorului de neîncepere a urmăririi penale). Au fost examinate
hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care privesc – direct sau
colateral – diverse aspecte ale aplicării răspunderii penale pentru escrocherie.
Lucrarea de faţă reprezintă o reacţie adecvată la deficitul de surse teoretice
competente, consacrate studierii răspunderii penale pentru infracţiunile contra patri-
moniului, în general, şi escrocheriei, în special. Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a
rezultatelor obţinute o confirmă contribuţia personală a autorului la investigarea, de
pe noi poziţii, a celor mai controversate probleme ale ştiinţei şi practicii dreptului
penal, privitoare la infracţiunea de escrocherie: a fost explicat de ce art.190 CP RM
este inaplicabil în cazul dobândirii ilicite a bunurilor imobile străine prin înşelăciune
sau abuz de încredere; a fost stabilit că există o diferenţă doar de formă, nu şi de
conţinut, între noţiunile „dobândire ilicită” şi „sustragere”; a fost elucidată distincţia
dintre infracţiunea de escrocherie şi infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM; a fost
explicat de ce nu se aplică nici art.190 CP RM, nici o altă normă penală, în situaţia în
care înşelăciunea pasivă nu se află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a

–6–
bunurilor altei persoane, precum şi în care înşelăciunea pasivă se realizează după
apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de bunurile ce i-au
fost transmise, etc.
Importanţa teoretică a acestei lucrări constă în: sistematizarea abordărilor teore-
tice referitoare la stabilirea elementelor constitutive şi a celor circumstanţiale agravante
ale infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM; definirea bazelor conceptuale ale studiului
de drept penal al răspunderii pentru infracţiunea de escrocherie; acumularea unui
vast material teoretic şi practic pentru dezvoltarea unor direcţii actuale şi complexe
ale investigării infracţiunii de escrocherie; trasarea unor noi perspective asupra cadru-
lui teoretico-metodologic al temeiului real şi al temeiului juridic de răspundere penală
pentru fapta de escrocherie.
Aplicativitatea prezentei lucrări constă în următoarele:
1) concepţiile ştiinţifice expuse în cadrul acestui studiu comportă un real interes
pentru jurisprudenţa naţională, dar şi pentru legiuitorul moldovean;
2) elaborarea criteriilor de delimitare a infracţiunii de escrocherie de faptele
conexe – penale şi nepenale – are o semnificaţie considerabilă în procesul aplicării
normelor corespunzătoare în practica judiciară, precum şi pentru dezvoltarea continuă a
concepţiilor ştiinţifice asupra problemei consemnate;
3) analiza critică a carenţelor şi hiaturilor, de care suferă apărarea penală împo-
triva infracţiunii de escrocherie, poate fi luată în consideraţie la îmbunătăţirea calita-
tivă a prevederilor art.190 CP RM, dar şi a unor reglementări de referinţă;
4) concluziile şi recomandările formulate de autor pot înlesni procesul de înfăp-
tuire a justiţiei penale, precum şi procesul de predare şi asimilare a materiei dreptului
penal în instituţiile cu profil juridic, în acelaşi rând procesul de perfecţionare profesio-
nală continuă a avocaţilor, procurorilor, judecătorilor şi a altor specialişti în domeniu;
5) lucrarea are ca vector ideea educării conştiinţei juridice şi a culturii juridice a
cetăţenilor, priviţi ca potenţiale victime ale infracţiunii de escrocherie sau ca potenţiali
martori ai acesteia.
În cele patru capitole ale lucrării sunt examinate, într-o manieră echilibrată şi
potenţată, cele mai controversate aspecte, evitate de obicei de către alţi doctrinari,
privind elaborarea principiilor de aplicare practică a concepţiei teoretice a răspunderii
penale privind escrocheria.
Astfel, în Capitolul I „Evoluţia concepţiei de aplicare a răspunderii penale pentru
escrocherie în ştiinţa dreptului penal” este efectuată analiza temeinică a materialelor
ştiinţifice la tema abordată, publicate în ţară şi peste hotare. O atenţie deosebită se
acordă publicaţiilor din ultimii ani. Examinarea se face în consecutivitate cronologică,
începând cu lucrările aparţinând penaliştilor ruşi A.Lohviţki şi I.Ia. Foiniţki. În conti-
nuare, este investigată, sub aspect comparativ, contribuţia proeminentă pe care unii

–7–
autori sovietici – P.S. Matâşevski şi G.N. Borzenkov – au adus-o în planul cercetării
răspunderii penale pentru infracţiunea de escrocherie. La publicaţiile din ultimii ani pot
fi raportate lucrările elaborate de V.P. Emelianov, Iu.A. Merzoghitova, O.V. Lisoded,
S.M. Kocioi, A.G. Bezverhov, A.I. Boiţov, V.I. Plohova, R.B. Osokin, N.D. Morozova,
V.I. Lesneak, O.V. Smagliuk, V.P. Truhin, O.S. Beleak, A.A. Pudovkin, E.V. Şerstov,
V.Hiliuta, K.L. Popov, Mohammed am Baidusi, E.V. Suslina, N.S. Tretiakova şi al.
Un spaţiu aparte se acordă analizei materialelor ştiinţifice la tema lucrării, publicate
în ţară. Acestea aparţin autorilor S.Brînza, A.Borodac, X.Ulianovschi şi S.Vozniuc.
În Capitolul II „Evoluţia reglementării răspunderii pentru infracţiunea de escro-
cherie în legea penală a Republicii Moldova şi în legislaţiile penale străine” este efec-
tuată analiza juridico-istorică şi juridico-comparativă a reglementărilor privitoare la
infracţiunea de escrocherie. Se argumentează că normele penale cu privire la înşelă-
ciunea în sfera patrimonială îşi fac apariţia abia odată cu răspândirea raporturilor
contractuale, având la bază diviziunea socială a muncii, relaţiile bani-marfă-bani, dez-
voltarea comerţului şi a altor elemente ale economiei de piaţă. Se arată că, în Roma
Antică, protecţia penală a patrimoniului împotriva înşelăciunii s-a realizat exclusiv prin
intermediul mijloacelor de drept privat. Se relevă că în Pravila lui Vasile Lupu înşe-
lăciunea are la bază o concepţie încă neevoluată, înglobând elemente eterogene cu
caracter de malversaţiune; totodată, înşelăciunea este privită ca o faptă înrudită
cu furtul, ca o faptă care, alături de furt, vor forma ulterior (împreună cu alte fapte
conexe) conceptul generic al sustragerii. Se ajunge la concluzia că în legiuirile ruse,
aplicate pe teritoriul Basarabiei, se insistă pe caracterul de sustragere al escrocheriei.
Pe apartenenţa de acelaşi grup, din care mai fac parte furtul şi jaful. Abuzul de încre-
dere este privit ca faptă infracţională distinctă, neavând nici o legătură cu infracţiunea
de escrocherie. De asemenea, este remarcat faptul că în procesul de elaborare a
Codului penal în vigoare al Republicii Moldova, în reglementarea privind infracţiunea
de escrocherie, s-a renunţat, la termenul „însuşire” (având semnificaţia de „sustra-
gere”). Renunţarea se face în favoarea sintagmei „dobândire ilicită”. Prin aceasta, apar-
tenenţa infracţiunii de escrocherie la grupul de sustrageri se pune sub semnul între-
bării.
În continuare, se demonstrează că în dreptul penal german, dar şi în dreptul
penal elveţian, noţiunea de înşelăciune este percepută larg. Menţinerea erorii se echi-
valează cu inducerea în eroare, iar subterfugiile rudimentare în privinţa copiilor sau
persoanelor în stare de ebrietate intră sub incidenţa noţiunii de înşelăciune. Se stabi -
leşte că în Codul penal-Model al SUA escrocheria este un concept subordonat noţiu-
nii de sustragere. În acelaşi timp, ca obiect (i)material al escrocheriei sunt considerate
bunurile imobile, energia, serviciile şi alte foloase patrimoniale. În Codul penal al
Franţei escrocheria este considerată formă a însuşirii ilegale. Însă, alături de sustra-

–8–
gere. Se ajunge la concluzia că preluarea parţială a modului reglementar al escroche-
riei din legea penală a Federaţiei Ruse are repercusiuni negative în planul interpretării
şi aplicării corecte a art.190 CP RM.
Capitolul III „Elementele constitutive ale infracţiunii de escrocherie” este con-
sacrat examinării obiectului, laturii obiective, laturii subiective şi a subiectului infracţiu-
nii prevăzute la art. 190 CP RM. Se analizează posibilitatea evoluării bunurilor imobile
şi a dreptului asupra bunurilor străine în calitate de obiect al influenţării nemijlocite
infracţionale în cazul infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM. Se relevă că, în art.190
CP RM, noţiunea „dobândire ilicită” are sensul autentic de „sustragere”, că nu există
careva temei pentru a afirma că escrocheria nu este o infracţiune săvârşită prin
sustragere. De asemenea, este identificată distincţia dintre escrocherie şi infracţiunea
specificată la art.196 CP RM, precum şi linia de demarcaţie dintre escrocherie şi jaf,
tâlhărie sau şantaj. Se arată că, în esenţă, delimitarea escrocheriei de încălcarea
normelor de drept civil (când nu sunt executate obligaţii) trebuie făcută luându-se în
consideraţie: atitudinea făptuitorului faţă de transmiterea lui a bunurilor; prezenţa dis-
ponibilităţii efective a făptuitorului de a-şi executa angajamentele. Sunt prezentate
argumentele de rigoare în susţinerea tezei privind oportunitatea aplicării art.190
CP RM doar în cazul în care înşelăciunea pasivă se află în legătură cauzală cu
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, precum şi în care înşelăciunea pasivă se
realizează înainte de apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune
de bunurile ce i s-au transmis. În urma examinării problemelor legate de subiectul
infracţiunii de escrocherie, sunt formulate următoarele concluzii: în cazul infracţiunii de
escrocherie, persoana juridică nu poate fi subiect al infracţiunii. În schimb, poate avea
rolul de mijloc de săvârşire a infracţiunii date; dacă scopul pseudoactivităţii de întrep-
rinzător este sustragerea bunurilor, se aplică numai art.190 CP RM (cu sau fără referire
la art.27 CP RM). Nu este necesară invocarea suplimentară a art.242 CP RM; nu este
justificată stabilirea limitei de 14 ani pentru vârsta subiectului infracţiunii prevăzute la
lit.d) alin.(2) art.190 CP RM; până la o eventuală menţionare expresă în textul din alin.
(2) art.21 CP RM a infracţiunilor prevăzute la alin.(4) şi (5) art.190 CP RM, nu există nici
un temei de a aplica răspunderea pentru aceste infracţiuni faţă de persoanele care au
vârstă între 14 şi 16 ani; se impune o ajustare a sancţiunilor de la art.214 1, 252 şi 255
CP RM, astfel încât acestea să reflecte adecvat că infracţiunile corespunzătoare sunt
de o gravitate mai mare (inclusiv, datorită calităţilor speciale ale subiecţilor lor) în
raport cu infracţiunea prevăzută la art.190 CP RM.
Capitolul IV „Elementele circumstanţiale agravante ale infracţiunii de escro-
cherie” cuprinde analiza agravantelor infracţiunii în cauză: săvârşirea escrocheriei de
două sau mai multe persoane (lit.b) alin.(2) art.190 CP RM); săvârşirea escrocheriei
cu cauzarea de daune în proporţii considerabile (lit.c) alin.(2) art.190 CP RM);
săvârşirea escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu (lit.d) alin.(2) art.190 CP RM);

–9–
săvârşirea escrocheriei de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
(alin.(3) art.190 CP RM); săvârşirea escrocheriei în proporţii mari (alin.(4) art.190 CP
RM); săvârşirea escrocheriei în proporţii deosebit de mari (alin.(5) art.190 CP RM).
Concluziile care se impun în urma examinării săvârşirii escrocheriei de două sau
mai multe persoane se exprimă în următoarele: este funcţională circumstanţa prevă-
zută la lit.c) alin.(1) art.77 CP RM, atunci când escrocheria este săvârşită în prezenţa
agravantei de la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, de către doi sau mai mulţi coautori.
Totodată, circumstanţa respectivă nu este funcţională atunci când escrocheria este
săvârşită în prezenţa agravantei de la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM: de către o persoană
care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu
întruneşte aceste semne; de către o persoană care întruneşte semnele subiectului
infracţiunii, prin intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne. În
continuare, se argumentează că renunţarea legiuitorului la modul cuantificabil de
stabilire a caracterului considerabil al daunei, cauzate prin săvârşirea infracţiunilor
(inclusiv a infracţiunii de escrocherie), a avut ca efect îngustarea semnificativă a
sferei de aplicare a reglementărilor corespunzătoare. Se explică de ce aplicarea în
practică a agravantei „cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” este însoţită
de nesocotirea principiului incriminării subiective, a principiului separaţiei puterilor în
stat, precum şi a principiului democratismului (egalităţii). La fel, se ajunge la concluzia
că, pentru a se aplica lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, este obligatorie stabilirea legăturii
dintre folosirea situaţiei de serviciu şi infracţiunea de escrocherie. Este apreciată ca
salutabilă completarea art.190 CP RM cu alineatele (4) şi (5), argumentându-se că
prin aceasta va fi oprită practica aplicării incorecte a art.195 CP RM, cu nesocotirea
art.30 CP RM şi a pct.22 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire
la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din
28.06.2004.
Astfel, rezultatele din cadrul lucrării demonstrează cu pregnanţă că scopul şi
obiectivele, pe care şi le-a propus autorul, au fost realizate. Prin prezentul studiu, în
baza investigării multiplelor surse legislative şi doctrinare, Igor Botezatu aduce o
contribuţie considerabilă la opera de formare a fundamentului ştiinţific al dreptului
penal din Republica Moldova. Ideile şi concepţiile formulate în cadrul lucrării vor per -
mite cercetătorilor ştiinţifici, cadrelor didactice, studenţilor, masteranzilor şi doctoran-
zilor, precum şi lucrătorilor practici din sistemul organelor de drept să perceapă temei-
nic esenţa şi natura juridică a componenţei de escrocherie. Acestea îi vor determina
să conştientizeze cât de importantă este la ora actuală existenţa unor studii atât de
ample şi profunde, care ar ajuta la realizarea cu succes a reformelor juridice în ţara
noastră. Doar confruntarea de idei poate duce la găsirea adevărului şi, în ultimă
instanţă, la depăşirea riscurilor care însoţesc ineluctabil procesul de consolidare a
instituţiilor statului de drept.

– 10 –
Sergiu BRÎNZA,
doctor habilitat în drept, profesor universitar,
şeful Catedrei Drept Penal şi Criminologie
a Facultăţii de Drept (USM)

– 11 –
INTRODUCERE

Interesul pronunţat, în raport cu infracţiunea de escrocherie, nu


este deloc întâmplător. Această infracţiune se caracterizează printr-un
grad sporit de prejudiciabilitate, deoarece nu doar cauzează urmări
imediate sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv unor persoane
concrete. Această faptă infracţională are un impact nefast asupra sfe-
relor politice, social-economice şi juridice ale societăţii, determină
stagnarea dezvoltării activităţii oneste de întreprinzător, a relaţiilor de
piaţă şi a economiei naţionale în ansamblu. În perioada de tranziţie şi
post-tranziţie spre economia de piaţă şi valorile dezvoltării concuren-
ţiale, escrocheria are tendinţa de a deveni cea mai răspândită infrac-
ţiune contra patrimoniului. Astfel, în ultimii ani, au fost înregistrate
cazuri de escrocherie: în anul 2006 – 1028; în anul 2007 – 840; în anul
2008 – 825; în anul 2009 – 1027. În primele şapte luni ale anului 2010
au fost deja înregistrate 1039 cazuri de escrocherie.1 Să nu uităm şi de
faptul că o bună parte din cazurile de însuşire în proporţii mari sau
deosebit de mari (infracţiune care a fost prevăzută la art.195 CP RM)
s-au referit la escrocherie. Asemenea cazuri au fost înregistrate în
număr de: 1603 (în anul 2006); 1405 (în anul 2007); 635 (în anul
2008); 229 (în primele 7 luni ale anului 2009).2
În noile condiţii social-economice a crescut fulminant numărul de
tranzacţii, în care una din părţi, profitând de eroarea celeilalte, dobân-
1
Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în
perioada de 12 luni ale anului 2007 // www.mai.gov.md; Informaţia operativă privind
starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în perioada de 12 luni ale anului
2008 // www.mai.gov.md; Informaţia operativă privind starea infracţională pe terito-
riul Republicii Moldova în perioada de 12 luni ale anului 2009 // www.mai.gov.md;
Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii Moldova în
perioada de 7 luni ale anului 2010 // www.mai.gov.md
2
Ibidem.

– 12 –
deşte ilicit bunurile străine, utilizând înşelăciunea sau abuzul de încre-
dere. Însă, în cele mai frecvente cazuri, astfel de acţiuni sunt apreciate
nu ca fapte infracţionale, dar ca delicte de drept civil. O asemenea stare
de lucruri este condiţionată, înainte de toate, de dificultatea delimitării
escrocheriei de delictele de drept civil. Şi deoarece toate îndoielile de
neînlăturat sunt interpretate în favoarea făptuitorului (conform princi-
piului in dubio pro reo), cele săvârşite se califică tocmai ca delict de
drept civil, şi nu ca faptă penală.
Cercetarea infracţiunii de escrocherie este îngreunată şi de alţi
factori. Astfel, sunt atestate noi şi noi cazuri de exploatare a încrederii
victimei prin procedee necunoscute anterior. Apariţia acestora poate fi
explicată prin lărgirea sferei activităţii de întreprinzător şi prin creşte-
rea numărului tranzacţiilor de drept civil în condiţiile economiei de
piaţă. Comun pentru toate aceste procedee este că ele constau în pro-
puneri, idei, recomandări de utilizare cât mai „eficientă” a bunurilor
victimei, după a căror realizare ea nu doar că nu obţine nici un profit,
dar suferă şi pagube materiale. În calitate de exemplu pot fi numite
astfel de procedee ca: solicitarea plăţii prealabile; crearea unei întrep-
rinderi în comun cu investitorii străini; activitatea comună cu reparti-
zarea veniturilor; încheierea contractelor de livrare a mărfurilor având
o cerere restrânsă pe piaţă; folosirea multiplă a bunurilor gajate; crea-
rea unei întreprinderi-fiică străine; eliberarea titlurilor de valoare şi a
documentelor de decontare cu bună-ştiinţă incorect perfectate; vânza-
rea mărfurilor costisitoare la preţuri derizorii etc. După ce victima
începe a avea încredere în făptuitor, ultimul comite nu rareori acţiuni
în care se exprimă abuzul de încredere: dobândirea bunurilor până la
înregistrarea lor în documentele contabile; luarea ilegală a unei părţi
din retribuţie; exagerarea cifrei cheltuielilor; abuzarea de activele patri-
moniale ale clientului sau ale întreprinderii la care este angajat făptui-
torul; înţelegerea frauduloasă cu furnizorul sau cu consumatorul; sub-
stituirea mărfurilor de calitate cu cele de calitate proastă; denaturarea
indicatorilor economici ai întreprinderii, pentru a face mai atractive
acţiunile acesteia pe piaţa valorilor mobiliare; eliberarea de credite sau
împrumuturi neasigurate sau insuficient asigurate; acordarea remune-
raţiei unor „oameni de paie” etc. Cu trecerea timpului şi odată cu spo-

– 13 –
rirea complexităţii relaţiilor patrimoniale, ne putem aştepta la apariţia
unor procedee din ce în ce mai sofisticate şi greu detectabile de ex-
ploatare a încrederii. Această tendinţă este alimentată de următoarele
cauze: şomaj; creşterea necontenită a preţurilor; caracterul încă imper-
fect al reglementărilor privitoare la activitatea economică; controlul nu
întotdeauna eficient asupra întreprinderilor nou-create din partea orga-
nelor abilitate etc.
Printre principalele cauze care determină săvârşirea escrocheriei
se numără gradul foarte variat de satisfacere a necesităţilor de către
diferite grupuri sociale. În acest sens, anume inegalitatea patrimonială
a reprezentanţilor diferitelor grupuri sociale este de natură să condiţio-
neze, în ultimă instanţă, orientarea antisocială şi cupidă a persoanei.
Putem constata că societatea moldovenească s-a divizat în două gru-
puri sociale: grupul minoritar al celor avuţi şi grupul majoritar al celor
cu situaţie modestă. Această stratificare a condus la scăderea nivelului
de viaţă al majorităţii cetăţenilor. În acelaşi timp, masa patrimonială a
unui număr foarte redus al membrilor societăţii a crescut în proporţie
geometrică (nu întotdeauna pe căi oneste). Tocmai această inegalitate
patrimonială determină pe cei având o situaţie modestă să-şi sporească
mărimea masei patrimoniale pe cale infracţională. Conştientizând că
nu-şi pot îmbunătăţi starea materială pe cale legală, ei caută să-şi satis-
facă necesităţile vitale pe calea unor manopere frauduloase. 1
La crearea acestei stări de lucruri a contribuit, inclusiv, imperfec-
ţiunea mijloacelor penale de contracarare a infracţiunii de escrocherie.
Aceste mijloace nu sunt sincronizate cu dinamica apariţiei noilor for-
me şi procedee de săvârşire a escrocheriei. Modelul reglementar actual
al componenţei de escrocherie nu mai reuşeşte să fie eficient împo-
triva manifestărilor inedite ale respectivei infracţiuni.
Toate acestea nu pot să nu suscite interesul faţă de problematica
examinării sub aspect penal a infracţiunii de escrocherie, îndemnând
la o abordare de pe noi poziţii a concepţiei teoretice de calificare a
faptelor conform art.190 CP RM. Modificările şi completările, pe care
le suferă în permanenţă art.190 CP RM, pun în faţa practicienilor,
1
Botezatu I. Prevenirea şi combaterea escrocheriei // Revista Naţională de Drept,
2005, nr.12, p.79-81.

– 14 –
precum şi în faţa ştiinţei dreptului penal, o serie întreagă de probleme
ce ţin de perceperea, interpretarea, aplicarea practică corectă şi perfec-
ţionarea continuă a modelului teoretic al acestei infracţiuni. Cu sigu-
ranţă, studiul detaliat asupra problemelor privind răspunderea penală
pentru infracţiunea de escrocherie va contribui la rezolvarea lor, va
înlesni identificarea căilor de depăşire a deficienţelor existente.
Printre oamenii de ştiinţă care s-au preocupat activ de elaborarea
concepţiei teoretice de soluţionare a problemei privind răspunderea
pentru infracţiunea de escrocherie se numără: A.Borodac, S.Brînză,
X.Ulianovschi, S.Vozniuc (Republica Moldova); O.V. Kravcenko, O.V.
Lisoded, Mohammed am Baidusi, P.S. Matâşevski, B.D. Matmuratov,
O.L. Musienko, T.A. Pazinici, K.L. Popov, O.V. Smagliuk (Ucraina); A.A.
Aseev, O.S. Beleak, A.G. Bezverhov, L.V. Bâkodorova, N.V. Bâkova,
A.I. Boiţov, G.N. Borzenkov, V.P. Emelianov, I.Ia. Foiniţki, L.D.
Gauhman, K.V. Gorobeţ, O.B. Gusev, V. Hiliuta, M.Iu. Hmeliova, L.M.
Isaeva, S.M. Kocioi, A.P. Korotkov, Iu. Kraveţ, D.N. Kurbanova, V.I.
Lesneak, A.Lohviţki, S.V. Maximov, S.S. Medvedev, Iu.A. Merzoghi-
tova, N.D. Morozova, R.B. Osokin, V.I. Plohova, A.A. Pudovkin, E.V.
Suslina, E.V. Şerstov, N.S. Tretiakova, V.P. Truhin, S.A. Vorojţov, S.V.
Voronţova, B.D. Zavidov (Federaţia Rusă) etc. Lucrările acestor autori
consacraţi reprezintă baza teoretică a prezentului studiu, care vine să
întregească investigaţiile întreprinse anterior în domeniu, fiind
evidenţiate unele tendinţe şi aspecte noi, specifice etapei actuale de
dezvoltare a societăţii.
Scopul lucrării rezidă în aprofundarea studiului privind natura
juridică a infracţiunii de escrocherie, precum şi în formularea reco-
mandărilor de perfecţionare a cadrului reglementar al componenţei de
escrocherie, care să corespundă sarcinilor de promovare a reformelor
social-economice în Republica Moldova.
Scopul propus îşi găseşte concretizarea în următoarele obiective:
• relevarea caracterului complex al obiectului juridic special al in-
fracţiunii prevăzute la art.190 CP RM, precum şi a conexiunii dintre acest
obiect şi obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului;
• identificarea normelor speciale (speciale în raport cu art.190
CP RM) aplicabile în cazurile în care dobândirea ilicită prin înşelăciune

– 15 –
sau abuz de încredere are ca obiect material bunuri ce se remarcă prin
anumite calităţi speciale;
• argumentarea clară, completă şi convingătoare a (in)oportunită-
ţii aplicării art.190 CP RM în ipoteza dobândirii ilicite prin înşelăciune
sau abuz de încredere a bunurilor imobile străine sau a dreptului asupra
bunurilor altei persoane;
• elucidarea dilemei dacă există sau nu diferenţe specifice între
noţiunile „dobândire ilicită” şi „sustragere”, dacă escrocheria este sau
nu este infracţiune săvârşită prin sustragere;
• analiza modului în care victima îşi aduce concursul la săvârşirea
infracţiunii de escrocherie;
• explicarea condiţiilor care fac posibilă evoluarea înşelăciunii pa-
sive în cadrul infracţiunii de escrocherie;
• identificarea locului şi rolului înşelăciunii şi al abuzului de în-
credere în latura obiectivă a infracţiunii specificate la art.190 CP RM;
• analiza particularităţilor pe care etapele activităţilor infracţio-
nale le prezintă în cazul infracţiunii de escrocherie;
• elucidarea dilemei dacă venitul ratat şi prejudiciul moral pot fi luate
sau nu în consideraţie la aplicarea răspunderii în baza art.190 CP RM;
• verificarea temeiniciei considerării intenţiei indirecte şi a moti-
vului de cupiditate în calitate de caracteristici ale laturii subiective a
infracţiunii de escrocherie;
• identificarea rolului pe care o persoană juridică îl poate avea în
contextul infracţiunii de escrocherie;
• relevarea impactului pe care prevederea de la lit.c) alin.(1)
art.77 CP RM îl poate avea asupra aplicării răspunderii potrivit lit.b)
alin.(2) şi alin.(3) art.190 CP RM;
• analiza deficienţelor de care suferă prevederea de la lit.c) alin.(2)
art.190 CP RM;
• explicarea condiţiilor în care devine funcţională dispoziţia de la
lit.d) alin.(2) art.190 CP RM;
• relevarea avantajelor condiţionate de abrogarea art.195 CP RM,
secundată de completarea art.190 CP RM cu alineatele (4) şi (5);

– 16 –
• scoaterea în evidenţă a divergenţelor şi convergenţelor dintre
normele penale şi normele nepenale, relevabile în procesul de apărare
a ordinii de drept împotriva escrocheriei;
• stabilirea imperfecţiunilor art.190 CP RM şi ale altor norme care
corelativ se aplică alături de acest articol, precum şi formularea de pro-
puneri menite să contribuie la îmbunătăţirea calitativă a acestor norme.
Contribuţia autorului la ridicarea gradului de investigaţie a celor
mai controversate şi polemizate probleme ale ştiinţei şi practicii drep-
tului penal privitoare la infracţiunea de escrocherie se exprimă în urmă-
toarele: 1) a fost demonstrat că relaţiile sociale cu privire la patrimo-
niu (nu relaţiile sociale patrimoniale, nici relaţiile sociale cu privire la
proprietate) constituie obiectul juridic generic al infracţiunii prevăzute
la art.190 CP RM; 2) a fost argumentat că documentele nu pot repre-
zenta obiectul material al escrocheriei. Ele sunt utilizate ca mijloc de
săvârşire a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM; 3) a fost demons-
trat că dreptul asupra bunurilor străine – mobile sau imobile – nu re-
prezintă obiectul influenţării nemijlocite infracţionale în ipoteza infrac-
ţiunii specificate la art.190 CP RM; 4) a fost explicat de ce art.190
CP RM este inaplicabil în cazul dobândirii ilicite a bunurilor imobile
străine prin înşelăciune sau abuz de încredere; 5) a fost stabilit că există
o diferenţă doar de formă, nu şi de conţinut, între noţiunea „dobândire
ilicită” (utilizată în art.190 CP RM) şi noţiunea „sustragere” (utilizată
în art.186-188, 192 etc. din Codul penal); 6) a fost elucidată distincţia
principală dintre infracţiunea de escrocherie şi infracţiunea prevăzută
la art.196 CP RM, vizând mecanismul de cauzare a daunelor materiale;
7) a fost identificat criteriul de delimitare a infracţiunii de escrocherie
de infracţiunile specificate la art.186 şi 187 CP RM, criteriu având la
bază răspunsul la întrebarea: doreşte oare victima să renunţe definitiv
la bunurile sale în favoarea făptuitorului?; 8) a fost stabilit criteriul de
delimitare a infracţiunii, prevăzute la art.190 CP RM, în raport cu
infracţiunile de jaf, tâlhărie, şantaj, criteriu având la bază răspunsul la
întrebarea: este oare alterată sau paralizată voinţa victimei ca urmare a
influenţării exercitate de făptuitor?; 9) a fost explicat de ce nu se
aplică nici art.190 CP RM, nici o altă normă penală, în situaţia în care
înşelăciunea pasivă nu se află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită

– 17 –
a bunurilor altei persoane, precum şi în care înşelăciunea pasivă se
realizează după apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi
a dispune de bunurile ce i-au fost transmise; 10) a fost argumentat că
se aplică nu art.326 CP RM, dar art.190 CP RM, în ipoteza în care
făptuitorul pretinde fals că are influenţă asupra unui funcţionar (nu pur
şi simplu susţine că are această influenţă): în această ipoteza, nu in-
fluenţarea asupra funcţionarului, ci dobândirea ilicită a bunurilor, care
i se transmit, constituie scopul urmărit de făptuitor; 11) a fost stabilită
inoportunitatea aplicării răspunderii pentru escrocherie în cazul comer-
cializării bunurilor falsificate sau al prestării serviciilor falsificate,
săvârşite în sfera consumului de produse şi servicii de către persoane
care desfăşoară în condiţii de legalitate activitatea de comercializare
sau altă prestare de servicii; 12) a fost explicat de ce se aplică art.191
şi 361 CP RM, nu art.190 CP RM, în situaţia în care sustragerea bunu-
rilor, încredinţate în administrarea făptuitorului, se comite alături de
folosirea unor documente oficiale false; 13) a fost demonstrat că numai
prejudiciul patrimonial efectiv poate caracteriza urmările prejudiciabile
produse de infracţiunea de escrocherie; 14) au fost analizate diferen-
ţele specifice în ce priveşte apariţia intenţiei în cazul infracţiunii de
escrocherie şi al celei de delapidare a averii străine: intenţia de a
comite sustragerea apare până la momentul transmiterii bunurilor către
făptuitor (în cazul escrocheriei) sau după acest moment (în cazul dela-
pidării averii străine); 15) au fost stabilite criteriile de esenţă în vede-
rea delimitării escrocheriei de încălcarea normelor de drept civil, când
nu sunt executate anumite obligaţii patrimoniale, etc.
În scopul perfecţionării legii penale, au fost formulate următoarele
propuneri de lege ferenda: 1) abrogarea art.196 CP RM şi reformularea
dispoziţiei de la alin.(1) art.190 CP RM: „Escrocheria, adică cauzarea
de daune materiale în proporţii mari prin înşelăciune sau abuz de în-
credere”; 2) stabilirea răspunderii pentru escrocheria, săvârşită cu folo-
sirea situaţiei de serviciu, într-un alineat aparte al art.190 CP RM –
alineatul (11); 3) modificarea alin.(2) art.21 CP RM, prin excluderea
articolului 195 şi completarea alineatelor prevăzute în sintagma „art.190
alin.(2) şi (3),” cu alineatele „(4) şi (5)”; 4) modificarea art.126 CP RM
după cum urmează: abrogarea alineatului (2); completarea alineatului (1),

– 18 –
anume: după cuvintele „proporţii mari” să fie introdusă expresia „pro-
porţii considerabile”; după cuvintele „respectiv, 2500” să fie introdusă
sintagma „..., şi, respectiv, 1000”.
Caracterul novator al rezultatelor obţinute îl determină faptul că, în
condiţiile reformei social-economice desfăşurate în Republica Moldova,
lucrarea de faţă reprezintă o încercare de a efectua de pe poziţii noi
investigarea infracţiunii de escrocherie, investigare în baza căreia au
fost formulate concluzii şi recomandări teoretice în vederea perfecţio-
nării continue a legii penale.
Astfel, rezultatele obţinute în urma investigaţiilor efectuate con-
stau în:
1. Stabilirea conţinutului şi alcătuirii obiectului juridic şi a obiec-
tului material ale infracţiunii de escrocherie.
2. Argumentarea oportunităţii raportării infracţiunii prevăzute la
art.190 CP RM la grupul infracţiunilor săvârşite prin sustragere.
3. Argumentarea oportunităţii aplicării art.196 CP RM, nu a
art.190 CP RM, în ipoteza dobândirii ilicite, prin înşelăciune sau abuz
de încredere, a dreptului asupra bunurilor străine ori a bunurilor imo-
bile străine.
4. Elucidarea rolului pe care îl au documentele în contextul in-
fracţiunii de escrocherie.
5. Elucidarea specificului fiecăreia din modalităţile înşelăciunii
realizate în conjunctura infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.
6. Circumstanţierea limitelor şi parametrilor urmărilor prejudicia-
bile cauzate prin infracţiunea de escrocherie.
7. Evaluarea obligativităţii reţinerii la calificare a semnelor secun-
dare ale laturii subiective a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.
8. Explicarea rolului pe care persoanele fizice şi persoanele
juridice îl pot avea în contextul infracţiunii de escrocherie.
9. Examinarea trăsăturilor individualizante ale circumstanţelor
agravante specificate la alin.(2)-(5) art.190 CP RM.
10. Relevarea criteriilor de distincţie a infracţiunii de escrocherie
faţă de unele infracţiuni şi contravenţii conexe, precum şi faţă de
neexecutarea obligaţiilor din contractele de drept civil.

– 19 –
CAPITOLUL I

EVOLUŢIA CONCEPŢIEI DE APLICARE A


RĂSPUNDERII PENALE PENTRU ESCROCHERIE ÎN
ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL

1.1. Analiza materialelor ştiinţifice la tema lucrării


publicate peste hotare
Capitolul dat conţine analiza profundă a materialelor ştiinţifice
la tema lucrării, publicate în ţară şi peste hotare. O atenţie deose-
bită se va acorda publicaţiilor din ultimii ani.
Efectuând examinarea în consecutivitate cronologică, vom începe
cu lucrarea aparţinând lui A.Lohviţki, reprezentând un curs de
drept penal, ce datează din 1871.1 Capitolul XXX (pag.677-704)
din această lucrare poartă denumirea „Escrocheria şi înşelăciunile”.
Reperele principale ale cercetării efectuate de A.Lohviţki sunt:
delimitarea escrocheriei faţă de furt şi jaf; delimitarea escrocheriei
de înşelăciunile nepedepsibile; circumstanţele care agravează răs-
punderea pentru escrocherie; delimitarea escrocheriei de delapida-
rea averii străine; însuşirea ilegală a proprietăţii literare sau artis-
tice; plagiatul; însuşirea bunurilor găsite sau a comorii descoperite;
înşelăciunile legate de încheierea contractelor; bancruta; camăta.
Studiul în cauză prezintă interes doar sub aspect juridico-istoric,
deoarece are ca suport normativ Codul de pedepse criminale şi
corecţionale din 1845 al Imperiului Rus. Cu toate acestea, sunt utile

1
Лохвицкий А. Уголовное право. Курс. – Санкт-Петербург: Скоропечатня Ю.О.
Шрейера, 1871.

– 20 –
concluziile lui A.Lohviţki privind dobândirea ilicită a bunurilor
imobile, precum şi exploatarea slăbiciunilor persoanelor incapabile.
Concluzii care au fost utile la clarificarea în condiţiile actuale a
alcătuirii obiectului material al infracţiunii de escrocherie, precum
şi a liniei de demarcaţie dintre escrocherie şi furt.
O altă lucrare, la care ne vom referi, este cea a lui I.Ia. Foiniţki,
intitulată „Curs de drept penal. Partea Specială. Infracţiunile
contra persoanei şi infracţiunile patrimoniale”, datând din anul
1916.1 Secţiunea V (pag.246-264) din lucrare poartă denumirea
„Escrocheria. Noţiune. Înşelăciunea în cadrul escrocheriei”. În spe-
cial, se investighează: sustragerea în cadrul escrocheriei şi legătura
ei cauzală cu înşelăciunea; obiectul material al escrocheriei şi alte
semne ale infracţiunii de escrocherie; disocierea escrocheriei de
infracţiunile adiacente; tipurile de escrocherie; tipurile specifice de
escrocherie: înşelăciunea în convenţii; înşelăciunea legată de asigu-
rare; alte tipuri speciale de escrocherie.
În comparaţie cu studiul întreprins de A.Lohviţki, cercetarea
efectuată de I.Ia. Foiniţki este mai elaborată şi mai consistentă sub
aspect ştiinţific. Accentul se pune nu atât pe examinarea unor cazuri
din practica judiciară, cât mai ales pe fundamentarea teoretică a
concepţiei aplicării răspunderii penale pentru infracţiunea de escro-
cherie. Pentru prezenta lucrare, au comportat valoare concluziile
autorului privind condiţiile istorice în care s-a cristalizat noţiunea
legislativă de escrocherie.
O altă lucrare consacrată îl are ca autor tot pe I.Ia. Foiniţki.
Este vorba de monografia „Escrocheria în conformitate cu drep-
tul penal rus”.2 Pentru prima dată editată în 1871, lucrarea este
1
Фойницкий И.Я. Курс уголовного права. Часть Особенная. Посягательства лич-
ные и имущественные. – Петроград: Юридическое общество при Петроград-
ском университете, 1916.
2
Фойницкий И.Я. Мошенничество по русскому праву. Сравнительное исследова-
ние. Часть I. – Москва: Издательство Современного гуманитарного универси-
тета, 2006; Idem. Мошенничество по действующему русскому праву. Часть II. –
Москва: Издательство Современного гуманитарного университета, 2006.

– 21 –
reeditată în 2006. Elementele de referinţă ale cercetării respective
sunt: istoria reglementării răspunderii pentru escrocherie în dreptul
penal roman, german, francez, anglo-american, rus; obiectul mate-
rial al escrocheriei; modus operandis în cadrul escrocheriei; latura
subiectivă a escrocheriei; delimitarea escrocheriei faţă de alte fapte
etc. Nivelul investigaţiei este comparativ mai ridicat decât cel al
lucrărilor caracterizate anterior. Se efectuează o analiză detaliată a
tuturor semnelor constitutive ale infracţiunii de escrocherie. Sunt
de real interes concluziile autorului privind obiectul material al
escrocheriei şi modalităţile înşelăciunii, concluzii la care am făcut
referinţă. Totuşi, în cea mai mare parte, utilitatea materialului este
redusă, datorită formatului juridico-istoric al lucrării.
Mai aproape de actualitatea cercetării problemei răspunderii
penale pentru infracţiunea de escrocherie este teza de doctor habilitat
intitulată „Răspunderea pentru infracţiunile contra proprietăţii
socialiste în conformitate cu dreptul penal sovietic”, datând din
anul 1970.1 Avându-l ca autor pe P.S. Matâşevski, teza reprezintă o
lucrare ştiinţifică fundamentală, dedicată analizei în ansamblu a
infracţiunilor contra proprietăţii. În cele 575 pagini ale sale, lucra-
rea conţine examinarea următoarelor probleme: evoluţia reglemen-
tării răspunderii pentru infracţiunile contra proprietăţii în legislaţia
penală sovietică; caracterizarea de ansamblu a infracţiunilor contra
proprietăţii; analiza infracţiunilor săvârşite prin sustragere; analiza
infracţiunilor contra proprietăţii cărora le lipsesc semnele sustrage-
rii; analiza infracţiunilor contra proprietăţii săvârşite în lipsa scopu-
lui de cupiditate; pedeapsa pentru infracţiunile contra proprietăţii.
Nemijlocit la infracţiunea de escrocherie se referă doar pag.187-
220 ale lucrării. De aceea, este relativ sumară analiza elementelor
constitutive ale acestei infracţiuni. Deşi informaţia din lucrare

1
Матышевский П.С. Ответственность за посягательства на социалистическую
собственность по советскому уголовному праву: Диссертация на соискание
ученой степени доктора юридических наук. – Киев, 1970.

– 22 –
comportă o valoare semantică mai ridicată, comparativ cu cea din
lucrările caracterizate supra.
Un loc aparte în publicaţiile care se referă la tema lucrării îl
ocupă monografia „Răspunderea pentru escrocherie (problemele
calificării)”, avându-l ca autor pe G.N. Borzenkov. 1 Chiar dacă
datează din 1971, această lucrare este încă frecvent citată de către
oamenii de ştiinţă care cercetează infracţiunea de escrocherie. În
mai multe rânduri, am apelat şi noi la ideile din lucrarea în cauză.
Idei care nu s-au perimat, care nu sunt anacronice după trecerea a
aproximativ patru decenii. În monografie se întreprinde o exami-
nare aprofundată a cadrului normativ consacrat răspunderii pentru
infracţiunea de escrocherie, a noţiunii de escrocherie, a delimitării
escrocheriei de infracţiunile adiacente etc. În afară de caracterul
său ştiinţific, lucrarea are şi o pronunţată aplicativitate practică.
Aceasta deoarece conţine referinţe la mai multe zeci de cauze pe-
nale relevante din practica aplicării răspunderii pentru escrocherie.
Prezintă o semnificaţie ştiinţifico-practică considerabilă concepţiile
lui G.N. Borzenkov privind: conţinutul şi modalităţile înşelăciunii
în contextul escrocheriei; specificul abuzului de încredere în raport
cu înşelăciunea; delimitarea escrocheriei de delapidarea averii
străine, de înşelarea clienţilor, de falsificarea documentelor etc. În
comparaţie cu lucrările la care ne-am referit mai sus, dar şi compa-
rativ cu unele lucrări editate mai târziu, monografia analizată se
prezintă ca una dintre cele mai importante publicaţii în materie.
La tema investigată se referă şi o altă lucrare – teza de doctor în
drept „Contracararea atingerilor aduse prin escrocherie proprie-
tăţii socialiste”2 avându-l ca autor pe A.K. Irkahodjaev şi datând din
anul 1988. Lucrarea are următoarele repere: noţiunea şi componenţa

1
Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации).
– Москва: Юридическая литература, 1971.
2
Иркаходжаев А.К. Борьба с мошенническими посягательствами на социалисти-
ческую собственность: Диссертация на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. – Ташкент, 1988.

– 23 –
infracţiunii de escrocherie; circumstanţele agravante ale escroche-
riei; practica aplicării pedepsei pentru infracţiunea de escrocherie;
prevenirea infracţiunii de escrocherie. Este restrânsă utilitatea acestei
lucrări, lipsindu-i originalitatea şi contribuţia personală mai pronun-
ţată a autorului la elaborarea teoriei ştiinţifice de aplicare a răspun-
derii penale pentru escrocherie.
Aceeaşi concluzie poate fi făcută pe marginea tezei de doctor
„Aspectele controversate ale răspunderii penale pentru escro-
cherie şi infracţiunile adiacente”, avându-l ca autor pe B.D. Matmu-
ratov şi datând din anul 1988.1 În cadrul lucrării, analiza este axată
pe: noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale escrocheriei; circums-
tanţele agravante ale escrocheriei; delimitarea escrocheriei de infrac-
ţiunile adiacente; aplicarea pedepsei pentru escrocherie. Conside-
răm că a fost insuficient investigată înşelăciunea, ca modalitate a
acţiunii adiacente din cadrul escrocheriei. De asemenea, nu par a fi
convingătoare concluziile autorului cu privire la motivul şi scopul
infracţiunii de escrocherie.
La publicaţiile din ultimii ani poate fi raportată lucrarea „Apă-
rarea dreptului de proprietate de legislaţia penală”, aparţinând
lui V.P. Emelianov şi datând din anul 1996. 2 Concepută în alte
condiţii istorice, având ca valori supreme statul de drept şi econo-
mia de piaţă, această lucrare se distinge favorabil în raport cu cele
analizate până acum. În special, autorul s-a referit la următoarele
aspecte: temeiurile apărării dreptului de proprietate de legislaţia pe-
nală (dreptul de proprietate şi formele juridice ale acestuia; apăra-
rea dreptului de proprietate şi problemele perfecţionării legislaţiei
penale; mijloacele de drept penal aplicate în vederea apărării
dreptului de proprietate); suportul ştiinţific al calificării infracţiu-
1
Матмуратов Б.Д. Проблемные вопросы уголовной ответственности за
хищение социалистического имущества путем мошенничества и смежные с
ним преступления: Диссертация на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. – Киев, 1988.
2
Емельянов В.П. Защита права собственности уголовным законодательством. –
Харьков: Рубикон, 1996.

– 24 –
nilor contra proprietăţii (conceptul de calificare a infracţiunilor;
temeiul faptic şi cel juridic al calificării infracţiunilor; noţiunea şi
trăsăturile infracţiunilor contra proprietăţii); noţiunea generală şi
clasificarea sustragerilor; formele sustragerilor; circumstanţele agra-
vante ale sustragerilor; infracţiunile contra proprietăţii cărora le
lipsesc semnele sustragerii; infracţiunile contra proprietăţii săvâr-
şite în lipsa scopului de cupiditate.
Nemijlocit escrocheriei îi este consacrat studiul efectuat la
pag.45-50 ale lucrării. Deşi redusă ca volum, examinarea elemen-
telor constitutive ale escrocheriei comportă precizie şi claritate. În
special, se remarcă criteriile propuse de autor pentru delimitarea
escrocheriei de infracţiunea de furt. Dezavantajul este că cerceta-
rea, efectuată de V.P. Emelianov, are ca suport normativ legea
penală ucraineană. Diferenţele de rigoare în ce priveşte modul de
reglementare a răspunderii pentru escrocherie este un impediment
firesc în calea unei mai substanţiale valorificări a materialului ştiin-
ţific respectiv.
Din 1996 datează monografia lui L.D. Gauhman şi S.V. Maximov,
intitulată „Răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite în
sfera economiei”.1 Printre altele, la paginile 116-125 ale lucrării se
analizează problema aplicării răspunderii penale pentru infracţiu-
nea de escrocherie. În special, se supun examinării: cadrul regle-
mentar al răspunderii penale pentru infracţiunea de escrocherie;
semnificaţia noţiunii „dreptul asupra bunurilor străine”; modalită-
ţile de înşelăciune; semnele subiectului infracţiunii de înşelăciune
etc. Ne-am referit la lucrarea în cauză în contextul sensibil al exa-
minării oportunităţii de a considera bunurile imobile ale unei alte
persoane în calitate de obiect material al escrocheriei. Propunerea
autorului de a fi stabilită răspunderea pentru sustragerea bunurilor
imobile (propunere cu care categoric nu putem fi de acord) a fost
printre principalele cauze care a generat necesitatea formulării pro-
1
Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Уголовная ответственность за преступления в
сфере экономики. – Москва: ЮрИнфоР, 1996.

– 25 –
priei poziţii în problema abordată, cu prezentarea de contraargu-
mente şi enunţarea unei concluzii principiale.
În 1998 a apărut teza de doctor în drept „Răspunderea pentru
escrocheria săvârşită în sfera relaţiilor financiar-creditare (as-
pectele penal şi criminologic)”, având-o ca autor pe Iu.A. Merzo-
ghitova.1 Este una dintre primele publicaţii ştiinţifice dedicate nu
escrocheriei în general, dar escrocheriei săvârşite în una din sferele
vieţii sociale. În Capitolul I al tezei s-a efectuat analiza crimino-
logică a escrocheriei săvârşite în sfera relaţiilor financiar-creditare.
În Capitolul II, care ne interesează mai mult, se întreprinde analiza
de drept penal a escrocheriei săvârşite în aceeaşi sferă. Se pune
accentul pe: semnele obiective ale escrocheriei săvârşite în sfera
relaţiilor financiar-creditare; semnele subiective ale respectivei forme
de escrocherie; delimitarea escrocheriei de infracţiunile adiacente.
Se evidenţiază prin competenţă cercetarea obiectului material
al infracţiunii de escrocherie, precum şi delimitarea acestuia de
mijloacele de săvârşire a infracţiunii date. Cu trimitere la multiple
cazuri din practica judiciară, sunt trecute în revistă formele tipice de
realizare a înşelăciunii în cazul escrocheriei săvârşite în sfera rela-
ţiilor financiar-creditare. Un interes deosebit îl comportă cercetarea
problemei creării piramidelor financiare, privite ca una dintre cele
mai periclitante forme de înşelăciune din cadrul escrocheriei. De re-
ferinţă sunt şi concluziile lui Iu.A. Merzoghitova privind posibilita-
tea evoluării persoanei juridice în calitate de mijloc de săvârşire a
escrocheriei. Deşi teza nu are la bază cadrul normativ autohton, cu
certitudine, este un instrument util de cercetare a unora dintre cele
mai polemizate probleme ale răspunderii penale pentru escrocherie.
O valoare ştiinţifică nu la fel de ridicată prezintă autoreferatul
tezei de doctor în drept „Problemele criminologice ale escroche-

1
Мерзогитова Ю.А. Ответственность за мошенничество в сфере финансово-
кредитных отношений (уголовно-правовой и криминологический аспекты): Дис-
сертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва,
1998.

– 26 –
riei”, avându-l ca autor pe Lisoded O.V., datând din anul 1999. 1 În
primul rând, această lucrare ţine de sistemul de referinţă al ştiinţei
juridice ucrainene. Dar, într-un spaţiu geografic care tinde spre integ-
rarea pe toate planurile în comunitatea europeană, această diferenţă
pare să-şi piardă din ce în ce mai mult din semnificaţie. Totuşi, în
rândul al doilea, lucrarea este dedicată examinării problemelor cri-
minologice ale infracţiunii de escrocherie. Ceea ce înseamnă că
este doar colateral interesul sub aspect juridico-penal faţă de această
publicaţie ştiinţifică. Cu toate acestea, O.V. Lisoded face incursiuni
şi pe terenul dreptului penal, exprimându-şi opinia în ce priveşte:
caracteristicile obiectului infracţiunii de escrocherie; interconexiu-
nile dintre înşelăciune şi abuzul de încredere, ca modalităţi norma-
tive ale acţiunii adiacente în cadrul escrocheriei; trăsăturile subiec-
tului infracţiunii de escrocherie etc. Unele dintre rezultatele ştiinţi-
fice, obţinute de autor, pot fi valorificate în vederea clarificării
naturii juridice a infracţiunii de escrocherie.
O altă publicaţie ştiinţifică la tema lucrării de faţă este cea a lui
S.M. Kocioi, intitulată „Răspunderea pentru infracţiunile contra
proprietăţii, săvârşite în scop de cupiditate”, datând din anul
2000.2 Reperele acestei monografii sunt: evoluţia reglementărilor
cu privire la răspunderea pentru infracţiunile contra proprietăţii,
săvârşite în scop de cupiditate; analiza infracţiunilor săvârşite prin
sustragere; analiza infracţiunilor săvârşite în scop de cupiditate,
cărora le lipsesc semnele sustragerii.
Nemijlocit infracţiunii de escrocherie îi este dedicat Capitolul II
(pag.174-191) din Titlul III al monografiei. Într-o manieră caracte-
ristică, S.M. Kocioi reuşeşte să examineze aspectele cele mai
importante ale răspunderii penale pentru escrocherie. Deosebită im-
portanţă comportă concepţiile în legătură cu: delimitarea escroche-
1
Лисодед О.В. Кримiнологiчнi проблеми шахрайства: Автореферат дiсертацiï
на здобуття наукового ступленя кандидата юридичних наук. – Харкiв, 1999.
2
Кочои С.М. Ответственность за корыстные преступления против собственности.
– Москва, 2000.

– 27 –
riei de furt; similitudinile dintre noţiunile „dobândire ilicită” şi „sus-
tragere”; semantismul conceptului „abuz de încredere”; particulari-
tăţile unor circumstanţe agravante ale escrocheriei; folosirea docu-
mentelor de decontare false la săvârşirea infracţiunii de escrocherie
etc. Este adevărat că analiza respectivă nu excelează în detalii. Nu-i
permite nici formatul publicaţiei, care se referă nu doar la infracţiu-
nea de escrocherie. Oricum, cercetarea este de o calitate mai înaltă
decât investigaţiile efectuate de L.D. Gauhman şi S.V. Maximov,
B.D. Matmuratov, A.K. Irkahodjaev şi chiar P.S. Matâşevski. Aceasta
pentru că S.M. Kocioi nu a încercat să se refere la toate sau la aproape
toate chestiunile vizând răspunderea penală pentru escrocherie, fără
a desăvârşi analiza nici uneia din aceste chestiuni. Tactica autorului
a fost alta: a selecta problemele prioritare şi a răspunde la întrebă-
rile cele mai acute ale momentului. Datorită acestui fapt, i-a reuşit
să atingă majoritatea scopurilor pe care şi le-a propus. De aceea,
considerăm că, în planul cercetării infracţiunii de escrocherie, nu
poate fi neglijat aportul pe care l-a adus S.M. Kocioi.
În cele ce urmează vom acorda atenţie lucrării „Infracţiuni
în sfera economiei. Analiza de drept penal şi calificare” ce da-
tează din 2001, avându-i ca autori pe B.D. Zavidov, O.B. Gusev,
A.P. Korotkov şi alţii.1 În mod special, interesează primul titlu al luc-
rării (pag.11-45). Deşi se numeşte „Infracţiuni contra proprietăţii”,
titlul este consacrat investigării numai a două infracţiuni: escrocheria;
cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere.
Cercetarea se impune prin faptul că cele două infracţiuni sunt
analizate sub aspectul comparării lor. Este utilă această abordare,
mai ales că sunt încă prea puţine lucrările în care s-ar efectua o
analiză ştiinţifică a infracţiunii de cauzare de daune materiale prin
înşelăciune sau abuz de încredere. În multe privinţe, această infrac-
ţiune este „antipodul” escrocheriei. Deosebirile vizează: obiectul
(i)material al infracţiunii; mecanismul de cauzare a urmărilor preju-
1
Завидов Б.Д., Гусев О.Б., Коротков А.П. et. al. Преступления в сфере эконо-
мики. Уголовно-правовой анализ и квалификация. – Москва: Экзамен, 2001.

– 28 –
diciabile; specificul urmărilor prejudiciabile; scopul infracţiunii
etc. Multe dintre aceste deosebiri sunt cercetate în monografia în
cauză. Nu întotdeauna suficient. De exemplu, aproape deloc nu este
studiat obiectul juridic al celor două infracţiuni. La fel, este superfi-
cială examinarea conţinutului şi modalităţilor înşelăciunii din cad-
rul escrocheriei. Nici delimitarea escrocheriei de unele infracţiuni
adiacente pare să nu-şi fi atins obiectivele. În acelaşi timp, reacţio-
nând la provocările cotidianului, autorii supun analizei hacking-ul,
phreaking-ul, pirateria radio şi alte asemenea fenomene relativ re-
cente, care au legătură cu infracţiunea de escrocherie.
În ce ne priveşte, au fost utile concluziile autorilor privind
similarităţile dintre noţiunile „dobândire ilicită” şi „sustragere”. Ca
şi explicaţiile privind mecanismul de cauzare a prejudiciului patri-
monial în ipoteza infracţiunii de cauzare a daunelor materiale prin
înşelăciune sau abuz de încredere.
O altă lucrare la tema studiului de faţă este cea având denumi-
rea „Infracţiuni patrimoniale”, ce datează din 2002, aparţinând
lui A.G. Bezverhov.1 În special, studiul se concentrează pe urmă-
toarele probleme: semnificaţia economică şi juridică a proprietăţii
şi a relaţiilor patrimoniale; analiza istorico-economică a infracţiuni-
lor patrimoniale; conceptul şi clasificarea infracţiunilor patrimoniale;
problemele perfecţionării unor norme care stabilesc răspunderea
pentru infracţiunile patrimoniale; interacţiunea dreptului penal şi a
dreptului privat în sfera relaţiilor patrimoniale.
Nu există în lucrare un compartiment anume, axat pe analiza
distinctă a infracţiunii de escrocherie. În acelaşi timp, se analizează
mai multe aspecte legate de răspunderea penală pentru această
infracţiune. Originalitate şi valoare ştiinţifică prezintă cercetarea
noţiunii „dobândirea dreptului asupra bunurilor altei persoane”.
Această analiză a ajutat la învederarea imposibilităţii de a considera
dreptul respectiv în calitate de obiect al influenţării infracţionale
1
Безверхов А.Г. Имущественные преступления. – Самара: Самарский
университет, 2002.

– 29 –
nemijlocite a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM. De asemenea,
este de un interes incontestabil analiza lui A.G. Bezverhov privind
folosirea situaţiei de serviciu la comiterea infracţiunii de escro-
cherie. Nu pot fi neglijate nici punctele de vedere asupra obiectului
juridic generic al escrocheriei, precum şi corelaţia dintre noţiunile
„patrimoniu” şi „proprietate”.
În acelaşi timp, multe alte probleme ale răspunderii penale
pentru escrocherie rămân în umbră, autorul considerându-le mai
puţin importante. De aceea, lucrarea examinată poate fi considerată
având doar un caracter subsidiar în rândul publicaţiilor ştiinţifice
vizând răspunderea pentru infracţiunea de escrocherie.
Printre instrumentele cele mai de seamă, aplicate în investiga-
rea infracţiunii de escrocherie, se numără monografia „Infracţiuni
contra proprietăţii” ce datează din anul 2002, autor A.I. Boiţov. 1
După volum, această lucrare, care numără 775 pagini, poate fi com-
parată doar cu cea a lui P.S. Matâşevski, despre care am relatat mai
sus.
Monografia este structurată pe opt capitole, corespunzător urmă-
toarelor subiecte abordate: caracterizarea generală a infracţiunilor con-
tra proprietăţii; noţiunea şi semnele sustragerii; formele sustragerii;
tipurile de sustrageri; circumstanţele agravante ale sustragerii; circum-
stanţele deosebit de agravante ale sustragerii; infracţiunile contra
proprietăţii cărora le lipsesc semnele sustragerii; infracţiunile contra
proprietăţii care nu sunt legate de extragerea unui profit patrimonial.
Examinarea nemijlocită a infracţiunii de escrocherie se efec-
tuează pe cele 99 de pagini ale §2 din Capitolul III al lucrării.
În special, A.I. Boiţov se pronunţă asupra esenţei juridice a
noţiunii „dreptul asupra bunurilor altei persoane”, noţiune care
desemnează obiectul imaterial al escrocheriei. Este controversată
poziţia autorului faţă de rolul înşelăciunii şi abuzului de încredere în
economia laturii obiective a infracţiunii de escrocherie. A.I. Boiţov nu
1
Бойцов А.И. Преступления против собственности. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002.

– 30 –
se poate decide ce sunt acestea: acte interdependente sau metode
ale sustragerii? În acest sens, opinia autorului este de o utilitate redusă.
Totodată, este exprimată tranşant viziunea asupra caracteristi-
cilor transmiterii bunurilor de către victimă făptuitorului. Se relevă
că o asemenea transmitere nu poate fi benevolă. Este valoroasă şi
contribuţia autorului în planul delimitării escrocheriei de infracţiu-
nea de furt. Se explică, într-o manieră concludentă, că exploatarea
slăbiciunilor unor persoane incapabile ţine de infracţiunea de furt,
nu de infracţiunea de escrocherie.
Este foarte detaliată şi fundamentată cercetarea având ca obiect
conformaţia şi varietăţile noţiunii de înşelăciune. Totuşi, în cea mai
mare parte, se repetă noţiunea din lucrările de referinţă ale lui I.Ia.
Foiniţki şi G.N. Borzenkov. Poate doar că se conţine o mai vie
polemică în legătură cu obiectul cercetat. În acelaşi timp, conside-
răm oarecum ruptă de context şi lipsită de finalitate clară exami-
narea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii de escrocherie. Nu este
clar dacă acestea sunt toate mijloacele sau dacă mai sunt şi altele.
În fine, este interesantă investigarea noţiunii „abuz de încre-
dere”. Se face o delimitare a acestei noţiuni de noţiunea „abuz de
credulitate”. Cu apelarea la metoda comparativă şi cea istorică, se
prezintă comparativ starea de lucruri în planul incriminării abuzului
de încredere în alte ţări şi în alte epoci istorice. Se ajunge la conclu-
zia privind necorespunderea concepţiei originare a actualei concepţii
care stă la baza noţiunii legislative „abuz de încredere”. Însă, nu este
clară opţiunea lui A.I. Boiţov în legătură cu oportunitatea operării
sau neoperării unor amendamente de rigoare în textul legii penale.
În concluzie, deşi conţine multă informaţie, studiul realizat de
A.I. Boiţov nu se impune prin consistenţă. Nu acelaşi lucru se
poate afirma despre analiza altor infracţiuni contra proprietăţii. Con-
siderăm că cercetarea infracţiunii de escrocherie se numără printre
„verigile slabe” ale monografiei analizate. După modul de argu-
mentare şi stilul expunerii, aceasta nu se poate compara cu lucrarea

– 31 –
lui G.N. Borzenkov, examinată supra. Aceasta este principala cauză
a referirii noastre rare la lucrarea lui A.I. Boiţov.
Din anul 2003 datează lucrarea lui V.I. Plohova, intitulată
„Infracţiunile non-violentale contra proprietăţii: fundamentare
criminologică şi juridică”.1 Printre subiectele abordate în lucrare
menţionăm: temeiurile criminologice şi juridice de incriminare a
faptelor non-violentale contra proprietăţii; expresia normativă a
temeiurilor de incriminare în semnele infracţiunilor contra proprie-
tăţii, vizând obiectul juridic şi obiectul material; expresia norma-
tivă a temeiurilor de incriminare în semnele laturii obiective şi
elementele subiective constitutive.
În contextul cercetării răspunderii penale pentru infracţiunea de
escrocherie, este utilă opinia lui V.I. Plohova cu privire la compre-
hensiunea noţiunii „dreptul asupra bunurilor altei persoane”. Se
explică detaliile mecanismului atingerii infracţionale în ipoteza
dobândirii ilicite prin înşelăciune sau abuz de încredere a dreptului
asupra bunurilor altei persoane. La fel, autoarea îşi exprimă tran-
şant viziunea şi asupra inoportunităţii considerării prejudiciului sub
forma venitului ratat şi a prejudiciului moral ca elemente de rele-
vanţă ce ar putea fi reţinute la calificare. Prezintă consonanţă cu
poziţia noastră şi părerea lui V.I. Plohova despre necesitatea regân-
dirii concepţiei legislative a noţiunii „daune în proporţii considera-
bile”. La fel, este utilă şi analiza noţiunii „încredere”, necesară în
vederea perceperii sensului autentic al conceptului de abuz de
încredere.
Marele inconvenient este că toate aceste probleme sunt anali-
zate disparat una de alta. Le lipseşte continuitatea. Răspunderea
pentru infracţiunea de escrocherie este studiată fragmentar, laolaltă
cu răspunderea pentru furt şi delapidarea averii străine. În acelaşi
timp, argumentele lui V.I. Plohova au forţa de a convinge, sunt
1
Плохова В.И. Ненасильственные преступления против собственности: крими-
нологическая и правовая обоснованность. – Санкт-Петербург: Юридический
центр Пресс, 2003.

– 32 –
prezentate astfel încât să scoată în evidenţă contribuţia personală a
autoarei în procesul de investigare ştiinţifică a infracţiunilor non-
violentale contra proprietăţii.
Următoarea publicaţie, la care ne vom referi, este articolul ştiin-
ţific „Analiza de drept penal a semnelor subiective ale escroche-
riei”, elaborat de R.B. Osokin, datând din anul 2003. 1 Este una
dintre puţinele lucrări care priveşte latura subiectivă şi subiectul
infracţiunii de escrocherie în calitate de aspect ce merită o cercetare
aparte.
Deosebit de utile sunt opiniile autorului privind trăsăturile indi-
vidualizante ale subiectului escrocheriei. Se pune accentul pe relaţia
dintre subiect şi victimă, pe aceea cum subiectul pregăteşte terenul,
astfel încât victima să-şi aducă concursul la săvârşirea infracţiunii
de escrocherie.
În acelaşi timp, provoacă o anumită nedumerire opinia autoru-
lui cu privire la intenţia indirectă ca expresie a vinovăţiei persoanei
care comite escrocheria. Argumentele invocate de R.B. Osokin se
dovedesc a fi, la o analiză atentă, o prezentare distorsionată a reali-
tăţii juridice. Prezentare care, de fapt, demonstrează tocmai contra-
riul: numai intenţia directă este posibilă în cazul infracţiunii de
escrocherie.
Pe de altă parte, au suficientă consistenţă şi semnificaţie ştiinţi-
fică viziunile autorului cu privire la: intenţia spontană şi intenţia
premeditată în ipoteza infracţiunii de escrocherie; caracteristicile
motivului infracţiunii de escrocherie; circumstanţele care denotă
prezenţa scopului de cupiditate la subiectul infracţiunii de escro-
cherie etc.
Desigur, după amploarea cercetării, publicaţia lui R.B. Osokin
nu se compară cu lucrările analizate până acum. Însă, dacă ne refe-
rim concret la elementele constitutive subiective ale escrocheriei,
1
Осокин Р.Б. Уголовно-правовой анализ субъективных признаков мошенниче-
ства // Научные труды Российской академии юридических наук. Вып.3. Том 2.
– Москва: Юрист, 2003.

– 33 –
analizate de autor, lucrarea lui se distinge prin calitate. Unele subiecte,
pe care le abordează, nu sunt examinate deloc sau foarte superficial
de către alţi autori. Deşi se dovedeşte că nu sunt subiecte oarecare.
O altă publicaţie ştiinţifică relevantă este articolul „Delimitarea
pseudoactivităţii de întreprinzător de escrocherie” ce datează
din anul 2003, avându-l ca autor pe Iu.Kraveţ. 1
Este o lucrare la care am făcut referinţă în contextul examinării
problemei privind evoluarea persoanei juridice ca mijloc de săvâr-
şire a infracţiunii de escrocherie. Suntem de acord cu opinia auto-
rului că pseudoactivitatea de întreprinzător poate fi privită în unele
cazuri ca o formă specifică de escrocherie. Că crearea întreprinde-
rilor fictive nu este decât o modalitate faptică a înşelăciunii.
Sunt valoroase şi alte concluzii pe care le formulează Iu.Kraveţ:
procurarea unei întreprinderi fictive în scopul acoperirii genurilor
activităţii de întreprinzător ilegale este nu mai puţin periculoasă
decât crearea unei întreprinderi fictive în acelaşi scop; este necesară
regândirea construcţiei componenţei pseudoactivităţii de întreprin-
zător, astfel încât aceasta să se refere la o infracţiune formală, nu la
una materială. În general, este restrânsă aplicarea rezultatelor ştiin-
ţifice obţinute în studiu: autorul se referă la unul dintre aspectele
concrete ale aplicării răspunderii penale pentru escrocherie. Totuşi,
în comparaţie cu cercetările similare, efectuate de alţi autori, lucra-
rea în cauză se distinge prin profunzimea discursului analitic şi prin
ţinuta ştiinţifică de nivel.
N.D. Morozova este autoarea articolului ştiinţific „Subiectul
special al escrocheriei”, datând din anul 2003.2 Ca şi publicaţia
precedentă, vizează un domeniu foarte concret al cercetării infrac-
ţiunii de escrocherie. De fapt, este printre puţinele publicaţii ştiin-
ţifice care abordează chestiunea privind subiectul special al infrac-
1
Кравец Ю. Отграничение лжепредпринимательства от мошенничества // Уго-
ловное право, 2003, nr.3, р.36-38.
2
Морозова Н.Д. Специальный субъект мошенничества // Материалы научной
сессии. Вып.1: Право. – Волгоград: ВолГУ, 2003.

– 34 –
ţiunii de escrocherie. Deşi nu rezultă din titlul publicaţiei, aceasta
se referă la săvârşirea escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu.
Autoarea pune accentul pe relevarea anume a calităţii speciale a
subiectului care comite această infracţiune.
Se neglijează însă o condiţie nu mai puţin importantă a aplicării
răspunderii penale pentru escrocheria săvârşită în prezenţa agra-
vantei respective: legătura cauzală dintre săvârşirea escrocheriei şi
folosirea situaţiei de serviciu. Pentru că, aşa cum vom putea vedea
infra, dacă lipseşte această condiţie indispensabilă, chiar şi având
calitatea specială corespunzătoare, persoana nu poate fi trasă la
răspundere în conformitate cu lit.d) alin.(2) art.190 CP RM. În
afară de aceasta, dezavantajele studiului în cauză se exprimă în:
expunerea prea succintă asupra problemei abordate; compilarea cu
predilecţie a ideilor altor autori, în locul unei contribuţii personale
mai pronunţate. Pe cale de consecinţă, este scăzută valoarea ştiin-
ţifică a materialului pe care ni-l propune N.D. Morozova.
Un alt articol ştiinţific este cel al lui V.I. Lesneak, intitulat
„Semnele obiective ale escrocheriei”, publicat în anul 2004.1 Şi
această publicaţie are ca obiect de cercetare un domeniu relativ
restrâns ce ţine de răspunderea penală pentru infracţiunea de escro-
cherie: obiectul şi latura obiectivă. Prea puţin spaţiu se acordă ana-
lizei obiectului juridic al infracţiunii. Este pur şi simplu trecut cu
vederea faptul că obiectul juridic special al escrocheriei are un ca-
racter complex. Cu toate că autorul afirmă că escrocheria comportă
un anume specific faţă de celelalte infracţiuni săvârşite prin sustra-
gere, nu relevă deloc specificul rezultând din conţinutul şi structura
obiectului juridic special al escrocheriei.
De asemenea, autorul afirmă că bunurile imobile reprezintă
obiectul material al infracţiunii de escrocherie. Totuşi, din expune-
rea lui V.I. Lesneak nu este prea clar: este o doleanţă de remaniere
a legii penale sau o constatare a stării de fapt existente? Modeste
1
Лесняк В.И. Объективные признаки мошенничества // Вестник Челябинского
государственного университета, 2004, nr.1, р.85-91.

– 35 –
sunt încercările autorului de a explica natura juridică a noţiunii
„dreptul asupra bunurilor altor persoane”. Sunt reproduse punctele
de vedere ale altor autori, lipsind propria viziune critică. La fel,
sunt neevoluate şi concepţiile autorului cu privire la modalităţile
înşelăciunii, precum şi delimitarea înşelăciunii de abuzul de încre-
dere. Prezintă utilitate doar reflecţiile cu privire la caracterul cvasi-
benevol al transmiterii bunurilor de către victimă făptuitorului.
O altă publicaţie ştiinţifică la tema prezentei lucrări este cea
intitulată „Acţiunile de escrocherie săvârşite la diferite etape ale
contractului de asigurare”, aparţinând lui L.V. Bâkodorova, ce da-
tează din 2004.1 Este consacrată examinării unei probleme sensi-
bile, la confluenţa reglementării dreptului penal şi a dreptului privat.
Sunt trecute în revistă procedeele şi metodele cele mai frecvente de
săvârşire a escrocheriei în legătură cu încheierea şi executarea con-
tractului de asigurare. Concluziile autoarei se bazează pe exemplele
din practica judiciară şi pe experienţa ţărilor în care de mult timp e
sancţionată penal escrocheria legată de asigurare. Publicaţia este de
o actualitate incontestabilă, venind să completeze golul informaţio-
nal datorat penuriei de surse ştiinţifice în materie. Autorul a reuşit
să se refere nu doar la etapele contractului de asigurare, implicând
manifestări infracţionale specifice. De asemenea, a supus analizei
cazurile când subiectul escrocheriei este beneficiarul asigurării sau
persoana asigurată, alături de cazurile când subiect este asigurătorul.
Se acordă atenţie nu doar asigurării bunurilor sau a persoanei, dar
şi asigurării obligatorii de asistenţă medicală.
Unul dintre puţinele dezavantaje se exprimă în aceea că investi-
gaţia nu se finalizează cu concluzii. De asemenea, expunerea are un
caracter preponderent de comentare, lipsind aproape cu totul pole-
mica ştiinţifică.

1
Быкодорова Л.В. Мошеннические действия, совершаемые на различных
этапах договора страхования // Вестник СевКавГТУ. Серия «Право», 2004, nr.1,
р.51-56.

– 36 –
Din 2004 datează şi autoreferatul tezei de doctor în drept
„Escrocheria în Codul penal al Ucrainei din anul 2001”,
susţinute de O.V. Smagliuk.1 Reperele principale ale acestei lucrări
sunt: noţiunea de escrocherie şi stabilirea obiectului acestei infrac-
ţiuni; evoluţia reglementării răspunderii penale pentru infracţiunea
de escrocherie; caracterizarea altor semne obiective constitutive şi
a semnelor subiective constitutive ale infracţiunii de escrocherie;
particularităţile calificării escrocheriei şi delimitarea acestei infrac-
ţiuni de infracţiunile conexe. Valoare ştiinţifică comportă mai cu
seamă examinarea unor aspecte ale obiectului şi subiectului infrac-
ţiunii de escrocherie. De asemenea, prezintă interes criteriile pe
care O.V. Smagliuk le propune pentru delimitarea escrocheriei de
infracţiunile adiacente (în special – de infracţiunea de delapidare a
averii străine). În rest, rezultatele obţinute nu se caracterizează nici
prin noutate ştiinţifică, nici prin semnificaţie teoretico-practică.
Un alt autoreferat al tezei de doctor, susţinute de O.V. Kravcenko
în 2005, este cu tema „Particularităţile psihologice ale escroche-
riei”.2 Lucrarea are o tangenţă colaterală cu domeniul dreptului penal,
pentru că este o cercetare în sfera psihologiei judiciare. Reperele de
bază ale investigaţiei sunt: caracterizarea psihosociologică a infrac-
ţiunii de escrocherie; mecanismele psihologice de manipulare a
victimei escrocheriei; rolul victimei în mecanismul de comitere a
escrocheriei etc. Unele rezultate ştiinţifice sunt relevante şi sub
aspect juridico-penal. Ne referim mai cu seamă la trăsăturile indivi-
dualizante ale subiectului infracţiunii de escrocherie, precum şi la
interdependenţa specifică dintre subiectul şi victima escrocheriei.
Reflecţiile autorului s-au dovedit a fi utile în planul clarificării mo-
dului în care victima, a cărei voinţă este alterată, acordă concurs

1
Смаглюк О.В. Шахрайство за криминальним кодексом Украïни 2001 року:
Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступленя кандидата юридичних
наук. – Киiв, 2004.
2
Кравченко О.В. Психологiчнi особливостi шахрайства: Автореферат дiсертацiï
на здобуття наукового ступленя кандидата психологiчних наук. – Харкiв, 2005.

– 37 –
făptuitorului la săvârşirea infracţiunii de escrocherie. Aceste reflec-
ţii prezintă semnificaţie în contextul analizei problemei privind carac-
terul cvasibenevol al transmiterii bunurilor de către victimă făptui-
torului.
În continuare, vom acorda atenţie articolului ştiinţific „Clasifi-
carea şi particularităţile calificării varietăţilor de escrocherie
săvârşite cu utilizarea reţelei Internet”,1 ieşit de sub tipar în
2005, al cărui autor este L.M. Isaeva. În special, obiectul cercetării
cuprinde analiza metodelor de comitere a escrocheriei cu utilizarea
Internetului (licitaţiile on-line; propunerea spre vânzare a unor măr-
furi sau servicii inexistente; metoda „scrisorilor nigeriene”; progra-
mele de parteneriat; folosirea firmelor-fantomă etc.). În subsidiar,
se face o examinare sumară a elementelor constitutive ale infrac-
ţiunii de escrocherie. Din analiza lucrării ne putem da seama că
obiectul ei este de sorginte practico-aplicativă. Mai puţin teoretico-
ştiinţifică. La intersecţia dintre criminalistică şi dreptul penal, in-
vestigaţia lui L.M. Isaeva ne ajută să percepem mai bine natura
unor metode ale înşelăciunii, privită ca modalitate a acţiunii adia-
cente din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie. În rest, intere-
sul ştiinţific este minim, nefiind în concordanţă cu sarcinile studiu-
lui de faţă.
Din 2006 datează autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema
„Caracterizarea juridico-penală a escrocheriei săvârşite în sfera
creditar-bancară”, avându-l ca autor pe V.P. Truhin. 2 Este dome-
niul de investigare în care s-a consacrat Iu.A. Merzoghitova. Însă,
V.P. Truhin s-a concentrat pe analiza de drept penal, nu şi pe analiza
criminologică a respectivului domeniu. La concret, reperele lucrării
în cauză sunt: aspectele juridico-istoric şi juridico-comparativ ale
1
Исаева Л.М. Классификация и особенности квалификации видов мошенничества,
совершаемого с использованием сети Интернет // Юридический консультант,
2005, nr.1, р.29-36.
2
Трухин В.П. Уголовно-правовая характеристика мошенничества в кредитно-
банковской сфере: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кан-
дидата юридических наук. – Иркутск, 2006.

– 38 –
reglementării răspunderii pentru escrocheria săvârşită în sfera
creditar-bancară; semnele obiective ale infracţiunii de escrocherie;
semnele subiective ale infracţiunii de escrocherie; delimitarea
escrocheriei de alte infracţiuni săvârşite în sfera creditar-bancară;
alte probleme ale teoriei şi practicii calificării escrocheriei în sfera
creditar-bancară.
Trezeşte rezerve propunerea lui V.P. Truhin de a considera
relaţiile sociale cu privire la apărarea dreptului de proprietate în
calitate de obiect juridic al escrocheriei. Este o concepţie originală,
dar lipsită de fundamentare ştiinţifică. De asemenea, nu putem
agrea nici propunerea de a include în noţiunea de bunuri, utilizată
în incriminarea cu privire la escrocherie, noţiunea „drepturi patri-
moniale”. Autorul nu ia în consideraţie că interpretarea sistemică
trebuie să-şi producă efectele, înainte de toate, în sistemul legii pe-
nale. Dacă vom interpreta astfel noţiunea de bunuri în incriminarea
cu privire la escrocherie, la fel va trebui s-o interpretăm în toate
celelalte incriminări. Însă, este axiomă că un drept subiectiv nu
poate fi sustras. Propunerea lui V.P. Trhin ar putea astfel duce la
dezintegrarea semantică a noţiunii de sustragere. În afară de aceasta,
pare să nu aibă un suport juridic consistent propunerea autorului de
a completa legea penală cu o nouă circumstanţă agravantă a in-
fracţiunii de escrocherie – escrocheria săvârşită în sfera creditar-
bancară. Nu este argumentată nici concepţia lui V.P. Truhin cu
privire la aplicarea incriminării vizând escrocheria în cazul dobândirii
prin înşelăciune a creditului, în scop de folosinţă temporară. Cu alte
cuvinte, autorul deneagă rolul obligatoriu al scopului de cupiditate
în cadrul componenţei de escrocherie.
Desigur, sunt şi concluzii care au valoare ştiinţifică, prezentând
utilitate pentru studiul nostru: condiţiile aplicării răspunderii pentru
escrocheria săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu; estimarea ca-
racterului considerabil al daunei cauzate prin săvârşirea escroche-
riei. Totuşi, sunt puţine rezultatele ştiinţifice care ar prezenta o astfel

– 39 –
de utilitate. Mai puţine în comparaţie cu cele obţinute în lucrarea
lui Iu.A. Merzoghitova.
În alt context, la tema lucrării se referă autoreferatul tezei de
doctor în drept „Răspunderea pentru escrocherie conform drep-
tului penal al Federaţiei Ruse”, aparţinând lui O.S. Beleak, ce da-
tează din anul 2006.1 De această dată, obiectul cercetării cuprinde
în întregime infracţiunea de escrocherie, nefiind limitat la anumite
detalii ale acesteia. Ne-o dovedeşte şi structura lucrării, incluzând
compartimente privitoare la: istoria dezvoltării normelor penale
care stabilesc răspunderea pentru escrocherie; problemele actuale
ale contracarării infracţiunii de escrocherie; escrocheria în calitate
de infracţiune săvârşită prin sustragere etc.
Este notabilă propunerea autorului de a suplimenta legea penală
cu o prevedere în care s-ar incrimina distinct fapta de escrocherie
săvârşită în sfera de asigurare. Totuşi, sunt insuficiente argumentele
în vederea iniţierii unei asemenea „parcelizări” a reglementării
răspunderii penale pentru escrocherie. Mai fundamentată este propu-
nerea de a fi revăzut modul de stabilire a caracterului considerabil
al daunelor cauzate prin escrocherie. De asemenea, este consonantă
cu a noastră poziţia autorului de a considera scopul de cupiditate ca
semn obligatoriu şi definitoriu al infracţiunii de escrocherie, care
permite delimitarea acestei infracţiuni de faptele infracţionale conexe.
La fel, comportă interes recomandarea de a completa legea penală
cu o dispoziţie descriptivă, în care ar fi definită noţiunea de înşelă-
ciune. Numai că ar fi preferabil ca această definiţie legislativă să-şi
găsească formularea nu în articolul dedicat infracţiunii de escrocherie,
dar în cadrul Părţii Generale a Codului penal. Pentru că noţiunea de
înşelăciune este utilizată nu numai în incriminarea cu privire la
escrocherie.

1
Беляк О.С. Ответственность за мошенничество по уголовному праву России:
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. – Москва, 2006.

– 40 –
Dacă ar fi să facem o comparaţie, studiul aparţinând lui
O.S. Beleak este superior faţă de cele realizate de O.V. Smagliuk,
A.K. Irkahodjaev şi B.D. Matmuratov. Totuşi, prin ţinuta sa ştiin-
ţifică şi profunzimea explorării analitice, este inferior faţă de lucra-
rea de referinţă a lui G.N. Borzenkov. O avantajează doar abordarea
actualizată, sincronizată la maximum cu necesităţile sociale de astăzi.
O altă publicaţie ştiinţifică notabilă este autoreferatul tezei de
doctor cu tema „Particularităţile de drept penal şi criminologie
ale escrocheriei”, susţinută de A.A. Pudovkin în 2007. 1 Reperele
principale ale cercetării date sunt: transformarea componenţei de
escrocherie la diferite etape ale evoluţiei istorice; particularităţile
componenţei de escrocherie în conformitate cu legea penală în vi-
goare; cauzele săvârşirii infracţiunii de escrocherie; dinamica săvâr-
şirii infracţiunii; particularităţile de personalitate ale subiectului in-
fracţiunii de escrocherie; particularităţile de personalitate ale victi-
mei infracţiunii de escrocherie; măsurile principale de prevenire a
infracţiunii de escrocherie; experienţa de contracarare a escroche-
riei în conformitate cu legislaţia unor ţări străine; perfecţionarea
prevederilor care stabilesc răspunderea pentru escrocherie.
Nu ne putem ralia opiniei autorului că înşelăciunea şi abuzul de
încredere reprezintă metode de sustragere în cadrul infracţiunii de
escrocherie. Între timp, tocmai această opinie formează una din axele
conceptuale ale lucrării analizate. Totodată, este consemnabilă exa-
minarea prin comparaţie a înşelăciunii şi abuzului de încredere. În
rezultat, sunt învederate concludent deosebirile şi asemănările între
cele două modalităţi ale acţiunii adiacente din cadrul faptei preju-
diciabile de escrocherie. La fel, conving argumentele prezentate de
A.A. Pudovkin în sprijinul ideii că doar intenţia directă poate fi
manifestată la săvârşirea infracţiunii de escrocherie. Sunt interesante
şi concluziile autorului privind particularităţile de personalitate ale
1
Пудовкин А.А. Уголовно-правовые и криминологические особенности мошен-
ничества: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. – Санкт-Петербург, 2007.

– 41 –
subiectului şi ale victimei escrocheriei. Deşi sunt de sorginte crimi-
nologică, aceste concluzii înlesnesc înţelegerea mecanismului dato-
rită căruia devine posibilă alterarea voinţei victimei ca urmare a
influenţării persuasive exercitate de către făptuitor.
Datorită cadrului relativ restrâns de analiză de drept penal,
lucrarea lui A.A. Pudovkin este de o calitate ştiinţifică inferioară
celei având-o ca autor pe O.S. Beleak. Pur şi simplu, A.A. Pudovkin
nu a reuşit să construiască un suport durabil concepţiilor pe care le-a
înaintat. „Diluarea criminologică” a avut ca efect şi o evoluare mo-
destă a investigării pe planul dreptului penal a problematicii abor-
date. De aceea, considerăm redusă posibilitatea de a recurge în
lucrarea noastră la ideile lui A.A. Pudovkin.
De reţinut este şi publicaţia aparţinând lui E.V. Şerstov ce da-
tează din 2007, având denumirea „Cu privire la obiectul escro-
cheriei şi al altor infracţiuni patrimoniale presupunând fraudă”.1
Lucrarea se situează în acelaşi registru cu publicaţia ştiinţifică a lui
V.I. Lesneak, despre care am relatat supra. Numai că E.V. Şerstov
s-a referit nu la toate semnele obiective ale escrocheriei, ci doar la
obiectul – juridic şi material – al acestei infracţiuni. Accentul se
pune pe caracteristicile obiectului juridic generic al infracţiunii de
escrocherie. Prezintă interes faptul cum un autor din Federaţia Rusă
ajunge la concluzia că nu „Infracţiuni contra proprietăţii”, dar „Infrac-
ţiunii contra patrimoniului” („Преступления против имущества”)
este denumirea cea mai potrivită pentru capitolul din Partea Spe-
cială a Codului penal, în care e reglementată răspunderea şi pentru
infracţiunea de escrocherie. Ceea ce demonstrează elocvent supe-
rioritatea concepţiei identitare a infracţiunilor contra patrimoniului
faţă de cea a infracţiunilor contra proprietăţii. În acelaşi timp,
demonstrează şi necesitatea modificării denumirii Capitolului VI în

1
Шерстов Е.В. Об объекте мошенничества и иных обманных имущественных
посягательств // Системность в уголовном праве. Материалы II Российского
Конгресса уголовного права, состоявшегося 31 мая – 1 июня 2007 г. – Москва:
Велби, Проект, 2007.

– 42 –
varianta rusă a textului legii penale autohtone: din „Преступления
против собственности” în „Преступления против имущества”.
Sub aspectul evocat mai sus, cercetarea efectuată de E.V. Şerstov
trebuie considerată de valoare şi de o originalitate de netăgăduit.
În altă ordine de idei, luăm în vizor publicaţia ştiinţifică „Tre-
cerea cu tăcere a adevărului ca formă pasivă a înşelăciunii în
contextul escrocheriei”, publicată în 2007, autor V.Hiliuta.1
Este una dintre puţinele lucrări în care se supune examinării
problema înşelăciunii pasive, ca modalitate a acţiunii adiacente în
cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie. Autorul aplică metoda
istorică şi cea comparativă de cercetare, înainte de a intra în pole-
mică cu doctrinarii care au puncte de vedere opuse. Este notabilă
clasificarea formelor de înşelăciune pasivă, pe care o propune auto-
rul. De asemenea, impresionează argumentele prezentate în spriji-
nul aplicării doar în anumite condiţii a răspunderii pentru escroche-
rie, în ipoteza în care înşelăciunea constă în exploatarea conştientă
a erorii victimei, în al cărei rezultat făptuitorul a primit bunurile de
la victima aflată în eroare. Se analizează atitudinea psihică a făptui-
torului faţă de înşelăciunea pasivă la care recurge. La fel, se relevă
ipotezele când, în contextul escrocheriei, înşelăciunea pasivă se
poate îmbina cu abuzul de încredere. Considerăm că, în cea mai
mare parte, V.Hiliuta a atins obiectivele pe care şi le-a propus,
reuşind să elaboreze o proprie concepţie cu privire la conţinutul şi
particularităţile înşelăciunii pasive în contextul infracţiunii de escro-
cherie.
O anumită relevanţă, în conjunctura investigării problemei
privind răspunderea penală pentru escrocherie, comportă
autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema „Caracterizarea
criminalistică a escrocheriei şi aspectele principale ale
urmăririi penale în cazul acestei infracţiuni”, susţinute în 2007

1
Хилюта В. Умолчание об истине как пассивная форма мошеннического
обмана // Уголовное право, 2007, nr.3, р.68-72.

– 43 –
de T.A. Pazinici.1 Principalele repere ale lucrării sunt: caracterizarea
generală a escrocheriilor şi clasificarea lor criminalistică;
particularităţile urmăririi penale în cazul unor varietăţi ale
escrocheriei. Interes prezintă numai criteriile de clasificare a
varietăţilor de escrocherie, criterii care pot ajuta într-o anumită
măsură la clasificarea modalităţilor de înşelăciune, pe care o
efectuăm în cadrul studiului de faţă. În rest, rezultatele ştiinţifice
obţinute de T.A. Pazinici nu-şi pot găsi utilizare în cadrul lucrării
noastre.
Următoarea publicaţie ştiinţifică, la care ne referim, este auto-
referatul tezei de doctor în drept cu tema „Victima escrocheriei:
cercetare victimologică”, susţinute de K.L. Popov în 2007. 2 Din
structura acestei lucrări rezultă că s-a efectuat pertractarea următoa-
relor probleme: suportul teoretic al cercetării victimologice a escro-
cheriei; trăsăturile specifice ale victimei infracţiunii de escrocherie;
victima ca parte a mecanismului de realizare a escrocheriei şi profi-
laxia victimologică a escrocheriei etc. Lui K.L. Popov îi reuşeşte
analiza situaţiilor victimogene legate de comiterea infracţiunii de
escrocherie. Concluziile, pe care le formulează, au semnificaţie în
planul examinării juridico-penale a relaţiilor dintre victimă şi făptui-
tor. Este interesantă şi tipologia victimelor infracţiunii de escroche-
rie, pe care o prezintă autorul: victimă-defraudator; victimă raţională
şi profitoare; victimă având un anume interes; victima încrederii;
victimă neutră. Este fundamentată concepţia că este direct propor-
ţională pregnanţa victimologică a victimei escrocheriei cu nivelul
de profesionalism al subiectului escrocheriei. În contextul lucrării
de faţă, ne-a atras mai mult atenţia viziunea lui K.L. Popov asupra
corelaţiei dintre înşelăciune şi abuz de încredere în cadrul faptei
1
Пазинич Т.А. Криминалiстична характеристика шахрайств та основнi поло-
ження ïх розслiдування: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступ-
леня кандидата юридичних наук. – Харкiв, 2007.
2
Попов К.Л. Жертва шахрайства: вiктiмологiчне дослiдження: Кримiнологiчнi
проблеми шахрайства: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступленя
кандидата юридичних наук. – Киïв, 2007.

– 44 –
prejudiciabile de escrocherie. Mai ales că autorul vine cu o propu-
nere concretă de reformulare a dispoziţiei incriminatoare vizând
escrocheria, în legătură cu această corelaţie.
În anumite privinţe, lucrarea lui K.L. Popov poate fi comparată
cu cea a lui A.A. Pudovkin. Ambii autori îşi concentrează atenţia
asupra examinării particularităţilor victimei escrocheriei. Doar că
A.A. Pudovkin efectuează, sub aspect criminologic, analiza şi a
subiectului escrocheriei. Pe lângă aceasta, întreprinde o investigare
de drept penal a infracţiunii de escrocherie în ansamblu. Totuşi, dacă
ne focusăm atenţia pe victima escrocheriei, considerăm de valoare
rezultatele ştiinţifice obţinute de K.L. Popov.
Din 2007 datează şi autoreferatul tezei de doctor cu tema „Răs-
punderea penală pentru escrocherie în conformitate cu legisla-
ţia Egiptului, Iordaniei şi a Ucrainei (cercetare de drept compa-
rat)”, avându-l ca autor pe Mohammed am Baidusi. 1 Este adevărat
că lucrarea e axată pe analiza aspectului comparat al răspunderii
penale pentru escrocherie. La fel de adevărat este că legislaţia
Republicii Moldova nu se regăseşte printre subiectele investigate.
Însă, totodată, este un prilej să ne convingem că nu e prea mare
decalajul dintre modalităţile de persepere a esenţei juridice a
escrocheriei în legile penale ale altor state. Axa conceptuală a com-
ponenţei de escrocherie este aceeaşi. Diferă doar detaliile, în funcţie
de specificul politic, economic, cultural al fiecărei societăţi. Din acest
punct de vedere, prezintă aplicativitate pe tărâmul dreptului penal
autohton concepţiile autorului cu privire la delimitarea escrocheriei
de încălcările normelor de drept civil, presupunând neonorarea
obligaţiilor patrimoniale asumate.
O anumită relevanţă prezintă şi autoreferatul tezei de doctor în
drept cu tema „Bazele teoretice ale cercetării escrocheriei în

1
Мохаммед ам Байдусi. Кримiнальна вiдповiдальнiсть за шахрайство за законо-
давством Эгипту, Йорданiï, Украïни (порiвняльно-правове дослiдження): Авто-
реферат дiсертацiï на здобуття наукового ступленя кандидата юридичних наук.
– Киïв, 2007.

– 45 –
condiţiile actuale”, al cărei autor este O.L. Musienko, datând din
2007.1 Publicaţia se concentrează pe studierea unor subiecte care
interesează în principal dreptul procesual penal, criminalistica şi
expertiza judiciară. Totodată, are o anumită rezonanţă şi pe planul
dreptului penal. Ne convingem de aceasta din reperele principale
de investigaţie, punctate de O.L. Musienko: noţiunea de escrocherie
şi mecanismul psihologic de realizare a intenţiei infracţionale; tipu-
rile şi formele de escrocherie; metoda de săvârşire a escrocheriei ca
element structural al caracterizării criminalistice; ambianţa şi locul
de comitere a escrocheriei; persoana escrocului şi portretul lui psiho-
logic; obiectul material al infracţiunii de escrocherie; persoana victi-
mei escrocheriei; urmele tipice ale infracţiunii de escrocherie etc.
În frecvente cazuri, autorul apelează la metodele de cercetare speci-
fice dreptului penal, ceea ce dovedeşte caracterului interdisciplinar
al lucrării sale. Sunt utile concluziile lui O.L. Musienko în privinţa:
obiectului material al escrocheriei; particularităţilor înşelăciunii şi
abuzului de încredere; trăsăturilor individualizante ale subiectului
şi ale victimei escrocheriei. În rest, interesul este mai restrâns, con-
diţionat de pivotul preponderent nepenal al cercetării. În anumite
privinţe, lucrarea lui O.L. Musienko poate fi plasată în acelaşi re-
gistru cu lucrarea lui T.A. Pazinici, despre care am relatat mai sus.
Diferă numai modul de abordare a anumitor aspecte: O.L. Musienko
acordă mai multă atenţie factorului psihologic, atitudinii psihice a
persoanei care săvârşeşte escrocheria.
Continuăm analiza noastră cu autoreferatul tezei de doctor în
drept cu tema „Răspunderea pentru escrocherie în conformitate
cu Codul penal al Federaţiei Ruse”, aparţinând lui E.V. Suslina,
ce datează din anul 2007.2 Este o lucrare care se concentrează pe
1
Мусiенко О.Л. Теоретичнi засади розслiдування шахрайства в сучасних умо-
вах: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступленя кандидата юридич-
них наук. – Харкiв, 2007.
2
Суслина Е.В. Ответственность за мошенничество по Уголовному кодексу
Российской Федерации: Автореферат диссертации на соискание ученой степе-
ни кандидата юридических наук. – Екатеринбург, 2007.

– 46 –
studierea exclusiv a problematicii de drept penal a răspunderii
pentru infracţiunea de escrocherie. Reperele de bază ale lucrării sunt:
evoluţia reglementărilor privitoare la răspunderea penală pentru escro-
cherie; reglementarea răspunderii penale pentru escrocherie în legis-
laţiile unor state străine; obiectul escrocheriei privite ca infracţiune
patrimonială; unele probleme ce ţin de stabilirea obiectului material al
infracţiunii de escrocherie; înşelăciunea şi abuzul de încredere ca
metode de săvârşire a infracţiunii de escrocherie; coraportul dintre
scopul de cupiditate şi urmările prejudiciabile în cazul infracţiunii de
escrocherie; locul escrocheriei în sistemul infracţiunilor patrimoniale;
tipurile de escrocherie în conformitate cu prevederile legii penale etc.
Este semnificativ că, deşi raportează escrocheria la grupul de
infracţiuni patrimoniale, E.V. Suslina de fapt vorbeşte despre escro-
cherie ca element al sistemului infracţiunilor contra patrimoniului.
Ceea ce corespunde cu concepţia obiectului juridic generic al
infracţiunii de escrocherie, în acord cu legea penală autohtonă. În
acelaşi timp, nu ne pot convinge argumentele autoarei că bunurile
imobile ar trebui considerate obiect material al escrocheriei. La fel,
nu agreăm nici poziţia lui E.V. Suslina atunci când consemnează că
abuzul de încredere nu este decât o modalitate a înşelăciunii. Contra-
argumentele de rigoare le vom formula infra, în unul din capitolele
lucrării de faţă.
După semnificaţia teoretică a rezultatelor obţinute, lucrarea lui
E.V. Suslina poate fi comparată cu cea a lui O.S. Beleak, pe care
am caracterizat-o mai sus. Deşi nu suntem de acord cu toate con-
cluziile formulate de către E.V. Suslina, ţinem să accentuăm că
realizările ei prezintă originalitate şi noutate ştiinţifică corespunză-
toare lucrărilor de un asemenea nivel.
Din 2008 datează autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema
„Particularităţile lingvistice ale normelor penale care stabilesc
răspunderea pentru sustrageri”, avându-l ca autor pe N.S. Tretia-

– 47 –
kova.1 Publicaţia în cauză este consacrată problematicii dreptului
penal. Deşi (trebuie să recunoaştem) unei problematici specifice.
Autoarea îşi focalizează demersul ştiinţific exclusiv pe investigarea
aspectelor terminologice care ţin de interpretarea şi aplicarea nor-
melor ce stabilesc răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite
prin sustragere.
Reperele principale ale lucrării sunt: tendinţele prioritare ale
evoluţiei în plan lingvistic a incriminărilor privitoare la faptele
săvârşite prin sustragere; caracterizarea lingvistică a normelor care
stabilesc răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite prin sus-
tragere; perfecţionarea formei lingvistice a normelor respective etc.
Lucrarea nu-şi pune ca scop analiza anume a infracţiunii de
escrocherie. Sunt examinate toate infracţiunile săvârşite prin sustra-
gere, fără excepţie. Totuşi, unele aspecte, scoase în evidenţă, sunt
de relevanţă aparte anume în planul investigării infracţiunii de escro-
cherie. În comparaţie cu mulţi alţi autori, N.S. Tretiakova nu pur şi
simplu examinează, dar examinează în detalii deosebirile şi asemă-
nările dintre noţiunile „dobândire ilicită” şi „sustragere”. Ceea ce
ajută la clarificarea profilului identitar al infracţiunii de escroche-
rie, a apartenenţei sale de grupul infracţiunilor săvârşite prin sustra-
gere. De asemenea, trebuie apreciată poziţia tranşantă a autoarei cu
privire la imposibilitatea considerării bunurilor imobile în calitate de
obiect material al sustragerilor. Este de valoare şi concluzia auto-
rului că oricare detaliu terminologic din textul legii penale contează
la interpretarea şi aplicarea legii penale; de aceea, o fundamentare
ştiinţifică lingvistică este indispensabilă în cazul oricărui proiect de
adoptare, modificare sau completare a legii penale.
Din anul 2008 datează şi autoreferatul tezei de doctor în drept
cu tema „Răspunderea penală pentru escrocherie”, susţinute

1
Третьякова Н.С. Лингвистические особенности уголовно-правовых норм об
ответственности за хищения: Автореферат диссертации на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. – Омск, 2008.

– 48 –
de M.Iu. Hmeliova.1 Prin ce se deosebeşte calitativ această lucrare
de cele similare, aparţinând lui G.N. Borzenkov, O.S. Beleak,
E.V. Sulina etc. În primul rând, M.Iu. Hmeliova analizează nu doar
noţiunea de escrocherie. Analizează şi problema pericolului social al
acestei infracţiuni, a cauzelor care fac necesară incriminarea faptei de
escrocherie. În alt context, autoarea relevă că bunurile imobile repre-
zintă nu obiectul material al sustragerii. Ele pot reprezenta obiectul
material în cazul dobândirii ilicite – prin înşelăciune sau abuz de în-
credere – a dreptului asupra bunurilor imobile. Însă, o astfel de
dobândire nu este cunoscută ipotezei descrise în art.190 CP RM. Ceea
ce constituie unul din argumentele ce ne îndeamnă să considerăm că
numai bunurile mobile pot forma obiectul material al infracţiunii
specificate la art.190 CP RM. La fel, este consemnabilă opinia
autorului că nu neapărat proprietarul este victima escrocheriei.
Această opinie ne ajută să înţelegem mai bine alcătuirea obiectului
juridic generic şi a obiectului juridic special ale infracţiunii de
escrocherie.
Pe de altă parte, nu putem fi de acord cu opinia lui M.Iu. Hme-
liova, că, în cazul escrocheriei, sustragerea poate fi comisă pe calea
inacţiunii. Este un exemplu care ne demonstrează concludent cât de
importantă este înţelegerea faptului că escrocheria este o infracţiune
complexă, cu obiect juridic, structură complexă a faptei prejudiciabile.
În concluzie, cum s-a putut vedea, doar unele dintre rezultatele
ştiinţifice, obţinute de M.Iu. Hmeliova, comportă utilitate în con-
textul studiului de faţă.
În altă ordine de idei, S.A. Vorojţov este autorul articolului ştiin-
ţific „Cu privire la practica judiciară în procesele penale refe-
ritoare la escrocherie şi delapidarea averii străine”, ieşit de sub
tipar în 2008.2 După cum reiese din denumirea publicaţiei, aceasta
1
Хмелева М.Ю. Уголовная ответственность за мошенничество: Автореферат дис-
сертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Омск, 2008.
2
Ворожцов С.А. О судебной практике по делам о мошенничестве, присвоении
и растрате // Закон, 2008, nr.11, р.51-58.

– 49 –
are un pronunţat caracter practico-aplicativ. Însă, nu-i lipseşte nici
suportul ştiinţific. Cercetarea e axată pe erorile admise de instanţele
de judecată la aplicarea răspunderii penale pentru escrocherie şi
delapidarea averii străine. De asemenea, e analizată funcţionalitatea
recomandărilor din hotărârile judiciare explicative vizând aplicarea
răspunderii penale pentru numitele infracţiuni. În ce ne priveşte,
considerăm că, pentru studiul nostru, sunt de real interes concluziile
autorului cu privire la: circumstanţele care demonstrează prezenţa
scopului de cupiditate în cazul infracţiunii de escrocherie; destina-
tarul influenţării exercitate de făptuitor, în cazul în care este o altă
persoană decât cea care transmite bunurile făptuitorului.
Este notabilă semnificaţia praxiologică a lucrării lui S.A. Vorojţov.
În planul fundamentării ştiinţifice a practicii aplicării răspunderii
pentru escrocherie, poate fi considerată o lucrare de referinţă. Însă,
sub toate celelalte aspecte, nu trezeşte decât un interes limitat.
În continuare, atenţia ne este concentrată asupra autoreferatului
tezei de doctor în drept cu tema „Escrocheria săvârşită în sfera
tehnologiilor înalte”, avându-l ca autor pe S.S. Medvedev, ce da-
teată din 2008.1 Reperele principale ale lucrării sunt: analiza juridico-
istorică şi juridico-comparativă a escrocheriei săvârşite în sfera tehno-
logiilor înalte; pericolul social al escrocheriei săvârşite în sfera tehno-
logiilor înalte; caracterizarea de drept penal a escrocheriei săvârşite în
sfera tehnologiilor înalte; perspectivele dezvoltării reglementărilor
penale privind escrocheria săvârşită în sfera tehnologiilor înalte;
particularităţile săvârşirii escrocheriei în sfera tehnologiilor înalte.
Deşi îşi propune obiective îndrăzneţe, considerăm că S.S. Medvedev
nu le realizează în cadrul lucrării sale. Lipseşte aproape în totalitate
contribuţia personală a autorului la obţinerea rezultatelor ştiinţifice.
În mare parte, ideile, prezentate în teză, constituie o compilare a
ideilor altor autori. Deoarece valoarea ştiinţifică a publicaţiei în
1
Медведев С.С. Мошенничество в сфере высоких технологий: Автореферат дис-
сертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Краснодар,
2008.

– 50 –
cauză este mediocră, constatăm inutilitatea acesteia pentru studiul
nostru.
Din 2008 datează articolul ştiinţific „Perspectivele perfecţio-
nării legislaţiei penale care prevede răspunderea pentru escro-
cherie”, elaborat de A.A. Aseev.1 Este un studiu ştiinţific cu
caracter prospectiv, dedicat îmbunătăţirii calitative a configuraţiei
tehnico-juridice a componenţei de escrocherie. Autorul vine cu
următoarele propuneri: 1) restabilirea în legea penală a Federaţiei
Ruse a incriminării cu privire la publicitatea cu bună-ştiinţă falsă;
2) înăsprirea regimului sancţionator pentru escrocheria săvârşită de
un grup criminal organizat; 3) înăsprirea răspunderii penale pentru
escrocheria săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu. Fiecare pro-
punere este consistent argumentată. Însă, argumentele sunt relevante
în situaţia criminologică din Federaţia Rusă, ele fiind sprijinite de
statistici şi studii criminologice vizând realităţile societăţii ruse.
Din această perspectivă, este foarte redus potenţialul utilizării mate-
rialului ştiinţific respectiv în cadrul studiului de faţă.
Un alt articol ştiinţific, datând din 2008, se numeşte „Problema
stabilirii esenţei juridice a escrocheriei legate de asigurare în
legislaţia rusă”, aparţinând lui N.V. Bâkova.2 Este o publicaţie
ştiinţifică ce se situează în acelaşi registru concepţional cu articolul
ştiinţific al lui L.V. Bâkodorova, la care ne-am referit anterior. Prin
ce se deosebesc cele două publicaţii? Prin aceea că N.V. Bâkova nu
uită să formuleze concluzii concrete şi recomandări de lege ferenda.
Ca metodă de cercetare primordială, este firesc utilizată metoda
comparativă. Totodată, N.V. Bâkova insistă nu pe preluarea fără
discernământ a experienţei străine în materie, dar pe ajustarea la
maxim a acestei experienţe la specificul societăţii în care urmează
1
Асеев А.А. Перспективы совершенствования законодательства, предусматри-
вающего ответственность за мошенничество // Научные труды Российской ака-
демии юридических наук. Вып.8. Том 3. – Москва: Юрист, 2008, р.39-42.
2
Быкова Н.В. Проблемы определения правовой сущности «страхового мошен-
ничества» в российском законодательстве // Научные труды Российской акаде-
мии юридических наук. Вып.8. Том 3. – Москва: Юрист, 2008, р.66-71.

– 51 –
să fie implementată. Sub aceste aspecte, lucrarea analizată se eviden-
ţiază pozitiv, prezentând o ţinută ştiinţifică comparativ mai evoluată.
O anumită relevanţă prezintă articolul „Noi forme ale acţiuni-
lor de escrocherie în sfera financiar-creditară”, al cărui autor
este S.V. Voronţova, datând din anul 2008. 1 Deşi articolul în cauză
emite pretenţia unei publicaţii ştiinţifice, considerăm că, în realitate,
nu întruneşte condiţiile corespunzătoare. Lucrarea are un stil prepon-
derent publicistic, relatând despre actuala stare de lucruri în legătură
cu escrocheria săvârşită în sfera financiar-creditară. Din lucrare nu
rezultă nici care sunt acele noi forme declarate ale acţiunilor de escro-
cherie în sfera financiar-creditară. Nici prin ce se deosebesc aceste
forme de cele care s-au atestat anterior. Lucrarea analizată nu se apro-
pie nici pe departe de cele aparţinând lui V.P. Truhin şi Iu.A. Merzo-
ghitova, dedicate unei tematici similare, lucrări caracterizate supra.
Din aceste considerente, este îndoielnică semnificaţia teoretică a
publicaţiei având-o ca autor pe S.V. Voronţova.
D.N. Kurbanova este autoarea articolului ştiinţific „Înşelăciu-
nea ca metodă de săvârşire a escrocheriei”, datând din anul 2008.2
Nu suntem de acord cu ideea pusă la baza acestei publicaţii
ştiinţifice: în cadrul lucrării de faţă, vom argumenta că înşelăciunea
(ca şi abuzul de încredere) nu este o metodă a sustragerii. Este, ală-
turi de sustragere, una din părţile faptei prejudiciabile de escroche-
rie: reprezintă acţiunea adiacentă, aşa cum sustragerea reprezintă
acţiunea principală.
Totuşi, în ce priveşte analiza ştiinţifică a noţiunii de înşelăciune,
considerăm că autorul a îndeplinit în mare parte scopul pe care l-a
enunţat: relevarea esenţei juridice a înşelăciunii realizate în contextul
infracţiunii de escrocherie. Prezintă interes mai cu seamă clasificarea
1
Воронцова С.В. Новые формы мошеннических действий в финансово-кредит-
ной сфере // Научные труды Российской академии юридических наук. Вып.8.
Том 3. – Москва: Юрист, 2008, р.72-75.
2
Курбанова Д.Н. Обман как способ совершения мошенничества // Научные труды
Российской академии юридических наук. Вып.8. Том 3. – Москва: Юрист,
2008, р.251-257.

– 52 –
modalităţilor de înşelăciune, pe care o efectuează D.N. Kurbanova.
Este adevărat că pivotul concepţional al clasificării este cel pe care
l-au elaborat încă I.Ia. Foiniţki şi G.N. Borzenkov. Însă, remarcăm
şi anumite elemente de originalitate. Mai puţin reuşită este analiza
înşelăciunii pasive. Se creează impresia că aceasta a rămas nefina-
lizată. În rest, există toate condiţiile pentru a afirma că publicaţia
ştiinţifică în cauză este una de valoare ştiinţifică considerabilă.
Dintr-o altă perspectivă, G.E. Hakimova este autorul autorefe-
ratului tezei de doctor cu tema „Problemele juridico-penale şi cri-
minologice ale escrocheriei săvârşite în sfera creditării bancare”,
susţinute în 2009.1 Este o lucrare ce abordează o problemă similară
cu cea analizată în lucrările lui Iu.A. Merzoghitova, V.P. Truhin şi
S.V. Voronţova, despre care am relatat mai sus. Întrebarea este, dacă
E.G. Hakimova a izbutit sau nu să imprime noutate ştiinţifică rezul-
tatelor ştiinţifice pe care le-a obţinut. Din examinarea lucrării se des-
prinde că această noutate ştiinţifică lipseşte. Pentru că autoarea se
limitează la compilarea concepţiilor altor autori, nereuşind să-şi
impună propriul punct de vedere. Multiplele neajunsuri care ţin de
calitatea ştiinţifică a lucrării provoacă îndoieli în ce priveşte posi-
bilitatea să recurgem la modelul propus de G.E. Hakimova.
O altă publicaţie ştiinţifică, datând din anul 2009, este autorefe-
ratul tezei de doctor în drept cu tema „Contracararea escrocheriei
săvârşite în sfera circulaţiei comerciale a bunurilor imobile
(cercetare criminologică)”, susţinute de A.R. Balaian. 2 Reperele
principale ale lucrării sunt: conceptele de bază şi tipurile acţiunilor
de escrocherie săvârşite în sfera circulaţiei comerciale a bunurilor
imobile; caracterizarea de drept penal a escrocheriei săvârşite în sfera
circulaţiei comerciale a bunurilor imobile; caracterizarea criminolo-
1
Хакимова Г.Е. Уголовно-правовые и криминологические проблемы мошенни-
чества в сфере банковского кредитования: Автореферат диссертации на соиска-
ние ученой степени кандидата юридических наук. – Астана, 2009.
2
Балаян А.Р. Борьба с мошенничеством в сфере оборота коммерческого недви-
жимого имущества (криминологическое исследование): Автореферат диссертации
на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 2009.

– 53 –
gică a escrocheriei săvârşite în sfera circulaţiei comerciale a bunu-
rilor imobile; prevenirea escrocheriei comise în sfera circulaţiei
comerciale a bunurilor imobile etc. Astfel, putem observa că obiectul
efectiv al cercetării este mai larg decât obiectul declarat al cerce-
tării. Atunci când A.R. Balaian efectuează analiza de drept penal,
accentuează că bunurile imobile pot reprezenta numai atunci obiec-
tul material al escrocheriei, când aceasta se concretizează în dobân-
direa ilicită a dreptului asupra bunurilor altei persoane. Prin aceasta,
A.R. Balaian adoptă aceeaşi poziţie principală pe care o are M.Iu.
Hmeliova, la care ne-am referit supra. Este importantă această luare
de poziţie, contribuind la cristalizarea opiniei noastre cu privire la
imposibilitatea evoluării bunurilor imobile în calitate de obiect mate-
rial al sustragerii. În toate celelalte privinţe, este foarte redusă posi-
bilitatea apelării la rezultatele ştiinţifice obţinute de A.R. Balaian.
Şi mai redusă este această posibilitate în cazul autoreferatului
tezei de doctor în drept cu tema „Metodica cercetării escroche-
riilor săvârşite în sfera circulaţiei ilegale a bunurilor imobile”,
autor S.V. Gorobcenko, ce datează din anul 2009. 1 Aceasta întrucât
lucrarea are ca scop principal investigarea criminalistică a unor
aspecte legate de infracţiunea de escrocherie. Din conţinutul lucrării
ne dăm seama că doar în planul analizei înşelăciunii şi abuzului de
încredere, ca părţi ale laturii obiective a escrocheriei, pot fi utile
anumite concluzii formulate de către S.V. Gorobcenko. În rest,
tangenţele sunt insignifiante cu obiectul de studiu al lucrării de faţă.
O constatare similară o putem face vizavi de autoreferatul tezei
de doctor în drept cu tema „Cercetarea escrocheriei săvârşite cu
folosirea cardurilor bancare: aspectele criminalistice şi proce-
sual penale”, autor I.M. Mişina, ce datează din anul 2009.2 În acelaşi
1
Горобченко С.В. Методика расследования мошенничеств в сфере незаконного
оборота недвижимости: Автореферат диссертации на соискание ученой степе-
ни кандидата юридических наук. – Москва, 2009.
2
Мишина И.М. Расследование мошенничества, совершенного с
использованием банковских карт, криминалистические и уголовно-
процессуальные аспекты: Автореферат диссертации на соискание ученой

– 54 –
timp, trebuie să consemnăm că în Capitolul I al lucrării sale autoa-
rea efectuează analiza de drept penal a escrocheriei săvârşite cu
folosirea cardurilor bancare. Chiar dacă asigură (în mod firesc) un
spaţiu restrâns acestei analize, I.M. Mişina reuşeşte să sugereze anu-
mite idei interesante privind delimitarea escrocheriei de infracţiu-
nea de fabricare sau punere în circulaţie a cardurilor sau a altor
carnete de plată false. Sub celelalte aspecte, este prea redusă poten-
ţialitatea de utilizare a materialului ştiinţifici respectiv în cadrul
prezentului studiu.
Lui K.V. Gorobeţ îi aparţine autoreferatul tezei de doctor în drept
cu tema „Escrocheria în conformitate cu dreptul penal al Rusiei şi
Franţei. Analiză de drept comparat”, susţinute în 2009.1 Este o
lucrare care se aseamănă după formatul său concepţional cu cel al
lucrării elaborate de Mohammed am Baidusi, la care ne-am referit
anterior. Reperele principale ale cercetării efectuate de K.V. Gorobeţ
sunt: istoricul dezvoltării reglementării răspunderii penale în legis-
laţia Federaţiei Ruse şi în cea a Franţei; locul încriminărilor privi-
toare la escrocherie în legislaţia Federaţiei Ruse şi în cea a Franţei;
elementele obiective şi subiective ale infracţiunii de escrocherie; cir-
cumstanţele agravante ale escrocheriei; metodele de săvârşire a escro-
cheriei; delimitarea escrocheriei de faptele adiacente; etapele
activităţii infracţionale în cadrul infracţiunii de escrocherie etc.
Desigur, sub aspectul cunoaşterii experienţei celor două ţări –
Federaţiei Ruse şi Franţei – în planul reglementării răspunderii
penale pentru escrocherie, lucrarea analizată prezintă o anumită
semnificaţie. Totuşi, este puţin pronunţată noutatea ştiinţifică, atunci
când ne referim la cercetarea elementelor constitutive ale infracţiunii
de escrocherie. Printre puţinele concluzii demne de remarcat,
aparţinând lui K.V. Gorobeţ, este aceea că bunurile imobile nu pot
fi transmise, sunt imutabile. Deci, nu pot constitui obiectul material
степени кандидата юридических наук. – Москва, 2009.
1
Горобец К.В. Мошенничество по уголовному праву России и Франции. Срав-
нительно-правовой анализ: Автореферат диссертации на соискание ученой степе-
ни кандидата юридических наук. – Москва, 2009.

– 55 –
al escrocheriei. În rest, celorlalte concluzii le lipseşte consistenţa
necesară, astfel încât să devină consemnabile în cadrul studiului
nostru.
Încheiem analiza materialelor ştiinţifice la tema lucrării, publi-
cate peste hotare, cu autoreferatul tezei de doctor în drept cu tema
„Manifestările infracţionale în activitatea de asigurare: analiză
şi contacarare”, susţinute în 2010 de către R.N. Borovskih.1
Autorul îşi propune ca scop: elaborarea definiţiei noţiunii de
manifestări infracţionale în activitatea de asigurare; stabilirea for-
melor manifestărilor infracţionale în activitatea de asigurare; carac-
terizarea manifestărilor infracţionale în activitatea de asigurare,
precum şi a conexiunilor dintre aceste manifestări şi alte ilegalităţi
în sfera de asigurare; evaluarea posibilităţilor de pronosticare
criminologică în sfera de asigurare; formularea recomandărilor de
perfecţionare a măsurilor de profilaxie a manifestărilor infracţio-
nale în activitatea de asigurare; studierea experienţei străine de
contracarare a manifestărilor infracţionale în activitatea de asigu-
rare; identificarea direcţiilor prioritare de optimizare a suportului
juridico-penal al unei astfel de contracarări în Federaţia Rusă.
Spre deosebire de lucrările aparţinând lui L.V. Bâkodorova şi
N.V. Bâkova, examinate mai sus, cea aparţinând lui R.N. Borovskih
atinge doar tangenţial aspectele răspunderii penale pentru escrocherie.
Din această cauză, am considerat lipsită de oportunitate apelarea, în
cadrul lucrării de faţă, la ideile şi concepţiile de factură preponderent
criminologică, prezentate în lucrarea lui R.N. Borovskih.

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice la tema lucrării


publicate în ţară

1
Боровских Р.Н. Криминальные проявления в страховой деятельности: анализ
и противодействие: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. – Тюмень, 2010.

– 56 –
În continuare, un spaţiu aparte vom acorda analizei materialelor
ştiinţifice la tema lucrării, publicate în ţară.
Înainte de toate ne vom referi la monografia „Infracţiuni
contra proprietăţii” ieşită de sub tipar în 1999, avându-l ca autor
pe S.Brînză.1
Este una dintre puţinele lucrări ştiinţifice publicate în Republica
Moldova, consacrate cercetării în ansamblu a infracţiunilor contra pro-
prietăţii (a infracţiunilor contra patrimoniului). Nemijlocit la infrac-
ţiunea de escrocherie se referă Secţiunea V (pag.158-170) din Capito-
lul III al lucrării în cauză. Se analizează cele patru elemente constitu-
tive ale infracţiunii de escrocherie: obiectul infracţiunii; latura obiecti-
vă a infracţiunii; latura subiectivă a infracţiunii; subiectul infracţiunii.
În cadrul investigaţiei, se insistă argumentat pe aceea că, în cazul
escrocheriei, victima transmite bunurile către făptuitor nu benevol,
dar cvasibenevol. Unei cercetări aprofundate sunt supuse „înşelă-
ciunea” şi „abuzul de încredere”, noţiuni desemnând una dintre
părţile faptei prejudiciabile de escrocherie. O atenţie deosebită
revine delimitării escrocheriei de faptele adiacente: încălcarea
normelor juridice civile; fabricarea sau punerea în circulaţie a
banilor falşi; fabricarea sau punerea în circulaţie a hârtiilor de
valoare false; înşelarea clienţilor; sustragerea prin abuz de serviciu;
cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere
etc. În general, trebuie să recunoaştem că interpretarea, dată se
S.Brînză noţiunilor şi termenilor ce apar în norma care incriminează
fapta de escrocherie, este de o importanţă deosebită pentru aplicarea
reuşită a acestei norme în practica judiciară, precum şi pentru
dezvoltarea ulterioară a concepţiilor vizând infracţiunile contra
patrimoniului, în general, şi infracţiunea de escrocherie, în particular.
După un deceniu de la apariţie, lucrarea în cauză continuă să fie una
din principalele componente ale bazei teoretice a studiului privind
infracţiunile contra patrimoniului. După semnificaţia sa teoretică, se
poate compara cu lucrările de format similar, aparţinând lui A.I.
1
Brînză S. Infracţiuni contra proprietăţii. – Chişinău: USM, 1999.

– 57 –
Boiţov, A.G. Bezverhov, V.P. Emelianov, S.M. Kocioi, V.I. Plohova
etc., caracterizate anterior.
Acelaşi autor – S. Brînză – a publicat în anul 2002 articolul
ştiinţific „Apărarea penală a proprietăţii în cazul infracţiunii de
escrocherie”.1
De această dată, lucrarea este dedicată exclusiv cercetării infrac-
ţiunii de escrocherie. Este o încercare de a răspunde la întrebările
acute privitoare la esenţa juridică a escrocheriei, întrebări formulate
în teoria şi practica dreptului penal. Totodată, este o exegeză critică
la adresa imperfecţiunilor de care suferea art.122 CP RM din 1961.
Se propun căi concrete de perfecţionare, în proiectatul pe atunci nou
Cod penal, a reglementării răspunderii penale pentru escrocherie. În
acest sens, sunt edifiante viziunile autorului cu privire la locul escro-
cheriei în rândul infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Aceste con-
cluzii au fost de o valoare ştiinţifică inestimabilă înaintea adoptării
noii legi penale a Republicii Moldova, influenţând într-o măsură oare-
care concepţia legislativă a componenţei de escrocherie. Desigur,
articolul ştiinţific analizat nu se ridică la nivelul autoreferatelor
tezelor de doctor consacrate examinării răspunderii penale pentru
escrocherie (autori E.V. Suslina, A.A. Pudovkin, M.Iu. Hmeliova,
O.V. Smagliuk etc.). E şi firesc: este alta dimensiunea cercetării.
În schimb, marele avantaj al acestui articol ştiinţific constă în cone-
xiunea lui maximă la necesităţile teoriei şi practicii aplicării răs-
punderii penale pentru escrocherie.
La fel din 2002 datează articolul ştiinţific al lui S.Brînză „Opinie
pe marginea unei posibile incriminări a faptei de escrocherie
computaţională”.2
Este o lucrare ştiinţifică cu caracter prospectiv, propunând argu-
mentat incriminarea distinctă în cadrul legii penale autohtone a uneia
dintre varietăţile infracţiunii de escrocherie. Se examinează ipotezele
1
Брынза С. Уголовно-правовая охрана собственности в случае мошеннического
посягательства // Закон и жизнь, 2002, nr.1, р.31-33.
2
Брынза С. Мнение по поводу возможной криминализации компьютерного мо-
шенничества // Закон и жизнь, 2002, nr.2, р.39-41.

– 58 –
posibile în care computerul poate evolua ca mijloc de săvârşire a
escrocheriei. Se prezintă considerentele ce denotă gradul mai sporit de
pericol social al escrocheriei computaţionale, în comparaţie cu cel al
unei escrocherii oarecare. Prin noutatea ştiinţifică şi actualitatea prob-
lematicii abordate, publicaţia ştiinţifică analizată se distinge de majori-
tatea publicaţiilor similare apărute la momentul respectiv. Dacă ar fi să
facem o comparaţie cu lucrările lui L.M. Isaeva şi S.S. Medvedev,
consacrate unei tematici apropiate, constatăm că S.Brînză a reuşit să
asigure un suport ştiinţific mai durabil investigaţiei sale. În afară de
aceasta, scopul lucrării sale constă în elaborarea de recomandări nece-
sare optimizării interpretării şi aplicării anume în Republica Moldova
a răspunderii pentru escrocheria computaţională.
La publicaţiile ştiinţifice vizând tema studiului de faţă poate fi
raportată şi lucrarea lui A.Borodac, intitulată „Manual de drept
penal. Partea Specială”, datând din anul 2004.1
Nemijlocit la infracţiunea de escrocherie se referă compartimen-
tul 2.7 din Capitolul VII al lucrării. Având un obiectiv preponderent
formativ-didactic, cercetarea infracţiunii de escrocherie nu este des-
făşurată, autorul rezumându-se la punctarea celor mai esenţiale con-
diţii în care se aplică răspunderea pentru escrocherie: caracteristice
acţiunii de dobândire ilicită; conţinutul noţiunilor „înşelăciune” şi
„abuz de încredere”; agravarea răspunderii pentru infracţiunea de
escrocherie etc. Semnificaţia ştiinţifică a materialului în cauză este
relativ redusă, neputând influenţa considerabil asupra polemicii
ştiinţifice în doctrina penală a Republicii Moldova.
Mai pronunţată este componenţa ştiinţifică a lucrării intitulate
„Drept penal. Partea Specială”, avându-i ca autori pe S.Brînză,
X.Ulianovski, V.Stati şi alţii, publicată în 2005. 2
Într-un spaţiu comparativ mai larg (comparativ cu cel al lucrării
aparţinând lui A.Borodoc) cercetării sunt supuse următoarele prob-
1
Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. – Chişinău: Tipografia
Centrală, 2004.
2
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău:
Cartier, 2005.

– 59 –
leme: pericolul social al escrocheriei şi oportunitatea incriminării
faptei de escrocherie; structura şi conţinutul obiectului juridic special
al infracţiunii de escrocherie; caracteristicile obiectului material al
escrocheriei; structura şi conţinutul laturii obiective a infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM; analiza noţiunilor „înşelăciune” şi „abuz
de încredere”; caracteristicile elementelor constitutive subiective ale
infracţiunii de escrocherie. Studiul conţine polemică ştiinţifică şi are
la bază o analiză argumentativă. Materialul este prezentat într-o con-
secutivitate logică, urmărindu-se investigarea de la general la parti-
cular a celor mai importante probleme legate de răspunderea penală
pentru escrocherie. Luând în consideraţie formatul didactico-forma-
tiv al lucrării, suntem de părere că analiza ştiinţifică a fost efectuată
la un nivel suficient. Suficient pentru a avea un anumit impact asupra
dezvoltării discuţiei ştiinţifice cu privire la natura juridică a infracţiu-
nii prevăzute la art.190 CP RM
Următoarea publicaţie ştiinţifică, pe care o consemnăm, este
monografia „Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului”, autor
S.Brînză, publicată în 2005.1
În mod special, la infracţiunea de escrocherie se referă §2 „Infrac-
ţiuni contra patrimoniului săvârşite prin fraudă (abuz sau amăgire)”
din Secţiunea II a Capitolului III al acestei lucrări. Desigur,
principala atenţie se acordă investigării obiectului juridic şi a obiec-
tului material ale infracţiunilor contra patrimoniului săvârşite prin
fraudă (inclusiv ale infracţiunii de escrocherie). Însă, în subsidiar, se
examinează şi alte probleme ce ţin de răspunderea penală pentru
escrocherie: înţelesul noţiunilor „abuz” şi „amăgire”; caracterul cvasi-
binevol al transmiterii bunurilor de către victimă făptuitorului etc.
Concluziile privind aceste aspecte sunt de o semnificaţie ştiinţifică
incontestabilă, având la bază o laborioasă argumentare, o temeinică
selecţie a celor mai notorii viziuni în materie, precum şi un mod de
expunere care predispune la discuţie. Prin formularea unor principii

1
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. – Chişinău: Tipografia
Centrală, 2005.

– 60 –
şi concepte noi, menite să impulsioneze dezvoltarea teoriei şi prac-
ticii dreptului penal, lucrarea în cauză constituie o veritabilă „piatră
de temelie” a analizei ştiinţifice a obiectului escrocheriei, dar şi a
altor aspecte legate de răspunderea penală pentru această infracţiune.
În fine, dar nu în ultimul rând, la tema prezentei lucrări se referă
articolul ştiinţific „Metodele de săvârşire a escrocheriei, formele
şi mijloacele înşelăciunii utilizate în cadrul escrocheriei”, apărut
de sub tipar în 2006, autori X.Ulianovschi şi S.Vozniuc.1
Se înscrie în rândul puţinelor publicaţii ştiinţifice având în vizor
investigarea nemijlocită a problematicii infracţiunii de escrocherie.
Prin metodele ştiinţifice aplicate, prin suportul teoretic, lucrarea în
cauză reprezintă o contribuţie substanţială la elaborarea în doctrina
penală autohtonă a concepţiei calificării faptelor în conformitate cu
art.190 CP RM. Comparativ cu publicaţia lui D.N. Kurbanova (pe
care am caracterizat-o mai sus), cercetarea este mai aprofundată,
propunându-se soluţii concrete pentru fiecare din modalităţile faptice
ale înşelăciunii. Lucrarea are suficientă valoare ştiinţifică, ajutând la
relevarea esenţei juridice a infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.

1
Ульяновски К., Вознюк С. Способы совершения мошенничества, формы и
средства мошеннического обмана // Probleme actuale de prevenire şi combatere a
criminalităţii. Anuar ştiinţific. – Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al
Republicii Moldova, 2006.

– 61 –
CAPITOLUL II

EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII RĂSPUNDERII PENTRU


INFRACŢIUNEA DE ESCROCHERIE ÎN LEGEA PENALĂ A
REPUBLICII MOLDOVA ŞI ÎN LEGISLAŢIILE PENALE STRĂINE

2.1. Analiza juridico-istorică a reglementărilor


privitoare la infracţiunea de escrocherie
Normele dreptului penal au menirea de a reflecta priorităţile
apărării penale a ordinii de drept la o etapă anume a dezvoltării
sociale. Pentru apariţia în legea penală a normei privind răspunde-
rea pentru o faptă sau alta, este necesară apariţia unor premise care
ar justifica atribuirea caracterului de ilicit infracţional acelei fapte.
În acest sens, în literatura de specialitate termenul „incriminare”
desemnează prevederea unei activităţi neconvenabile ca infracţiune,
adică „creatio criminis sub specie juris”.1 În context, ne intere-
sează una din varietăţile incriminării. Şi anume: incriminarea nouă,
alias „calificarea printr-o normă juridică penală ca infracţiune a unei
fapte care nu fusese anterior incriminată sub nici o formă”. 2 Aceasta
deoarece normele penale cu privire la înşelăciune în sfera patrimo-
nială încep să-şi facă apariţia abia odată cu răspândirea raporturilor
contractuale, având la bază diviziunea socială a muncii, relaţiile
bani-marfă-bani, dezvoltarea comerţului şi a altor elemente ale eco-
nomiei de piaţă.
1
Bărcănescu D. Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii. – Bucureşti: ALL Beck,
2005, p.17.
2
Boroi A., Gorunescu M., Popescu M. Dicţionar de drept penal. – Bucureşti: ALL Beck,
2004, p.154.

– 62 –
Cu această ocazie, iată ce afirma I.Ia. Foiniţki în 1916: „Din
actuala perspectivă, înşelăciunea în sfera patrimonială reprezintă o
infracţiune relativ recentă, un produs al circuitului economic aflat
în ascensiune. În perioadele istorice precedente au existat doar regle-
mentări cu caracter germinativ, consacrate utilizării unităţilor de
măsură false, falsificării mărfurilor, cametei etc. Însă, la moment,
s-a constituit o reglementare generică a înşelăciunii în sfera patri-
monială. Iar faptele incidente acesteia se atestă în practică tot mai
des”.1 Din aceste considerente, nu putem fi de acord cu poziţia lui
L.R. Ghileazova: „În calitate de metodă de sustragere a bunurilor,
înşelăciunea este cunoscută încă de legiuitorul Romei Antice. Acesta
a formulat definiţia noţiunii de escrocherie, precum şi a diferenţiat
varietăţile faptei de escrocherie”.2
Considerăm prea categorică această viziune. În continuare vom
prezenta argumentele de rigoare.
La baza concepţiei moderne a escrocheriei se află noţiunea de
dol (dolus), cunoscută din dreptul roman. Însă, natura juridică a
dolului este la o distanţă prea mare de natura juridică a escrocheriei.
Dovadă este şi faptul că, actualmente, noţiunea de dol desemnează
unul dintre viciile de consimţământ, care se pot atesta la încheierea
unei convenţii. Deci, are o semnificaţie doar pentru dreptul privat,
nu şi pentru dreptul penal.
Or, dolul a fost văzut de către romani ca un delict privat, nu ca
un delict public. După Ulpianus, dolul se exprimă în mijloacele
viclene prin care o parte determină pe cealaltă sa facă un act juri-
dic.3 La rândul său, Cicero susţine că dolul constă în a simula ceva

1
Фойницкий И.Я. Курс уголовного права. Часть Особенная. Посягательства лич-
ные и имущественные / Под ред. А.А. Жижиленко. – Петроград: Юридическое
общество при Петроградском университете, 1916, p.149.
2
Гилязова Л.Р. Понятие мошенничества: ретроспективный анализ // Юридические
науки. Фундаментальные исследования, 2006, nr.6 // http//fr.rae.ru/raefs/2006/06/
2006_06_05.pdf
3
Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa-Universul, 1993, p.329.

– 63 –
şi a face altceva.1 Sub acest aspect, în anul 66 î.e.n., pretorii legife-
rează posibilitatea reparării prejudiciului, cauzat pe calea înşelăciu-
nii, prin intermediul lui actio doli. Bineînţeles, această acţiune avea
un caracter exclusiv de drept privat.
Pe parcursul timpului, a fost remarcată eficienţa redusă a acestei
măsuri de prevenire a înşelăciunii în sfera patrimonială. De aceea,
s-a recurs la introducerea unui mijloc de reprimare mai riguroasă.
Însă, la fel sub forma unei acţiuni civile, denumite persecutio stellio-
natus. În opinia lui V.V. Hiliuta, apariţia unui asemenea mijloc s-a
datorat mai cu seamă dezvoltării raporturilor ipotecare, presupunând,
din partea unor subiecte de rea credinţă, supunerea aceluiaşi bun
imobil ipotecii în raport cu mai multe persoane. 2
Mai târziu, sub incidenţa lui persecutio stellionatus intră şi alte
fapte: recuperarea frauduloasă a bunului gajat; achitarea datoriei prin
punerea la dispoziţie a unui bun gajat; gajarea unui bun străin; fal-
sificarea mărfurilor; reţinerea bunului vândut sub pretextul neachi-
tării valorii lui de către cumpărător etc. În continuare, pe tot parcur-
sul evoluţiei dreptului roman, persecutio stellionatus a reprezentat
mijlocul subsidiar de prevenire a înşelăciunii în sfera patrimonială.
Mijloc aplicat în acele cazuri în care nu-şi dovedea eficacitatea actio
doli, mijlocul de bază.
În evoluţia ulterioară a reglementării răspunderii pentru escro-
cherie, dreptul roman şi-a păstrat influenţa covârşitoare. În legătură
cu aceasta, are dreptate P.Ionescu-Muscel, când afirmă că „obiceiul
pământului” şi influenţa ce au exercitat-o legile bizantine şi cele
romane au determinat la noi primele înjghebări de justiţie. 3
Prima lege laică oficială, promulgată şi învestită cu autoritatea
legală de a fi aplicată pe întreg teritoriul Moldovei, este Pravila

1
Molcuţ E., Oancea D. Drept roman, p.329.
2
Хилюта В.В. Мошенничество в историко-правовом аспекте // Академия управ-
ления ТИСБИ // www.tisbi.ru/science/vestnik/2008/issue2/Low/Hiluta.htm
3
Ionescu-Muscel P. Istoria dreptului penal român. – Bucureşti: Revista Positivă pe-
nală şi penitenciară, 1931, p.59.

– 64 –
lui Vasile Lupu, tipărită la Iaşi în 1646. De menţionat că, după
D.V. Firoiu, printre izvoarele acestei Pravile se numără „Praxis et
theoricae criminalis”, tratat de drept penal al juristului Prosper
Farinaccius, o prelucrare doctrinară după legile împăratului roman
Justinian.1
Cu toate acestea, se schimbă atitudinea faţă de reglementarea
răspunderii pentru înşelăciune în sfera patrimonială. Încă din epoca
aplicării dreptului cutumiar, se consolidase tendinţa de a pedepsi
orice faptă prin care s-a adus vătămare cuiva. Treptat, pe măsura
sporirii autorităţii statului, simpla compoziţie a fost înlocuită printr-
un sistem de pedepse de drept public.
La concret, în Pravila lui Vasile Lupu, înşelăciunea se pedepsea
conform §57: „Ceia ce vor avea mierţă sau veadre sau alte măsuri
hicleani, mai decât cum au fost obiceaiul de vac, pre aceştia foarte
să-i cearte cu bătae, ca pre nişte păgâni şi oameni necredincioşi ce
sânt”.2 Pe marginea acestei reglementări, putem face următoarele
observaţii:
1) conceptul de bază al înşelăciunii în sfera patrimonială pune
accentul deja pe necesitatea ocrotirii relaţiilor patrimoniale împo-
triva unor abuzuri ale participanţilor la tranzacţii, admise în detri-
mentul patrimoniului altor participanţi;
2) conceptul respectiv încă nu este într-atât de evoluat, astfel
făcându-se o confuzie între ceea ce astăzi, potrivit legii penale în
vigoare, numim „escrocherie” şi „înşelarea clienţilor”;
3) împotriva înşelăciunii se aplicau pedepse corporale, nu pecu-
niare. Astfel, sub aspectul tratamentului sancţionator, înşelăciunea
era practic echivalată cu infracţiunile contra persoanei.
Am spus mai sus „conceptul de bază al înşelăciunii în sfera
patrimonială”. Aceasta întrucât în alte norme ale Pravilei lui Vasile
Lupu şi-au găsit reglementarea unele variante ale faptei respective:

1
Firoiu D.V. Istoria statului şi dreptului românesc. – Iaşi: Chemarea, 1993, p.99.
2
Carte românească de învăţătură. Ediţie critică. – Bucureşti: Editura Academiei, 1961,
p.60.

– 65 –
a) înşelăciunea privitoare la persoana făptuitorului (§146);
b) înşelăciunea privind rambursarea sumei împrumutului (§137);
c) înşelăciunea privind executarea contractului de depozit (§139)
etc.
Este simptomatic că în toate aceste reglementări se conţin for-
mulări de tipul: „pre acesta ca pre un fur să-l pedepsească”, „să să
cearte ca un fur” etc. Ceea ce indică asupra unei concluzii extrem
de importante: de la început, înşelăciunea în sfera patrimonială a
fost privită ca o faptă înrudită cu furtul; ca o faptă care, alături de
furt, vor forma ulterior (împreună cu alte fapte conexe) conceptul
generic al sustragerii.
Această concluzie a noastră vin s-o confirme prevederile apli-
cate într-un alt context istoric, în vederea apărării patrimoniului
împotriva faptei de escrocherie.
Astfel, odată cu intrarea în 1812 a teritoriului dintre Prut şi
Nistru în componenţa Imperiului Rus, devin funcţionale legiuirile
ruseşti. În primul rând, în conjunctura examinată, ne referim la
Ucazul „Despre judecarea şi pedepsele pentru hoţia de diferite
tipuri şi despre înfiinţarea caselor de lucru în toate guberniile”,
adoptat la 3.04.1781.
În conformitate cu acest ucaz, erau deosebite trei forme de hoţie:
furt, jaf şi escrocherie. Iar noţiunea de hoţie avea rolul de prototip
al noţiunii de sustragere.
Însă, conceptul de escrocherie era definit într-o manieră mult
prea largă, în comparaţie cu conceptul corespondent din legea penală
în vigoare. Pe lângă accepţiunea de dobândire a bunurilor străine
pe calea înşelăciunii, escrocheria presupunea şi alte două modalităţi:
1) sustragerea prin surprindere a bunurilor străine, atunci când
făptuitorul îşi pune în valoare abilitatea, dibăcia, rapiditatea acţiu-
nilor şi alte asemenea dexterităţi;
2) furtul de buzunar.
Aceasta transpare din definiţia noţiunii de escrocherie în ucazul
nominalizat mai sus: „care, într-un târg sau într-un alt loc cu aflux

– 66 –
de persoane, va scoate ceva din buzunarul cuiva, ori va lua sau va
duce cu sine ceva prin înşelăciune sau inopinat de la cineva, ori va
tăia poala de la haină, ori va smulge cuşma, ori, în timpul în care
cumpără ceva, nu va achita preţul cumpărăturii şi va dispărea, ori
prin înşelare va vinde sau va da cuiva un lucru falsificat ca pe un
bun veritabil, ori va înşela la cântar sau la măsurare, ori va obţine
un bun străin prin înşelare, fără a avea acordul posesorului acelui
bun”.1
Din analiza acestei reglementări, putem desprinde următoarele
concluzii:
1) ca şi în conformitate cu Pravila lui Vasile Lupu, înşelarea
clienţilor nu este decât o varietate a escrocheriei;
2) escrocheria este privită ca imposedare realizată în lipsa acor-
dului victimei; aceasta chiar dacă în aparenţă victima îi transmite
benevol bunurile sale făptuitorului.
Prin prisma acestui ultim aspect, este cazul să remarcăm că, la
momentul istoric respectiv, a fost conştientizat ceea ce unii nu au
putut realiza nici astăzi. Or, de exemplu, la pct.15 al Hotărârii Ple-
nului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004,
se menţionează: „Este necesar ca instanţele judecătoreşti să ia în
consideraţie că în cazul escrocheriei (art.190 CP RM) victima
transmite benevol (sublinierea ne aparţine – n.a.) bunurile către
făptuitor, sub influenţa înşelăciunii sau a abuzului de încredere”. 2
În altă ordine de idei, reglementarea răspunderii penale pentru
escrocherie s-a realizat ulterior prin intermediul art.2172-2187 al
Codului de pedepse criminale şi corecţionale al Imperiului rus,
alcătuind Secţiunea IV „Despre hoţia-escrocherie” a Capitolului III
din Diviziunea XII. Astfel, se face remarcată continuitatea de care

1
Уголовное право. Часть Особенная / Под общ. ред. Голякова И.Т., Вышинской
З.А., Дурманова Н.Д., Исаева М.М. – Москва: Юриздат, 1943, р.215.
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.

– 67 –
dă dovadă legiuitorul rus în a considera escrocheria una din for-
mele sustragerii.
De altfel, această concepţie rezultă chiar din definiţia legală a
noţiunii de hoţie-escrocherie, formulată în art.2172 al Codului de
pedepse criminale şi corecţionale: „Hoţia-escrocherie constituie
orice luare ilegală a banilor sau a altor bunuri mobile, săvârşită prin
intermediul înşelăciunii”.1
Astfel, legiuitorul însuşi a stabilit că numai bunurile mobile pot
reprezenta obiectul material al hoţiei-escrocherie. În acest mod, şi-a
pierdut valabilitatea una din afirmaţiile făcute de către I.Ia. Foiniţki:
„Obiectul ei (al hoţiei-escrocherie – n.a.) material poate fi nu doar
averea mobiliară, dar şi cea imobiliară; nu numai obiectele materiale
concrete ale conţinutului patrimonial, dar şi drepturile asupra averii”.2
În acelaşi timp, A.Lohviţki stabileşte just specificul escroche-
riei în raport cu celelalte forme ale hoţiei (sustragerii), punând
accentul pe particularităţile acţiunii adiacente din compoziţia faptei
prejudiciabile, nicidecum pe aspectul fizic al obiectului material:
„Când bunurile mobile sunt luate nu cu violenţă, nu clandestin, dar
prin intermediul înşelăciunii, atunci această infracţiune se numeşte
escrocherie”.3 În acelaşi context, are dreptate V.V. Hiliuta care
observă că, spre deosebire de reglementările anterioare, art.2172 al
Codului de pedepse criminale şi corecţionale vizează înşelăciunea
ca pe o parte integrantă a faptei de escrocherie, care nu este legată
în nici un fel cu furtul.4

1
Oтветственность за корыстные посягательства против собственности / Под
ред. Кочои С.М. – Москва: Юристъ, 1998, р.22.
2
Фойницкий И.Я. Курс уголовного права. Часть Особенная. Посягательства лич-
ные и имущественные, p.154.
3
Лохвицкий А. Уголовное право. Курс. – Санкт-Петербург: Скоропечатня Ю.О.
Шрейера, 1871, р.677.
4
Хилюта В.В. Мошенничество в историко-правовом аспекте // www.tisbi.ru/
science/ vestnik/ 2008/issue2/Low/Hiluta.htm

– 68 –
În Codul penal rus din 22.03.1903, escrocheriei îi este consac-
rat un capitol întreg – Capitolul XXXIII. În art.591 al Codului penal
sunt consemnate trei modalităţi ale infracţiunii de escrocherie:
1) luarea ilegală a bunurilor mobile străine pe calea înşelăciu-
nii, în scopul însuşirii;
2) luarea ilegală a bunurilor mobile străine pe calea înşelării la
măsurătoare sau la cântar, ori a altei înşelăciuni privitoare la canti-
tatea ori calitatea bunurilor cu ocazia vânzării-cumpărării sau a unei
alte convenţii oneroase, săvârşită în scopul însuşirii;
3) determinarea, pe calea înşelăciunii, la cedarea unui drept pa-
trimonial sau la încheierea unei convenţii patrimoniale nerentabile,
comisă în scopul de a-şi procura sieşi ori altei persoane un folos
patrimonial.1
Analiza ne arată că legiuitorul continuă să scoată în evidenţă
apartenenţa escrocheriei la sustragere. De această dată, ca element
de noutate este indicat scopul infracţiunii – scopul însuşirii – defini-
toriu pentru înţelegerea esenţei noţiunii de sustragere. Prin aceasta,
de fapt, se doreşte a deosebi escrocheria de una din faptele adiacente
căreia îi lipseşte scopul însuşirii. La concret, se începe a prefigura
distingerea legislativă a escrocheriei faţă de fapta care, în legea pe-
nală în vigoare, se numeşte „cauzarea de daune materiale prin înşelă-
ciune sau abuz de încredere”, faptă prevăzută la art.196 CP RM.
Or, în textul art.196 CP RM se conţine sintagma „dacă fapta nu
constituie o însuşire”.
O altă concluzie, care se impune, este că distingerea celor trei
modalităţi ale infracţiunii de escrocherie constituie primul pas spre
incriminarea ulterioară distinctă, nomen juris, a trei fapte, în locul
unei singure.
De asemenea, atrage atenţia cea de-a treia modalitate a infrac-
ţiunii prevăzute la art.591 al Codului penal. De această dată, legiui-
torul nu mai insistă asupra caracteristicii de mobilitate a bunului care

1
Ответственность за корыстные посягательства против собственности, p.32.

– 69 –
reprezintă obiectul material al escrocheriei. În legătură cu aceasta,
pare să aibă dreptate S.A. Eliseev, care susţine că legiuitorul rus din
1903, reieşind din necesitatea proteguirii relaţiilor patrimoniale
împotriva oricărei manifestări de rea-credinţă, a raportat la obiectul
material al escrocheriei nu doar bunurile mobile, dar şi alte valori
patrimoniale, precum şi drepturile asupra acestora. 1 Prin aceasta,
modalitatea examinată a faptei specificate la art.591 al Codului
penal rus din 1903 aminteşte mult de însuşirea dreptului asupra
averii ori a altor foloase cu caracter material, modalitate a
infracţiunii prevăzute la art.149 al Codului penal al RSSM, adoptat
la 24.03.1961.2
În altă privinţă, suscită interes că în Codul penal rus din 1903
abuzul de încredere nu are nici o legătură cu infracţiunea de escro-
cherie. Din definiţia legislativă a abuzului de încredere, formulată
în art.577 al legiuirii menţionate, ne putem da seama că delapidarea
averii străine (infracţiune prevăzută la art.191 CP RM) este, de fapt,
succesoarea abuzului de încredere: „cauzarea ilegală intenţionată a
prejudiciului patrimonial de către o persoană având obligaţia să
asigure interesele patrimoniale lezate şi să aibă grijă de ele pe calea
gestionării corespunzătoare a averii străine, obligaţii pe care le-a
tratat cu lipsă de fidelitate şi loialitate”. 3 Din această perspectivă,
par a fi mai explicite propunerile unor doctrinari moderni 4 (pe care
le vom analiza în capitolele următoare ale lucrării de faţă) de a eli-
mina referirea la abuzul de încredere din definiţia legală a noţiunii
1
Елисеев С.А. Преступления против собственности по Уголовному Уложению
1903 г. // Сибирский Юридический вестник, 2001, nr.4 // http:law.isu.ru/ru/
science/vestnik/index.html
2
Вештиле Советулуй Супрем ал РССМ, 1961, nr.10.
3
Уголовное Уложение 22 марта 1903 г. С мотивами, извлеченными из объясни-
тельной записки редакционной комиссии, Представления Министерства в Го-
сударственный Совет и журналов – особого совещания, особого присутствия
департаментов и общего собрания Государственного Совета. – Санкт-Петер-
бург: Издательство Н.С. Таганцева, 1904, р.833.
4
Безверхов А.Г. Имущественные преступления. – Самара: Самарский универ-
ситет, 2002, р.276-280.

– 70 –
de escrocherie, tocmai pentru a face mai clară linia de demarcare
dintre escrocherie şi delapidarea averii străine.
Sub un alt aspect, vom menţiona că în perioada 1918-1940 pe
teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aplicat dreptul penal român.
Avem în vedere înainte de toate Codul penal român din 1865.
În special, interesează prevederile Secţiunii V „Înşelăciunea sau
escrocheria” (art.332-342) a Capitolului II din Titlul IV al numitei
legiuiri. Deşi legiuitorul român utilizează în denumirea respectivei
secţiuni conjuncţia disjunctivă „sau”, nu există temeiuri a afirma
că, în accepţiunea Codului penal român din 1865, înşelăciunea şi
escrocheria nu sunt decât două variante ale aceleiaşi fapte infracţio-
nale. Diferite erau doar împrejurările în care se realiza această faptă.
Astfel, în art.332 al Codului penal român din 1865 este definită no-
ţiunea de înşelăciune: „Acela care, în vedere de a împărtăşi folos,
face să nască o amăgire în paguba averii altuia, sau făcând să
treacă de adevărate fapte mincinoase, sau prefăcând în mincinoase
fapte adevărate ori suprimându-le de tot, este culpabil de înşelă-
ciune”.1
La rândul său, escrocheria este sancţionată în conformitate cu
alin.1 art.334 al Codului penal român din 1865: „Cel ce va între-
buinţa sau nume, sau calităţi mincinoase, sau uneltiri viclene, ca să
înduplece pe oameni a crede vreo întreprindere mincinoasă, vreo
putere sau vreun credit închipuit, ori ca să facă a se naşte speranţa
sau temerea vreunei izbutiri, vreunei nenorociri, sau a vreunei întâm-
plări chimerice, şi print-aceasta va amăgi pe cineva să-i dea bani,
mobile sau obligaţiuni, dispoziţiuni, bileturi, promisiuni, chitanţe sau
înscrieri liberatoare, şi prin vreunul dintr-acele mijloace, va lua sau
va cerca să ia, cu viclenie, toată sau parte din averea altuia...”. 2
Surprinde că escrocheria este prevăzută în acelaşi articol al
legii penale, în care la alineatul 3 se stabileşte răspunderea pentru
1
Hamangiu C. Codul general al României. Legi uzuale. Vol.I. Codul penal. – Bucu-
reşti, 1914, p.840.
2
Ibidem, p.841.

– 71 –
infracţiunea de şantaj. Mai mult, într-o explicaţie judiciară a vremii,
şantajul se propune a fi considerat o variantă a escrocheriei. 1 Ceea
ce denotă anumite confuzii terminologice vizând natura juridică a
escrocheriei. În actualele condiţii, ar stârni nedumerire folosirea dis-
junctivă, pe poziţii de egalitate, a termenilor „înşelăciune” şi „escro-
cherie”. Aceasta pentru că înşelăciunea este parte integrantă a escro-
cheriei. Cu atât mai puţin, de lege lata, şantajul nu are cum să evo-
lueze pe post de variantă a escrocheriei. De fapt, apelând la rigurozi-
tatea juridică, nu avea cum să fie variantă a escrocheriei nici potrivit
Codului penal român din 1865. Dintr-o nefericită şi accidentală întâm-
plare, cele două fapte, mult diferite una de cealaltă, au ajuns a fi incri-
minate sub auspiciul aceluiaşi articol al legii penale. Nimic mai mult.
În ordine cronologică, următorul act legislativ, dedicat, printre
altele, reglementării răspunderii pentru escrocherie pe teritoriul
actual al Republicii Moldova, este Codul penal român din 1937.2
Faţă de legiuirea anterioară, Codul penal român din 1937 se
distinge printr-o statuare mai sistematizată şi mai elaborată a preve-
derilor normative vizând escrocheria.
Astfel, art.537-555 ale Codului penal român din 1937 stabileau
răspunderea pentru delictele contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii. Apărării penale împotriva înşelăciunii îi este consacrată o
secţiune aparte a legii penale, reprezentată de art.549-554. În art.549
al Codului penal român din 1937 definiţia noţiunii de înşelăciune
şi-a păstrat în linii mari configuraţia pe care a avut-o în art.332 al
Codului penal român din 1865. A fost înlăturată dihotomia neadecvată
„înşelăciune”-„escrocherie”. Ceea ce în legiuirea anterioară era denu-
mit „escrocherie”, în Codul penal român din 1937 a devenit circums-
tanţa agravantă a înşelăciunii, specificată la alin.2 art.549. Agravanta
era funcţională dacă, pentru comiterea înşelăciunii, făptuitorul între-
buinţează nume, calităţi mincinoase sau alte mijloace frauduloase.

1
Papadopolu M.I. Codul legilor penale române adnotate. – Bucureşti: Tipografiile ro-
mâne unite, 1932, p.333.
2
Monitorul Oficial al României, 1936, nr.65.

– 72 –
În acelaşi timp, la art.550 al Codului penal român din 1937
se prevedea răspunderea pentru varianta calificată a înşelăciunii.
Variantă aplicabilă în ipoteza în care înşelăciunea era săvârşită:
1) de un funcţionar public, avocat, mandatar sau funcţionar pri-
vat, în exerciţiul funcţiunii sau mandatului său;
2) de o persoană care a simulat calitatea de funcţionar public.
Prima împrejurare din cele menţionate mai sus are vădite similari-
tăţi cu circumstanţa agravantă „cu folosirea situaţiei de serviciu” a in-
fracţiunii de escrocherie, consemnată la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM.
Cât priveşte cea de-a doua împrejurare, remarcăm anumite afinităţi cu
infracţiunea specificată la art.351 CP RM, presupunând uzurparea de
calităţi oficiale, însoţită de săvârşirea pe această bază a altei infracţiuni.
În fine, în norme distincte ale Codului penal român din 1937
sunt incriminate anumite variante speciale ale înşelăciunii:
1) înşelăciunea în convenţiuni (art.551);
2) înşelăciunea în emigraţiune (art.552);
3) înşelăciunea pentru cecuri (art.553);
4) înşelăciunea contra asigurătorului (art.554).
În acest mod, legiuitorul reliefează implicit acele segmente ale
vieţii sociale care sunt mai expuse în faţa pericolului săvârşirii
escrocheriei şi care necesită o protecţie specială.
Este notabil că, într-o altă secţiune a legii penale române din
1937, se stabilea răspunderea pentru delictul de exploatare a slăbi-
ciunilor persoanelor incapabile. Concepţie pe deplin justificată, pentru
că, aşa cum vom putea vedea în capitolele următoare ale lucrării de
faţă, doar în aparenţă înşelăciunea are printre modalităţile sale ex-
ploatarea slăbiciunilor persoanelor incapabile.
O altă observaţie ţine de faptul că, asemănător cu cele reglemen-
tate de Codul penal rus din 1903, abuzul de încredere este o faptă
distinctă (care nu are nici o legătură cu fapta de înşelăciune), speci-
ficată la art.537 al Codului penal român din 1937. Nu are legătură,
deoarece, prin esenţa sa juridică, se apropie de fapta de delapidare a
averii străine, aşa cum o cunoaştem reglementată de art.191 CP RM.

– 73 –
Într-un alt registru, vom menţiona că, între 1924-1961, pe terito-
riul RASSM, iar apoi pe cel al RSSM, s-a aplicat legislaţia penală
ucraineană.
În primul rând, ne referim la Codul penal al RSS Ucrainene
din 23.08.1922. Conform art.187 al acestui act legislativ, prin
„escrocherie” se înţelegea obţinerea averii sau dreptului asupra
averii pe calea abuzului de încredere sau a înşelăciunii, comisă în
scop de înavuţire.1 Această concepţie are ca puncte de reper defini-
ţia legală a noţiunii de escrocherie, formulată în art.591 al Codului
penal rus din 1903. Totodată, ca element de noutate apare abuzul de
încredere, perceput de acum încolo ca una dintre cele două
modalităţi ale acţiunii adiacente din cadrul faptei prejudiciabile de
escrocherie. Este consemnabil că şi actualmente această concepţie
marchează conţinutul normativ al infracţiunii de escrocherie, în con-
formitate cu art.190 CP RM.
Abuzul de încredere a încetat să mai fie o componenţă de
infracţiune aparte. În schimb, în art.185 al Codului penal al RSS
Ucrainene a fost incriminată fapta de însuşire, presupunând, ca
modalitate de realizare, delapidarea averii străine.
Este remarcabil că în nota la art.187 al Codului penal al RSS
Ucrainene este definită noţiunea de înşelăciune: „Înşelăciunea este
fie comunicarea de date false, fie ascunderea cu bună-ştiinţă a unor
circumstanţe, a căror comunicare era indispensabilă”. Şi astăzi, acest
model de definire dihotomică (în înşelăciune activă şi înşelăciune
pasivă) a noţiunii de înşelăciune îşi păstrează actualitatea, fiind cvasi-
unanim acceptat de doctrina penală din întreg spaţiul postsovietic.

La următoarea etapă istorică, sub Codul penal al RSS Ucrainene


din 6.06.1927, conform art.187, prin „escrocherie” se înţelege „abu-
zul de încredere sau înşelăciunea, săvârşită în scopul obţinerii averii

1
Сборник документов по истории уголовного законодательства СССР и РСФСР
1917-1952 гг. – Москва, 1953, р.137.

– 74 –
sau a dreptului asupra averii, sau a altor beneficii personale”.2 Putem
observa o anumită schimbare a accentelor în definiţia noţiunii de
escrocherie, în raport cu definiţia similară din legea penală anterioară:
1) beneficiile personale de orice gen deveneau obiect imaterial
al escrocheriei;
2) escrocheria se considera consumată din momentul realizării
abuzului de încredere sau a înşelăciunii, nu din momentul obţinerii
bunurilor victimei;
3) scopul escrocheriei era conceput ca fiind obţinerea averii, nu
înavuţirea (însuşirea; sustragerea).
Datorită acestor metamorfoze, sfera de aplicare a reglementării
privind escrocheria s-a extins mult. În acelaşi timp, a fost „diluată”
natura de sustragere a infracţiunii de escrocherie. Noţiunea de escro-
cherie a obţinut conotaţii inedite, deloc specifice profilului identitar
al acestei infracţiuni. În mare parte, factorii cauzali ai acestei reacţii
a legiuitorului din acea vreme constau în desfăşurarea în URSS a
aşa-numitei „Noii Politici Economice”, implicând liberalizarea co-
merţului şi a altor servicii în sectorul privat al economiei.
În alt context, la 24.03.1961, Sovietul Suprem al RSSM a adop-
tat Legea RSSM despre aprobarea Codului penal al RSSM. În
acest fel, pe teritoriul actual al Republicii Moldova a încetat să
acţioneze legislaţia penală ucraineană.
În Codul penal din 1961, potrivit cu realităţile sociopolitice ale
acelui moment, răspunderea pentru infracţiunile contra proprietăţii
era stabilită în două capitole ale Părţii Speciale. Nu în unul singur.
Corespunzător, la art.122 al Codului penal din 1961, făcând parte
din Capitolul III „Infracţiuni contra proprietăţii socialiste”, prin
„escrocherie” se înţelegea însuşirea (a se citi – sustragerea) averii
de stat sau obşteşti prin înşelăciune sau abuz de încredere. La art.149
al Codului penal din 1961, făcând parte din Capitolul V „Infracţiuni
contra proprietăţii personale a cetăţenilor”, prin „escrocherie” se
2
Сборник документов по истории уголовного законодательства СССР и РСФСР
1917-1952 гг., p.285.

– 75 –
avea în vedere însuşirea averii personale sau a dreptului asupra
acesteia, sau a altor foloase cu caracter material, prin înşelăciune
sau abuz de încredere.
În acest fel, se poate observa că, în funcţie de tipul de proprie -
tate ocrotită penalmente (deci, în funcţie de obiectul juridic generic),
erau determinate diferenţiat limitele de aplicare a escrocheriei în
conformitate cu art.122 şi 149 ale Codului penal din 1961. Nici drep-
tul asupra averii, nici alte foloase cu caracter material, nu au consti-
tuit obiectul de influenţare nemijlocită infracţională al escrocheriei,
în ipoteza în care obiectul juridic generic al acestei infracţiuni îl for-
mau relaţiile sociale cu privire la proprietatea de stat sau obştească.
În plan istoric, art.190 CP RM are ca prototip art.122 al Codului
penal din 1961. Nu art.149 al Codului penal din 1961. Prototip nu în
sensul obiectului juridic generic al infracţiunii de escrocherie. Avem în
vedere prototipul în sensul întinderii obiectului de influenţare nemij-
locită infracţională. Această concluzie este extrem de importantă pe
fondul unor încercări de moment de a raporta, nejustificat, dreptul
asupra bunurilor imobile la obiectul de influenţare nemijlocită infrac-
ţională al infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM. Problematică la care
vom reveni pe larg în capitolele următoare ale prezentei lucrări.
În altă ordine de idei, ţinem să remarcăm apariţia pentru prima
dată în legea penală a infracţiunii de cauzare de pagube materiale
prin înşelăciune sau abuz de încredere. Infracţiunea dată a fost pre-
văzută numai în capitolul legii penale dedicat infracţiunilor contra
proprietăţii socialiste, în art.126. De fapt, art.126 al Codului penal
din 1961 a fost conceput ca normă complementară, „de rezervă”, în
raport cu art.122 al Codului penal din 1961. Normă care se aplică
în cazul în care se comite abuzul de încredere sau înşelăciunea. Nu
însă în legătură cu însuşirea (sustragerea). Cu acest prilej, S.Brînză
susţine, pe bună dreptate: „Defalcarea, de către legiuitor (în 1961),
a cauzării de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încre-
dere din componenţa de escrocherie a reprezentat o urmare firească

– 76 –
a apariţiei normative a conceptului de sustragere şi a cercetării
ştiinţifice intensive a acestuia”.1
Într-adevăr, art.187 al Codului penal al RSS Ucrainene din
6.06.1927 prevedea o singură componenţă de infracţiune, înglobând
ceea ce ulterior se va disjunge în componenţa de escrocherie şi com-
ponenţa de cauzare de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz
de încredere. Urmează să analizăm infra dacă această disjungere a
fost sau nu de bun augur pentru eficacitatea apărării patrimoniului
împotriva manifestărilor infracţionale presupunând înşelăciune sau
abuz de încredere.
Următoarea etapă a evoluţiei reglementărilor privind răspunde-
rea pentru infracţiunea de escrocherie este marcată de elaborarea
proiectului Codului penal al Republicii Moldova.2 În Capitolul VI
„Infracţiuni contra proprietăţii” din Partea Specială a respectivului
proiect, la art.195, prin „escrocherie” se înţelege însuşirea bunurilor
altei persoane, prin înşelăciune sau abuz de încredere. Pe această
cale, a fost practic reprodusă concepţia legislativă a infracţiunii de
escrocherie, care a fost realizată în art.122 al Codului penal din 1961.
Însă, în art.190 CP RM s-a deviat de la această concepţie. Pentru
că prin „escrocherie” se înţelege dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere. Aşadar, s-a renun-
ţat la termenul „însuşire”, în favoarea expresiei „dobândire ilicită”.
Cum fiecare construcţie terminologică are propria încărcătură
semantică, această reformulare nu a putut sa nu aibă un impact
asupra înţelegerii naturii juridice a infracţiunii prevăzute la art.190
CP RM. Care sunt caracteristicile acestui impact, vom putea vedea
în cercetările efectuate în următoarele capitole ale lucrării de faţă.
Încheind analiza juridico-istorică a reglementărilor privitoare la
infracţiunea de escrocherie, formulăm următoarele concluzii:

1
Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe
teritoriul Republicii Moldova. – Chişinău: ARC, 2001, p.373.
2
Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. – Chişinău: Garuda-Art, 1999.

– 77 –
1) normele penale cu privire la înşelăciunea în sfera patrimo-
nială încep să-şi facă apariţia abia odată cu răspândirea raporturilor
contractuale, având la bază diviziunea socială a muncii, relaţiile
bani-marfă-bani, dezvoltarea comerţului şi a altor elemente ale eco-
nomiei de piaţă;
2) în Roma Antică, protecţia penală a patrimoniului împotriva
înşelăciunii s-a realizat exclusiv prin intermediul mijloacelor de
drept privat;
3) în Pravila lui Vasile Lupu, înşelăciunea are la bază o concep-
ţie încă neevoluată, înglobând elemente eterogene cu caracter de
malversaţiune; totodată, înşelăciunea este privită ca o faptă înrudită
cu furtul, ca o faptă care, alături de furt, vor forma ulterior
(împreună cu alte fapte conexe) conceptul generic al sustragerii;
4) în legiuirile ruse, aplicate pe teritoriul Basarabiei, se insistă
pe caracterul de sustragere al escrocheriei. Pe apartenenţa de acelaşi
grup, din care mai fac aparte furtul şi jaful. Abuzul de încredere
este privit ca faptă infracţională distinctă, neavând nici o legătură
cu infracţiunea de escrocherie;
5) în legiuirile române, aplicate pe teritoriul Basarabiei, confu-
zia iniţială dintre noţiunile „înşelăciune” şi „escrocherie” cedează
teren unei concepţii legislative evoluate şi diversificate a delictului
de înşelăciune. Ca delicte distincte de acesta se consideră abuzul de
încredere şi exploatarea slăbiciunilor persoanelor incapabile;
6) în codificările de factură sovietică, aplicate pe actualul teri-
toriu al Republicii Moldova, abuzul de încredere este considerat
modalitate a acţiunii adiacente din compoziţia faptei prejudiciabile
de escrocherie. În obiectul influenţării nemijlocite infracţionale al
escrocheriei este inclus dreptul asupra averii, precum şi alte foloase
materiale. La o etapă mai târzie, din componenţa de escrocherie este
defalcată componenţa de cauzare de pagube materiale prin înşelă-
ciune sau abuz de încredere;
7) în procesul de elaborare a Codului penal în vigoare al
Republicii Moldova, se renunţă, în reglementarea privind infracţiu-

– 78 –
nea de escrocherie, la termenul „însuşire” (având semnificaţia de
„sustragere”). Renunţarea se face în favoarea sintagmei „dobândire
ilicită”. Prin aceasta, se pune sub semnul întrebării apartenenţa in-
fracţiunii de escrocherie la grupul de sustrageri.

2.2. Analiza juridico-comparativă a reglementărilor


privitoare la infracţiunea de escrocherie
Din investigaţia efectuată supra se poate vedea că starea actuală
a normelor cu privire la înşelăciunea pedepsibilă este determinată,
într-o măsură considerabilă, de dezvoltarea relaţiilor sociale cu privire
la patrimoniu ce a luat amploare în sec. XIX, dezvoltare ce a condus
la apariţia a două tipuri de înşelăciune pedepsibilă: înşelăciunea
propriu-zisă şi falsul. Se poate afirma că cea mai „generală” normă
de incriminare a faptei de înşelăciune a fost elaborată în dreptul
german. Definiţia legislativă a noţiunii de înşelăciune, formulată în
§263 din Codul penal al Germaniei1, nu a suferit nici un fel de
modificări din momentul adoptării acestui act legislativ în 1871.
În principal, anvergura definirii noţiunii de înşelăciune din dreptul
german este condiţionată de condiţiile istorice de formare a acesteia.
Dacă, de exemplu, în Rusia şi în Marea Britanie normele despre
înşelăciune s-au format treptat şi sub impactul substanţial al concep-
ţiilor deja existente privind sustragerile, atunci în Germania concep-
tul de înşelăciune a fost definit într-o manieră revoluţionară. Astfel,
spre sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX în dreptul german a
fost elaborată o teorie privind înşelăciunea pedepsibilă, cu referire la
fals şi oricare altă înşelăciune violând drepturile cuiva. S-a propus ca
obiectul acestui delict să fie considerat dreptul la adevăr.2 Asemenea

1
Уголовный кодекс ФРГ. – Москва: Зерцало, 2000, p.148.
2
Клепицкий И.А. Объект и система имущественных преступлений в связи с
реформой уголовного законодательства России: Диссертация на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. – Москва, 1995, p.92.

– 79 –
viziuni, care reprezentau rezultatul generalizării numeroaselor norme
cazuistice referitoare la înşelăciune, puteau genera (în ipoteza trans-
punerii lor practice) extinderea excesivă a represiunii penale. Aceasta
a suscitat o critică întemeiată în doctrina penală şi o reacţie pe mă -
sură în practica judiciară şi în legislaţie. De aceea, definiţia prea
largă a noţiunii de înşelăciune a fost „diluată”, pentru a putea fi
încadrată în tiparul legislativ al normei corespunzătoare.
Conform alin.(1) §263 din Codul penal german, săvârşeşte înşe-
lăciune acea persoană, care, acţionând în scopul obţinerii pentru sine
sau pentru un terţ a unui profit, cauzează prejudiciu patrimoniului
altei persoane, pe calea comunicării unor fapte veridice, inducând
victima în eroare sau menţinând starea de eroare a acesteia. Într-un
mod similar, în 1935, legiuitorul elveţian a formulat definiţia
noţiunii de înşelăciune, în vigoare şi astăzi: inducerea în eroare a
unei alte persoane, în scopul înavuţirii personale sau al înavuţirii
unei alte persoane, pe calea afirmării unor fapte sau a ascunderii lor,
ori a menţinerii frauduloase a erorii acelei persoane, prin aceasta
determinând-o să adopte o asemenea conduită, încât îşi produce
prejudiciu sieşi sau unei alte persoane (alin.(1) art.146 din Codul
penal al Elveţiei1).
Ca obiect de atentare al înşelăciunii a fost recunoscut patrimoniul
în ansamblu, perceput iniţial ca sumă a tuturor drepturilor patrimonia-
le ale persoanei (teoria juridică a patrimoniului). Cu timpul, noţiunea
dată a început să fie înţeleasă altfel, şi anume: ca „sumă a tuturor
valorilor patrimoniale, exceptând datoriile” (teoria economică a patri-
moniului).2 Cerinţa de echivalenţă dintre valoarea pierdută de victimă
şi valoarea obţinută de făptuitor este legată de accepţiunea juridică a
noţiunii de patrimoniu. Doctrina modernă a dreptului penal german
respinge această cerinţă. Cerinţa actuală de echivalenţă materială per-
mite excluderea, din prejudiciul produs de făptuitor, a acelor pagube
care nu i-au adus profit. De exemplu, înşelăciunea nu va fi conside-
1
Уголовный кодекс Швейцарии. – Москва: Зерцало, 2000, p.56.
2
Krause H., Thoma H. Das neue Strafrecht. Besonderer Teil. – Stuttgart, 1976, p.57.

– 80 –
rată consumată, dacă fapta dată a determinat cheltuieli materiale,
pentru verificarea ofertei făptuitorului, dar tranzacţia nu a reuşit să
fie încheiată. Or, în acest caz, prejudiciul cauzat nu condiţionează
obţinerea de către făptuitor a profitului.
Conform alin.(2) § 263 din Codul penal german şi art.21-23 din
Codul penal elveţian, tentativa de înşelăciune este pedepsibilă.
Atât conform legii penale germane, cât şi conform legii penale
elveţiene, răspunderea penală pentru înşelăciune se agravează dacă
această faptă este săvârşită sub formă de îndeletnicire. Totuşi, în
mod regretabil, nici în primul caz, nici în altul nu există o definiţie
legislativă a noţiunii „îndeletnicire”. De altfel, aceeaşi carenţă se
atestă în cazul noţiunii „îndeletnicire” utilizate în dispoziţia de la
lit.b) alin.(2) art.199 CP RM.
§263 din Codul penal german conţine un şir de alte circumstanţe
agravante. Astfel, răspunderea se agravează dacă autorul înşelăciunii:
este membrul unei bande care s-a organizat pentru săvârşirea per-
manentă a înşelăciunilor sau falsurilor; cauzează daune materiale în
proporţii mari sau acţionează de o manieră încât un mare număr de
persoane sunt puse în pericolul de a suferi daune materiale; aduce o
altă persoană la pauperitate; abuzează de situaţia sa ori atribuţiile
sale, fiind o persoană cu funcţie de răspundere; falsifică producerea
cazului asigurat, dacă pentru aceasta incendiază bunul de o valoare
considerabilă sau îl distruge total sau parţial prin incendiere, fie
scufundă vasul ori îl aduce pe un banc de nisip.
În fond, cu excepţia ultimei circumstanţe, celelalte îşi găsesc
corespondentul în art.190 CP RM. Totuşi, pe lângă similitudini,
putem remarca diferenţe de abordare a agravării răspunderii penale
pentru înşelăciune în Codul penal german şi în Codul penal al
Republicii Moldova.
Astfel, în alin.(3) art.190 CP RM, ca forme de participaţie la
infracţiunea de escrocherie sunt numite „grupul criminal organizat”
şi „organizaţia criminală”, şi nu „bandă”. În acelaşi timp, legiuito-
rul moldovean nu cere ca grupul criminal organizat sau organizaţia

– 81 –
criminală să fie constituite anume pentru săvârşirea escrocheriei
sau a altor infracţiuni cu conotaţii de fraudă.
Este pozitiv modelul german de agravare, în cadrul normei cu
privire la înşelăciune, a răspunderii pentru această faptă, dacă sunt
cauzate daune materiale în proporţii mari. Până nu demult, legiuito-
rul moldovean a urmat un alt model. Astfel, se pare că trimiterea
care se făcea în art.195 CP RM „Însuşirea în proporţii mari şi
deosebit de mari” la art.186-192 CP RM avea scopul de a explica
expresia „indiferent de forma în care a fost săvârşită”. Dat fiind
însă că trimiterea se făcea în paranteză, apărea întrebarea dacă lista
comportamentelor interzise de art.186-192 CP RM era exhaustivă.
Şi mai departe, dacă admitem că această listă este exhaustivă, reiese
că fapta prevăzută la art.195 CP RM era nu altceva decât o circums-
tanţă agravantă pentru infracţiunile prevăzute la art.186-192 CP RM,
inclusiv pentru escrocherie. Într-o asemenea ipoteză, această faptă
nu ar trebui să fi fost incriminată într-un articol separat.
De asemenea, în Codul penal al Republicii Moldova ar fi trebuit
să se determine exact care era corelaţia dintre dispoziţia art.195
CP RM şi cele la care se face trimitere. Aceasta pentru a evita dubla
pedepsire pentru aceeaşi acţiune, când făptuitorului i s-ar aplica
răspunderea atât conform art.195 CP RM, cât şi conform art.190
CP RM. Adoptarea la 18.12.2008, de către Parlamentul Republicii
Moldova, a Legii Republicii Moldova pentru modificarea şi comple-
tarea Codului penal al Republicii Moldova 1 a însemnat revenirea la
normalitate. Conform art.67 al acestui act legislativ, art.190 CP RM a
fost completat cu alin.(4) şi (5), presupunând agravarea răspunderii
pentru escrocherie, în cazul în care daunele cauzate se cifrează în
proporţii mari sau, respectiv, deosebit de mari.
Există o diferenţă principală între formularea „aduce o altă per-
soană la pauperitate” (pct.3 alin.(3) §263 din Codul penal german)
şi „cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” (lit.c) alin.(2)

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.41-44.

– 82 –
art.190 CP RM). Or, conform alin.(3) art.1 CP RM, Codul penal se
aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova.
De asemenea, conform alin.(1) art.5 din Legea Republicii Moldova
privind actele legislative, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova
la 27.12.20011, apărarea drepturilor, libertăţilor, intereselor legitime
ale cetăţenilor, egalitatea şi echitatea socială constituie o condiţie
obligatorie a oricărui act legislativ. Considerăm că definiţia noţiunii
„daune în proporţii considerabile” din art.126 CP RM este în dez-
acord cu principiile constituţionale de egalitate a cetăţenilor în faţa
legii şi de separaţie a puterilor în stat.
Astfel, potrivit art.126 CP RM, caracterul considerabil al daunei
pricinuite se stabileşte luându-se în consideraţie valoarea, cantitatea
şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi venitul
acesteia, existenţa persoanelor întreţinute de ea, alte circumstanţe
care influenţează esenţial starea materială a victimei. Din această
definiţie rezultă că legea penală oferă o apărare mai eficientă drep-
turilor şi intereselor cetăţenilor din categoria socialmente vulnera-
bilă a populaţiei. În ipoteza aceleiaşi mărimi a prejudiciului cauzat,
circumstanţa agravantă „cu cauzarea de daune în proporţii considera-
bile” funcţionează dacă victima face parte din această categorie a
populaţiei, şi nu funcţionează dacă victima are o situaţie patrimo-
nială satisfăcătoare. În mod clar, în acest caz se face o discriminare
pe criterii de avere.
Dintr-un alt unghi, noţiunea „cu cauzarea de daune în proporţii
considerabile” este extrem de interpretabilă. De fapt, judecătorul
este cel care fixează limitele de aplicare a legii penale, atunci când
constată prezenţa sau lipsa circumstanţei agravante examinate. În
aceste condiţii, judecătorul nu mai interpretează legea penală, dar o
creează. Prin aceasta, judecătorul îşi depăşeşte competenţele, fiind
încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.
Aplicarea prevederii „aduce o altă persoană la pauperitate”, din
Codul german, nu implică asemenea dezavantaje. În concluzie,
1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.36-38.

– 83 –
propunem ca o prevedere similară să fie stabilită în normele din
Capitolul VI al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova.
Ea ar fi aplicabilă atât în cazul când o persoană avută ar fi adusă la
starea de totală sărăcie, cât şi în cazul când, la aceeaşi stare, ar fi
adusă o persoană cu situaţie patrimonială modestă. În paralel, ar
trebui să opereze în continuare agravanta „cu cauzarea de daune în
proporţii considerabile”. Însă, ar trebui schimbat semantismul acestei
noţiuni. În acest sens, se impune revenirea la accepţiunea iniţială a
conceptului „daune în proporţii considerabile” din art.126 CP RM:
valoarea, exprimată în bani, a bunurilor materiale sustrase, care depă-
şeşte 250 unităţi convenţionale. Renunţarea, de către legiuitorul
moldovean, la această accepţie a fost contraproductivă, deoarece a
avut ca efect reducerea dramatică a sferei de aplicare a prevederii
„cu cauzarea de daune în proporţii considerabile”. Prin aceasta, se
ignoră dispoziţia de la lit.e) alin.(3) art.53 din Legea privind actele
legislative, conform căreia un Cod trebuie să se caracterizeze prin
caracterul său practic. Dacă un Cod, inclusiv Codul penal, devine
inaplicabil sub anumite aspecte, legiuitorul ar trebui să se autosesi-
zeze, examinând cauzele acestei lipse de aplicare.
Sub un alt aspect, în dreptul german, dar şi în dreptul elveţian,
noţiunea de înşelăciune este percepută larg. Din punctul de vedere
al laturii obiective, înşelăciunea reprezintă un lanţ cauzal complex.
Prima verigă în acest lanţ este amăgirea. Au rămas în trecut cerin-
ţele ca amăgirea:
1) să fie subtilă;
2) să nu se refere la faptele viitoare;
3) să nu se refere la faptele de natură psihică;
4) să fie activă.
Amăgirea reprezintă cauza erorii victimei. Dacă această eroare nu
e cauzată de amăgire, nu va exista nici răspunderea pentru exploata-
rea erorii altuia, cu excepţia cazului când făptuitorul era obligat să
facă să dispară acea eroare. Amăgirea nu trebuie să fie neapărat sub-
tilă. Chiar subterfugiile rudimentare în privinţa copiilor sau persoa-

– 84 –
nelor în stare de ebrietate sunt considerate suficiente. Menţinerea
erorii se echivalează cu inducerea în eroare. În primul caz, făptuito-
rul prelungeşte sau consolidează eroarea deja prezentă a victimei.
Eroarea victimei conduce la dispunerea de bunuri. Această dis-
punere atrage prejudiciul patrimonial, constând în diminuarea valo-
rilor patrimoniale, inclusiv a celor care nu sunt susceptibile de apă-
rare juridico-civilă. Prejudiciul patrimonial se prezintă ca diferenţa
valorică până la şi după infracţiune. Totodată, acest prejudiciu trebuie
să corespundă cu profitul obţinut de făptuitor.
Normele referitoare la înşelăciune din legea penală germană şi
cea elveţiană nu epuizează sfera reglementară privind înşelăciunea
pedepsibilă. Astfel, încă la începutul sec. XIX, Franz von Liszt a
defalcat, din conceptul generic de înşelăciune, unele noţiuni derivate:
înşelăciunea legată de asigurare; înşelăciunea în scopul sporirii sau
reducerii cursului titlurilor de valoare; afirmaţiile înşelătoare din
prospectul emisiei titlurilor de valoare; afirmaţiile publice înşelă-
toare; coruperea presei.1 În sec. XIX aceste viziuni teoretice şi-au
găsit dezvoltarea în cadrul Codului penal german: înşelăciunea com-
putaţională (§263a); obţinerea subsidiei pe calea înşelăciunii (§264);
înşelăciunea investiţională (§ 264a); înşelăciunea legată de obţine-
rea creditului (§264b). De asemenea, în conformitate cu Codul penal
elveţian, se prevede răspunderea pentru: utilizarea prin înşelăciune
a dispozitivului de prelucrare a datelor (art.147); prezentarea unor
informaţii false despre activitatea comercială (art.152); prezentarea
unor informaţii false către organele care ţin registrul comerţului
(art.153); manipulările legate de cursul de piaţă al valorilor mobi-
liare (art.161 bis).
Unele din aceste reglementări îşi găsesc analogul în legea penală
a Republicii Moldova. De exemplu, la art.238 CP RM e prevăzută
răspunderea pentru dobândirea creditului prin înşelăciune. Şi alte
reglementări ar trebui să-şi aibă analoagele în Codul penal al

1
Лист Ф. Учебник уголовного права. Часть Особенная. – Москва, 1905, p.191.

– 85 –
Republicii Moldova. Ţinând cont de realizările progresului tehnico-
ştiinţific şi de creşterea rolului investiţiilor în funcţionalizarea eco-
nomiei de piaţă în ţara noastră, este oportună incriminarea faptei de
înşelăciune investiţională. Totodată, răspunderea penală pentru sustra-
gere (în primul rând, pentru escrocherie) ar trebui agravată atunci când
computerul apare ca mijloc de săvârşire a infracţiunii.1 Tocmai pre-
dictibilitatea normei juridice cu privire la escrocherie din Codul penal
al Republicii Moldova – ca principiu al elaborării, adoptării şi aplicării
actului legislativ – reclamă ca legea penală naţională să fie completată
cu reglementări privind înşelăciunea investiţională şi înşelăciunea
computaţională. Ca model de elevaţie juridică pot servi, în acest plan,
anume prevederile corespunzătoare din legislaţia germană şi cea
elveţiană.
În continuarea studiului nostru, vom consemna că Codul penal-
model al SUA,2 elaborat de Institutul dreptului american ca lege-
model pentru legiuitorii statelor federale, conţine descrierile varian-
telor şi modalităţilor de escrocherie în secţiunile „Sustragerea şi
infracţiunile înrudite” şi „Falsificarea documentelor şi procedeele
frauduloase”.
De notat că noţiunea de sustragere, utilizată în Codul penal-
model al SUA, este una generalizatoare, incluzând astfel de
concepte subordonate ca: delapidare; escrocherie; extorsiune;
şantaj; trecerea frauduloasă a bunurilor încredinţate în folosul
făptuitorului; procurarea bunurilor sustrase etc. Totodată, prin
„bunuri” se are în vedere tot ceea ce comportă o valoare
patrimonială (de exemplu, bunurile mobile şi imobile, drepturile
care decurg dintr-un contract, biletele de intrare sau de călătorie,

1
Botezatu I. Modelele german şi elveţian de perfecţionare a reglementărilor penale
naţionale privind escrocheria // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe sociouma-
nistice”. Vol.I. – 2006, p.376-378.
2
Примерный уголовный кодекс (США). Оригинальный проект Института аме-
риканского права / Под ред. Б.С. Никифорова. – Москва, 1969.

– 86 –
animalele capturate sau cele domestice, apa, energia electrică sau
de alt gen).
Art.223.3 din legea-model specificată mai sus prevede răspun-
derea pentru sustragerea prin înşelăciune, constând în aceea că
făptuitorul, înşelând o persoană fizică, obţine bunurile aparţinând
acestei sau altei persoane fizice ori unei persoane juridice. Înşelăciu-
nea presupune adoptarea unui comportament de următoarea natură:
1) crearea sau menţinerea unei reprezentări eronate, incluzând
reprezentarea eronată despre o lege, valoarea bunului, intenţie;
2) împiedicarea unei persoana în obţinerea informaţiilor care pot
avea impact asupra părerii acesteia privind caracterul convenţiei;
3) necorectarea reprezentării eronate, care a fost anterior creată
sau menţinută de către cel care înşeală sau de către cel care, cu
bună-ştiinţă pentru ultimul, influenţează asupra persoanei cu care
făptuitorul se afla în raporturi fiduciare sau confidenţiale;
4) omisiunea comunicării despre aflarea bunurilor în gaj, despre
existenţa unei pretenţii de drept asupra lor sau despre alt impedi-
ment juridic în folosirea bunurilor, pe care făptuitorul le transmite
sau le grevează cu obligaţiuni în vederea compensării valorii bunu-
rilor primite.
Înşelăciunea, ca metodă de comitere a infracţiunii, este specifi-
cată şi în art.223.7 din Codul penal-model al SUA – „Sustragerea
serviciilor” – în corespundere cu care este trasă la răspundere acea
persoană care, prin înşelăciune, ameninţare sau prezentare de semne
sau alte mijloace false, ce scuteşte persoana de achitarea serviciului
prestat, se foloseşte intenţionat de serviciile cu plată. În context, prin
„servicii” se înţelege: munca, serviciul de telefonie sau alt serviciu
public, deservirea hotelieră sau de alimentaţie publică, accesul la
expoziţii, utilizarea transportului sau a altor bunuri mobile.
În legea penală-model americană nu se specifică despre abuzul
de încredere ca despre o metodă specială de comitere a infracţiunii.
Totuşi, din analiza legii respective se poate desprinde că la infrac-
ţiunile, care sunt săvârşite prin numita metodă, se raportează sustra-

– 87 –
gerea pe calea eschivării de la dispunerea adecvată a mijloacelor
obţinute (art.223.8) şi abuzul de bunurile încredinţate sau de bunu-
rile aparţinând statului ori unei instituţii financiare (art.224.13).
În prima din ipotezele menţionate, persoana care primeşte bunu-
rile în baza unui acord, în vederea efectuării plăţilor convenite sau a
dispunerii în alt mod de bunurile date, se comportă în raport cu
acestea ca şi cum ele ar fi în proprietatea ei, totodată eschivându-se
de la efectuarea plăţii cuvenite sau de la dispunerea adecvată de bunu-
rile corespunzătoare. De observat, că persoana cu funcţie de răspun-
dere sau funcţionarul public ori funcţionarul unei instituţii financiare
se prezumă a fi dispus de bunuri ca şi cum ele ar fi în proprietatea lui,
dacă el se eschivează de la efectuarea plăţii sau de la prezentarea dării
de seamă ca urmare a unei solicitări legale, ori dacă revizia va
descoperi insuficienţa sau falsitatea dărilor de seamă prezentate.
La rândul său, infracţiunea, prevăzută la art.224.13 din Codul
penal-model al SUA, constă în aceea că făptuitorul foloseşte sau
dispune de bunurile, care i-au fost încredinţate ca unei persoane
împuternicite (în calitate de tutore, administrator al masei succeso-
rale, administrator al masei concursuale etc.), sau de bunurile apar-
ţinând statului sau unei instituţii financiare, pe o cale care este cu
bună-ştiinţă ilegală şi care comportă un risc considerabil de pier-
dere a bunurilor sau de cauzare a prejudiciului.
În secţiunea dedicată falsificării documentelor şi procedeelor
frauduloase sunt prevăzute diferite tipuri de fraude. În mod special,
trebuie evidenţiate faptele infracţionale legate de eliberarea sau trans-
miterea cecului sau a unui document similar cu privire la efectuarea
plăţii, când se ştia că banii nu vor fi achitaţi de către tras (art.224.5),
utilizarea, în scopul obţinerii bunurilor, a unei cărţi de credit sus-
trase, falsificate, expirate sau anulate sau utilizarea în acelaşi scop a
cărţii de credit de către persoana care nu are dreptul s-o folosească
(art.224.6).
De asemenea, printre variatele procedee frauduloase din activi-
tatea de întreprinzător (art.224.7) sunt menţionate:

– 88 –
1) utilizarea sau deţinerea în scopul utilizării a mijloacelor de
măsură sau a altor instrumente, pentru a determina ori fixa incorect
calitatea sau cantitatea;
2) vânzarea, oferta sau expunerea pentru vânzare ori transmitere
a bunurilor sau serviciilor, în volum mai mic decât cel convenit;
3) vânzarea, oferta sau expunerea pentru vânzare a mărfurilor
contrafăcute sau marcate incorect;
4) publicitatea falsă;
5) declaraţia falsă scrisă în scopul obţinerii unor bunuri sau a
unui credit;
6) declaraţia falsă scrisă în scopul contribuirii la vânzarea titlu-
rilor de valoare sau omisiunea comunicării informaţiilor despre
titlurile de valoare în documentele scrise, care se referă la astfel de
titluri, dacă o cerea legea.
În aceeaşi secţiune sunt incluse un şir de articole ce sunt legate
de acţiunile frauduloase în privinţa creditelor: fraudarea creditorilor
în legătură cu o datorie garantată (art.224.10), frauda de insolvabili-
tate (art.224.11), acceptarea depunerilor într-o instituţie financiară
insolvabilă (art.224.12). Un interes deosebit prezintă ultima normă,
în care se prevede răspunderea persoanei cu funcţie de răspundere
sau a unei alte persoane, care administrează o instituţie financiară
ori care ia parte la administrarea acesteia, dacă asemenea persoană
acceptă sau permite acceptarea de către instituţia financiară a unei
depuneri băneşti, fiind conştientă că, în legătură cu dificultăţile
financiare, instituţia dată preconizează sistarea operaţiunilor.
Multe din normale Codului penal-model al SUA şi-au găsit re-
flectare în legile penale ale unor state federale. Mai mult, în Statele
Unite au fost adoptate legi federale ce reglementează operaţiunile
vizând titlurile de valoare, legi conţinând sancţiuni penale pentru
încălcarea reglementărilor date. În special, este vorba de Legea cu
privire la titlurile de valoare din 1933 şi Legea cu privire la schim-
bul titlurilor de valoare din 1934, care stabilesc răspunderea pentru
escrocheria relativă la înregistrarea întreprinderilor, la cumpărarea

– 89 –
şi vânzarea titlurilor de valoare, la falsificarea dărilor de seamă
financiare etc.1
În Codul penal al Franţei din 19922, răspunderea penală pentru
infracţiunile contra patrimoniului este reglementată în Cartea a III-a.
În Secţiunea I a acesteia, denumită „Despre însuşirea ilegală”, sunt
specificate următoarele tipuri de fapte infracţionale: sustragerea
(incluzând formele de sustragere, presupunând aplicarea violenţei,
a armelor etc.), extorsiunea, şantajul, escrocheria şi faptele conexe
acesteia, abuzul de încredere, abuzul privind bunurile gajate sau
sechestrate, organizarea insolvabilităţii fictive. La fel, din rândul
infracţiunilor contra patrimoniului (Secţiunea II din Cartea a III-a)
fac parte: dobândirea bunurilor care au fost obţinute pe cale infrac-
ţională; distrugerea sau deteriorarea bunurilor; infracţiunile în dome-
niul prelucrării automatizate a datelor.
În art.313-1 din legea penală franceză escrocheria este înţeleasă
ca înşelare a persoanei fizice sau juridice, pe calea folosirii unui
nume fals sau a unei funcţii sau poziţii false, ori pe calea realizării
unor acţiuni frauduloase, pentru a determina persoana respectivă să
transmită mijloace băneşti, valori sau alte bunuri, să presteze servicii
sau să pună la dispoziţie un document patrimonial, în detrimentul
său ori al unor terţe persoane.
La formele agravate ale escrocheriei se raportează faptele săvâr-
şite:
1) de persoana care este reprezentantul autorităţii publice sau
care îndeplineşte însărcinarea organelor aparatului de stat, în timpul
exercitării sau în legătură cu exercitarea funcţiei sau a însărcinări-
lor corespunzătoare;

1
Никифоров Б.С., Решетников Ф.М. Современное американское уголовное право.
– Москва, 1990, p.169.
2
Новый Уголовный кодекс Франции / Научный ред. Н.Ф. Кузнецова, Э.Ф. Побе-
гайло. – Москва, 1993.

– 90 –
2) de persoana care se erijează în reprezentant al autorităţii
publice sau în persoana care îndeplineşte însărcinarea organelor
aparatului de stat;
3) de persoana care se adresează după ajutor către populaţie, în
vederea emiterii unor titluri de valoare sau în scopul adunării mij-
loacelor pentru acordarea asistenţei umanitare sau sociale;
4) în detrimentul unei persoane aflate în stare de neputinţă din
cauza vârstei, a bolii, a deficienţelor fizice sau psihice, a stării de
graviditate;
5) de o bandă organizată.
De rând cu escrocheria, Codul penal al Franţei prevede şi alte
infracţiuni, denumite generic „fapte conexe escrocheriei”:
1) abuzul fraudulos de ignoranţa, de slăbiciunile, de minoratul,
de neputinţa persoanei, pentru a o determina să săvârşească o
acţiune sau inacţiune care ar fi păguboase pentru această persoană;
2) acţiunea având ca scop ca, în timpul licitaţiilor publice, cu
ajutorul cadourilor, al promisiunilor, al complotului sau prin inter-
mediul unui alt procedeu fraudulos, să fie înlăturată persoana care
urcă preţul.
Majoritatea normelor din legea penală franceză au o dispoziţie
suficient de amplă. Totuşi, în unele cazuri se întâlnesc şi dispoziţii
incriminatoare având un caracter cazuist. Astfel, de exemplu, în
art.313-5 sunt descrise mai multe acţiuni concrete, recunoscute
cazuri de escrocherie. Aceste acţiuni sunt comise de persoana care,
ştiind că este în imposibilitate de plată, ori care are intenţia de
plată, ori care are intenţia de a nu plăti, ordonă:
a) să i se servească băuturi sau produse alimentare într-un local
ce le comercializează;
b) să i se pună la dispoziţie odăi într-un local pe care le închiriază;
c) să i se pună la dispoziţie combustibil pentru automobil;
d) să fie transportat cu taxiul.
În concluzie la studiul efectuat asupra componenţei de escro-
cherie în reglementarea legii penale americane şi franceze, este

– 91 –
necesar a menţiona că legiuitorul moldovean ar putea să preia unele
exemple cu caracter novator din cadrul acestor reglementări. În
mod special, se impune diversificarea variantelor şi modalităţilor
de escrocherie, fără însă a deraia spre cazuistică. 1
În alt context, este necesar a menţiona că, în Codul penal al
Ucrainei2 răspunderea pentru escrocherie este prevăzută la art.190.
Conform acestei norme, prin „escrocherie” se are în vedere dobân-
direa bunurilor străine sau a dreptului asupra bunurilor străine prin
înşelăciune sau abuz de încredere. La alin. 2, 3 şi 4 ale normei date,
sunt prevăzute circumstanţele agravante ale escrocheriei:
- repetat (alin.1);
- în urma înţelegerii prealabile de către un grup de persoane;
cu cauzarea de daune în proporţii considerabile (alin.2);
- în proporţii mari; pe calea operaţiunilor ilegale cu folosirea
tehnicii electronice de calcul (alin.3);
- în proporţii deosebit de mari; de un grup criminal organizat
(alin.4).
Comparând definiţiile legislative ale noţiunii de escrocherie din
Codul penal al Republicii Moldova şi Codul penal ucrainean, putem
observa că, în ultimul, obiectul influenţării nemijlocite infracţionale
este cu un conţinut mai larg. Astfel, în legea penală moldovenească
acest obiect include bunurile altei persoane şi coincide, după întin-
dere, cu obiectul material al infracţiunii. Reieşind din prevederile
Codului penal ucrainean, obiectul influenţării nemijlocite infracţio-
nale a escrocheriei include bunurile străine (obiectul material) şi
dreptul asupra bunurilor străine (obiectul imaterial).
Prin „drept asupra bunurilor” trebuie de înţeles, de exemplu,
dreptul de proprietate al persoanei asupra bunurilor ce-i aparţin (de
exemplu, dreptul de moştenire a bunurilor). Dobândirea dreptului

1
Botezatu I. Escrocheria în reglementarea legii penale americane şi franceze // Analele
Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – 2005, p.283-285.
2
Уголовный кодекс Украины / Под ред. В.Я. Тация и В.В. Сташиса. – Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.

– 92 –
asupra bunurilor presupune obţinerea de către făptuitor a facultăţi-
lor proprietarului (posesia, folosinţa şi dispoziţia). 1
Ar fi oare oportun să preluăm modelul ucrainean de concepere
a obiectului influenţării nemijlocite infracţionale a escrocheriei?
Este adevărat că, în asemenea ipoteză, ar fi diluată calitatea escro-
cheriei de a aparţine de categoria sustragerilor. Căci, aşa cum se
susţine, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, „prezenţa
obiectului material (nu şi a celui imaterial – n.a.) ţine de esenţa
infracţiunilor săvârşite prin sustragere”. 2 În alt context, este de
notat că, în conformitate cu art.149 CP RM din 1961, se prevedea
răspunderea, inclusiv, pentru însuşirea dreptului asupra averii prin
înşelăciune sau abuz de încredere. Deci, a existat un precedent legis-
lativ, la care însă s-a renunţat încă în 1991. Aceasta nu înseamnă că
s-a creat o lacună şi că dobândirea dreptului asupra bunurilor prin
înşelăciune sau abuz de încredere nu este susceptibilă de răspun-
dere conform legii penale a Republicii Moldova. În situaţia dată,
este aplicabil, după caz, art.196 sau 352 CP RM.
În concluzie, considerăm că nu este cazul a se extinde întinde-
rea obiectului influenţării nemijlocite infracţionale, după exemplul
pe care ni-l oferă legiuitorul ucrainean.
Comparând listele circumstanţelor agravante ale escrocheriei
din Codul penal al Republicii Moldova şi din Codul penal ucrainean,
observăm coincidenţa deplină a acestora în următoarele cazuri:
- cu cauzarea de daune în proporţii considerabile;
- de un grup criminal organizat;

- în proporţii mari;
- în proporţii deosebit de mari.

1
Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий / Под ред.
Е.Л. Стрельцова. – Харьков: Одиссей, 2005, p.381.
2
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău:
Cartier, p.292.

– 93 –
Astfel, similitudinea se păstrează inclusiv în cazul circumstan-
ţei agravante „cu cauzarea de daune în proporţii considerabile”. Or,
potrivit notei 2 la art.185 „Furtul” din Codul penal ucrainean, în
art.185, 186, 189 şi 190 din acest act legislativ caracterul conside-
rabil al daunei este determinat cu luarea în calcul a stării materiale
a victimei şi dacă i-au fost cauzate prejudicii în mărime de la o sută
la două sute cincizeci venituri minime ale cetăţenilor, nesupuse
impozitării. În acelaşi timp, potrivit art.126 CP RM, caracterul con-
siderabil al daunei pricinuite se stabileşte luându-se în consideraţie
valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea
materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute de ea,
alte circumstanţe care influenţează esenţial starea materială a victi-
mei. În plus, după parametrii cantitativi, exprimaţi băneşte, marja
mărimii considerabile a daunei se situează între limitele de la 25
unităţi convenţionale până la 2500 unităţi convenţionale.
Există anumite deosebiri dintre circumstanţa agravantă „de două
sau mai multe persoane” (lit.b) alin. (2) art.190 CP RM) şi circums-
tanţa agravantă „în urma înţelegerii prealabile de către un grup de
persoane” (alin.2 art.190 din Codul penal ucrainean).
În conformitate cu alin.2 art.28 din Codul penal ucrainean, infrac-
ţiunea se consideră săvârşită în urma înţelegerii prealabile de către
un grup de persoane, dacă a fost săvârşită în comun de două sau
mai multe persoane, care în prealabil, adică până la începerea infrac-
ţiunii, s-au înţeles despre săvârşirea ei împreună.
În contrast, agravanta „de două sau mai multe persoane” are o
sferă de operare mult mai largă. În primul rând, potrivit Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.20041,
existenţa înţelegerii prealabile între coautori nu influenţează asupra
calificării sustragerii, săvârşite de două sau mai multe persoane, dar
trebuie luată în consideraţie la individualizarea pedepsei.

1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, 2004, nr.8, p.5-11.

– 94 –
Aşadar, răspunderea pentru escrocherie se agravează conform
lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, indiferent dacă între cele două sau
mai multe persoane a fost stabilită o înţelegere prealabilă sau o
înţelegere spontană. Dacă a fost stabilită o înţelegere prealabilă,
atunci pedeapsa aplicată ar urma să fie stabilită mai aproape de
limita maximă a sancţiunii de la alin.(2) art.190 CP RM. Dacă a fost
stabilită o înţelegere spontană, atunci pedeapsa aplicată ar urma să
fie stabilită mai aproape de limita minimă a sancţiunii de la alin.(2)
art.190 CP RM.
Circumstanţa agravantă „de două sau mai multe persoane” pre-
supune nu numai ipoteza săvârşirii escrocherii în coautorat (aşa
cum se prevede în Codul penal ucrainean). Se presupune şi posibi-
litatea existenţei altor două ipoteze:
1) săvârşirea escrocheriei de către o persoană care întruneşte
semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu
întruneşte aceste semne;
2) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care întruneşte
semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane
care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală.
Din cele relatate, putem consemna flexibilitatea mai ridicată a
legii penale moldoveneşti, precum şi adaptarea ei mai bună la reali-
tatea socială curentă, în comparaţie cu legea penală ucraineană.
În art.190 CP RM nu este menţionată circumstanţa agravantă
care apare în alin.3 art.190 din Codul penal ucrainean: „pe calea
operaţiunilor ilegale cu folosirea tehnicii electronice de calcul”.
La tehnica electronică de calcul se raportează tehnica computeri-
zată, cântarele electronice şi alte asemenea dispozitive electronice.1
Din această perspectivă, considerăm binevenită completarea
art.190 CP RM cu o prevedere în care ar fi specificată agravanta
nominalizată mai sus. Tehnica electronică de calcul, utilizată pe
post de instrument al infracţiunii, lărgeşte mult posibilităţile făptui-

1
Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий, p.382.

– 95 –
torului de a înşela victima sau de a abuza de încrederea ei. La
moment, pericolul social sporit al unei asemenea modalităţi de escro-
cherie nu este luat în consideraţie de către legiuitorul nostru. În
plus, ipoteza săvârşirii escrocheriei pe calea operaţiunilor ilegale
cu folosirea tehnicii electronice de calcul nu întotdeauna nimereşte
sub incidenţa concursului de infracţiuni prevăzute la art.190, pe de
o parte, şi la art.259 („Accesul ilegal la informaţia computerizată”),
2602 („Alterarea integrităţii datelor informatice ţinute într-un sistem
informatic”), 2603 („Perturbarea funcţionării sistemului informatic”)
etc. din Codul penal al Republicii Moldova, pe de altă parte.
În Codul penal al Bulgariei1, infracţiunea, similară celei prevă-
zute la art.190 CP RM, se numeşte „Înşelăciunea”. Incriminării şi
sancţionării acestei fapte îi este consacrată o întreagă secţiune –
Secţiunea IV din Capitolul V „Infracţiuni contra proprietăţii” al Părţii
Speciale. Astfel, la art.209 din Codul penal bulgar, este descrisă
varianta-tip a infracţiunii de înşelăciune. La art.210 şi 211 din acelaşi
act legislativ sunt indicate circumstanţele agravante ale numitei
infracţiuni. La art.212 şi 213 din Codul penal bulgar se reglemen-
tează răspunderea pentru cazurile speciale de înşelăciune: înşelă-
ciunea cu folosirea documentelor şi, respectiv, înşelăciunea privind
asigurarea.
În conformitate cu alin.(1) art.209 din Codul penal bulgar, prin
„înşelăciune” se are în vedere inducerea în eroare sau menţinerea
erorii unei persoane, cauzându-i acesteia sau altei persoane un preju-
diciu patrimonial, în scopul obţinerii unui profit patrimonial.
La prima vedere, se pare că înşelăciunea, în accepţiunea legiui-
torului bulgar, prezintă diferenţe faţă de dobândirea ilicită a bunuri-
lor altei persoane prin înşelăciune, prevăzută la art.190 CP RM.
Într-adevăr, conceptul de înşelăciune din legea penală bulgară este
mai larg decât cel de dobândire ilicită a bunurilor altei persoane
prin înşelăciune. Or, conceptul dat mai înglobează şi ceea ce, potrivit
1
Уголовный кодекс Республики Болгария / Под ред. А.И. Лукашова. – Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

– 96 –
art.196 CP RM, se numeşte „cauzarea de daune materiale proprie-
tarului prin înşelăciune, dacă fapta nu constituie o însuşire”. Aşadar,
legiuitorul bulgar a simplificat lucrurile, reuşind să reunească, într-o
singură componenţă de infracţiune, atât sustragerea săvârşită pe
calea înşelăciunii, cât şi cauzarea de prejudicii patrimoniale prin
înşelăciune dacă fapta nu constituie o sustragere. Aşadar, este vorba
despre două concepţii legislative diferite, aplicate într-un stat sau
altul din considerente de politică penală.
O formă atenuată a înşelăciunii este prevăzută la alin.(2) art.209
din Codul penal bulgar: „exploatarea erorii, a lipsei de experienţă
sau a lipsei de informare a unei alte persoane, cauzându-i un preju-
diciu patrimonial, în scopul obţinerii unui profit patrimonial”. Or,
în acest caz, făptuitorul nici măcar nu menţine eroarea victimei,
deoarece aceasta – fiind un copil, un bolnav psihic, o persoană în
stare de ebrietate etc. – se înşeală. Iar făptuitorul profită de acest
prilej, pentru a obţine un profit patrimonial în detrimentul victimei.1
La art.210 din Codul penal bulgar sunt nominalizate următoa-
rele circumstanţe agravante ale înşelăciunii:
1) făptuitorul se erijează într-o persoană cu funcţie de răspundere
sau persoană care acţionează din însărcinarea autorităţilor publice;
2) în urma înţelegerii prealabile de către două sau mai multe
persoane;
3) de către o persoană cu funcţie de răspundere sau o persoană
împuternicită ce-şi foloseşte funcţia sau atribuţiile;
4) repetat;
5) în proporţii mari.
Prima din agravantele, specificate mai sus, nu-şi are un analog în
art.190 CP RM. Totuşi, nu se poate susţine că ipoteza respectivă
nu-şi găseşte reglementarea în legea penală a Republicii Moldova.
Astfel, conform art.351 CP RM, se stabileşte răspunderea pentru
uzurparea de calităţi oficiale, însoţită de săvârşirea pe această bază a
1
Botezatu I. Analiza juridico-comparativă a reglementărilor privind escrocheria în le-
gislaţia Ucrainei şi Bulgariei // Revista Naţională de Drept, 2006, nr.9, p.52-55.

– 97 –
altei infracţiuni. Când această „altă infracţiune” este escrocheria, cali-
ficarea se va face conform art.190 şi 351 CP RM.
În mod vădit, agravanta „în urma înţelegerii prealabile de către
două sau mai multe persoane” (prevăzută în legea penală bulgară)
este mai aproape după conţinut de agravanta „de două sau mai
multe persoane” (prevăzută în legea penală moldovenească), decât
de agravanta „în urma înţelegerii prealabile de către un grup de
persoane” (prevăzută în legea penală ucraineană).
Circumstanţa agravantă „de către o persoană cu funcţie de răs-
pundere sau o persoană împuternicită ce-şi foloseşte funcţia sau
atribuţiile”, din legea penală bulgară, are o întindere semantică mai
largă decât agravanta „cu folosirea situaţiei de serviciu” din legea
penală moldovenească. Aceasta deoarece persoana împuternicită,
ce-şi foloseşte funcţia sau atribuţiile – însă nu are nici calitatea de
persoană cu funcţie de răspundere, nici cea de persoană care gestio-
nează o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie
nestatală – nu poate fi subiectul escrocheriei în cazul când aceasta e
săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu.
În acelaşi timp, conceptul „persoana cu funcţie de răspundere”,
utilizat în legea penală bulgară, are aceeaşi semnificaţie pe care o
au laolaltă noţiunile „persoana cu funcţie de răspundere” (art.123
CP RM) şi „persoana ce gestionează o organizaţie comercială, obş-
tească sau o altă organizaţie nestatală” (art.124 CP RM). Or, potrivit
art.93 din Codul penal bulgar, persoană cu funcţie de răspundere este
acea persoană căreia, contra plată sau fără remunerare, permanent
sau provizoriu, i se încredinţează executarea:
a) obligaţiilor de serviciu într-o instituţie publică, cu excepţia
activităţii legate numai de îndeplinirea funcţiilor tehnice;
b) activităţii de conducere sau a activităţii legate de asigurarea
integrităţii sau gestionării bunurilor străine într-o întreprindere de
stat, într-o cooperativă, într-o organizaţie obştească, într-o altă per-
soană juridică sau într-o întreprindere individuală, ori a activităţii
notarului privat sau a ajutorului notarului.

– 98 –
La art.211 din Codul penal bulgar sunt specificate alte trei circums-
tanţe agravante ale infracţiunii de înşelăciune:
- în proporţii deosebit de mari;
- care reprezintă un caz deosebit de grav;
- care reprezintă o recidivă periculoasă.
Menţionăm că, potrivit art.93 din Codul penal bulgar, prin „caz
deosebit de grav” se înţelege cazul în care infracţiunea, cu luarea în
calcul a urmărilor prejudiciabile produse sau a altor circumstanţe
agravante, mărturiseşte despre gradul excepţional de pericol social
al faptei şi al făptuitorului.
Datorită formulării prea vagi, nu putem susţine completarea
art.190 CP RM cu o astfel de noţiune. În legea noastră penală deja
există o expresie similară – „urmări grave” – care a fost criticată
just de către experţii Consiliului Europei pentru imprecizia pe care
o poate genera în procesul de calificare a infracţiunilor. 1
În conformitate cu art.212 din Codul penal bulgar, se prevede
răspunderea pentru dobândirea ilicită a bunurilor imobile străine, în
scopul însuşirii acestora, prin folosirea documentelor, a căror conţinut
este neautentic, sau a unui document falsificat.
În Codul penal al Republicii Moldova, la calificarea faptei, nu se
ia în consideraţie dacă înşelăciunea constă în folosirea unui document
falsificat sau se exprimă într-o altă formă. Iată de ce, sustragerea
în rezultatul folosirii de către făptuitor a documentului, falsificat
anterior de o altă persoană, urmează a fi calificată numai conform
art.190 CP RM.
În continuare, atenţia ne va fi concentrată asupra infracţiunii de
înşelăciune prevăzute în Codul penal al României din 21.06.1968.2
Art.215 din acest act legislativ este succesorul art.549-554 din Codul
penal român din 1937. În cadrul aceluiaşi articol au fost prezentate

1
Botezatu I. Modelul de reglementare a răspunderii penale pentru escrocherie în le -
gislaţia unor ţări est-europene // Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”.
Seria „Ştiinţe sociale”, 2007, nr.6, p.81-84.
2
Buletinul Oficial al Românie, 1968, nr.79-79bis.

– 99 –
sintetizat toate variantele în care poate apărea infracţiunea de înşe-
lăciune.
La concret, la alin.1 art.215 al Codului penal al României din
1968 este descrisă varianta-tip a respectivei fapte infracţionale. De
fapt, legiuitorul român formulează definiţia-cadru, funcţională în
cazul oricărei variante şi modalităţi ale faptei de înşelăciune: „Indu-
cerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material
injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă...”. În esenţă, această definiţie
reproduce definiţia similară din art.549 al Codului penal român din
1937. Totodată, formularea este mai precisă, devenind mai clar că,
pentru consumarea infracţiunii de înşelăciune, este obligatorie pri-
cinuirea unei pagube victimei.
Astfel că, în principal, nu există o diferenţă radicală dintre
infracţiunea, prevăzută la art.215 al Codului penal al României din
1968, şi infracţiunea specificată la art.190 CP RM. Nu trebuie in-
terpretată superficial noţiunea „înşelăciune” din denumirea art.215
al Codului penal al României din 1968. Fără producerea unei
pagube în detrimentul victimei, înşelăciunea nu se poate consuma,
fiind întreruptă la etapa de tentativă.
Totuşi, există o diferenţă de care nu se poate face abstracţie. În
Codul penal al României din 1968 nu există o normă de genul art.196
„Cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încre-
dere” din Codul penal al Republicii Moldova. Mai mult, în art.215
al Codului penal al României din 1968 nu vom găsi formulări de
tipul „sustragere”, „însuşire”, „dobândire ilegală” etc. Iată de ce,
componenţa de înşelăciune din legea penală română este ceea ce, în
legea penală autohtonă reprezintă la un loc componenţa de escro-
cherie şi cea de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau
abuz de încredere. Din această cauză, în accepţiunea legii penale
române, infracţiunea de înşelăciune nu poate fi raportată la grupul
de infracţiuni săvârşite prin sustragere (aşa cum sunt infracţiunile

– 100 –
prevăzute la art.208, 209, 211 şi 212 ale Codului penal al României
din 1968). Locul infracţiunii de înşelăciune este printre infracţiu-
nile contra patrimoniului săvârşite prin fraudă (abuz sau amăgire),
alături de infracţiunile specificate la art.213-215, 215 1 şi 216 ale
Codului penal al României din 1968.
În alt context, la alin.2 art.215 al Codului penal al României din
1968 este descrisă varianta agravată a infracţiunii de escrocherie:
„Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi minci-
noase ori de alte mijloace frauduloase...”. Fără putinţă de tăgadă,
această dispoziţie incriminatoare succedă în timp prevederile alin.2
art.549 al Codului penal român din 1937, precum şi ale alin.3
art.334 al Codului penal român din 1865. Cu alte cuvinte, prece-
dentul legislativ al variantei agravate a infracţiunii de înşelăciune
l-a constituit controversata componenţă de escrocherie, prevăzută
în Codul penal român din 1865.
În alin.3 şi 4 art.215 al Codului penal al României din 1968 se
stabileşte răspunderea pentru două variante speciale ale infracţiunii
de înşelăciune: 1) înşelăciunea privitoare la convenţii; 2) înşelăciu-
nea privitoare la cecuri. Dacă ar fi sa facem o comparaţie, vom
observa că din peisajul normativ au dispărut alte două variante spe-
ciale ale înşelăciunii: 1) înşelăciunea în emigraţiune; 2) înşelă-
ciunea contra asigurătorului. Variante care au existat în Codul penal
român din 1937. Ceea ce demonstrează schimbarea de optică în sanc-
ţionarea prioritară a unor manifestări specifice ale faptei de înşelăciu-
ne, schimbare determinată de remanierile sociopolitice de anvergură
din societatea românească, care au avut loc între anii 1947-1990.
Cât priveşte noţiunea „abuz de încredere” din legea penală
română, aceasta se deosebeşte cardinal de noţiunea „abuz de încre-
dere” din art.190 CP RM. Ca şi sub legiuirile anterioare, Codul
penal al României din 1968, în art.213, prin „abuz de încredere”
are în vedere ceea ce în legea penală autohtonă se numeşte „dela-
pidarea averii străine”. Ca să ne convingem de aceasta, reproducem
dispoziţia alin.1 art.213 al Codului penal al României din 1968:

– 101 –
„Însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dis-
punerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui...”.
În acest mod, putem constata decalajul de concepţii legislative
în cele două state asupra noţiunii de abuz de încredere. În contrast
cu prevederile legii penale autohtone, în legea penală română
abuzul de încredere nu este privit şi niciodată nu a fost privit în
calitate de complement al înşelăciunii în contextul pricinuirii de
pagube materiale. Această discrepanţă de ordin semantic este abso-
lut firească. Pentru că, amintind cele consemnate supra, noţiunea
„abuz de încredere” (aşa cum este ea înţeleasă în art.190 CP RM)
este o invenţie a doctrinei penale sovietice, făcându-şi apariţia
pentru prima oară în codificările penale de factură sovietică de la
începutul anilor 20 ai secolului XX.
În finalul studiului nostru de drept comparat, vom acorda spaţiu
analizei reglementării care, cu siguranţă, pe parcursul istoriei, a
influenţat primordial evoluţia concepţiei de escrocherie în legislaţia
Republicii Moldova. Ne referim la reglementarea răspunderii penale
pentru escrocherie în conformitate cu art.159 al Codului penal al
Federaţiei Ruse din 24.05.1996.1
La concret, potrivit numitului articol, prin „escrocherie” se înţe-
lege sustragerea bunurilor străine sau dobândirea dreptului asupra
bunurilor străine prin înşelăciune sau abuz de încredere.
Considerăm că anume acest model de definire a noţiunii de
escrocherie a fost ales pentru formularea în art.190 CP RM a
definiţiei noţiunii de escrocherie: „dobândirea ilicită a bunurilor
altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere.” Concluzia
despre influenţare este cu mult mai evidentă, dacă luăm în conside-
raţie că în proiectul Codului penal al Republicii Moldova 2 noţiunea
de escrocherie era definită altfel: „însuşirea bunurilor altei per-
soane, prin înşelăciune sau abuz de încredere”.

1
Собрание законодательства Российской Федерации, 1996, nr.25.
2
Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. – Chişinău: Garuda-Art, 1999.

– 102 –
Însă, este lesne să observăm că, în intenţia de a fi originali,
autorii textului din art.190 CP RM nu au reprodus mot a mot defini-
ţia din art.159 al Codului penal al Federaţiei Ruse din 24.05.1996.
Le-a reuşit să fie originali, însă consecinţele sunt nefaste. Or, în
legea penală rusă, termenul „dobândire” este utilizat în raport cu
noţiunea „dreptul asupra bunurilor străine”. În opoziţie, în art.190
CP RM, acelaşi termen se raportează la noţiunea „bunurile altei
persoane”. Acum, dilema care se profilează este următoarea:
1) legiuitorul autohton a folosit termenul „dobândire” în accep-
ţie restrânsă, având în vedere înţelesul de sustragere, însuşire. Cu
alte cuvinte, a avut în vedere dobândirea bunurilor în sensul strict
al cuvântului, a lucrurilor privite în corporalitatea sa. Nu şi a
drepturilor asupra acestora;
2) legiuitorul autohton a utilizat termenul „dobândire” în accep-
ţie extinsă, având în vedere ceea ce în limba rusă e denumit „sus-
tragerea bunurilor străine sau dobândirea dreptului asupra bunurilor
străine”. Sau, altfel spus, a raportat termenul „dobândire” la noţiu-
nea „bunuri”, aşa cum aceasta e definită în alin.(1) art.285 al Codu-
lui civil al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 6.06.2002: „Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile
apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale”. 1
În mod regretabil, nu există nici un indiciu în textul Codului
penal al Republicii Moldova care ar facilita tranşarea acestei dileme.
Oricum, pentru că nu putem evita acest subiect, vom reveni la el cu
o analiză în detaliu în capitolele următoare ale prezentei lucrări.
Prin acest exemplu, ne-am putut convinge că experienţa legis-
lativă a altor state poate fi un factor care nu întotdeauna contribuie
la perfecţionarea reglementărilor autohtone. Uneori, recepţionarea
fără discernământ a modelelor legislative, concepute în alte condiţii
economice, politice şi sociale, poate condiţiona blocajul sau regre-
sul în aplicarea eficientă în practică a prevederilor normative autoh-

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86.

– 103 –
tone. În acest sens, îi îndemnăm pe cei învestiţi cu creaţia legisla-
tivă penală să fie receptivi la următoarea aserţiune, aparţinând lui
S.Brînză: „... reperele originale de certă valoare şi utilitate din cad-
rul legilor penale ale altor state trebuie analizate în vederea contri-
buirii acestora la perfecţionarea propriei legislaţii. Totuşi, înainte
de orice receptare a modelelor de împrumut, legiuitorul ar trebui să
cunoască mai bine spiritul poporului pentru care întocmeşte legile şi
pe care voieşte să-l aducă pe calea progresului. Preţioasa moştenire
acumulată de veacuri în ce priveşte apărarea penală a patrimoniului
nu poate fi neglijată şi dată uitării”. 1
Tocmai călăuziţi de acest mesaj, am întreprins mai sus analiza
reglementărilor privind răspunderea pentru escrocherie nu doar prin
prisma analizei comparative, dar şi prin prisma analizei istorice.
Considerăm că, anume în contextul cercetării naturii juridice a in-
fracţiunii de escrocherie, metoda comparativă (ca metodă de cerce-
tare a dreptului penal) este necesară. Dar nu şi suficientă. Pe cale
de consecinţă, am încercat să aplicăm la maxim randament atât
această metodă, cât şi cea istorică. Efectul nu va întârzia să se facă
vizibil în studiul pe care îl vom efectua în continuare. Studiu care
va avea ca fundament concepţional tocmai rezultatele aplicării
metodei comparative şi a metodei istorice.
Făcând un bilanţ al analizei juridico-comparative a reglementă-
rilor privitoare la infracţiunea de escrocherie, formulăm următoa-
rele concluzii:
1) în dreptul penal german, dar şi în dreptul penal elveţian,
noţiunea de înşelăciune este percepută larg. Menţinerea erorii se
echivalează cu inducerea în eroare. Iar subterfugiile rudimentare în
privinţa copiilor sau persoanelor în stare de ebrietate intră sub
incidenţa noţiunii de înşelăciune;
2) în Codul penal-model al SUA, escrocheria este un concept
subordonat noţiunii de sustragere. În acelaşi timp, ca obiect (i)mate-
1
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. – Chişinău: Tipografia
Centrală, 2005, p.353.

– 104 –
rial al escrocheriei sunt considerate bunurile imobile, energia, ser-
viciile şi alte foloase patrimoniale;
3) în Codul penal al Franţei, escrocheria este considerată formă
a însuşirii ilegale. Însă, alături de sustragere;
4) în legile penale ucraineană şi rusă, dreptul asupra bunurilor
se consideră obiectul imaterial al infracţiunii de escrocherie. Pe
cale de consecinţă, în contextul acestor legi, componenţa de escro-
cherie depăşeşte cadrul componenţei generice de sustragere;
5) preluarea parţială a modelului reglementar al escrocheriei
din legea penală a Federaţiei Ruse are repercusiuni negative în
planul interpretării şi aplicării corecte a art.190 CP RM;
6) în legile penale română şi bulgară, conceptul de înşelăciune
corespunde în general conceptului de escrocherie din legea penală
autohtonă. Cu o singură excepţie de esenţă: în accepţiunea celor
două legi, noţiunea de înşelăciune cuprinde noţiunea care, în Codul
penal al Republicii Moldova, desemnează fapta incriminată la
art.196 CP RM.

– 105 –
CAPITOLUL III

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII


DE ESCROCHERIE

3.1. Obiectul infracţiunii de escrocherie


3.1.1. Obiectul juridic al infracţiunii de escrocherie

Obiectul juridic al infracţiunii – generic sau special – îl repre-


zintă valoarea socială ocrotită de normele penale corespunzătoare
şi relaţiile sociale generate de aceasta.
După M.A. Hotca, obiectul juridic generic este specia de obiect
juridic al infracţiunii ce constă în valoarea socială care naşte un
fascicul de relaţii sociale reprezentând criteriul folosit de legiuitor
pentru asocierea mai multor infracţiuni într-un grup. 1 Cu alte cu-
vinte, dacă Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova
nu ar fi fost structurată pe capitole, nu ar fi avut sens să afirmăm
existenţa celor optsprezece obiecte juridice generice, corespunză-
toare acelor capitole. Nu s-ar atesta prezenţa vreunui intermediu
între obiectul juridic general (care constă în ansamblul valorilor
sociale apărate de dreptul penal şi al relaţiilor sociale aferente) şi
obiectul juridic special.
Pe de altă parte, dacă Partea Specială a Codului penal al Repub-
licii Moldova ar cunoaşte şi un alt gen de divizare – supraordonată
sau subordonată divizării pe capitole – (aşa cum se procedează în
legile penale rusă, română, franceză etc.), ar fi trebuit să vorbim nu
1
Hotca M.A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. – Bucureşti: C.H. Beck, 2007,
p.212.

– 106 –
numai despre obiectul juridic generic al infracţiunii, dar şi despre
alte specii de obiect juridic. Cum însă divizarea doar pe capitole e
cunoscută legii penale autohtone, se prezintă ca neadecvată şi super-
fluă defalcarea unor astfel de specii. Aşadar, concluzia este că nu
doctrinarii pot decide, în mod autonom, asupra numărului de specii
ale obiectului juridic. Pentru că primordială este voinţa legiuitoru-
lui de a configura respectivele specii în textul legii penale, în func-
ţie de nevoile curente al societăţii.
Capitolul VI al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii
Moldova cuprinde art.186-192, 1921, 1922, 193, 194, 196, 197, 199.
Printre acestea se numără art.190 CP RM, care incriminează fapta
de escrocherie. Capitolul legii penale, din care face parte acest articol,
se numeşte „Infracţiunii contra patrimoniului”. De aici deducem că
obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie îl constituie
relaţiile sociale cu privire la patrimoniu. Acelaşi obiect juridic generic
îl au toate celelalte fapte infracţionale prevăzute de normele Capi-
tolului VI al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova.
Astfel, obiectul juridic generic, reprezentat de relaţiile sociale cu
privire la patrimoniu, este printre puţinele puncte de legătură, dacă
nu chiar unicul, vizând componentele grupului de infracţiuni contra
patrimoniului.
În opinia lui E.V. Suslina, relaţiile sociale patrimoniale ar forma
obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie. 1 Nu putem
împărtăşi această părere. Chiar dacă pare a fi lipsită de importanţă
diferenţa dintre noţiunile „relaţiile sociale cu privire la patrimoniu”
şi „relaţiile sociale patrimoniale”. Este aparentă această lipsă de im-
portanţă. În realitate, împotriva infracţiunilor contra patrimoniului,
legea penală apără relaţiile sociale cu privire la patrimoniu. Nu rela-
ţiile sociale patrimoniale.

1
Суслина Е.В. Ответственность за мошенничество по Уголовному кодексу Рос-
сийской Федерации: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. – Екатeринбург, 2007, р.8.

– 107 –
În legea penală a Republicii Moldova, titulatura de capitol
„Infracţiuni patrimoniale” nu este utilizată. A fost însă utilizată în
trecut, inclusiv în codurile penale ale RSS Ucrainene din 23.08.1922
şi din 6.06.1927. De aceea, este relevantă poziţia exprimată în con-
textul istoric respectiv de către A.N. Trainin: „Mai greu se rezolvă
problema obiectului în Capitolul „Infracţiuni patrimoniale”. Este
semnificativ că legea vorbeşte despre „infracţiuni patrimoniale”, nu
despre „infracţiuni contra patrimoniului”. Această deosebire între for-
mulări nu este întâmplătoare; ea ascunde o idee care trebuie neapă-
rat avută în vedere la rezolvarea problemei obiectului”.1 La fel, pre-
zintă interes opinia lui Franz von Liszt: „Divizarea infracţiunilor
patrimoniale ar trebui să se alăture, la o respectare strictă a sistemului,
divizării drepturilor patrimoniale, care este adoptată în dreptul civil”.2
Aplicând aceste puncte de vedere în conjunctura Părţii Speciale
a Codului penal al Republicii Moldova, putem menţiona că noţiu-
nea „infracţiuni patrimoniale” (privită doar ca noţiune doctrinară)
include, drept componente, două noţiuni care nu au o conotaţie doar
doctrinară: 1) „infracţiuni contra patrimoniului” şi 2) „infracţiuni eco-
nomice”. Adică, noţiuni care desemnează denumirea Capitolului VI
şi, respectiv, a Capitolului X ale Părţii Speciale a Codului penal al
Republicii Moldova.
Această concluzie o confirmă implicit O.Barbăneagră: „Cele mai
frecvente raporturi sociale sunt cele efectuate în legătură cu bunuri,
ele reprezentând relaţii patrimoniale. Oamenii s-au învăţat să tragă
foloase nu numai prin utilizarea bunurilor pentru a-şi satisface anu-
mite necesităţi, ci şi din însuşi circuitul acestora, care poate aduce
venituri considerabile”.3

1
Trainin A.N. Teoria generală a conţinutului infracţiunii. – Bucureşti: Editura Ştiinţi-
fică, 1959, p.120.
2
Лист Ф. Учебник уголовного права. Часть Особенная. – Москва: Т-во Тип.
А.И. Мамонтова, 1905, р.133.
3
Barbăneagră O. Fenomenul proprietăţii în contextul evoluţiei ordinii economice: Teză
de doctor în economie. – Chişinău, 2009, p.20.

– 108 –
Aşadar, atunci când oamenii trag foloase prin utilizarea bunuri-
lor pentru a-şi satisface anumite necesităţi, avem în vedere partici-
parea lor la relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, în calitate de
componentă a relaţiilor sociale patrimoniale. Atunci când oamenii
trag foloase din circuitul bunurilor, ei participă la relaţiile sociale eco-
nomice, privite drept componentă a relaţiilor sociale patrimoniale.
Pe cale de consecinţă, tocmai relaţiile sociale cu privire la patri-
moniu, nu relaţiile sociale patrimoniale, constituie obiectul juridic
generic al infracţiunii de escrocherie.
Totuşi, această afirmaţie a noastră pare a fi pusă la îndoială de
anumiţi factori. În primul rând, în alin.(1) art.2 CP RM se arată că
legea penală apără, împotriva infracţiunilor, printre alte componente
ale ordinii de drept, proprietatea. Nu patrimoniul. În al doilea rând,
în varianta rusă a textului Codului penal al Republicii Moldova,
Capitolul VI al Părţii Speciale continuă să se numească „Преступле-
ния против собственности”, nu „Преступления против иму-
щества”.
Înseamnă oare aceasta că relaţiile sociale cu privire la proprie-
tate formează obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie?
Trebuie de menţionat că varianta de denumire „Infracţiuni contra
patrimoniului” a apărut la ultima etapă de elaborare a Codului penal
al Republicii Moldova. Aceasta întrucât, în proiectul Codului penal
al Republicii Moldova, Capitolul VI al Părţii Speciale este intitulat
„Infracţiuni contra proprietăţii”.1 Care a fost cauza acestei revizuiri
de ultim moment?
Probabil, cei implicaţi în adoptarea legii penale în vigoare şi-au
dat seama că denumirea „Infracţiuni contra patrimoniului” va sim-
boliza o ocrotire mai adecvată a relaţiilor şi valorilor sociale cores-
punzătoare. Că, datorită reformei social-economice profunde, nu
mai este suficientă apărarea penală exclusiv a proprietăţii. Pentru că,
în noile condiţii economice, relaţiile sociale s-au diversificat într-atât,

1
Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. – Chişinău: Garuda-Art, 1999, p.87.

– 109 –
încât noi valori sociale, altădată necunoscute, au devenit comple-
mentare proprietăţii. Complementare, dar nu neapărat şi mai puţin
importante.
Anume de aceea I.A. Klepiţki consemnează că, în perioada so-
vietică, drepturile patrimoniale ca element esenţial al organismului
economic îşi pierd semnificaţia. Iar în legislaţia penală sovietică s-a
dezvoltat tendinţa de banalizare a sistemului infracţiunilor contra
patrimoniului şi de dezincriminare treptată a faptelor care nu sunt
îndreptate împotriva „bunurilor corporale”. 1 În acest sens, putem
conchide că revenirea la denumirea „Infracţiuni contra patrimoniu-
lui” este o reorientare spre tradiţiile europene în materie. În această
privinţă, Titlul XIV al Cărţii a II-a a Codului penal român din
19372 a purtat denumirea „Crime şi delicte contra patrimoniului”.
Denumire care a apărut datorită influenţelor italiene şi franceze.
Dar nu numai la simbolistică se reduce problema pe care o
examinăm. Din punctul de vedere al lui S.Brînză, „noţiunea de pa-
trimoniu, privită ca universalitate de drept, este mai cuprinzătoare
decât acea de proprietate, incluzând, în afara expresiei sale juridice –
dreptul de proprietate, toate celelalte drepturi reale şi de creanţă,
alături de obligaţiile patrimoniale, precum şi orice situaţie care pre-
zintă chiar numai o aparenţă de drept”. 3 Iar proprietatea este princi-
pala componentă a patrimoniului. Tocmai de aceea, în alin.(1) art.2
CP RM, printre valorile sociale fundamentale apărate de legea
penală se numără proprietatea.
Însă, pe lângă proprietate, alte componente ale patrimoniului
sunt protejate împotriva infracţiunii de escrocherie. Referindu-se la
escrocherie, are dreptate E.V. Şerstov care susţine: „... persoana
vinovată urmează a fi trasă la răspundere, chiar dacă nu a fost sta-
1
Клепицкий И.А. Собственность и имущество в уголовном праве // Государство
и право, 1997, nr.5, р.74-83.
2
Monitorul Oficial al României, 1936, nr.65.
3
Brînză S. Raportul dintre noţiunile „patrimoniu” şi „proprietate” în contextul apără-
rii penale // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. –
Chişunău: CEP USM, 2003, p.102-109.

– 110 –
bilit proprietarul bunurilor sustrase. Pentru că este suficient a se
atesta că bunurile erau străine pentru persoana vinovată. Aceasta
mărturiseşte faptul că de apărarea penală beneficiază nu doar atri-
butele unui proprietar şi nu doar relaţiile sociale de proprietate”.1 O
opinie similară o exprimă T.A. Ogari. 2 De asemenea, în literatura
de specialitate română, cu privire la apărarea împotriva atingerilor
aduse patrimoniului, se menţionează: „... legea penală ţine seama
de situaţiile de fapt în care se găsesc bunurile (entităţile patrimo-
niale) ...”.3
În alţi termeni, în apărarea relaţiilor sociale cu privire la patri-
moniu împotriva escrocheriei (şi a celorlalte infracţiuni din acelaşi
grup), legea penală se interesează nu de poziţia juridică a victimei
(proprietar, posesor, detentor precar etc.). Se interesează de conduita
ilegală a făptuitorului, de aceea că-i era străin bunul pe care l-a
luat. Iată de ce legea penală ocroteşte situaţiile de fapt existente,
care prezintă chiar şi o aparenţă de legalitate. De asemenea, în unele
cazuri, proprietarul este cel care poate răspunde pentru o infracţiune
contra patrimoniului.
În acest sens, este consemnabilă schimbarea de atitudine a legiui-
torului în cazul infracţiunii de tulburare de posesie (art.193 CP RM):
până la intrarea în vigoare a Legii Republicii Moldova pentru modifi-
carea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, adoptate
de Parlamentul Republicii Moldova la 18.12.2008,4 nu era de
1
Шерстов Е.В. Об объекте мошенничества и иных обманных имущественных
посягательств // Системность в уголовном праве. Материалы II Российского
Конгресcа уголовного права, состоявшегося 31 мая – 1 июня 2007 г. – Москва:
ТК Велби, Проект, 2007, р.519-521.
2
Огарь Т.А. Уголовно-правовая и криминологическая характеристика мошенни-
чества в сфере оборота недвижимости: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени кандидата юридических наук. – Санкт-Петербург, 2009, р.10-
11.
3
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. et. al. Explicaţii teoretice ale Codului penal
român. Partea Specială. Vol.III. – Bucureşti: Editura Academiei Române, ALL Beck,
2003, p.420.
4
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.41-44.

– 111 –
conceput ca proprietarul să fie tras la răspundere penală pentru
ocuparea fără drept a unui imobil aflat în posesia altuia. Pentru că
victima infracţiunii putea fi numai proprietarul imobilului. Deci,
apărate erau relaţiile sociale cu privire la proprietate. Odată cu
intrarea în vigoare a amendamentelor respective, se poate afirma cu
certitudine că tulburarea de posesie este o veritabilă infracţiune
contra patrimoniului. Nu aceeaşi se poate consemna despre infrac-
ţiunea de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de
încredere (art.196 CP RM). În cazul acesteia, victimă continuă să
fie considerat numai proprietarul. Doar formal, infracţiunea dată
este o infracţiune contra patrimoniului. În esenţă, este o infracţiune
contra proprietăţii. Spre deosebire de escrocherie, infracţiune care
este o infracţiune contra patrimoniului sub toate aspectele.
În ce priveşte varianta rusă a denumirii Capitolului VI al Părţii
Speciale a Codului penal, să ne aducem aminte că, în conformitate
cu art.13 al Constituţiei Republicii Moldova, adoptate în Parlamen-
tul Republicii Moldova la 29.07.1994,1 nu limba rusă este limba de
stat a Republicii Moldova. Prin urmare, când există astfel de diver-
genţe, prioritară este varianta în limba română a textului legii penale.
În acelaşi timp, se impune o adecvare cu această variantă a varian-
tei în limba rusă a denumirii Capitolului VI al Părţii Speciale a
Codului penal: nu „Преступления против собствености”, dar
„Преступления против имущества”.
În concluzie, tocmai relaţiile sociale cu privire la patrimoniu,
nu relaţiile sociale cu privire la proprietate, formează obiectul
juridic generic al infracţiunii de escrocherie.
Din cele menţionate mai sus se desprinde o problemă cu pro-
funde implicaţii practice: conform art.190 CP RM, se va califica
inclusiv dobândirea ilicită, pe calea înşelăciunii sau abuzului de
încredere, a remuneraţiei oferite pentru îndeplinirea unei activităţi
ilicite (de exemplu, mijlocirea coruperii pasive sau a coruperii

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.

– 112 –
active, executarea comenzii de omor, oferirea pentru transplant cu
titlu oneros a unor organe sau ţesuturi umane etc.). În asemenea
ipoteze, ar fi fost problematică aplicarea art.190 CP RM dacă escro-
cheria s-ar fi considerat în continuare infracţiune contra proprietă-
ţii, nu infracţiune contra patrimoniului.
Or, nu putem să nu fim de acord cu I.V. Şisko, care afirmă că
folosirea de către proprietar a bunurilor ce-i aparţin, pentru săvârşi-
rea infracţiunii, exclud relaţiile sociale cu privire la proprietate din
rândul celor apărate de legea penală. 1 La rândul său, E.V. Şerstov,
într-o manieră prospectivă, sesizând cadrul prea îngust al concep-
ţiei legislative a infracţiunilor contra proprietăţii, arată că în situaţia
în care victimă a escrocheriei este cel care a transmis bani făptuito-
rului pentru comiterea unor fapte contrare legii – stabilirea răspun-
derii penale este îndreptată nu atât spre ocrotirea intereselor de
proprietar ale victimei, cât spre contracararea dobândirii ilicite a
bunurilor de către făptuitor.2
Din această perspectivă, nu putem agrea următoarea poziţie a
lui S.M. Budatarov: „Codul penal are în vedere proteguirea, împo-
triva infracţiunilor contra patrimoniului, numai a acelor relaţii so-
ciale care au un suport legal, îndeosebi întemeindu-se pe dreptul de
proprietate sau alte drepturi reale”. 3
Or, deloc întâmplător, supra am pus accentul pe aceea că, incri-
minând fapta de escrocherie, legea penală are în vedere nu poziţia
juridică a victimei, dar ilicitatea conduitei făptuitorului. Nicidecum
nu ilicitatea conduitei victimei. De aceea, poziţia victimei poate să
nu aibă la bază raporturi juridice. Nici nu este necesar: împotriva
escrocheriei sunt apărate relaţiile sociale cu privire la patrimoniu,

1
Шишко И.В. Экономические правонарушения. Вопросы юридической оценки и
ответственности. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2004, р.185-188.
2
Шерстов Е.В. Об объекте мошенничества и иных обманных имущественных
посягательств, p.519-521.
3
Будатаров С.М. Присвоение взятки: преступление против собственности или
преступление против интересов государственной службы и службы в органах
местного самоуправления? // http://www.nadzor.pk.ru/analit/show_a.php?id=715

– 113 –
nu neapărat raporturile juridice cu privire la patrimoniu. Nu trebuie
să uităm că ordinea de drept (care, conform alin.(1) art.2 CP RM,
este obiectul apărării din partea legii penale) include chiar şi rela-
ţiile sociale având la bază aparenţa legitimităţii. În aceste condiţii,
art.190 CP RM urmează a fi aplicat chiar şi în cazul în care escro-
cheria e săvârşită împotriva celui care anterior, pe cale infracţională, a
dobândit acelaşi bun. Suficient este că, în momentul săvârşirii faptei,
bunul era străin pentru făptuitor. Se afla la o persoană care a fost
înşelată sau de a cărei încredere s-a abuzat, pentru a-i lua acel bun.
În acest context, exprimăm dezacordul cu cele susţinute de
S.M. Kocioi: „sustragerea bunurilor anterior sustrase nu cauzează
prejudiciu proprietarului. Prejudiciu se cauzează celui care a sus-
tras bunurile de la proprietar. Adică, celui care a cauzat într-adevăr
un prejudiciu proprietarului şi care în acest fel îi posedă bunurile
nelegitim”.1 Săvârşind sustragerea în aceste condiţii, făptuitorul nu
acţionează în interesul societăţii. Ar fi o iluzie să considerăm că
fapta îi este condiţionată de intenţia de a restabili echitatea. Aşa
cum nu are o asemenea intenţie în cazul promiterii false a mijlocirii
coruperii pasive sau a coruperii active, a executării comenzii de
omor, a oferirii cu titlu oneros a unor organe sau ţesuturi umane
etc. A înşela victima escrocheriei săvârşite în astfel de condiţii nu
echivalează nicidecum cu a o împiedica să comită în continuare,
dar prin alte mijloace, infracţiunea care prima oară nu şi-a produs
efectul scontat.
Oricum, în Capitolul III al Părţii Generale a Codului penal, nu
este şi nu poate fi specificată o atare cauză care înlătură caracterul
penal al faptei. Nu poate, prin excelenţă, săvârşirea infracţiunii împo-
triva unui infractor să aibă ca efect înlăturarea caracterului penal al
faptei. Sprijinirea tezei contrare ar genera haos, pentru că pretinşii
justiţiari ar avea mâinile dezlegate în a apăra ordinea de drept pe căi
mai eficiente, în opinia lor, decât cele utilizate de autorităţile statului.

1
Кочои С.М. Ответственность за корыстные преступления против собствен-
ности. – Москва, 2000, p.106.

– 114 –
În concluzie, legalitatea sau ilegalitatea faptei, care se comite în
paralel cu escrocheria altuia, nu anulează necesitatea apărării penale
a relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu. Victima escrocheriei nu
se exclude să fie, în aceleaşi împrejurări, făptuitor într-o altă infrac-
ţiune. În această situaţie, legea penală sancţionează conduita ilegală
realizată în paralel cu escrocheria. Nu ar fi corect să afirmăm că
apărată este proprietatea, dreptul asupra acesteia exercitat în diso-
nanţă flagrantă cu legea. Tocmai de aceea, sancţionaţi trebuie ambii:
atât victima escrocheriei (care săvârşeşte în paralel o altă infracţiune),
cât şi cel care săvârşeşte infracţiunea de escrocherie având o
asemenea victimă.
Tezele enunţate mai sus vor avea potenţialul mai sporit de a
convinge mai ales după ce vom investiga mai jos obiectul juridic
principal al infracţiunii de escrocherie. Mai ales după ce vom putea
vedea că posesia de fapt, nu posesia de drept, este acea valoare socială
care este protejată în principal împotriva infracţiunii de escrocherie.
Până atunci însă vom vorbi despre configuraţia obiectului juri-
dic special al infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.
Această infracţiune este una pluriobiectuală. Mai precis, este o
infracţiune complexă, având un obiect juridic special complex. În
legătură cu aceasta, suscită interes afirmaţia făcută de E.S. Tenciov
vizavi de infracţiunea de escrocherie: „Specificul acestei forme de
sustragere este condiţionat de caracterul complex al obiectului ei juri-
dic special. Atingerea adusă obiectului juridic principal – proprietă-
ţii – se realizează pe calea încălcării libertăţii manifestării de voinţă
a proprietarului sau a altui posesor. Aceştia, fiind induşi în eroare
de către făptuitor, îi transmit valorile patrimoniale, considerând că
făptuitorul are dreptul să le obţină”. 1 Deşi nu împărtăşim toate cele
menţionate de E.S. Tenciov, trebuie totuşi să remarcăm că i-a reuşit
să prezinte corect conformaţia obiectului juridic special al infrac-
ţiunii de escrocherie.

1
Уголовное право России. Часть Особенная / Под ред. Л.Л. Кругликова. – Москва:
Волтерс Клувер, 2005, р.120.

– 115 –
În opinia lui M. Basarab, infracţiunea este complexă când în
conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circums-
tanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie, prin ea
însăşi, o faptă prevăzută de legea penală. 1 În general, nu avem
reproşuri faţă de această aserţiune. Totuşi, în contextul cercetării
obiectului juridic special al escrocheriei, pare a fi mai flexibilă, mai
adaptată realităţilor juridice, poziţia aparţinând lui S.N. Romaniuc:
„La infracţiunile complexe trebuie raportate nu numai infracţiunile
a căror componenţă de bază sau agravată este alcătuită din două
componenţe simple de infracţiuni. Raportate trebuie şi infracţiunile
care includ acţiuni sau inacţiuni, dintre care nu toate au caracterul
unei infracţiuni”.2 Într-adevăr, nici înşelăciunea, nici abuzul de încre-
dere nu reprezintă o componenţă de infracţiune, în conjunctura legii
penale a Republicii Moldova. Apropo, această afirmaţie exactă este
valabilă nu numai în cazul infracţiunii de escrocherie, dar şi în cazul
infracţiunilor prevăzute la art.171, 172, lit.e) alin.(2) art.187, art.188
etc. din Codul penal.
Am menţionat anterior că, fiind o infracţiune complexă, escro-
cheria presupune o pluralitate de obiecte. Într-adevăr, în cazul escro-
cheriei, obiectul juridic special este alcătuit din două valori sociale,
fiecare cu relaţiile sociale aferente. Dar pluriobiectuale sunt şi
infracţiunile cu obiect juridic multiplu necomplex. Un asemenea
obiect are, de exemplu, infracţiunea de delapidare a averii străine
(art.191 CP RM). Atunci când fapta prejudiciabilă este alcătuită
dintr-o singură acţiune, dar care aduce atingere celor două valori
sociale distincte (şi relaţiilor sociale aferente), care constituie obiec-
tul juridic special al infracţiunii specificate la art.191 CP RM.
În contrast, în cazul infracţiunii de escrocherie, caracterul com-
plex al acesteia condiţionează corespondenţa dintre componentele
1
Mitrache C., Stănoiu R.M., Molnar I et. al. Noul Cod penal comentat. Vol.I / Sub
red. lui G.Antoniu. – Bucureşti: C.H. Beck, 2006, p.580.
2
Романюк С.Н. Сложные единичные преступления: Автореферат диссертации
на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Тюмень, 2008, р.11.

– 116 –
obiectului juridic special şi componentele faptei prejudiciabile: obiec-
tului juridic principal îi corespunde acţiunea principală; obiectului
juridic secundar îi corespunde acţiunea adiacentă.
Să ne focalizăm atenţia asupra primei din componentele obiec-
tului juridic special al infracţiunii de escrocherie – obiectul juridic
principal.
Foarte exact, se exprimă în această privinţă Gh.Alecu: „Uneori,
obiectul juridic al infracţiunii este complex atunci când prin fapta
socialmente periculoasă sunt lezate deodată două sau mai multe
relaţii sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura acelei
infracţiuni (sublinierea ne aparţine – n.a.)”.1 La fel, merită atenţie
punctul de vedere exprimat de C. Mitrache: „După obiectul juridic
principal, fapta este trecută în cadrul unui grup de infracţiuni sau în
altul, în Codul penal”.2 Aşadar, este indispensabil ca din obiectul
juridic generic al infracţiunii să derive obiectul juridic principal al
acesteia. Nu neapărat şi obiectul juridic secundar.
Pentru că acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile de
escrocherie se exprimă în dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane,
ajungem la concluzia că obiectul juridic principal al escrocheriei îl
formează relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor.
În conformitate cu alin.(1) art.303 al Codului civil al Republicii
Moldova, posesia se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii
de fapt a bunului. Rezultă că incriminarea faptei de escrocherie oferă
protecţie situaţiei de fapt, adică apartenenţei fizice a unui bun la o
universalitate de bunuri. În acest sens, au dreptate acei autori, care
susţin că existenţa posesiei este de sine stătătoare vizavi de existenţa
unui drept al posesorului de a exercita o putere asupra bunului;
astfel, un bun se află în posesia unui uzurpator, adică a persoanei
care nu este titularul veritabil al dreptului real. 3

1
Alecu Gh. Drept penal. Partea Generală. – Constanţa: Europolis, 2004, p.170.
2
Mitrache C. Drept penal român. Partea Generală. – Bucureşti: Şansa, 1999, p.86.
3
Hamangiu C., Posetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Tratat de drept civil român. Vol.I.
– Bucureşti: ALL, 1998, p.580.

– 117 –
Dar chiar şi în aceste condiţii legea penală oferă protecţie pose-
siei. Aceasta deoarece „legea protejează ... posesia în calitatea ei de
simplu fapt material, fără a se preocupa de realitatea dreptului, pe
care posesorul pretinde să-l exercite, şi fără a examina dacă posesia
are sau nu un drept la baza ei”. 1 Este extrem de importantă
înţelegerea acestei teze, în vederea stabilirii corelaţiei dintre obiec-
tul juridic principal al escrocheriei şi obiectul juridic generic al
acesteia. Or, nesocotirea situaţiei de fapt cu privire la poziţia bunului
în sfera patrimonială a victimei, prin dobândirea ilicită a bunului,
deja este suficientă pentru a atesta atingerea adusă relaţiilor sociale
cu privire la patrimoniu.
Sub un alt aspect, obiectul juridic secundar al infracţiunii, pre-
văzute la art.190 CP RM, îl formează relaţiile sociale cu privire la
libertatea manifestării de voinţă şi minimul necesar de încredere.
De ce anume astfel percepem conţinutul obiectului juridic secun-
dar al escrocheriei? În opinia lui M.Iu. Hmeliova, pe care o spriji-
nim, conştientizarea pericolului real de a deveni victimă a escro-
cheriei este principalul indiciu al prejudiciabilităţii acestei fapte;
aceasta se manifestă prin sporirea climatului de neîncredere în so-
cietate, în tendinţa oamenilor de a se îngrădi de contactele cu per-
soanele necunoscute, în teama de a fi înşelaţi la orice pas: la angajare
în serviciu, la schimbul valutar, la vânzarea-cumpărarea unor măr-
furi, la procurarea unor foi turistice etc.2 Aşadar, condiţia referitoare
la libertatea manifestării de voinţă şi minimul necesar de încredere
este serios periclitată în cazul în care formarea şi desfăşurarea
relaţiilor sociale cu privire la posesia asupra bunurilor este însoţită
de acţiuni sau inacţiuni exprimate în înşelăciune sau abuz de încre-
dere.
În ipoteza infracţiunii de escrocherie, nu se întrevede un alt pro-
cedeu de evitare a comportării necorecte, decât atenţia şi prudenţa
1
Ibidem.
2
Хмелева М.Ю. Уголовная ответственность за мошенничество: Автореферат дис-
сертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Омск,
2008, p.7-8.

– 118 –
persoanelor care trebuie să se bizuie pe acel minim de încredere
acordat altuia, dar şi să respecte libertatea manifestării de voinţă
din partea altuia. Tocmai libertatea manifestării de voinţă, alături de
minimul necesar de încredere, sunt indispensabile pentru formarea
şi desfăşurarea relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu, constituind
atribute pentru valoarea socială a patrimoniului, fără de care această
valoare nu mai poate genera relaţii sociale normale. De aceea, urmă-
rind obiectivul asigurării unui climat de credibilitate reciprocă, legiui-
torul incriminează, în art.190 CP RM, fapta de escrocherie, adică
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane nu prin violenţă, nu prin
ameninţare, nici pe ascuns, dar prin înşelăciune sau abuz de încredere.
În concluzie la cele consemnate mai sus în legătură cu obiectul
juridic al infracţiunii de escrocherie, se poate releva:
1) obiectul juridic generic al infracţiunii, prevăzute la art.190
CP RM, îl constituie nu relaţiile sociale patrimoniale, nici relaţiile
sociale cu privire la proprietate, dar relaţiile sociale cu privire la
patrimoniu;
2) legalitatea sau ilegalitatea faptei, care se comite în paralel cu
escrocheria altuia, nu anulează necesitatea apărării penale a rela-
ţiilor sociale cu privire la patrimoniu. Victima escrocheriei nu se
exclude să fie, în aceleaşi împrejurări, făptuitor într-o altă infrac-
ţiune. Sancţionaţi trebuie atât victima escrocheriei (pentru că săvâr-
şeşte în paralel o altă infracţiune), cât şi cel care comite escrocheria
având o asemenea victimă;
3) posesia asupra bunurilor este valoarea socială apărată în
principal împotriva escrocheriei. Apărarea penală nu scade din
intensitate chiar dacă posesia nu are nici un drept la baza ei;
4) în ipoteza infracţiunii de escrocherie, apărarea penală a rela-
ţiilor sociale cu privire la posesia asupra bunurilor nu este posibilă
decât pe calea apărării penale a relaţiilor sociale cu privire la liber-
tatea manifestării de voinţă şi minimul necesar de încredere.

– 119 –
3.1.2. Obiectul material al infracţiunii de escrocherie

Despre relaţia dintre obiectul juridic al infracţiunii şi obiectul


material al infracţiunii ne putem da seama din următoarea postulare:
„Obiectul material există nu la toate infracţiunile, ci numai la acelea
la care valoarea socială vătămată prin săvârşirea lor se proiectează
(nu constă, nici nu se exprimă) într-o entitate materială (corporală)”.1
În cazul infracţiunii de escrocherie, obiectul material îl repre-
zintă bunurile care au o existenţă materială, sunt create prin munca
omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind bunuri
mobile şi străine pentru făptuitor.
Art.190 CP RM este aplicabil în acele cazuri, când bunurile ce-l
reprezintă nu posedă calităţi speciale care să condiţioneze aplicarea
unei norme speciale. Aceste norme speciale sunt:
- art.181 „Împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral
sau a activităţii organelor electorale” din Codul penal (când sus-
trase sunt urnele de vot sau documentele electorale);
- art.2174 „Sustragerea sau extorcarea substanţelor narcotice
sau psihotrope” din Codul penal (când sustrase sunt substanţele
narcotice sau psihotrope);
- art.222 „Profanarea mormintelor” din Codul penal (când
însuşite sunt obiectele ce se află în mormânt sau pe el);
- art.290 „Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea
sau comercializarea armelor şi muniţiilor, sustragerea lor” din Codul
penal (când sustrase sunt muniţiile sau armele de foc (cu excepţia
armei de vânătoare cu ţeava lisă));
- alin.(1) art.295 „Sustragerea materialelor sau a dispozitivelor
radioactive ori a instalaţiilor nucleare, ameninţarea de a sustrage sau
cererea de a transmite aceste materiale, dispozitive sau instalaţii”
din Codul penal (când sustrase sunt materialele sau dispozitivele
radioactive, ori instalaţiile nucleare);
1
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului: Autoreferat al tezei de doctor
habilitat în drept. – Chişinău, 2005, p.21.

– 120 –
- art.360 „Luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distru-
gerea documentelor, imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor” din
Codul penal (când sustrase sunt documentele, ştampilele sau sigi-
liile aparţinând întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, indife-
rent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare) etc.
În toate aceste cazuri, în acord cu art.116 CP RM, dobândirea
ilicită a bunurilor altei persoane, prin înşelăciune sau abuz de încre-
dere, va atrage aplicarea nu a art.190 CP RM, dar a uneia din nomele
speciale sus-nominalizate.
Nu întotdeauna în practică această regulă este respectată întoc-
mai. De exemplu, într-o speţă, C.O. a fost condamnat în baza alin.(2)
art.195 CP RM, pentru însuşirea în proporţii deosebit de mari. În
fapt, la sfârşitul lunii mai 2002, prin înşelăciune şi abuz de încre-
dere, sub pretextul perfectării vizelor de lucru în străinătate, a
însuşit de la A.M. 350 dolari americani şi paşaportul acestuia. Iar
de la I.Ş. – 2100 dolari americani, precum şi paşapoartele aparţi-
nând lui A.T., S.T., T.M., L.M. şi N.B. În luna iunie 2002, prin
înşelăciune sau abuz de încredere, sub acelaşi pretext, a însuşit de
la I.Ş. 2700 dolari americani şi nouă paşapoarte. În luna iulie
2002, prin înşelăciune şi abuz de încredere, sub pretextul că pentru
perfectarea vizelor este necesar de achitat încă câte 50 de dolari
americani, a însuşit de la I.Ş. încă 750 dolari americani. În luna
august 2002, prin înşelăciune şi abuz de încredere, sub acelaşi
pretext, a însuşit de la S.O. 450 dolari americani.1
Putem observa că, la aplicarea răspunderii penale, s-a ignorat
prezenţa în cele săvârşite a semnelor infracţiunii specificate la art.360
CP RM. Prin aceasta, s-a ignorat una din explicaţiile de la pct.33 al
Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004: dacă, potrivit intenţiei, concomitent cu sustragerea
bunurilor, făptuitorul a sustras documente (inclusiv buletinul de iden-
1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.02.2009. Dosarul nr.4-1re-
180/09. www.csj.md

– 121 –
titate, paşaport ori alte documente importante ale persoanei), atunci
acţiunile se vor califica prin concurs cu infracţiunea prevăzută la
art.360 CP RM.1 În speţă, art.195 trebuia aplicat alături de acest arti-
col, atestând concursul de infracţiuni. În mod regretabil, s-a aplicat
incorect regula concurenţei de norme, fiind aleasă, nejustificat, doar
una din normele care trebuiau aplicate. Însă, infracţiunea prevăzută
la art.195 CP RM (ca şi cea prevăzută la art.190 CP RM) nu poate
absorbi infracţiunea prevăzută la art.360 CP RM.
Într-o altă ordine de idei, obiectul material al escrocheriei trebuie
delimitat de mijlocul de săvârşire a escrocheriei. Analizând cele
evocate într-un studiu de către A.Reşetnicov, 2 se poate afirma că
făptuitorul se serveşte de mijlocul de săvârşire a infracţiunii în
calitate de factor de influenţare. Mijlocul de săvârşire a infracţiunii
„e pus în funcţiune” de către făptuitor, după care procesul de influen-
ţare asupra obiectului material are loc în afara controlului conştient-
volitiv al făptuitorului. Mijlocul de săvârşire a infracţiunii (spre
deosebire de obiectului material al infracţiunii) nu poate fi supus
influenţării din partea făptuitorului.
Deseori, în calitate de mijloc de săvârşire a escrocheriei sunt
utilizate variate documente. Din speţa reprodusă mai sus ne-am putut
da seama că un document nu poate reprezenta obiectul material al
escrocheriei. În acest sens, nu putem fi de acord cu V.I. Plohova,
care susţine: „În cazul sustragerilor asupra banilor fără numerar sau
titlurilor de valoare, obiectul material îl constituie entitatea care
confirmă dreptul de primire a bunurilor date. Iar acest drept se
fixează într-un anume document sau cont contabil”. 3 Acest punct de
vedere nu concordă cu normele Capitolului VI din Partea Specială
a Codului penal al Republicii Moldova, din care rezultă că
1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.
2
Reşetnicov A. Folosirea documentului fals în calitate de mijloc de săvârşire a
infracţiunii: aspecte practice şi teoretice // Revista Naţională de Drept, 2007, nr.12, p.27-
33.
3
Плохова В.И. Деньги и ценные бумаги как предмет преступлений против
собственности // Уголовное право, 2002, nr.4, p.31-32.

– 122 –
legiuitorul recunoaşte în calitate de obiect material al sustragerii
numai bunurile străine. Documentul contabil, în care este deschisă
şi dusă evidenţa mijloacelor băneşti de pe contul de decontare sau
alte conturi bancare, nu poate fi obiectul material al sustragerii, în
general, şi al escrocheriei, în special.
Există o serie de documente de plată, care, deşi nu au calitatea
de documente de decontare, pot îndeplini rolul de mijloc de săvâr-
şire a escrocheriei (de exemplu, ordinul de casă de încasare, ordinul
de casă de plată, situaţia de plată (tabelul de salarizare), borderoul
de plăţi/decontări etc.).1
Obţinerea în posesie a mijloacelor băneşti străine sau a altor
bunuri străine, prin intermediul documentelor de plată (altor decât
cardurile sau alte carnete de plată (documente de decontare)) false,
reprezintă infracţiunea de escrocherie. Dacă făptuitorul a şi confec-
ţionat, în prealabil, documentele de plată false, atunci poate fi nece-
sară calificarea suplimentară conform art.361 „Confecţionarea, deţi-
nerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimate-
lor, ştampilelor sau sigiliilor false” din Codul penal (poate fi, dacă
documentele respective au un caracter oficial). Mai detaliat despre
această ipoteză vom vorbi în următoarele capitole ale lucrării de faţă.
De ce mai sus am accentuat „altor decât cardurile sau alte car-
nete de plată (documente de decontare) false”? Pentru că folosirea
cardurilor sau a altor carnete de plată false (retragerea disponibilu-
lui sub formă de numerar de la ghişeul automat de bancă sau de la
distribuitorul automat de numerar; achitarea mărfurilor sau a servi-
ciilor comerciantului prin intermediul automatelor bancare etc.)
este o formă a punerii în circulaţie a cardurilor sau a altor carnete
de plată false.2 Obţinerea în posesie a mijloacelor băneşti străine
1
Botezatu I. Documentele de plată ca mijloace de săvârşire a infracţiunii de escro-
cherie // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. –
Chişinău, 2006, p.379-382.
2
Stati V. Analiza juridico-penală a componenţei de fabricare sau punere în circulaţie
a cardurilor sau a altor carnete de plată false (varianta tip) // Analele Ştiinţifice ale
USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău, 2004, p.315-321; Stati V.

– 123 –
sau a altor bunuri străine, prin intermediul cardurilor sau a altor
carnete de plată false reprezintă nu altceva decât una dintre etapele
de realizare a intenţiei de folosire a cardurilor sau a altor carnete de
plată false. În acest caz, calificarea trebuie făcută numai conform
art.237 CP RM. Fără o calificare suplimentară în baza art.190 CP RM.
În mod similar, recomandăm soluţionarea unei alte probleme.
Astfel, conform pct.8 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie
„Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre fabricarea
sau punerea în circulaţie a banilor falşi”, nr.23 din 29.10.2001 1, „...
dobândirea ilegală a averii străine în rezultatul ... punerii în circula-
ţie a banilor falşi se înglobează în această normă (se are în vedere
art.236 CP RM – n.a.) şi nu mai necesită o calificare suplimentară
ca sustragere”. Aşadar, în acest caz, banii falşi sau titlurile de valoare
false nu reprezintă mijlocul de săvârşire a escrocheriei. Întrucât consti-
tuie obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.236 CP RM.
O situaţie calitativ diferită o atestă explicaţia de la pct.4 al hotă-
rârii explicative precitate: „În cazul în care necorespunderea vădită
a bancnotei false celei autentice exclude participarea ei în circulaţie,
precum şi alte circumstanţe, denotă clar intenţia celui vinovat de
înşelare grosolană a unei persoane sau a unui cerc restrâns de per-
soane, profitând de anumite condiţii ..., atunci astfel de acţiuni pot fi
încadrate în baza normei care prevede infracţiunea de escrocherie”.2
De această dată, se schimbă rolul: banii falşi sau titlurile de valoare
false reprezintă mijlocul de săvârşire a infracţiunii de escrocherie.
Obiectul material al escrocheriei îl vor constitui bunurile obţinute
în schimbul banilor falşi sau al titlurilor de valoare false.

Răspunderea pentru infracţiunea de fabricare sau punere în circulaţie a cardurilor sau


a altor carnete de plată false (art.237 CP RM) // Revista Naţională de Drept, 2009,
nr.5, p.27-40.
1
Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002).
– Chişinău, 2002, p.297-299.
2
Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002),
p.297-299.

– 124 –
După aceste clarificări privind interferenţele dintre obiectul
material al escrocheriei şi mijlocul de săvârşire a acestei infracţiuni,
să trecem la examinarea unor aspecte controversate vizând obiectul
material al infracţiunii de escrocherie.
În primul rând, este cazul să răspundem la întrebarea: dreptul
asupra bunurilor reprezintă obiectul (i)material al infracţiunii de
escrocherie?
În unele din compartimentele anterioare ale prezentei lucrări
ne-am întrebat dacă nu cumva legiuitorul autohton, împrumutând
din legea penală rusă termenul „dobândire” şi folosindu-l în art.190
CP RM, l-a utilizat în accepţie extinsă, având în vedere ceea ce în
legea penală rusă e denumit „sustragerea bunurilor străine sau
dobândirea dreptului asupra bunurilor străine”? Să mai amintim că,
în art.149 al Codului penal din 1961, prin „escrocherie” se avea în
vedere însuşirea averii personale, sau a dreptului asupra acesteia,
sau a altor foloase cu caracter material prin înşelăciune sau abuz de
încredere. În timp ce, în paralel, conform art.122 CP RM al Codu-
lui penal din 1961, escrocheria se exprima în însuşirea averii de stat
sau obşteşti prin înşelăciune sau abuz de încredere.
În teoria dreptului penal nu s-a format încă o opinie unitară
privind înţelesul noţiunii „dreptul asupra bunurilor străine”. Astfel,
unii autori sunt de părerea că dreptul asupra bunurilor străine este
neapărat materializat prin intermediul unor documente (de exemplu,
testament, poliţă de asigurare, procură, titluri de valoare etc.); dacă
făptuitorul obţine un asemenea document, escrocheria trebuie
considerată consumată indiferent dacă i-a reuşit sau nu să obţină în
baza lor şi bunurile corespunzătoare.1 Alţi autori consideră că dreptul
asupra bunurilor străine se identifică cu dreptul de proprietate, impli-
când cele trei atribute pe care le are proprietarul: posesia, folosinţa,

1
Ворошилов Е. Предмет преступления при мошенничестве //
Социалистическая законность, 1976, nr.9, р.60-62; Завидов Б. Мошенничество
и его видоизменения // Юрист, 1999, nr.2, р.11-13; Лимонов В. Понятие
мошенничества // Законность, 1997, nr.11, р.41-42.

– 125 –
dispoziţia.1 În opinia lui A.V. Habarov, dreptul asupra bunurilor
străine se referă la toate celelalte drepturi patrimoniale, cu excepţia
dreptului de proprietate.2 În fine, în viziunea lui L.D. Gauhman şi
E.V. Maksimov, toate drepturile patrimoniale, fără excepţie, se
raportează la noţiunea „dreptul asupra bunurilor străine”.3
Dincolo de aceste divergenţe, important este să reţinem că con-
tează nu atât dacă victima a fost sau nu lipsită de titlul respectiv.
Contează dacă a pierdut sau nu posibilitatea reală de a-şi exercita
dreptul asupra bunurilor, pe care l-a dobândit făptuitorul. De aceea,
documentul, care confirmă dreptul asupra bunurilor străine, nu
poate fi nicidecum identificat cu însuşi dreptul asupra bunurilor
străine. Nu putem fi de acord nici cu aceea că escrocheria trebuie
considerată consumată din momentul obţinerii documentelor ce
confirmă dreptul asupra bunurilor străine. Chiar şi în conformitate
cu legea penală rusă, la acest moment se poate constata numai pre-
gătirea de infracţiunea de escrocherie.
Pe de altă parte, criticabilă este însăşi sintagma „dreptul asupra
bunurilor străine”. În primul rând, în conformitate cu art.228 al
Codului civil al Republicii Moldova, este lovit de nulitate actul juri-
dic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv
sau viclean al uneia dintre părţi. În aceste condiţii, această parte la
actul juridic, alias făptuitorul escrocheriei, nu poate obţine nici un
drept. Dreptul nu poate fi nelegitim. El sau este, sau nu este. În al
doilea rând, chiar în doctrina penală rusă se arată, cu drept cuvânt,
că, de fapt, art.159 al Codului penal al Federaţiei Ruse prevede nu
una, dar două componenţe de infracţiuni:
1) sustragerea bunurilor străine;
1
Уголовное право. Особенная Часть / Под ред. И.Я. Козaченко, З.А. Незнамовой,
Г.П. Новоселова. – Москва: Норма-Инфра·М, 1998, р.193.
2
Хабаров А.В. Преступления против собственности: влияние гражданско-
правового регулирования: Автореферат диссертации на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. – Екатеринбург, 1999, р.17.
3
Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Ответственность за преступления против собст-
венности. – Москва, 1997, р.65-66.

– 126 –
2) dobândirea dreptului asupra bunurilor străine. 1
Însă, escrocheria este o formă de sustragere. Iar dobândirea
dreptului asupra bunurilor străine nu rezultă din definiţia noţiunii
de sustragere, formulată în art.158 al Codului penal al Federaţiei
Ruse.
Probabil, tocmai din această cauză N.V. Vişneakova consideră
că, în situaţia dobândirii dreptului asupra bunurilor străine, aplica-
bilă este nu norma cu privire la escrocherie, dar cea cu privire la
cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere.2
De altfel, în doctrina penală autohtonă se afirmă că una din modali-
tăţile faptice ale infracţiunii de cauzare de daune materiale prin
înşelăciune sau abuz de încredere (art.196 CP RM) îl constituie
„dobândirea ilicită a dreptului asupra bunurilor altuia, când făptui-
torul exercită facultăţile pe care le are un subiect al unui drept real
derivat (uzufructuar, superficiar, uzuar etc.), fără a avea acest drept”.3
Nu vedem nici un impediment în a considera orice drept real
obiect al dobândirii ilicite a dreptului asupra bunurilor străine. Or,
drepturile reale sunt tocmai drepturile asupra bunurilor. Nu există
drepturi obligaţionale (de creanţă) asupra bunurilor. Acestea privesc
persoanele. Fapt confirmat şi de una din prevederile Codului civil,
art.289: „Prevederile referitoare la bunurile imobile şi mobile se
aplică în modul corespunzător şi drepturilor reale asupra acestor
bunuri (sublinierea ne aparţine – n.a.)”.
Aşadar, am ajuns la concluzia că, în art.190 CP RM, noţiunea
„dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau

1
Волженкин Б.В. Мошенничество. – Санкт-Петербург: Юридический институт
Генеральной Прокуратуры Российской Федерации, 1998, р.20; Лесняк В.И. Объек-
тивные признаки мошенничества // Вестник Челябинского государственного
университета, 2004, nr.1, р.85-91.
2
Вишнякова Н.В. Объект и предмет преступлений против собственности: Авто-
реферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
– Омск, 2003, р.7.
3
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău:
Cartier, 2005, p.296.

– 127 –
abuz de încredere” nu poate include noţiunea „dobândirea ilicită a
dreptului asupra bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz
de încredere”. Aşa cum nici noţiunea de bun nu poate include noţiu-
nea de drept asupra bunurilor.
În normele Capitolului VI din Partea Specială a Codului penal,
noţiunea „bun” nu este utilizată lato sensu, în accepţiunea formu-
lată la alin.(1) art.285 al Codului civil. Potrivit acesteia, bunuri sunt
şi drepturile patrimoniale. Or, din conţinutul, de exemplu, al art.189
„Şantajul” din Codul penal rezultă că noţiunile „bun” şi „dreptul
asupra bunului” sunt distincte. Păstrând consecvenţa, suntem obli-
gaţi să recunoaştem aceeaşi corelaţie în contextul art.190 CP RM.
Cum în art.196 CP RM nu se utilizează noţiunile „bun” şi „dreptul
asupra bunului”, nu există piedici de ordin terminologic de a sus-
ţine oportunitatea aplicării art.196 CP RM în ipoteza dobândirii
ilicite a dreptului asupra bunurilor altei persoane prin înşelăciune
sau abuz de încredere (desigur, dacă prin aceasta vor fi cauzate
daune materiale în proporţii mari). Bineînţeles, nu contează dacă se
dobândeşte ilicit dreptul asupra unui bun mobil sau imobil.
Totuşi, următoarea întrebare care se impune este: bunul imobil
(nu dreptul asupra acestuia) poate reprezenta obiectul material al in-
fracţiunii prevăzute la art.190 CP RM? Răspunsul la această întrebare
ar fi util sub aspect nu doar teoretic, dar şi practic. Or, de exemplu,
într-o speţă, fapta lui E.A., caracterizată prin formularea „însuşirea
apartamentului”, este calificată în baza alin.(5) art.190 CP RM.1
O formulare similară se utilizează într-o altă speţă: B.A. şi T.N. au
fost condamnaţi în baza art.27, alin.(2) art.195 şi lit.a),b) alin.(2)
art.361 CP RM. În fapt, în luna iulie 2005, urmărind scopul
însuşirii unui apartament din bd. Dacia, mun. Chişinău, evaluat la
248000 lei, au obţinut de la două persoane neidentificate o pro-
cură falsă, eliberată din numele lui G.A., decedat la 4.03.2005,
prin care lui T.N. i se acorda dreptul de a-l reprezenta în toate or-

1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul nr.4-1re-
198/09 // www.csj.md

– 128 –
ganele administrative şi private, precum şi în instanţele de jude-
cată, în legătură cu înstrăinarea imobilului în cauză. Astfel, ştiind
cu certitudine că procura este falsă, B.A. şi T.N. au obţinut docu-
mentele necesare şi s-au prezentat la biroul notarului A.F., pentru
perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei menţio-
nate. Însă, acţiunea infracţională nu şi-a produs efectul, deoarece
notarul a depistat falsul procurii. 1
Este oare admisibilă utilizarea unor astfel de formulări în con-
textul infracţiunii de escrocherie?
În plan retrospectiv, în dreptul penal rus, în Codul de pedepse
criminale şi corecţionale din 1846, în art.2188-2191, se stabilea răs-
punderea pentru însuşirea prin uz de fals sau alt fel de înşelăciune a
domeniului străin imobiliar.2 Vizavi de aceste prevederi normative
s-a pronunţat critic I.Ia. Foiniţki: „... nu există nici un fel de temeiuri
a defalca din escrocherie însuşirea prin înşelăciune a domeniului
străin imobiliar ... În practică, diferenţa dintre bunurile mobile şi
cele imobile este insignifiantă ... În afară de aceasta, bunurile imo-
bile au o mai mare importanţă pentru stat decât bunurile mobile”. 3
Însă, ulterior, aceste argumente nu au fost acceptate: prin modi-
ficarea din 1.07.1994 a Codului penal a Federaţiei Ruse, a fost
incriminată fapta de dobândire ilicită a bunurilor imobile străine,
săvârşită în scop de cupiditate, în lipsa semnelor de sustragere. Tot
atunci, au fost exprimate opinii, precum că existenţa unei asemenea
norme – art.1482 al Codului penal al Federaţiei Ruse – condiţio-
nează oportunitatea stabilirii răspunderii penale şi pentru sustrage-
rea bunurilor imobile. Aceasta întrucât sustragerea are un grad de
pericol social mai sporit în comparaţie cu dobândirea ilicită care nu

1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 15.03.2010. Dosarul nr.4-
1re-1160/10 // www.csj.md
2
Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe
teritoriul Republicii Moldova. – Chişinău: ARC, 2001, p.222.
3
Фойницкий И.Я. Мошенничество по русскому праву. Часть 2. – Москва: Изда-
тельство Современного гуманитарного университета, 2006, р.36.

– 129 –
este sustragere.1 În procesul de elaborare a Codului penal al Fede-
raţiei Ruse din 1996, autorii Proiectului 2 acestuia au dorit să păs-
treze o normă similară cu art.148 2 din Codul penal al Federaţiei
Ruse din 1960, care să prevadă răspunderea pentru dobândirea bunu-
rilor imobile străine în scop de cupiditate, indiferent de metoda
dobândirii.
Până la urmă, această propunere nu a fost implementată. Iar
art.159 al Codului penal al Federaţiei Ruse din 1996 se aplică,
inclusiv, în cazurile în care dobândit este dreptul asupra unui imobil
străin, pe calea înşelăciunii sau abuzului de încredere. A rămas
neacceptată recomandarea lui E.V. Gherasimova de a stabili, în
art.1621 al Codului penal al Federaţiei Ruse din 1996, răspunderea
pentru sustragerea bunurilor imobile.3
Cineva ar putea întreba: care este utilitatea de a prezenta atât de
detaliat evoluţia reglementărilor privind dobândirea ilicită a bunuri-
lor imobile străine, prin înşelăciune sau abuz de încredere? Utilitatea
ar lipsi dacă legea penală autohtonă ar fi dispensată de influenţele
modelului reglementar rus. Dacă art.190 CP RM n-ar avea ca suport
de drept comparat tocmai paradigma oferită de art.159 al Codului
penal al Federaţiei Ruse din 1996. De aceea, trebuie să ne intere-
seze această paradigmă.
În alt context, în literatura de specialitate autohtonă se susţine
că, bazată pe teoria aprehensiunii, concepţia normativă a sustragerii
din legea penală a Republicii Moldova presupune necesarmente
ridicarea bunurilor din locul aflării lor şi deplasarea acestora. 4 Sunt

1
Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Уголовная ответственность за преступления в
сфере экономики. – Москва: ЮрИнфоР, 1996, р.68.
2
Проект Уголовного кодекса Российской Федерации // Российская газета, 1995,
nr.26, р.5-11.
3
Герасимова Е.В. Предмет хищения в российском уголовном праве: Авторефе-
рат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. –
Москва, 2006, р.10, 18.
4
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. – Chişinău: Tipografia
Centrală, 2005, p.390.

– 130 –
prezentate multiple argumente în sprijinul ideii că noţiunea „sustra-
gere” nu poate fi aplicată în raport cu bunurile imobile. 1 Totuşi, în
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la prac-
tica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”,
nr.23 din 28.06.2004, se evită precizarea aspectului fizic al obiec-
tului material al sustragerii: „În sensul legii, se consideră sustragere
luarea ilegală şi gratuită a bunurilor din posesia altuia, care a cauzat
un prejudiciu patrimonial acestuia, săvârşită în scop acaparator”. 2
Astfel, instanţa supremă s-a abstras de a tranşa controversa
privind oportunitatea evoluării bunurilor imobile ca obiect material
al sustragerii, lăsând la latitudinea celor abilitaţi cu aplicarea legii
penale să o facă. Între timp, în aceeaşi hotărâre explicativă, Plenul
Curţii Supreme de Justiţie se referă, printre altele, la infracţiunea de
escrocherie. Deci, recunoaşte, implicit, că escrocheria este una dintre
formele de sustragere. Tocmai pentru interpretarea corectă a art.190
CP RM, era primordială tranşarea problemei vizând aspectul fizic
al obiectului material al sustragerii.
De ce? Pentru că o asemenea problemă nu există în cazul celor-
lalte forme de sustragere. Există art.193 „Tulburarea de posesie”
din Codul penal, care este complementar cu art.186-188, 191 CP RM.
Complementar, inclusiv, din punctul de vedere al aspectului fizic al
obiectului material al infracţiunii. Întrucât există art.193 CP RM, ar
fi neîntemeiat să se susţină că bunurile imobile constituie obiectul
material al infracţiunilor specificate la art.186-188, 191 CP RM.
S-ar putea afirma că o astfel de normă complementară există şi
în raport cu art.190 CP RM. Este vorba de art.196 CP RM. În această
ipoteză, art.196 CP RM ar fi aplicabil la săvârşirea dobândirii ilicite
a bunurilor imobile străine, prin înşelăciune sau abuz de încredere
(bineînţeles, dacă daunele materiale cauzate s-ar cifra în proporţii
mari).
1
Brînză S. Oportunitatea recunoaşterii bunurilor imobile ca obiect material al sustra-
gerii // Revista Naţională de Drept, 2005, nr.1, p.11-14.
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.

– 131 –
Nu am fi avut nici o rezervă până nu demult faţă de această
idee. Însă, la 19.06.2008, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat
Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor
acte legislative.1 Printre altele, în baza acestei legi, Codul penal a
fost completat cu art.295 „Sustragerea materialelor sau a dispoziti-
velor radioactive ori a instalaţiilor nucleare, ameninţarea de a sus-
trage sau cererea de a transmite aceste materiale, dispozitive sau
instalaţii”. În mod special, interesează una din modalităţile infrac-
ţiunii prevăzute la alin.(1) art.295 CP RM: sustragerea instalaţiei
nucleare. Din art.1349 CP RM putem afla că instalaţia nucleară se
poate concretiza în clădiri sau edificii. Deci, într-un bun imobil. Cu
alte cuvinte, art.295 CP RM stabileşte răspunderea pentru sustrage-
rea nu doar a bunurilor mobile, dar şi a bunurilor imobile.
În acest fel, legiuitorul se contrazice. Pentru că pune la îndoială
oportunitatea păstrării în legea penală a art.193 CP RM. Conside-
răm nocivă „inovaţia” care s-a strecurat în art.295 şi 134 9 CP RM.
În art.295 CP RM, în raport cu sintagma „instalaţia nucleară”,
trebuie folosit termenul adecvat „ocupare”. Aşa cum acesta e folo-
sit în art.193 CP RM. Sau în art.275 CP RM, în ipoteza ocupării
gării, aeroportului, portului sau altei întreprinderi, instituţii, organi-
zaţii de transport. Apropo, infracţiunile, specificate la art.275 şi 295
CP RM, fac parte din acelaşi grup, cel al infracţiunilor cu caracter
terorist (în acord cu art. 13411 CP RM). Ceea ce sugerează că şi
terminologia, utilizată în cele două articole, nu ar trebui să se
deosebească prea mult.
În perspectivă, chiar dacă vor fi operate amendamentele propuse
la art. 295 CP RM, considerăm imperioasă rezolvarea problemei de
o acuitate mai mare: oportunitatea raportării bunurilor imobile la
obiectul material al escrocheriei.
În continuare, rămânem ferm pe poziţia că bunurile imobile nu
pot reprezenta obiectul material al sustragerii. Este definitoriu şi
principial să recunoaştem în continuare că numai bunurile mobile
1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.145-151.

– 132 –
pot reprezenta obiectul material al sustragerii. Oricare altă concep-
ţie ar însemna dezintegrarea semantică a noţiunii de sustragere, cu
efecte derutante pentru teoria şi practica dreptului penal autohton.
În aceste condiţii, ce ne rămâne? O posibilă soluţie ar fi ralierea
deplină la modelul legislativ oferit de art.159 al Codului penal al
Federaţiei Ruse. Însă, mai sus, am relevat cât de vulnerabil este acest
model. Mai ales suscită critici întemeiate formularea „dobândirea
ilicită a dreptului asupra bunurilor străine”.
O altă posibilă soluţie este aplicarea art.196 CP RM în situaţia
dobândirii ilicite a bunurilor imobile străine prin înşelăciune sau
abuz de încredere. Considerăm că, la moment, în lipsa unei soluţii
mai potrivite, aceasta este calificarea indicată. În orice caz, nu art.190
CP RM. Nu, pentru că în capitolele următoare ale prezentei lucrări
vom aduce suficiente argumente care vor confirma că escrocheria
este o formă de sustragere.
Totuşi, pe plan prospectiv, datorită diversificării şi complicării
tot mai accelerate a manifestărilor de înşelăciune sau abuz de încre-
dere în sfera patrimonială, recomandăm adoptarea unei soluţii care
ar pune punct controverselor din teoria şi practica dreptului penal.
Care ar face inutile polemicile privind oportunitatea considerării, în
calitate de obiect (i)material al escrocheriei, a dreptului asupra
bunurilor străine şi a bunurilor imobile străine.
La concret, propunem abrogarea art.196 CP RM. În acelaşi timp,
venim cu propunerea ca dispoziţia de la alin.(1) art.190 CP RM să
fie reformulată, după cum urmează: „Escrocheria, adică cauzarea
de daune materiale în proporţii mari prin înşelăciune sau abuz de
încredere”.
Prin aceasta, se va realiza comasarea infracţiunilor care, de
lege lata, sunt specificate la art.190 şi 196 CP RM. În acelaşi timp,
escrocheria va fi scoasă din rândul infracţiunilor săvârşite prin
sustragere. Considerăm că, oricum, planează îndoieli din ce în ce
mai mari privind această apartenenţă. Înlăturarea acestor îndoieli,

– 133 –
prin implementarea recomandării prezentate mai sus, va eficientiza
calitatea aplicării legii penale.
Recomandarea noastră nu se face pe o tabula rasa. Să ne amin-
tim că componenţa de cauzare de daune materiale prin înşelăciune
sau abuz de încredere îşi face apariţia abia în Codul penal al RSSM
din 1961. Până atunci, nu a existat un precedent legislativ. În scurta
perioadă de prezenţă în legea penală a acestei componenţe de infrac-
ţiune, ea a continuat să rămână una dintre cele mai puţin investigate.
În afară de aceasta, argumentele de drept comparat vin în spriji-
nul recomandării noastre. Pe mapamond, în afară de statele din
fosta URSS, nu este cunoscută componenţa de infracţiune de genul
celei specificate la art.196 CP RM.
Dar principalul argument este că comasarea celor două compo-
nenţe va fi conformă cu următoarele aserţiuni: „Determinarea ele-
mentului material presupune o anumită tehnică de elaborare a nor-
mei, caracterizată prin claritatea exprimării, spre a ocroti pe desti-
natarii normei împotriva interpretărilor exagerate, abuzive ale auto-
rităţii, ca urmare a exprimărilor echivoce şi contradictorii din normă.
Totodată, claritatea normei contribuie la accesibilitatea acesteia,
norma de incriminare precizând pe înţelesul destinatarilor legii com-
portarea care aduce atingere valorilor ocrotite”. 1
Acestui scop va răspunde înlăturarea concurenţei păguboase
dintre noţiunile „escrocherie” şi „cauzarea de daune materiale prin
înşelăciune sau abuz de încredere”. Concurenţă care împiedică res-
pectarea principiului legalităţii, sub aspectul clarităţii, accesibilităţii
şi previzibilităţii legii penale.
Acestea fiind menţionate, formulăm concluziile pe marginea exa-
minării obiectului material al infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM:
1) în cazurile prevăzute de lege, atunci când bunurile se parti-
cularizează prin anumite calităţi speciale (se au în vedere bunurile
reprezentând obiectul material al infracţiunii), se va aplica nu art.190

1
Ionaş A. Legalitatea penală. – Bucureşti: Metropol, 1999, p.135.

– 134 –
CP RM (privit ca normă generală), dar anumite norme speciale:
lit.b) art.181, art.2174, 222, 290, 295, 360 sau altele din Codul penal;
2) documentele nu pot reprezenta obiectul material al escroche-
riei. Ele pot fi utilizate ca mijloc de săvârşire a infracţiunii prevă-
zute la art.190 CP RM;
3) dreptul asupra bunurilor străine – mobile sau imobile – nu
constituie obiectul influenţării nemijlocite infracţionale în cazul
infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM;
4) de lege lata, art.196 CP RM trebuie aplicat în cazul dobândi-
rii ilicite a bunurilor imobile străine prin înşelăciune sau abuz de
încredere (în ipoteza în care daunele materiale cauzate se cifrează în
proporţii mari). Art.190 CP RM este inaplicabil în această ipoteză;
5) de lege ferenda, se impune abrogarea art.196 CP RM. Aceasta
în paralel cu reformularea dispoziţiei de la alin.(1) art.190 CP RM:
„Escrocheria, adică cauzarea de daune materiale în proporţii mari
prin înşelăciune sau abuz de încredere”.

– 135 –
3.2. Latura obiectivă a infracţiunii de escrocherie
3.2.1. Acţiunea principală în cadrul faptei prejudiciabile
de escrocherie

Referindu-se la unul din tipurile metodelor de săvârşire a


infracţiunii, N.F. Mihailov vorbeşte despre „metodele de săvârşire a
infracţiunilor, constituind semne obligatorii ale infracţiunilor, care
ne permit să le distingem între ele (furtul, escrocheria, jaful,
tâlhăria etc.)”.1 Prin aceasta, se sugerează că, în cadrul escrocheriei,
înşelăciunea şi abuzul de încredere sunt metode ale acestei infrac-
ţiuni.
Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere. Pe bună drep-
tate, V.Plohova consemnează: „A lua bunurile pe calea înşelăciunii
sau abuzului de încredere nu este cu putinţă, întrucât înşelăciunea,
ca şi abuzul de încredere, sunt exemple de influenţare asupra
persoanei, nu asupra bunurilor”. 2 Într-adevăr, metoda de săvârşire a
infracţiunii trebuie ca şi cum să se dizolve în textura faptei prejudi-
ciabile, să formeze un indisolubil amalgam cu aceasta. Nu să
comporte diferenţe de substanţă, legate, de exemplu, de obiectul de
influenţare.
Din aceste considerente, subscriem la poziţia exprimată în
literatura de specialitate că, în contextul infracţiunii prevăzute la
art.190 CP RM, structura faptei prejudiciabile se prezintă în felul
următor:
1) acţiunea principală, care constă în dobândirea ilicită a bunu-
rilor altei persoane;

1
Михайлов Н.Ф. Способ совершения преступления и его уголовно-правовое
значение: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. – Москва, 2007, р.16.
2
Плохова В.И. Ненасильственные преступления против собственности. – Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2003, р.243.

– 136 –
2) acţiunea sau inacţiunea adiacentă, care constă în mod alter-
nativ, în înşelăciune sau abuz de încredere. 3
Este de fapt o dezvoltare a ideii, pe care am fundamentat-o supra:
escrocheria este o infracţiune complexă, cu obiect juridic special
complex; în cadrul acestui obiect juridic special complex, obiectul
juridic principal corespunde acţiunii principale din compoziţia faptei
prejudiciabile; obiectul juridic secundar corespunde acţiunii adiacente
din alcătuirea faptei prejudiciabile. Se poate susţine că acţiunea
principală joacă rolul de acţiune-scop, iar acţiunea adiacentă joacă
rolul de acţiune-mijloc. Tocmai de aceea, dacă intenţia de a săvârşi
escrocheria nu este realizată integral – făptuitorul reuşind să comită
acţiunea-mijloc, nu şi acţiunea-scop – escrocheria se va întrerupe la
etapa de tentativă. Deci, consumarea escrocheriei este legată de
realizarea acţiunii-scop.
După M.Iu. Hmeliova, sustragerea, în cazul escrocheriei, poate
fi comisă atât pe calea acţiunii, cât şi pe calea inacţiunii. 2 Este un
exemplu elocvent de consecinţă a considerării eronate a înşelăciu-
nii sau a abuzului de încredere în calitate de metode de săvârşire a
escrocheriei.
Bineînţeles, sustragerea (dobândirea ilicită) nu poate fi săvârşită
pe calea inacţiunii. Forma pasivă de comportament este posibilă în
cazul înşelăciunii, una din modalităţile acţiunii adiacente din cadrul
escrocheriei. În acest sens, ne raliem celor menţionate de S.A. Tara-
ruhin: „Sustragerea se exprimă în fapta activă (sublinierea ne apar-
ţine – n.a.) a celui care însuşeşte bunurile, din moment ce până a le
reţine, făptuitorul le ia, ridicându-le din sfera patrimonială a altuia”.3
Într-un demers de interpretare literară, să mai adăugăm că, în
3
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău:
Cartier, 2005, p.281.
2
Хмелева М.Ю. Уголовная ответственность за мошенничество: Автореферат дис-
сертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Омск,
2008, р.8.
3
Тарарухин С.А. Социалистическая собственность – неприкосновенна. – Москва,
1963, р.9.

– 137 –
Dicţionarul explicativ al limbii române, termenul „sustragere” desem-
nează anume o acţiune, nu o faptă.1
Într-o altă ordine de idei, ne vom pronunţa asupra chestiunii
controversate privind oportunitatea raportării escrocheriei la grupul
infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Controversa a generat-o însuşi
legiuitorul: în dispoziţia alin.(1) art.190 CP RM, desemnând acţiu-
nea principală din cadrul faptei prejudiciabile, utilizează sintagma
„dobândirea ilicită”, nu „sustragere”. Este doar o diferenţă de formă
sau şi de conţinut între cel două construcţii terminologice? Putem
oare afirma că acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile
de escrocherie se exprimă în sustragere? La aceste întrebări nodale
urmează să răspundem în cele ce urmează.
Vom începe cu aceea că V.Hulea, autor român, caracterizând
infracţiunile săvârşite prin sustragere în legea penală a Republicii
Moldova, nu se referă în studiul său la infracţiunea de escrocherie. 2
Probabil, face o paralelă între infracţiunea de escrocherie (art.190
CP RM) şi infracţiunea de înşelăciune (art.215 din Codul penal
român). Or, potrivit doctrinei penale române, înşelăciunea este o
infracţiune săvârşită prin fraudă.3 Privitor la cadrul infracţiunilor
săvârşite prin sustragere, în aceeaşi doctrină se exprimă punctul de
vedere, potrivit căruia acesta cuprinde: furtul, tâlhăria, pirateria şi
tăinuirea.4
Este întemeiat că infracţiunea de înşelăciune e raportată nu la
grupul infracţiunilor săvârşite prin sustragere. Or, la o analiză atentă,
se poate vedea că infracţiunea, specificată la art.215 al Codului
penal român, îmbină semnele infracţiunilor prevăzute la art.190 şi
1
Dicţionarul explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Seche.
– Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, p.1049.
2
Hulea V. Infracţiunile comise prin sustragere în legea penală a Republicii
Moldova // Revista de drept penal, 2008, nr.1, p.202-208.
3
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. et. al. Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea Specială. Vol.III. – Bucureşti: Editura Academiei Române, ALL Beck, 2003,
p.425.
4
Ibidem.

– 138 –
196 CP RM. Desigur, cu unele diferenţe de rigoare (de exemplu,
infracţiunea de înşelăciune nu include sub nici o formă abuzul de
încredere). În concluzie, nu este potrivită comparaţia şi asimilarea
la care recurge V.Hulea în privinţa infracţiunii prevăzute la art.190
CP RM şi a infracţiunii prevăzute la art.215 al Codului penal român.
Am făcut referire la acest exemplu considerând că, în demersul
nostru de cercetare terminologică, mai potrivit este să analizăm nu
aspectul comparat al problemei, dar originile apariţiei noţiunilor „do-
bândire ilicită” şi „sustragere” în legea penală a Republicii Moldova.
Încă în literatura de specialitate din perioada sovietică, termenii
„dobândire”, „trecere”, „luare, „însuşire”, „sustragere”, „obţinere” etc.
sunt adesea utilizaţi ca interschimbabili. De exemplu, M.A. Efimov,
la formularea definiţiei noţiunii „sustragere”, foloseşte patru termeni:
„luare”, „reţinere”, „transmitere”, „dobândire”.1 A.A. Pinaev explică
insuccesul în încercarea de a formula definiţia noţiunii de sustra-
gere cu ajutorul unuia din aceşti termeni prin aceea că nici unul din
ei nu poate caracteriza în deplină măsură o noţiune atât de complexă.2
Totuşi, cu aceasta experimentele nu s-au încheiat. S-a profilat o
tendinţă de a recurge mai des la termenul „dobândire” pentru carac-
terizarea esenţei noţiunii de sustragere. De exemplu, G.A. Krigher
consideră că „sustragerea constă în dobândirea infracţională a avu-
tului de stat sau obştesc în scopul trecerii lui în folosul făptuitoru-
lui, fie în transmiterea ilegală a acestui avut unor terţe persoane,
săvârşită în scop de cupiditate”.3 Z.A. Vîşinskaia defineşte noţiunea
de sustragere ca „luare, însuşire sau dobândire pe altă cale, infrac-
ţională, a avutului ..., săvârşită cu intenţie, din motive de cupiditate
sau din alte interese personale, în scopul trecerii acestui avut în
1
Ефимов М.А. Преступления против социалистической собственности. – Горький,
1975, р.8.
2
Пинаев А.А. Уголовно-правовая борьба с хищениями. – Харьков: Вища школа,
1975, р.87.
3
Кригер Г.А. Ответственность за хищения государственного и общественного
имущества по советскому уголовному праву. – Москва: Московский универси-
тет, 1957, р.58.

– 139 –
proprietatea sa ori în scopul administrării acestuia ca pe al său
propriu”.1 După D.O. Han-Magomedov, sustragerea este „dobân-
direa avutului ... pe cale infracţională, în scop de cupiditate sau în
scopul de a dispune de acel avut ca de al său propriu”. 2 În opinia lui
Dang Anh, sustragerea consistă în „dobândirea intenţionată, ilegală
şi gratuită a avutului de stat sau obştesc pe calea luării lui din
posesia efectivă a organizaţiei ..., săvârşită din motiv şi în scop de
cupiditate, în formele prevăzute de legea penală, prin care acestei
organizaţii i se cauzează prejudiciu material real şi prin care se
atentează la proprietate...”. 3 În viziunea lui N.S. Tretiakova, latura
obiectivă a sustragerii constă în dobândirea bunurilor străine sau în
acţiuni, îndreptate spre dobândirea bunurilor străine. 4
Astfel, se poate observa că o parte din doctrina penală consi-
deră sinonime noţiunile „dobândire” şi „sustragere”.
Într-o anumită măsură, la aceasta au contribuit reminiscenţele
unor prevederi normative aplicate în trecut. De exemplu, în art.2 al
Ucazului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Despre intensifi-
carea ocrotirii proprietăţii personale a cetăţenilor”, din 4.06.1947,
noţiunea de tâlhărie e definită astfel: „atacul, comis în scopul dobân-
dirii averii străine, însoţit de violenţă sau de ameninţare cu violenţă”.5
Prezintă interes faptul că în Codul penal din 1961, în art.121,
aceeaşi noţiune este definită deja drept atac „săvârşit în scopul
1
Вышинская З.А. Уголовная ответственность за посягательства на колхозное
имущество. – Москва: Госюриздат, 1959, р.10-11.
2
Хан-Магомедов Д.О. Преступления против социалистической собственности.
– Москва, 1963, р.7.
3
Данг Ань. Борьба с хищениями социалистического имущества, совершаемые
путем кражи в СРВ (уголовно-правовой и криминологический аспекты): Дис-
сертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва,
1991, р.26.
4
Третьякова Н.С. Лингвистические особенности уголовно-правовых норм об
ответственности за хищения: Автореферат диссертации на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. – Омск, 2008, р.9.
5
Указ Президиума Верховного Совета СССР об усилении охраны личной собст-
венности граждан (принятый 4.06.1947) // Ведомости Верховного Совета СССР,
1947, nr.19.

– 140 –
însuşirii ...”. Pentru ca, în Codul penal în vigoare, în art.188, prin
„tâlhărie” să se înţeleagă „atacul săvârşit asupra unei persoane în
scopul sustragerii ...”.
Urmărind acest lanţ evoluţional, observăm că ceea ce la moment
numim „sustragere” s-a numit iniţial „dobândire”, iar apoi „însuşire”.
Aceasta demonstrează că legiuitorul priveşte ca echipolente cele
trei noţiuni.
Totuşi, sinonimia nu este potrivită în cadrul unei legi, în gene-
ral, şi al Codului penal, în special. Deloc întâmplător, la lit.e) art.19
al Legii Republicii Moldova privind actele legislative, adoptate de
Parlamentul Republicii Moldova la 27.12.2001, se stabileşte: „termi-
nologia utilizată este constantă şi uniformă atât în actul elaborat,
cât şi în toate celelalte acte legislative; se va utiliza unul şi acelaşi
termen dacă este corect (sublinierea ne aparţine – n.a.), iar folo-
sirea lui repetată exclude confuzia”.1
Atunci, care termen este corect: „dobândire”, utilizat în art.190
CP RM, sau „sustragere”, folosit în art.186-188, 192 CP RM?
La această întrebare găsim răspunsul în literatura de speciali-
tate: „Cuvintele „sustragere” şi „dobândire” nu au acelaşi înţeles.
Pentru că dobândirea nu întotdeauna poate fi sustragere în sensul
deplin al acestui cuvânt. Astfel, un bun străin poate fi dobândit
pentru un scurt timp, fără a exista intenţia de a sustrage acel bun ...
Utilizarea în legea penală a termenului „dobândire” poate duce la
aplicarea nejustificată a răspunderii penale în acele cazuri când
fapta săvârşită este o dobândire, dar nu este o sustragere”. 2
Totuşi, cei sceptici vor spune că în art.190 CP RM legiuitorul
se referă nu pur şi simplu la „dobândire”, dar la „dobândire ilicită”.
Mai mult, vor afirma că legiuitorul utilizează justificat în art.190
CP RM tocmai termenul „dobândire”, pentru a se accentua specifi-

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.36-38.
2
Завидов Б.Д., Гусев О.Б., Коротков А.П. et. al. Преступления в сфере экономики.
Уголовно-правовой анализ и квалификация. – Москва: Экзамен, 2001, р.11-12.

– 141 –
cul pe care îl comportă escrocheria în raport cu celelalte infracţiuni
săvârşite prin sustragere.
Considerăm că acest specific nu trebuie să se răsfrângă asupra
apartenenţei escrocheriei la grupul infracţiunilor săvârşite prin sus-
tragere. Un anume specific îl au şi furtul, şi jaful, şi tâlhăria, şi
pungăşia. Ca să nu mai vorbim de delapidarea averii străine. Însă,
nu se pune problema de a exclude vreuna din aceste fapte infracţio-
nale din rândul infracţiunilor săvârşite prin sustragere.
Dacă escrocheria este într-atât de specifică, de ce interpretarea
art.190 CP RM continuă să fie făcută în Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004? 1 De ce
nu s-a procedat ca în cazul infracţiunii de şantaj: la început inter-
pretarea art.189 CP RM s-a efectuat în aceeaşi hotărâre explicativă,
după care, când s-a conştientizat că şantajul nu este săvârşit prin
sustragere, s-a adoptat o hotărâre explicativă distinctă – Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară
în procesele penale despre şantaj”, nr.16 din 7.11.2005? 2
Pentru unii acest argument pare a nu fi convingător. Atunci,
vom apela la altele.
Astfel, E.S. Tenciov consemnează: „Latura obiectivă a escro-
cheriei este alcătuită ca şi cum din două elemente, unul dintre care
e denumit „dobândire”. Noţiunea „dobândire” caracterizează varianta
specifică de luare a bunurilor străine ...”. 3 Deci, deşi nuanţată, dar
tot luarea este cea care se realizează în cazul escrocheriei. Că este
aşa, o confirmă şi S.Brînză: „În conformitate cu art.199 al Codului
civil, consimţământul este valabil dacă nu este viciat. Dar viclenia
este tocmai unul din astfel de vicii. Aşadar, în cazul escrocheriei,
voinţa posesorului care îşi remite bunurile către făptuitor nu este
1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.4, p.7-9.
3
Уголовное право России. Часть Особенная / Под ред. Л.Л. Кругликова. – Москва:
Волтерс Клувер, 2005, р.120.

– 142 –
valabilă şi nici realizată în mod liber. Pentru a sustrage bunurile
prin escrocherie, făptuitorul trebuie mai întâi să intre ilegal în stă-
pânirea acestor bunuri, fiind vorba, aşadar, de acţiunea de luare.
Circumstanţa potrivit căreia luarea, în cazul escrocheriei, are loc cu
participarea voinţei posesorului bunurilor nu contravine ideii că
luarea se realizează totuşi de făptuitor ... . Includerea posesorului în
acest proces este dictată de dorinţa făptuitorului de a atribui luării o
tentă de legalitate, de a asigura o „acoperire juridică” actului de
transferare a bunurilor din sfera de stăpânire a posesorului în sfera
sa de stăpânire”.1
Infra, vom analiza mai detaliat de ce nu este benevolă transmi-
terea bunurilor de la victimă la făptuitor în cazul escrocheriei. În
contextul analizat vom remarca doar că prin termenul „dobândire”
din art.190 CP RM se doreşte să se exprime anume acest specific al
escrocheriei faţă de alte infracţiuni săvârşite prin sustragere: trans-
miterea „benevolă” către făptuitor a bunurilor victimei. Nu putem
să nu observăm un paradox: dacă transmiterea este benevolă, de ce
atunci legiuitorul vorbeşte nu pur şi simplu despre „dobândire”, dar
despre „dobândire ilicită”? Cum să fie ilicită o transmitere benevolă?
În genere, dacă transmiterea are un caracter benevol, atunci putem
ajunge la concluzia că escrocheria nici nu trebuie să atragă răspun-
dere penală.
Este, bineînţeles, falsă o asemenea concluzie. Pentru că escro-
cheria nu presupune nici un act benevol din partea victimei. Numai
victima este cea care, la acel moment, crede că transmiterea este
benevolă. În economia infracţiunii de escrocherie ne interesează
însă atitudinea psihică a făptuitorului (adică latura subiectivă a
infracţiunii), nu atitudinea psihică a victimei. Iar dacă transmiterea
nu este benevolă, atunci întregul sens al noţiunii de dobândire
ilicită se reduce la cel al noţiunii de sustragere. Pentru că lipsa carac-
terului benevol al transmiterii bunurilor este expresia ilegalităţii

1
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială, p.238.

– 143 –
luării acelor bunuri. Deci, până la urmă, în cazul escrocheriei (ca şi
în cazul furtului, jafului, tâlhăriei, delapidării averii străine, pungă-
şiei) are loc o luare ilegală. Ceea ce este un indicator incontestabil
al sustragerii.
S-ar putea ca nici aceste argumente să nu-i convingă pe cei mai
sceptici. În acest caz, legiuitorul însuşi ne va ajuta să-i convingem.
La concret, în art.195 „Escrocheria” din proiectul Codului penal
al Republicii Moldova, noţiunea „escrocherie” este definită în felul
următor: „însuşirea bunurilor altei persoane, prin înşelăciune sau
abuz de încredere”.1 Adică, se preconiza ca la caracterizarea legală
a noţiunii de escrocherie să se folosească termenul „însuşire”, nu
„dobândire”. Nimic surprinzător, deoarece la art.122 din Codul
penal din 1961 prin „escrocherie” s-a avut în vedere „însuşirea
avutului proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere”.
Deosebit de important este că, în art.196 CP RM, se stabileşte
răspunderea pentru cauzarea de daune materiale în proporţii mari
proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere, dacă fapta nu
constituie o însuşire. Totodată (sic!), la art.106 al Codului contra-
venţional al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 24.10.2008,2 se prevede răspunderea pentru cauzarea
de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere, în cazul
în care fapta nu reprezintă o sustragere şi nu întruneşte elementele
unei infracţiuni.
Rezultă că, dacă reprezintă o sustragere, fapta se va califica în
baza art.105 al Codului contravenţional, care stabileşte răspundere
pentru sustragere în proporţii mici din avutul proprietarului prin
furt, însuşire, delapidare, abuz de serviciu sau escrocherie.
Din cele menţionate mai sus rezultă următoarele concluzii:
1) în art.196 CP RM, termenul „însuşire” este folosit cu înţele-
sul termenului „sustragere”;

1
Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. – Chişinău: Garuda-Art, 1999, p.90.
2
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6.

– 144 –
2) ceea ce este mai important, întrucât art.190 şi 196 CP RM sunt
norme complementare, rezultă că, în art.196 CP RM, prin „însuşire”
se are în vedere la concret escrocheria. Această concluzie este şi
mai evidentă, dacă ne vom aminti cum era formulată dispoziţia de
la alin.(1) art.126 al Codului penal din 1961: „Cauzarea de pagube
materiale proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere, dacă
fapta nu constituie o sustragere (sublinierea ne aparţine – n.a.)”.
Aşadar, avem suficiente temeiuri să afirmăm următoarele:
- în art.190 CP RM, prin „dobândire ilicită” se înţelege „sustra-
gere”;
- există o diferenţă doar de formă, nu şi de conţinut între cele
două construcţii terminologice;
- acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile de escro-
cherie se exprimă în sustragere;
- de lege lata, nu există nici un temei de a afirma că escrocheria
nu este o infracţiune săvârşită prin sustragere;
- de lege ferenda, vom putea vorbi că escrocheria nu mai este o
formă a sustragerii doar în eventualitatea adoptării amendamentelor
la legea penală, pe care le-am propus în compartimentele anterioare
ale lucrării de faţă (amendamentele presupunând abrogarea art.196
CP RM, secundată de formularea dispoziţiei de la alin.(1) art.190
CP RM în felul următor: „Cauzarea de daune materiale în proporţii
mari prin înşelăciune sau abuz de încredere”);
- implementarea în legea penală a recomandării, reliefate supra,
va face necesară operarea unor modificări de rigoare în Codul con-
travenţional: din dispoziţia art.105 al Codului contravenţional să fie
excluse cuvintele „sau escrocherie”; din dispoziţia art.106 al Codului
contravenţional să fie excluse cuvintele „nu reprezintă o sustragere
şi”.
În continuarea studiului nostru, ne vom canaliza atenţia spre
delimitarea escrocheriei de infracţiunea prevăzută la art.196
CP RM. Sferele de aplicare a celor două articole – art.190 şi 196
CP RM – nu se intersectează. Aceasta deoarece, sub aspectul laturii

– 145 –
obiective, infracţiunea de cauzare de daune materiale prin înşelă-
ciune sau abuz de încredere nu poate constitui o însuşire. Adică, nu
poate constitui o sustragere.
În acest sens, în literatura de specialitate se arată că, în cazul
infracţiunii specificate la art.196 CP RM, acţiunea sau inacţiunea
principală constă în cauzarea daunelor materiale; important este ca
acţiunea sau inacţiunea principală să nu constea în luarea din pose-
sia altuia, deoarece altfel ar ajunge sub incidenţa art.190 CP RM. 1
În acelaşi făgaş este exprimat un alt punct de vedere: „Cauzarea de
daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere nu trebuie
să conţină semnele constitutive ale sustragerii. Semnul definitoriu
al sustragerii este ieşirea bunurilor luate din stăpânirea victimei şi
trecerea acestora în stăpânirea făptuitorului. Astfel, se produce redu-
cerea masei patrimoniale în detrimentul victimei şi, respectiv, spo-
rirea masei patrimoniale a făptuitorului”. 2 O opinie similară o
exprimă E.E. Cernîh.3
Din cele menţionate se desprinde că, în ipoteza infracţiunii
prevăzute la art.196 CP RM, făptuitorul nu obţine în posesie bunuri
concrete ale victimei. El se eschivează în mod fraudulos să-i trans-
mită victimei bunurile care i se cuvin ori se foloseşte de aceste
bunuri în detrimentul victimei. Altfel spus, sub aspectul laturii
obiective, distincţia principală dintre escrocherie şi infracţiunea,
specificată la art.196 CP RM, constă în mecanismul de cauzare a
daunelor materiale.
Pentru a percepe mai bine subtilităţile acestui mecanism, în
cele ce urmează vom analiza unele cazuri din practica judiciară.

1
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială, p.296.
2
Завидов Б.Д., Гусев О.Б., Коротков А.П. et. al. Преступления в сфере экономики.
Уголовно-правовой анализ и квалификация, p.40.
3
Черных Е.Е. Причинение имущественного ущерба путем обмана или злоупо-
требления доверием: вопросы применения и совершенствования законодатель-
ства: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юриди-
ческих наук. – Нижний Новгород, 2009.

– 146 –
Astfel, într-o speţă, R.C. a fost condamnat în baza alin.(4)
art.196 CP RM, pentru cauzarea de daune materiale în proporţii
deosebit de mari prin înşelăciune sau abuz de încredere. În fapt,
R.C., acţionând de comun acord cu I.N. şi G.N. – chiriaşii unei
încăperi de locuit de pe str. Nicolae Bălcescu din or. Cahul, care
face parte din fondul departamental de locuinţe aflat în adminis-
trarea S.A. „A.” – şi-au pus scopul de a privatiza această încăpere
la un preţ redus (în conformitate cu art.17 al Legii privatizării
fondului de locuinţe, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova
la 10.03.19931), ca ulterior să înstrăineze acest bun imobil la
preţul de piaţă şi să beneficieze de sumele băneşti obţinute, ştiind
cu certitudine că I.N. şi G.N. pot privatiza încăperea în cauză doar
achitând integral valoarea ei. Aceasta deoarece anterior au partici-
pat la privatizarea unei locuinţe, prin încheierea unor acte juridice
fictive. În 2004 au obţinut acordul lui B.M., directorul S.A. „A.”, cu
al cărui concurs au perfectat dreptul de locaţiune asupra încăperii
în cauză de pe str. Nicolae Bălcescu din or. Cahul, înregistrată
după soţii V.G. şi A.G. Aceştia nu au avut nici un interes pentru
folosirea şi privatizarea încăperii respective. Încăperea a fost pri-
vatizată pe numele lui V.G. şi A.G., precum şi a copilului lor – I.G.,
la un preţ redus de 656.88 lei. În timp ce preţul de piaţă era de
71000 lei. la 24.12.2004, R.C., din numele proprietarului V.G., a
înstrăinat prin vânzare-cumpărare către E.P. încăperea în cauză.
Prin aceasta, statului i-a fost cauzat un prejudiciu de 70343.12 lei.
De aceşti bani au beneficiat R.C., I.N. şi G.N. 2
Pe marginea acestei speţe venim cu o opinie aparţinând lui
A.Reşetnicov: „Practic în aceeaşi configuraţie în care evoluează în
cazul infracţiunii de escrocherie, documentele false pot evolua ca
mijloc de săvârşire a infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM. De
exemplu, într-un caz, cu ajutorul legitimaţiei de pensionar false, se

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.5.
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 24.06.2008.
Dosarul nr.1ra-582/2008 // www.csj.md

– 147 –
poate obţine injust pensia, ceea ce formează componenţa de escro-
cherie (art.190 CP RM). Într-un alt caz, folosindu-se de o legitima-
ţie de pensionar falsă, făptuitorul poate beneficia injust de dreptul
de călătorie gratuită în transportul urban de pasageri, ceea ce for-
mează componenţa de infracţiune prevăzută la art.196 CP RM”. 1
Într-adevăr, R.C. nu a sustras de la stat 70343.12 lei. El s-a
eschivat în mod fraudulos să transmită în folosul statului această
sumă de bani. S-a folosit de documentele false pentru a-şi asigura o
acoperire şi a justifica achitarea pentru încăpere a sumei modice de
656.88 lei. Astfel că dauna materială, cauzată statului, reprezintă
diferenţa dintre valoarea efectivă, de piaţă, pe care trebuia s-o achite
făptuitorul (dar nu a achitat-o, încălcând legea), şi valoarea achitată
în realitate de către făptuitor. În mod similar, cel care se foloseşte
de o legitimaţie de pensionar, fără a avea acest drept, se eschivează
să-şi execute obligaţiile pecuniare faţă de proprietarul transportului
auto de pasageri. Îi cauzează daune materiale, fără însă a-i lua bunuri.
Într-un alt caz, S.G. a fost condamnat în baza alin.(4) art.196 şi
lit.d) alin.(2) art.361 „Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau
folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau
sigiliilor false” din Codul penal. La concret, acesta, în calitate de
persoană cu funcţie de răspundere, şi-a pus ca scop să procure un
imobil de pe str. Columna, mun. Chişinău, arendat de organizaţia
pe care o conducea. În scopul diminuării valorii imobilului, a pre-
zentat intenţionat la Agenţia teritorială de privatizare documente
vădit false despre cheltuielile pretins suportate de organizaţie în
mărime de 98366 lei, pentru reparaţia imobilului menţionat. În
timp ce ele nu au fost efectuate realmente. În baza documentelor
prezentate, Comisia Republicană de Privatizare a redus costul imo-
bilului cu suma de 38600 lei.2

1
Reşetnicov A. Folosirea documentului fals în calitate de mijloc de săvârşire a infrac-
ţiunii: aspecte practice şi teoretice // Revista Naţională de Drept, 2007, nr.12, p.27-33.
2
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9.04.2008. Dosarul
nr.1ra-571/08 // www.csj.md

– 148 –
Există similitudini vădite cu speţa analizată mai sus: prejudiciul
adus statului a fost cauzat prin eschivarea făptuitorului, pe cale frau-
duloasă, de la achitarea valorii reale a bunului victimei. Făptuitorul
nu a avut dreptul să beneficieze de reducerea de 38600 lei, reducere
pe care a justificat-o prezentând documente false.
Comun pentru ambele speţe este că relatează despre privatizarea
ilegală a unor imobile. Anume în asemenea cazuri poate să apară
întrebarea dacă nu cumva cele săvârşite se exprimă în dobândirea
ilicită a unor bunuri imobile străine prin înşelăciune sau abuz de
încredere. Mai corect ar fi să afirmăm că aceasta exprimă scopul
făptuitorului. Perfectarea dreptului de proprietate asupra unui imobil
cunoaşte o procedură relativ îndelungată. De aceea, în ipotezele
analizate, infracţiunea, prevăzută la art.196 CP RM, se consideră
consumată din momentul producerii daunelor materiale. Indiferent
când făptuitorul va reuşi ulterior să dobândească plenar dreptul de
proprietate asupra imobilului.
Într-o altă speţă, prin sentinţă, G.I. a fost achitat de învinuirea în
săvârşirea infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM, pe motiv
că nu s-a constatat existenţa faptului infracţiunii. În fapt, G.I. a fost
învinuit pentru că, activând în calitate de inginer funciar la Primăria
satului V., raionul Nisporeni (în baza unei dispoziţii a primarului),
fiind raportor la şedinţa Consiliului sătesc din 1.07.2004, a prezentat
Consiliului informaţie falsă referitor la destinaţia terenului cu supra-
faţa de 2,5 ha dintr-un sector al satului. Teren care apoi a fost vândut
lui M.V. La fel, în noiembrie 2004, G.I., urmărind acelaşi scop, a
introdus date false referitoare la bonitatea terenului cu suprafaţa de
2,5 ha în borderoul de calcul, prezentat spre confirmare primarului.
În rezultat, Consiliul sătesc a emis decizia de vânzare a terenului dat
către M.V. la preţul de 3628 lei. Deşi, în realitate, valoarea reală a
terenului constituia 9228 lei. Astfel, statului i-a fost adus un prejudiciu
de 5600 lei. Ulterior, procurorul a declarat apel, cerând condamnarea
lui G.I. Nici apelul, nici recursul, care i-a urmat, nu au fost însă admise.1
1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 16.01.2007. Dosarul
nr.1ra-144/08 // www.csj.md

– 149 –
Considerăm întemeiată această soluţie. Sub aspectul că nu G.I.
poate fi considerat autor al infracţiunii. Nu el s-a eschivat să achite
statului 5600 lei. G.I doar a contribuit la această cauzare a daunelor
materiale în calitate de complice sau de organizator. Autor al infrac-
ţiunii trebuie considerat M.V. Bineînţeles, dacă a existat intenţie
din partea acestuia. Numai în eventualitatea în care M.V. a acţionat
fără vinovăţie sau din imprudenţă, fiind folosit ca instrument animat
de către G.I., se poate vorbi despre calitatea acestuia din urmă de
autor al infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM.
Speţa următoare priveşte direct problema delimitării infracţiu-
nii de escrocherie de infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM: I.N.
a fost condamnat conform alin.(2) art.195 CP RM, pentru
însuşirea în proporţii deosebit de mari. Astfel, fiind angajată la SRL
„C.-P.” în calitate de contabil-casier, cu atribuţia de depunere
zilnică pe contul bancar al întreprinderii a banilor obţinuţi în
urma prestării serviciilor de pază a automobilelor la parcarea
auto, începând cu august 2006 până la 19.10.2006, nu a depus pe
contul bancar banii primiţi în sumă totală de 51703 lei. După care,
a dispărut cu aceşti bani şi cu alte bunuri (computer şi printer)
valorând 15500 lei. În urma apelului, Colegiul penal al Curţii de
Apel Chişinău a enunţat imposibilitatea recalificării acţiunilor lui
I.N. de pe art.195 CP RM pe art.196 CP RM, deoarece ea a însuşit
bunurile prin sustragere, nu a cauzat daune materiale prin
înşelăciune sau abuz de încredere.1
În acest caz, din speţă ar reieşi că însuşirea în proporţii deosebit
de mari îmbracă forma escrocheriei. Aceasta pentru că apare
problema delimitării de infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM.
Dar este oare o versiune corectă? Putem oare admite că, în privinţa
banilor în sumă de 51703 lei, a fost comisă însuşirea în proporţii
deosebit de mari sub formă de delapidare a averii străine (în con-
formitate cu legea penală în vigoare la acel moment). Alături de
însuşirea în proporţii mari sub formă de furt (în conformitate cu
1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.06.2009.
Dosarul nr.1ra-574/09 // www.csj.md

– 150 –
legea penală în vigoare la acel moment), în privinţa banilor în sumă
de 15500 lei?
Această dilemă ne ajută să o rezolvăm A.I. Boico: „Pot apărea
dificultăţi la delimitarea escrocheriei de delapidarea averii străine.
În cazul delapidării averii străine, intenţia de a sustrage apare la
făptuitor deja după ce i-au fost încredinţate anumite valori mate-
riale, ea având posibilitatea să le posede legitim un timp anumit. Pe
când în cazul escrocheriei (presupunând abuzul de încredere),
făptuitorul are intenţia de a săvârşi sustragerea deja la momentul
primirii bunurilor de la victimă”.1
În primul rând, întrebarea-cheie este: în care moment banii în
sumă de 51703 lei au fost trecuţi în fondurile materiale ale SRL
„C.-P.”? Considerăm că aceştia au fost trecuţi în respectivele fon-
duri materiale din momentul recepţiei banilor de către I.N. în baza
unui document corespunzător (bon, chitanţa etc.). Din acest moment,
I.N. deja avea posibilitatea să le posede legitim. Pentru că banii i-au
fost încredinţaţi în virtutea funcţiei pe care o ocupa. De aceea, are
dreptate I.Zaporojan, când afirmă: „În lipsa acestui criteriu – al per-
fectării documentare a încredinţării bunurilor – ar deveni practic
imposibilă delimitarea infracţiunii, prevăzute la art.191 CP RM, de
furt şi, mai ales, de escrocherie”.2
În al doilea rând, cine este victimă în speţa reprodusă mai sus?
Considerăm că este SRL „C.-P.”, întreprinderea la care era angajată
I.N. Această victimă nu a fost însă înşelată. E drept că s-a abuzat de

1
Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред. А.И. Бойко.
– Ростов-на-Дону: Феникс, 1996, р.370.
2
Zaporojan I. Obiectul material al delapidării averii străine // Analele Ştiinţifice ale
USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău, 2005, p.436-438.
Sub acest aspect, este corectă calificarea conform alin.(4) art.191 CP RM în cazul
următor: pe parcursul anilor 2002-2003, fiind angajatul SRL „A.T.” din mun.Chişinău,
împuternicit a aduna de la locuitorii satului Drăgăneşti, raionul Sîngerei, plăţi
pentru instalarea liniei de telefon, V.C. a acumulat de la 88 de persoane, contra
bonurilor de plată, 78150 lei, pe care nu i-a depus la SRL „A.T”, dar i-a însuşit.
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.05.2010.
Dosarul nr.1re-693/10 // www.csj.md

– 151 –
încrederea ei. Dar nu în contextul infracţiunii de escrocherie, nici în
cel al infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM? Pentru că subiectul
şi obiectul material au calităţile speciale care pot fi concepute doar
în cazul infracţiunii de delapidare a averii străine.
De ce optăm pentru delapidarea averii străine, şi nu pentru
infracţiunea prevăzută la art.196 CP RM? Răspunsul transpare din
citatul următor, care priveşte o situaţie asemănătoare: „Faptele luc-
rătorilor transportului, care sunt abilităţi, în virtutea situaţiei sale de
serviciu, să încaseze bani pentru călătorie, transportare a bagajului
şi alte servicii de transport de la cetăţeni şi care au trecut în folosul
său aceşti bani, trebuie calificate ca sustragere. Spre deosebire de
acest caz, dacă lucrătorii transportului, care nu dispun de atribuţiile
indicate, au primit de la cetăţeni şi au trecut în folosul său banii
pentru călătoria fără tichet ori transportarea ilegală a bagajului, fără
întocmirea documentelor, aceştia trebuie să poarte răspundere în
temeiul art.126 din Codul penal din 1961 (corespunde cu art.196
CP RM – n.a.)”.1
În speţa analizată, I.N. era învestită tocmai cu atribuţia de a
depune zilnic pe contul bancar al întreprinderii banii obţinuţi în
urma prestării serviciilor de pază a automobilelor la parcarea auto.
Deci, era îndrituită să intre în posesia acelor bani, în legătură cu
îndeplinirea unor acţiuni conforme cu legea.
În aceste condiţii, în concluzie, în conformitate cu legea penală
în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii, cele săvârşite de I.N.
constituie concursul dintre însuşirea în proporţii deosebit de mari
sub formă de delapidare a averii străine (în privinţa banilor în sumă
de 51703 lei) şi însuşirea în proporţii mari sub formă de furt (în
privinţa banilor în sumă de 15500 lei).
Într-o altă speţă, L.I. a fost condamnat în baza alin.(4) art.196
CP RM. Iar B.Gh. a fost condamnat în temeiul art.42, alin.(4) art.196
CP RM. În fapt, la 18.11.2004, cei doi, prin înţelegere prealabilă,

1
Brînză S. Infracţiuni contra proprietăţii. – Chişinău: USM, 1999, p.272.

– 152 –
au primit de la B.G. suma de 11500 dolari americani, iar la
21.11.2004 – încă 1300 dolari americani. Banii au fost primiţi sub
pretextul că, ulterior, L.I. îi va transmite lui B.G. camionul de
model MAN-2240 şi remorca la el. Iar dacă nu-l va satisface cali-
tatea camionului, îi va restitui banii. La 25.12.2004, B.G. a avut
ocazia pentru prima oară să vadă camionul în cauză. Pentru că
era cu motorul defectat, a refuzat să-l ia şi a solicitat restituirea
banilor. L.I. şi B.Gh. l-au convins pe B.G. să repare motorul camio-
nului, promiţându-i că ulterior îi vor restitui 12800 dolari ameri-
cani şi cheltuielile pentru reparaţie. B.G. a achitat 3205 dolari
americani pentru reparaţia motorului, însă banii promişi nu i-au
fost restituiţi nici de această dată. Sentinţa a fost atacată cu apel
de către procuror, care a solicitat condamnarea lui L.I. conform
alin.(2) art.195 CP RM, iar a lui B.Gh. conform art.42, alin.(2)
art.195 CP RM. Însă, apelul a fost declarat inadmisibil. Ca şi
recursul declarat ulterior.1
Considerăm că soluţia trebuie prezentată diferenţiat. Cât priveşte
comercializarea camionului şi a remorcii în schimbul sumei de 12800
dolari americani, suntem în prezenţa escrocheriei, presupunând înşe-
lăciunea privind calitatea bunurilor. Mai precis, luând în conside-
raţie legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii,
suntem în prezenţa însuşirii în proporţii deosebit de mari sub formă
de escrocherie, presupunând înşelăciunea privind calitatea bunurilor.
Dar cum rămâne cu cei 3205 dolari americani, achitaţi de vic-
timă pentru reparaţie? În această ipoteză, bineînţeles, lipseşte temeiul
de a califica cele săvârşite ca escrocherie. Aceşti bani nu au fost
sustraşi. Totuşi, făptuitorului i s-a cauzat un prejudiciu material. Acest
prejudiciu nu ar fi fost cauzat, dacă victima nu ar fi fost înşelată în
prealabil. Înşelată în promisiuni. În legătură cu această ipoteză,
evocând obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM,
S.Brînză susţine: „... în situaţia eschivării de la plata pentru folo-
1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 8.04.2008. Dosarul
nr.1ra-374/08 // www.csj.md

– 153 –
sirea bunurilor, serviciilor, lucrărilor, obiectul material îl formează
sumele băneşti pe care făptuitorul le reţine şi nu le transmite către
victimă în schimbul bunurilor, serviciilor, lucrărilor prestate de
victimă”.1 Este adevărat că serviciile de reparaţie a motorului camio-
nului nu au fost prestate personal de către B.G. Însă, B.G. a fost
determinat să achite aceste servicii, având înţelegerea cu făptuitorii
că o face în beneficiul lor. Deci, făptuitorii au beneficiat de aceste
servicii. Iar masa patrimonială a victimei a fost diminuată. Fără însă
a spori masa patrimonială a făptuitorului. Ceea ce demonstrează că
nu a fost săvârşită escrocheria.
Finalmente, se poate formula următoarea concluzie: cele săvâr-
şite de L.I. şi B.Gh. reprezintă, conform legii penale în vigoare la
momentul săvârşirii infracţiunii, însuşirea în proporţii deosebit de
mari (cu invocarea art.42 CP RM, în raport cu B.Gh. – în privinţa
banilor în sumă de 12800 dolari americani), alături de infracţiunea
prevăzută la alin.(4) art.196 CP RM (cu invocarea art.42 CP RM, în
raport cu B.Gh. – în privinţa banilor în sumă de 3205 dolari
americani).
Din unele speţe examinate mai sus ne putem convinge cât de
dificil este în unele cazuri a delimita corect escrocheria de infrac-
ţiunea prevăzută la art.196 CP RM. Este o delimitare cu o potenţia-
litate sporită de admitere a erorilor de calificare.
Din acest motiv, reiterăm recomandarea, adresată legiuitorului,
de a abroga art.196 CP RM. Iar dispoziţia de la alin.(1) art.190
CP RM să fie reformulată după modelul: „Escrocheria, adică cau-
zarea de daune materiale în proporţii mari prin înşelăciune sau abuz
de încredere”. Este o recomandare condiţionată de necesităţile prac-
tice, necesităţi care vor deveni din ce în ce mai acute, pe măsura
diversificării şi complicării relaţiilor sociale.
Consemnăm că, în plan comparativ, avem modele de inspiraţie
pentru iniţiativa noastră. Astfel, de exemplu, în conformitate cu

1
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială, p.295.

– 154 –
alin.(1) art.209 din Codul penal al Bulgariei 2, prin „înşelăciune” se
are în vedere inducerea în eroare sau menţinerea erorii acelei per-
soane, cauzându-i acesteia sau altei persoane un prejudiciu patrimo-
nial, în scopul obţinerii unui profit patrimonial.
La prima vedere, se pare că înşelăciunea, în accepţiunea legiui-
torului bulgar, prezintă diferenţe faţă de dobândirea ilicită a bunuri-
lor altei persoane prin înşelăciune, prevăzută la art.190 CP RM.
Într-adevăr, conceptul de înşelăciune din legea penală bulgară este
mai larg decât cel de dobândire ilicită a bunurilor altei persoane
prin înşelăciune. Or, conceptul dat mai înglobează şi ceea ce, potrivit
art.196 CP RM, se numeşte „cauzarea de daune materiale proprieta-
rului prin înşelăciune, dacă fapta nu constituie o însuşire”. Aşadar,
legiuitorul bulgar a simplificat lucrurile, reuşind să reunească, într-o
singură componenţă de infracţiune, atât sustragerea săvârşită pe
calea înşelăciunii, cât şi cauzarea de prejudicii patrimoniale prin
înşelăciune dacă fapta nu constituie o sustragere.
În urma investigaţiilor având ca obiect acţiunea principală în
cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie, pot fi formulate urmă-
toarele concluzii:
1) în art.190 CP RM, noţiunea „dobândire ilicită” are sensul
autentic de „sustragere”;
2) de lege lata, nu există nici un temei a afirma că escrocheria
nu este o infracţiune săvârşită prin sustragere;
3) sub aspectul laturii obiective, distincţia principală dintre
escrocherie şi infracţiunea, specificată la art.196 CP RM, constă în
mecanismul de cauzare a daunelor materiale: în cazul escrocheriei,
masa patrimonială a victimei este diminuată în aceeaşi proporţie în
care sporeşte masa patrimonială a făptuitorului; în cazul infracţiunii
prevăzute la art.196 CP RM, nu sporeşte masa patrimonială a
victimei în proporţia pe care o exprimă eschivarea făptuitorului de
a-şi executa obligaţiile pecuniare faţă de victimă; sau masa patri-
2
Уголовный кодекс Республики Болгария / Под ред. А.И. Лукашова. Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

– 155 –
monială a victimei este diminuată, fără însă a spori masa patrimo-
nială a făptuitorului.

3.2.2. Acţiunea adiacentă în cadrul faptei prejudiciabile


de escrocherie

În art.190 CP RM, răspunderea se prevede nu pentru înşelăciune


sau abuz de încredere. Nici pentru înşelăciune sau abuz de încredere
în scopul dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane. Răspunderea
se prevede pentru dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin
înşelăciune sau abuz de încredere. Ceea ce indică asupra locului
înşelăciunii sau abuzului de încredere în structura faptei prejudicia-
bile de escrocherie: acţiune adiacentă.
Cele două modalităţi normative ale acestei acţiuni adiacente
sunt: 1) înşelăciunea; 2) abuzul de încredere. Este suficientă realiza-
rea acţiunii adiacente în oricare din numitele modalităţi. De aceea,
în cazul escrocheriei, corelaţia dintre acţiunea principală şi acţiunea
adiacentă se concretizează în una din următoarele variante:
a) dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune;
b) dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin abuz de
încredere;
c) dobândirea bunurilor altei persoane prin înşelăciune şi abuz
de încredere.
În care din cele trei variante s-a exprimat respectiva corelaţie,
urmează a fi luat în consideraţie la individualizarea pedepsei pentru
infracţiunea de escrocherie.
Vom începe analiza cu examinarea noţiunii de înşelăciune,
desemnând prima dintre modalităţile normative alternative ale acţiu-
nii adiacente din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie.
În literatura de specialitate, noţiunea de înşelăciune este defi-
nită într-un mod asemănător: „dezinformarea conştientă a victimei,
care constă în prezentarea vădit falsă a realităţii (înşelăciune activă)

– 156 –
sau în trecerea cu tăcere a realităţii, când are loc ascunderea fapte-
lor şi a circumstanţelor care trebuie comunicate în cazul săvârşirii
cu bună-credinţă şi în conformitate cu legea a tranzacţiei patrimo-
niale (înşelăciune pasivă)”1; „prezentarea unor date false sau ascun-
derea unor informaţii a căror anunţare era obligatorie” 2; „prezenta-
rea unor date false sau ascunderea unor informaţii a căror declarare
era obligatorie”.3
Din toate aceste definiţii se poate desprinde că, în cazul escro-
cheriei săvârşite pe calea înşelăciunii, atingere se aduce relaţiilor
sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă. Pentru că, în
ipoteza escrocheriei, comise pe calea abuzului de încredere, vătămare
suferă relaţiile sociale cu privire la minimul necesar de încredere.
De aceea, pune în gardă una din explicaţiile din pct.15 al
Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004 4: „Este necesar ca instanţele judecătoreşti să ia în
consideraţie că în cazul escrocheriei (art.190 CP RM) victima
transmite benevol (sublinierea ne aparţine – n.a.) bunurile către
făptuitor, sub influenţa înşelăciunii sau a abuzului de încredere”.
De fapt, este o reproducere aproape fidelă a uneia din explicaţiile
conţinute în pct.8 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie
„Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea averii proprietarului”, nr.5 din 6.07.1992. 5
Astfel, ar rezulta că, în cazul escrocheriei presupunând înşelă-
ciune, nu se aduce atingere relaţiilor sociale cu privire la libertatea

1
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău:
Cartier, 2005, p.282.
2
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A.Barbăneagră. –
Chişinău: ARC, 2003, p.399.
3
Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. – Chişinău: Tipografia
Centrală, 2004, p.199.
4
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.
5
Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002).
– Chişinău, 2002, p.325-333.

– 157 –
manifestării de voinţă. Că ar fi respectată libertatea voinţei pe care
o manifestă victima. Aşa să fie oare?
În opinia lui V.I. Lesneak, la care ne asociem, „escrocheria este
dobândirea bunurilor străine ... cu mâinile proprietarului sau ale
persoanei în a cărei gestiune se aflau bunurile. Totuşi, doar se creează
impresia că făptuitorul nu dobândeşte bunurile şi că victima i le
transmite de bunăvoie făptuitorului”. 1 Prezintă interes şi cele afir-
mate de Iu.Iu. Malîşeva: „În cazul escrocheriei, caracterul benevol
al îndeplinirii acţiunilor de către victima înşelată este doar aparent.
Or, victima acţionează în baza voinţei influenţate de înşelăciune.
Adică, în baza unei voinţe imaginare, nu reale. Acţiunea în intere-
sul făptuitorului se realizează cu vicierea voinţei victimei, cu con-
stituirea incorectă a voinţei ei intrinseci”. 2 O mai multă notă de
claritate introduce O.A. Ciuvakov, care numeşte două condiţii obli-
gatorii ce caracterizează înşelăciunea în cazul escrocheriei: „1) per-
soana, care transmite bunurile făptuitorului, se înşeală; ea consideră
că transmiterea-primirea bunurilor este conformă cu legea; 2) per-
soana, care transmite bunurile făptuitorului, nu conştientizează fap-
tul comiterii infracţiunii”.3
Acum este clar de ce, în explicaţia de la pct.15 al Hotărârii Ple-
nului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004,
s-a strecurat menţiunea despre caracterul benevol al transmiterii
bunurilor de la victimă către făptuitor: s-a acordat atenţie numai
aspectului exterior, obiectiv al celor săvârşite. S-a neglijat că orice
infracţiune presupune derularea unor complexe procese psihologice.
Cu atât mai proeminent, acestea se manifestă în cazul escrocheriei
presupunând înşelăciune. În acest caz, deşi victima nu este constrân-
1
Лесняк В.И. Объективные признаки мошенничества // Вестник Челябинского
государственного университета, 2004, nr.1, р.85-91.
2
Малышева Ю.Ю. О понятиях лжи и обмана в сфере экономики по уголовному
праву России // www.tisbi.ru/science/vestnik/2005/issue2/Low4.html
3
Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий / Под ред.
Е.Л. Стрельцова. – Харьков: Одиссей, 2005, p.382.

– 158 –
să psihic, este totuşi influenţată psihologic. Îi este grav afectată voinţa,
pentru că victima nu ar fi transmis bunurile făptuitorului, dacă nu
ar fi fost influenţat de acesta.
Este elocvent că, în Codul civil, sub aspectul efectelor pe care
le produc, nu se face o diferenţă între nulitatea actului juridic
încheiat prin dol (art.228) şi nulitatea actului juridic încheiat prin
violenţă (art.229).
Pentru o ilustrare mai bună a concepţiei pe care o promovăm,
aducem ca exemplu o speţă: la 30.10.2003, R.A. a fost achitat din
lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute la alin.(2)
art.122 „Sustragerea prin escrocherie din avutul proprietarului”
din Codul penal din 1961. În fapt, fiind în exerciţiul funcţiei de
montor-telefonist, cu scopul de a primi o recompensă nelegitimă,
în luna decembrie 2002, instalând telefonul la domiciliile mai mul-
tor persoane, a primit de la: F.M. – 170 lei; B.L. – 200 lei; M.E. –
400 lei; C.V. – 400 lei; S.I. – 400 lei; F.I. – 400 lei. În urma rejude-
cării cauzei, R.A. a fost recunoscut vinovat de săvârşirea infrac-
ţiunii specificate la art.1893 „Primirea de către funcţionar a recom-
pensei neligitime” din Codul penal din 1961. 1
În acest caz, recalificarea a fost efectuată şi datorită faptului că,
la momentul săvârşirii infracţiunii, victimele conştientizau caracte-
rul infracţional al celor comise de R.A. I-au transmis respectivele
sume băneşti, fiind convinse că R.A. nu are dreptul să le primească,
că acţiunile lui nu sunt conforme cu legea.
De aceea, în concluzie, propunem ca, la pct.15 al Hotărârii Ple-
nului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004,
în explicaţia pe care am criticat-o, cuvântul „benevol” să fie substi-
tuit prin expresia „aparent benevol”.
Într-un alt context, aşa cum rezultă din dispoziţia de la alin.(1)
art.190 CP RM, înşelăciunea (ca şi abuzul de încredere) se
1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1ra-730/2004 din 9.11.2004 //
Moldlex

– 159 –
realizează pentru a asigura săvârşirea dobândirii ilicite a bunurilor
altei persoane. Nu pentru a uşura dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane. Că această diferenţă de nuanţă este esenţială, ne vom
putea convinge în cele ce urmează.
Are dreptate G.V. Verina, când menţionează: „În cazul escro-
cheriei, bunurile sunt transmise către făptuitor pentru exercitarea
asupra lor a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie; în cazul
furtului – pentru exercitarea unor funcţii cu caracter pur tehnic (de
exemplu, examinare, măsurare, verificare etc.)”.1
 Tocmai din necesitatea de a disocia escrocheria de furt, nu
ne putem ralia opiniei lui V.N. Litovcenko, care operează cu noţiu-
nea „furt-escrocherie”.2
Delimitarea celor două infracţiuni nu a fost efectuată corect în
următoarea speţă: la 17.10.2008, B.V. a fost achitat de învinuirea în
săvârşirea infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.186 CP RM, din
motiv că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii. În fapt, în una din zilele din octombrie-noiembrie
2006, a sustras, pe ascuns, trei plăci din beton armat în valoare
totală de 5700 lei. Acestea se păstrau în apropierea unei ferme de
vite din satul Tudora, raionul Ştefan-Vodă, aparţinând lui V.C.
Înainte de aceasta, l-a indus în eroare pe şoferul A.Ş., căruia i-a
spus că are înţelegere cu proprietarul plăcilor. 3
În realitate, B.V. a săvârşit un furt. Un furt presupunând una din
ipotezele descrise la pct.3 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004: „Sustragerea se con-
sideră săvârşită pe ascuns şi se califică drept furt, în baza art.186 CP
RM, dacă a fost săvârşită ... în prezenţa altor persoane, care ob-
1
Уголовное право Российской Федерации. Особенная Часть / Под ред. Б.Т. Раз-
гильдиева, А.Н. Красикова. – Саратов: СЮИ МВД России, 1999, p.168.
2
Литовченко В.Н. Уголовная ответственность за посягательства на социалисти-
ческую собственность (понятие хищения). – Москва: ВЮЗИ, 1985, p.36.
3
Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bender din 18.12.2008. Dosarul nr.1a-113 //
http://ca.bender.justice.md

– 160 –
servă actul luării bunurilor, dar care nu conştientizează caracterul
infracţional al celor comise (din cauza necunoaşterii de către ele a
faptului cui aparţin aceste bunuri sau din cauza creării de către
făptuitor a iluziei caracterului legitim al luării bunurilor ...)”.
Aşadar, B.V. a creat pe calea înşelăciunii iluzia că bunurile i-ar
reveni lui. Că are dreptul să le preia de la locul de păstrare. În aceste
condiţii, A.Ş. nu a conştientizat că, în prezenţa lui, acele bunuri
sunt sustrase. Art.190 CP RM nu poate fi aplicat, pentru că A.Ş. nu
a fost înşelat în vederea sustragerii bunurilor pe care le poseda. În
circumstanţele descrise în speţă, nici nu se putea concepe una ca
asta. B.V. l-a înşelat pe A.Ş. în vederea facilitării comiterii furtului.
Pentru a exclude impedimentele la săvârşirea furtului. Deci, urma a
fi condamnat pentru furt.
Însă, într-o altă ordine de idei, la pct.3 al hotărârii explicative
nominalizate mai sus mai este consemnată o cauză datorită căreia
cele săvârşite se califică în baza art.186 CP RM, deoarece persoa-
nele, care observă actul luării bunurilor, nu conştientizează caracte-
rul infracţional al celor comise: cauza vârstei minore, a ebrietăţii, a
somnului, a unei boli psihice ori a unei alte stări specifice în care se
află aceste persoane.
Este relevantă această cauză anume sub aspectul delimitării escro-
cheriei de furt.
Suntem de acord cu V.P. Emelianov care opinează că „dobândi-
rea bunurilor străine pe calea exploatării deficienţelor în sfera
volitivă şi intelectuală a persoanelor, la care se află acele bunuri, se
califică drept furt ...”.1 Un punct de vedere similar îl împărtăşeşte
O.A. Ciuvakov: „În situaţia când victima – în legătură cu vârsta, cu
anumite împrejurări de sorginte fizică sau psihică, ori cu alte cir-
cumstanţe – nu a putut evalua adecvat caracterul, conţinutul şi
semnificaţia acţiunilor sale, ori să le dirijeze, atunci transmiterea de

1
Емельянов В.П. Защита права собственности уголовным законодательством. –
Харьков: Рубикон, 1996, p.49.

– 161 –
către ea a bunurilor ... trebuie calificată ca furt”. 1 De asemenea,
apropiată este poziţia lui G.V. Verina: „În cazul escrocheriei, victima
trebuie să fie o persoană cu discernământ. Înşelarea copiilor de
vârstă fragedă, a celor suferind de afecţiuni psihice sau având anu-
mite deficienţe fizice, pentru a obţine de la ei bunurile, constituie
infracţiunea de furt, nu infracţiunea de escrocherie”. 2
Nu prea reuşită este opinia expusă de către Z.A. Neznamova:
„Dacă pe calea înşelăciunii se dobândesc bunurile unei persoane
lipsite de discernământ ..., conduita făptuitorului reprezintă furt, nu
escrocherie. Aceasta pentru că voinţa unei asemenea persoane este
viciată sub aspect juridic”. 3 Nu acesta este criteriul care trebuie pus
la baza diferenţierii furtului de escrocherie. Am menţionat mai sus
că şi în cazul escrocheriei atestăm un viciu de consimţământ (cel
prevăzut la art.228 al Codului civil). Explicaţia adevărată trebuie să
fie aceea că făptuitorul nu are nevoie să înşele persoanele lipsite de
discernământ. Nu le înşeală, pentru că, în circumstanţele respective,
dispune de o altă cale de influenţare: exploatarea slăbiciunilor vic-
timei. Nu întâmplător, atunci când am analizat supra reglementările
din Codul penal român din 1937, 4 am consemnat că nu se justifică
concepţia legiuitorului din acea vreme de a stabili răspunderea pentru
delictul de exploatare a slăbiciunilor persoanelor incapabile în con-
textul general al delictelor de înşelăciune. Locul potrivit al acestui
delict era printre delictele de furt.
 Într-o altă ordine de idei, este de actualitate delimitarea
escrocheriei de jaf. Mai ales, în situaţiile legate de sustragere – pe
stradă sau în alte locuri publice – a telefoanelor mobile sau a altor
asemenea bunuri.

1
Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий, p.382.
2
Уголовное право Российской Федерации. Особенная Часть, p.168.
3
Уголовное право. Особенная Часть / Под ред. И.Я. Козоченко, З.А. Незнамо-
вой, Г.П. Новоселова. – Москва: Норма-Инфра·М, 1998, р.217.
4
Monitorul Oficial al României, 1936, nr.65.

– 162 –
Să aducem ca exemple câteva speţe de acest gen: la 5.02.2008,
aflându-se în incinta barului „Vernisaj” din mun. Bălţi, sub pretex-
tul de a face un apel telefonic, B.T. a cerut telefonul de la T.C.
După ce l-a primit, a plecat de la locul comiterii faptei. În aceeaşi
zi, aflându-se în acelaşi local, sub pretextul că vrea să asculte
muzică la telefonul mobil, l-a cerut pe acesta de la B.N. După ce
l-a primit, a plecat de la locul comiterii faptei; 1 • la 8.12.2006,
aflându-se pe str. Alba Iulia, mun. Chişinău, C.O., motivând că are
nevoie să facă un apel telefonic, a primit de la J.E. telefonul mobil.
După care a fugit. La 25.12.2006, C.O., aflându-se în barul
„Taurus”, mun. Chişinău, motivând că are nevoie să facă un apel
telefonic, a primit de la S.S. telefonul mobil. După care a părăsit
locul comiterii faptei;2 • la 3.01.2006, aflându-se lângă internet-
salonul „Slaider” din mun. Bălţi, sub pretextul că îi trebuie urgent
să sune, C.B. a primit de la V.D. telefonul mobil. După ce l-a primit,
a părăsit locul săvârşirii faptei; 3 • în luna iulie 2006, aflându-se pe
str. Maria Cebotari, mun. Chişinău, şi ulterior în barul „Şapte Seri”,
mun. Chişinău, sub pretextul că trebuie urgent să telefoneze, P.A. a
dobândit de la M.S. şi de la P.V. două telefoane mobile în valoare,
respectiv, de 1500 lei şi de 300 lei. După ce le-a primit, a părăsit
locul comiterii faptei.4
Este simptomatic şi îngrijorător că în toate aceste cazuri s-a
considerat că a fost comisă infracţiunea de escrocherie. Să încer-
căm să aflăm cauzele pronunţării acestor soluţii greşite.
În toate situaţiile descrise, făptuitorii, sub pretextul de a face
unele sunete sau de a asculta muzică, iau telefonul mobil de la vic-
1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 14.01.2009. Dosarul
nr.1re-111/09 // www.csj.md
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2009.
Dosarul nr.1re-424/09 // www.csj.md
3
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 16.01.2008. Dosarul
nr.1ra-64/08 // www.csj.md
4
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.08.2009.
Dosarul nr.1re-843/09 // www.csj.md

– 163 –
timă. Se îndepărtează la o anumită distanţă de victimă, simulând
efectuarea acţiunilor invocate ca pretext, după care se retrag de la
locul comiterii faptei. Desigur, împreună cu telefonul mobil.
Cum să nu ne amintim în această ipoteză de punctul de vedere
al lui G.V. Verina, reprodus cu ocazia examinării problemei privind
departajarea escrocheriei de furt: „În cazul escrocheriei, bunurile sunt
transmise către făptuitor pentru exercitarea asupra lor a atributelor
de posesie, folosinţă şi dispoziţie; în cazul furtului – pentru exerci-
tarea unor funcţii cu caracter pur tehnic (de exemplu, examinare,
măsurare, verificare etc.)?”1
Dar efectuarea de apeluri telefonice, ca şi ascultarea muzicii, se
înscriu în rândul unor asemenea funcţii cu caracter pur tehnic. Or,
victima transmite făptuitorului pentru scurt timp, în posesie tempo-
rară, bunurile sale. Pentru exercitarea acelor funcţii, nu mai mult de
atât. Şi victima are convingerea că bunurile îi vor fi retrocedate în
scurt timp. Victima este convinsă că-i transmite făptuitorului bunu-
rile nu în stăpânirea lui definitivă, acesta neavând dreptul să le ia în
stăpânirea să definitivă.
În alţi termeni, linia de demarcaţie dintre escrocherie şi jaf (sau
furt) se bazează pe răspunsul la următoarea întrebare: doreşte oare
victima să renunţe definitiv la bunurile sale în folosul făptuitorului?
Dacă răspunsul e negativ, suntem în prezenţa jafului (sau furtului).
Dacă răspunsul e afirmativ, suntem în prezenţa escrocheriei.
Această diferenţă a fost înţeleasă corect în pct.17 al Hotărârii
Plenului Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse „Cu privire la prac-
tica judiciară în cauzele referitoare la escrocherie şi delapidarea averii
străine”, nr.51 din 27.12.2007: „În cazurile când înşelăciunea este
aplicată pentru uşurarea accesului la bunurile străine, iar în procesul
luării bunurilor caracterul infracţional al celor comise se conştienti-
zează de victimă (însă făptuitorul continuă realizarea sustragerii),
acţiunea se califică drept jaf (de exemplu, atunci când făptuitorul

1
Уголовное право Российской Федерации. Особенная Часть, p.168.

– 164 –
cere telefonul mobil pentru a-l folosi temporar, după care părăseşte
locul comiterii faptei)”.1
Este recomandabil ca o explicaţie similară să completeze textul
Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004. Prin aceasta, s-ar contribui la stoparea admiterii
erorilor judiciare legate de delimitarea jafului de escrocherie.
 Într-un alt context, apare necesitatea de a delimita escroche-
ria de jaf, tâlhărie sau şantaj. Chiar dacă escrocheria pare a fi
mult prea diferită de aceste infracţiuni, totuşi există situaţii când nu
este atât de uşor a le delimita.
În legătură cu aceasta, A.N. Ignatov susţine că, în raport cu
infracţiunea de şantaj, când victima însăşi poate transmite bunurile
făptuitorului, escrocheria se deosebeşte prin următoarele: în cazul
şantajului, victima acţionează sub influenţa temerii, iar voinţa îi
este dominată; în cazul escrocheriei, voinţa victimei este alterată în
rezultatul înşelăciunii.2
De exemplu, într-o speţă, R.N. a fost condamnat în baza alin.(1)
art.195 CP RM. Mai concret, pentru însuşirea în proporţii mari
sub formă de tâlhărie. În fapt, la 28.08.1999, în urma înţelegerii
prealabile cu C.M., C.S. şi M.S., făptuitorul a venit cu automobilul
în satul Pohrebeni, raionul Orhei. Au intrat în sediul cârmuirii
S.R.L. „Tehnoif-Agro”, unde R.N., prezentându-se colaborator de
poliţie, l-a făcut pe paznicul C.N. să deschidă uşa. C.N. a fost lovit
cu pumnul în faţă. Iar C.M., C.S. şi M.S. i-au aplicat multiple lovi-
turi cu picioarele, apoi l-au legat. Lui C.N. i s-a cauzat vătămare

1
Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации №51 от
27.12.2007 «О судебной практике по делам о мошенничестве, присвоении и
растрате» // www.supcourt.ru
2
Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ. ред.
В.М. Лебедева. – Москва: Норма, 2007, p.410.

– 165 –
uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Ulterior, R.N., îm-
preună cu ceilalţi făptuitori, au sustras bani în sumă de 23596 lei. 1
În acest caz, înşelăciunea a servit doar pentru uşurarea pătrun-
derii făptuitorilor în încăperea în care a fost realizată sustragerea.
Nu C.N. le-a transmis ca şi cum benevol bunurile, considerând că
făptuitorii au dreptul să le primească. Deci, este corectă soluţia in-
stanţei de judecată.
Apropiată de această ipoteză este alta, când făptuitorii se erijează
în reprezentanţi ai autorităţii publice, prezentând legitimaţii false, pur-
tând ilegal uniforma unor asemenea reprezentanţi, simulând exerci-
tarea atribuţiilor reprezentanţilor autorităţilor publice etc. Aceasta
pentru a putea efectua „percheziţii”, în timpul cărora sustrag bunuri.
În literatura de specialitate, diverg poziţiile privind soluţia de
calificare pentru asemenea cazuri. De exemplu, G.N. Borzenkov
consideră că astfel de fapte trebuie calificate ca escrocherie.2 În opinia
altor autori, în asemenea situaţii este săvârşită infracţiunea de jaf. 3
În opinia noastră, dilema în cauză trebuie tranşată diferenţiat:
1) dacă voinţa victimei este alterată, ea considerând că făptui-
torul reprezintă cu adevărat autoritatea publică, fiind convinsă că
bunurile i-au fost ridicate cu respectarea tuturor normelor proce-
suale, nu există temeiuri să nu calificăm cele săvârşite ca escro-
cherie. O asemenea ipoteză este plauzibilă mai ales dacă victima
este în conflict cu legea, dacă făptuitorul cu bună-ştiinţă profită de
faptul că victima a comis o ilegalitate;
2) dacă voinţa victimei este dominată, paralizată, ea fiind convinsă
că făptuitorul este deghizat în reprezentant al autorităţii publice,
atunci calificarea trebuie făcută în baza art.187, 188 sau 189 CP RM,
în funcţie de circumstanţele concrete. Nu contează dacă victima şi-

1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 27.05.2008. Dosarul
nr.1re-447/08 // www.csj.md
2
Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации).
– Москва: Юридическая литература, 1971, p.133.
3
Комментарий к Уголовному кодексу РСФСР 1960 г. – Ленинград, 1962, р.273.

– 166 –
a exteriorizat convingerea în momentul comiterii faptei. Contează
că şi-a dat seama de înscenare. În asemenea cazuri, victima trans-
mite bunurile făptuitorului, pentru că are temeri pentru viaţa proprie
sau cea a apropiaţilor săi, pentru că remarcă prezenţa armei la făp-
tuitor, pentru că cunoaşte precedente ale activităţii infracţionale ale
acelui făptuitor etc.
Dintr-o altă perspectivă, după punctarea acestor criterii de deli-
mitare, vom cerceta modalităţile înşelăciunii.
Astfel, în dependenţă de modus operandis, acestea sunt:
1) înşelăciunea verbală;
2) înşelăciunea în formă scrisă;
3) înşelăciunea sub forma unor acţiuni concludente.
 În opinia întemeiată a lui G.N. Borzenkov, înşelăciunea ver-
bală este caracteristică comunicării nemijlocite dintre făptuitor şi
victimă.1 Totodată, trebuie să recunoaştem caracterul limitat al unei
asemenea modalităţi a înşelăciunii. Limitele le stabileşte cadrul legal,
atunci când este cerută forma scrisă pentru încheierea unei conven-
ţii. Atunci însă când convenţia, datorită lipsei de importanţă, permite
forma orală, escrocheria poate presupune înşelăciunea verbală.
De exemplu, C.I. a fost condamnat pentru escrocherie, în te-
meiul alin.(2) art.122 CP RM din 1961. În fapt, la sfârşitul lui
martie 2002, s-a apropiat de T.N. şi i-a propus să procure 5 kg de
zahăr şi ulei contra sumei de 35 lei. Apoi, prin înşelăciune, a însuşit
banii, fără a oferi contraprestaţia pe care nu o avea în posesie. 2
 În ce priveşte modalitatea de înşelăciune sub formă de acţiuni
concludente, considerăm că astfel de acţiuni pot consta în: purtarea
uniformei de către persoana care nu are acest drept; simularea unei
maladii pentru a obţine actul ce confirmă dreptul făptuitorului de a
primi foloase materiale; folosirea unor acte sustrase sau găsite etc.
1
Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации),
p.55.
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 29.07.2008.
Dosarul nr.1re-828/08 // www.csj.md

– 167 –
În acest registru, este necesar a menţiona că uzurparea de calităţi
oficiale, însoţită de săvârşirea pe această bază a altei infracţiuni, se
califică nu conform art.190 CP RM, ci potrivit art.351 CP RM. 1
Până la urmă, trebuie să remarcăm că făptuitorul este nevoit să
recurgă la acţiuni concludente atunci când influenţarea verbală nu
este suficientă. Când victima trebuie convinsă printr-o persuasiune
mai intensă, ea fiind mai bănuitoare de felul ei. Or, acţiunea con-
cludentă are o forţă probatoare mai pronunţată, având scopul să
înlăture suspiciunile victimei. De aceea se şi numeşte „concludentă”:
concluzia victimei trebuie să fie una – făptuitorul este cel căruia
victima îi va transmite bunurile, întrucât făptuitorul are dreptul să
le primească.
 În continuare, un spaţiu mai larg vom acorda modalităţii
de înşelăciune în formă scrisă, modalitate care, în comparaţie cu
celelalte două, are tendinţa de a căpăta gradul cel mai ridicat de
frecvenţă.
Într-adevăr, în numeroase cazuri, escrocheria presupune folosi-
rea unor documente false. În literatura de specialitate chiar a fost
exprimată părerea că lista circumstanţelor agravante ale escroche-
riei ar trebui suplimentată cu circumstanţa „prin falsificarea docu-
mentelor”.2 Nu susţinem o asemenea iniţiativă. Implementarea ei ar
duce la reducerea considerabilă a sferei de aplicare a dispoziţiei
alin.(1) art.190 CP RM. De fapt, această sferă de aplicare ar fi redusă
aproape la zero. În al doilea rând, este defectuoasă însăţi formularea
propusă: ce înseamnă „înşelăciune prin falsificarea documentelor”?
Întrebăm aceasta, întrucât şi legiuitorul autohton utilizează în repetate
rânduri expresia „falsificarea documentelor sau altă înşelăciune” (de
exemplu, la art.353, 355, 372 CP RM).

1
Botezatu I. Înşelăciunea şi abuzul de încredere în contextual infracţiunii de escro-
cherie // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. –
Chişinău, 2005, p.286-288.
2
Иркаходжаев А.К. Укрепление правопорядка и усиление охраны собственности.
– Ташкент, 1985, p.75.

– 168 –
Formulând răspunsul la această întrebare, vom lua în considera-
ţie una din explicaţiile din pct.15 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme
de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004: „Dobândirea ilicită a
bunurilor în rezultatul folosirii de către făptuitor a unui document,
falsificat anterior de o altă persoană, urmează a fi calificată doar
conform art.190 CP RM. În acest caz, nu este necesară calificarea
suplimentară conform art.361 CP RM, deoarece, reieşind din pre-
vederile art.118 CP RM, prezentarea unor asemenea documente
apare ca varietate a înşelăciunii, deci şi a componenţei de escro-
cherie. În acelaşi timp, falsificarea unor astfel de documente, urmată
de folosirea lor de către falsificator în vederea sustragerii bunurilor,
trebuie calificată conform art.190 şi 361 CP RM.”
Nu a fost respectată această explicaţie în cazul următor: E.P. a
fost condamnată în baza alin.(2) art.195 şi lit.a), c), d) alin.(2)
art.361 CP RM. În fapt, în perioada anilor 2000-2001, în mod
sistematic, prin folosirea documentelor oficiale false şi furnizarea
informaţiei cu caracter înşelător, profitând de încrederea victime-
lor N.P., R.P., V.T., N.D., V.B. şi A.G, a sustras mijloace băneşti în
sumă de 253809 lei.1
Pentru o mai multă claritate, vom menţiona că, în art.361 CP RM,
două sunt ipotezele care ne interesează în mod deosebit: 1) confec-
ţionarea (alias falsificarea) documentelor oficiale; 2) folosirea docu-
mentelor oficiale false.
Cât priveşte folosirea documentelor oficiale false, aceasta poate
fi absorbită de infracţiunea de escrocherie. Poate reprezenta partea,
atunci când întregul constă în art.190 CP RM. În acest sens, nu
poate fi decât salutată concluzia la care s-a ajuns în una din deciziile
Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie: „Dobândirea
ilicită a bunurilor în rezultatul folosirii de către făptuitor a unui
document, falsificat anterior, urmează a fi calificată doar conform
1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 07.12.2009. Dosarul nr.4-1re-
672/09 // www.csj.md

– 169 –
art.190 CP RM. În acest caz, prezentarea unor asemenea documen-
te apare ca varietate a înşelăciunii. Deci, şi a componenţei de
escrocherie.”1
Reiese că art.361 CP RM este aplicabil în oricare caz de folo-
sire a documentelor oficiale false. Cu excepţia cazurilor, când folo-
sirea unor asemenea documente este realizată ca acţiune adiacentă,
alături de dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane. Mai mult,
dacă folosirea documentelor oficiale false nu a fost realizată alături
de dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, dar a avut ca scop o
asemenea dobândire, nu înseamnă că avem temei să aplicăm art.361
CP RM. Ţinând cont de parametrii laturii subiective, de aceea că
intenţia infracţională nu a fost realizată decât în parte, cele săvâr-
şite trebuie calificate în baza art.27 şi 190 CP RM. Ca tentativă de
escrocherie.
În ce priveşte confecţionarea (falsificarea) documentelor oficiale,
trebuie să fim de acord cu L.E. Suncialieva, că o asemenea acţiune
nu poate asigura dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane; falsi-
ficând documente, făptuitorul nu poate în nici un fel să influenţeze
asupra bunurilor, care vor continua să rămână la posesorul lor. 2
Într-adevăr, falsificarea documentelor oficiale nu poate fi suficientă
pentru a constitui o parte a infracţiunii de escrocherie. Nu poate fi
înşelată victima, dacă documentele false rămân la făptuitor, nefiind
folosite de către acesta.
În această ordine de idei, nu putem trece cu vederea o explica-
ţie ce se conţine la pct.6 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme
a Federaţiei Ruse „Cu privire la practica judiciară în cauzele
referitoare la escrocherie şi delapidarea averii străine”, nr.51 din
27.12.2007: „Dacă făptuitorul a falsificat un document oficial, însă –

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.12.2008.
Dosarul nr.1ra-996/08 // www.csj.md
2
Сунчалиева Л.Э. Мошенничество: уголовно-правовой и криминологический
аспект: Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. – Ставрополь, 2004, p.69.

– 170 –
din cauze independente de voinţa lui – nu l-a putut folosi, cele
săvârşite urmează a fi calificate conform alin.1 art.327 din Codul
penal al Federaţiei Ruse (corespunde cu art.361 CP RM – n.a.).
Acţiunea trebuie calificată ca pregătire de escrocherie, dacă intenţia
făptuitorului a cuprins folosirea documentului fals pentru comiterea
infracţiunii de escrocherie”.1
Aşadar, pentru aplicarea art.361 CP RM, este suficientă confec-
ţionarea (falsificarea) documentelor oficiale. Nu este indispensabil
ca, după ce documentul oficial a fost confecţionat, să fie şi folosit.
Infracţiunea se consumase din momentul confecţionării. În orice
caz, este obligatoriu ca intenţia făptuitorului să nu cuprindă folosi-
rea documentului oficial fals pentru săvârşirea infracţiunii de escro-
cherie.
Pentru că, falsificând documentul în scopul dobândirii ilicite
ulterioare a bunurilor altei persoane, făptuitorul realizează prima
etapă în activitatea infracţională legată de comiterea escrocheriei –
etapa de pregătire a acestei infracţiuni. 2 În ipoteza dată, confecţio-
narea documentelor oficiale îşi pierde identitatea pe care o cunoaş-
tem din art.361 CP RM. Aceasta întrucât se dizolvă în amalgamul
activităţii infracţionale legate de comiterea escrocheriei. Deci, consti-
tuie unul din variatele exemple de pregătire de această infracţiune.
Mai există un aspect, deloc neglijabil. La săvârşirea infracţiunii
de escrocherie pot fi folosite oricare documente false, nu neapărat
oficiale. De aceea, în ipoteza folosirii unor documente false neavând
un caracter oficial, în vederea dobândirii ilicite a bunurilor altei
persoane, nici nu poate să apară problema concurenţei dintre o
parte şi un întreg (vizând raportul dintre art.361 şi 190 CP RM).
Iată un exemplu din practică ce ilustrează această ipoteză: la

1
Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации №51 от
27.12.2007 «О судебной практике по делам о мошенничестве, присвоении и
растрате» // www.supcourt.ru
2
Botezatu I. Înşelăciunea şi abuzul de încredere în contextul infracţiunii de escroche -
rie, p.286-288.

– 171 –
06.07.2005, în jurul orei 10.00, aflându-se la domiciliul său de pe
str. Pomilor, mun. Chişinău, sub pretextul de a angaja un „avocat
european” pentru P.S., care urma să-l elibereze pe ultimul din
detenţie, a luat de la soţia acestuia bani în sumă de 3000 euro.
Pentru a o induce în eroare pe ultima, i-a eliberat o recipisă, con-
form căreia a împrumutat de la ea banii menţionaţi pe un termen
de 10 zile. Însă, fără a-şi onora obligaţiunile, a însuşit suma res-
pectivă.1
După ce ne-am referit la clasificarea modalităţilor înşelăciunii
în funcţie de modus operandis, să ne concentrăm atenţia asupra cla-
sificării modalităţilor înşelăciunii după modul de comportare –
pozitivă sau negativă – a făptuitorului. Aşa cum am menţionat
anterior, înşelăciunea, ca modalitate a acţiunii adiacente din cadrul
faptei prejudiciabile de escrocherie, poate fi săvârşită pe calea
acţiunii sau inacţiunii. Iată de ce, putem vorbi despre:
1) înşelăciunea activă;
2) înşelăciunea pasivă.
Pentru că o semnificaţie teoretico-practică majoră comportă
cercetarea celei de-a doua modalităţi, infra vom efectua analiza
noţiunii „înşelăciunea pasivă”.
După E.S. Tenciov, înşelăciunea pasivă constă în neexecutarea
de către făptuitor a obligaţiei de a comunica despre circumstanţele
reale ale convenţiei încheiate.2 În opinia lui G.N. Borzenkov, înşe-
lăciunea pasivă are loc atunci când făptuitorul nu comunică victi-
mei informaţii, a căror comunicare ar fi făcut-o pe victimă să nu-i
transmită bunurile.3 Din punctul de vedere al lui A.I. Boiţov, înşelă-
ciunea pasivă este trecerea cu tăcere a unor circumstanţe faptice cu
1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 12.08.2009. Dosarul
nr.1re-844/09 // www.csj.md
2
Уголовный кодекс Российской Федерации: научно-практический
комментарий / Под ред. Л.Л. Кругликова, Э.С. Тенчова. – Ярославль,
Владимир, 1994, p.273.
3
Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации),
p.62.

– 172 –
relevanţă juridică, despre care făptuitorul era obligat să comunice,
în urma cărui fapt victimei i se creează o reprezentare falsă privitoare
la prezenţa temeiurilor vizând legalitatea transmiterii bunurilor către
făptuitor.1
Să ilustrăm aceste poziţii doctrinare prin următoarea speţă:
V.I. activa în calitate de executor-consultant în Oficiul F. al Departa-
mentului de executare a deciziilor. La 09.02.2004, ea a primit spre
executare titlul de executare eliberat de către instanţa de judecată
a raionului F., privind încasarea amenzii în sumă de 810 lei de la
C.V. La 12.06.2006, având în gestiunea sa procedura de executare
în privinţa lui C.V., folosindu-se de situaţia de serviciu, prin înşelă-
ciune manifestată prin faptul că nu i-a comunicat debitorului C.V.
încheierea judecătoriei raionului F. din 23.12.2005, a primit în
biroul său de serviciu de la ultimul suma de 800 lei pentru achita-
rea amenzii, sumă pe care ulterior şi-a însuşit-o. La concret, prin
hotărârea judecătorească din 23.12.2005, lui C.V. i s-a schimbat
amenda în arest administrativ.2
În doctrina penală s-au profilat două poziţii privind conţinutul
obligaţiei pe care nu o execută făptuitorul atunci când realizează
înşelăciunea pasivă:
1) poziţia lato sensu, conform căreia obligaţia dată este fie mo-
rală, fie juridică;3

2) poziţia stricto sensu, potrivit căreia obligaţia respectivă poate


fi numai juridică, decurgând din lege sau contract. 4

1
Бойцов А.И. Преступления против собственности. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002, p.327.
2
Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 13.05.2009. Dosarul nr.1a-
80/09 // http://cab.justice.md
3
Тенчов Э.С. Квалификация преступлений против социалистической собствен-
ности. – Иваново, 1981, p.38.
4
Фойницкий И.Я. Мошенничество по действующему русскому праву. Часть II. –
Москва: Издательство Современного гуманитарного университета, 2006, p.222-
225.

– 173 –
Susţinem cea de-a doua poziţie, pentru că se bazează pe regula
fixată la alin.(2) art.3 CP RM. În conformitate cu aceasta, este
interzisă interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale. Ce este
moral sau imoral, întotdeauna suscită subiectivitate în apreciere.
Din moment ce o normă etică nu are suport într-o sursă juridică –
normativă sau contractuală – nu vom avea temei să afirmăm că,
încălcând-o, făptuitorul nu şi-a executat faţă de victimă obligaţia de
a-i comunica despre circumstanţele faptice relevante.
Sub un alt aspect, în literatura de specialitate sunt deosebite
două modalităţi de înşelăciune pasivă:
a) trecerea cu tăcerea cu bună-ştiinţă despre circumstanţele, a
căror necunoaştere au generat eroarea victimei privind legalitatea
transmiterii bunurilor către făptuitor;
b) exploatarea conştientă a erorii victimei, în al cărei rezultat
făptuitorul a primit bunurile de la victima aflată în eroare. 1
Prin ce se deosebesc în esenţă cele două modalităţi? În cea de-a
doua modalitate, victima a fost indusă în eroare de o terţă persoană,
iar făptuitorul doar a profitat de această ocazie pentru a primi bunu-
rile de la victimă. În prima modalitate, făptuitorul însuşi a indus în
eroare victima, fără concursul unei terţe persoane.
Altfel spus, în cea de-a doua modalitate se atestă menţinerea
erorii din partea făptuitorului. În prima modalitate are loc inducerea
în eroare din partea făptuitorului.
Cât priveşte cea de-a doua modalitate a înşelăciunii pasive,
P.Maţîşevski a exprimat opinia că, în prezenţa unei asemenea înşe-
lăciuni, dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane nu poate fi
calificată ca escrocherie.2

1
Сунчалиева Л.Э. Мошенничество: уголовно-правовой и криминологический
аспект, p.72; Иркаходжаев А.К. Борьба с мошенническими посягательствами
на социалистическую собственность: Диссертация на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. – Ташкент, 1988, p.51; Хилюта В. Умолчание об
истине как пассивная форма мошеннического обмана // Уголовное право, 2007,
nr.3, р.68-72.

– 174 –
Considerăm că este prea categorică şi univocă această opinie.
Pentru a fi confirmat temeiul aplicării art.190 CP RM, trebuie de
reieşit din aceea că escrocheria este o infracţiune complexă. Adică,
acţiunea principală şi acţiunea adiacentă se află într-o interconexiune
obiectivă şi subiectivă. Când se realizează dobândirea ilicită a
bunurilor altei persoane, în paralel trebuie să se realizeze înşelăciu-
nea pasivă. Nu doar sub aspect obiectiv, dar şi ca atitudine psihică a
făptuitorului.
Prin această prismă, să analizăm o speţă: la 14.02.2008, în pri-
vinţa lui V.Ş. a fost încetat procesul penal în baza lit.b) alin.(3)
art.196 CP RM, în legătură cu împăcarea părţilor. În fapt, la
7.08.2007, aproximativ la ora 15.00, V.Ş., fiind în stare de ebrie-
tate, aflându-se în gospodăria lui E.M. din or. Orhei, a profitat de
circumstanţa că fiul acesteia, O.M., se afla în eroare de fapt în ce
priveşte persoana căreia trebuia să-i transmită banii în sumă de
54700 lei. Banii reprezentau datoria, care urma să fie achitată
către M.G. Când O.M. i-a înmânat banii lui V.Ş., l-a încredinţat că
sunt toţi. Ascunzând că nu el este cel în drept să ia banii, V.Ş. a
acceptat să-i fie transmişi. Împotriva sentinţei a declarat apel pro-
curorul. Acesta a solicitat condamnarea lui V.Ş. în baza alin.(1)
art.195 CP RM. Aceasta pentru că V.Ş. şi-a dat seama că înşeală, a
prevăzut că O.M. i-a transmis banii fiind în eroare de fapt, a
conştientizat aceasta şi, totuşi, a intrat în posesia banilor. Mai mult,
după aceasta a cheltuit o parte din banii însuşiţi.1
După cum se cunoaşte, inacţiunea începe să fie realizată din
momentul în care apare obligaţia de a acţiona. Prin urmare, nu
putem vorbi de înşelăciune pasivă până când nu apare obligaţia de
a-i comunica victimei despre circumstanţele faptice relevante.

2
Матышевский П.С. Уголовно-правовая охрана социалистической собственности
в Украинской ССР. – Киев: Киевский государственный университет, 1972, p.82-83.
1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.12.2008.
Dosarul nr.1ra-1237/08 // www.csj.md

– 175 –
În speţă, obligaţia constă în a-i comunica victimei că făptuitorul
nu este cel în drept să primească banii care i se transmit. Dacă
înşelăciunea pasivă se realizează până la consumarea dobândirii
ilicite a bunurilor altei persoane, vom fi în prezenţa infracţiunii de
escrocherie. Din contra, nu vom fi în prezenţa acestei infracţiuni
dacă lipseşte legătura dintre acţiunea principală şi acţiunea adiacentă.
Adică, dacă făptuitorul îşi dă seama de eroarea victimei după ce se
consumase dobândirea ilicită a bunurilor acesteia.
În speţă există indici care indică asupra prezenţei infracţiunii de
escrocherie: când victima i-a înmânat banii făptuitorului, l-a încre-
dinţat pe acesta că banii sunt toţi. Or, este posibil ca încă atunci făp-
tuitorul să fi înţeles ce conţine pachetul pe care-l transmite victima.
În acelaşi timp, sunt şi împrejurări care vorbesc în favoarea lipsei
infracţiunii de escrocherie. În primul rând, ne referim la ebrietatea
făptuitorului. Nu cunoaştem însă gradul de ebrietate a făptuitorului.
Cunoaşterea acestei împrejurări se prezintă ca una extrem de impor-
tantă: o persoană care nu se afla într-o stare de ebrietate avansată,
cu siguranţă, ar fi reacţionat adecvat, dându-şi seama că banii propuşi
au un alt destinatar. Pe examinarea acestei circumstanţe trebuia con-
centrată atenţia instanţei de judecată şi a procurorului. Şi, desigur,
pe aflarea momentului când făptuitorul şi-a dat seama că victima se
înşeală: până la sau după obţinerea de către făptuitor a posibilităţii
reale de a se folosi şi a dispune de banii primiţi la dorinţa sa. În
lipsa unor probe clare, orice îndoială trebuie interpretată în favoarea
făptuitorului. De aceea, suntem nevoiţi să atestăm lipsa temeiului
de aplicare a răspunderii conform alin.(1) art.195 CP RM.
Cât priveşte alternativa aplicării răspunderii conform art.196
CP RM, o considerăm inacceptabilă: nu e întrunită condiţia în care să
opereze această normă penală:1) să nu sporească masa patrimonială
a victimei în proporţia pe care o exprimă eschivarea făptuitorului de
a-şi executa obligaţiile pecuniare faţă de victimă ori 2) masa patri-
monială a victimei să fie diminuată, fără însă a spori masa patrimo-
nială a făptuitorului. În plus, art.196 CP RM nu poate fi aplicat

– 176 –
atunci când nu există legătură cauzală între înşelăciunea pasivă şi
cauzarea daunelor materiale. Pentru a alcătui infracţiunea prevăzută
la art.196 CP RM, cele două componente ale faptei prejudiciabile
trebuie să aibă la bază o intenţie unică. Nu să fie răzleţite, având la
bază intenţii distincte.
Alternativa a fost prevăzută în proiectul Codului penal al
Republicii Moldova: în art.201, una din modalităţile faptei de însu-
şire a bunului găsit se exprimă în însuşirea pe nedrept a unui bun ce
aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului. 1 Însă, în
legea penală în vigoare nu există o incriminare asemănătoare.
Concluzia este următoarea: se aplică art.190 CP RM, în cazul
în care înşelăciunea pasivă se află în legătură cauzală cu dobândi-
rea ilicită a bunurilor altei persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se
realizează înainte de apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se
folosi şi a dispune de bunurile ce i s-au transmis; nu se aplică nici
art.190 CP RM, nici o altă normă penală, în cazul în care înşelăciu-
nea pasivă nu se află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a
bunurilor altei persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează
după apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi dispune
de bunurile ce i-au fost transmise.
Aşadar, înşelăciunea poate fi antecedentă sau concomitentă cu
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane. Înşelăciunea nu poate
fi ulterioară dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane. Aceasta se
datorează faptului că dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane
este acţiunea principală. Pe când înşelăciunea reprezintă acţiunea
adiacentă.
În altă ordine de idei, ne vom referi la clasificarea modalităţilor
de înşelăciune în funcţie de circumstanţele pe care le priveşte
înşelăciunea:
1) înşelăciunea cu privire la persoana făptuitorului sau a altcuiva;

1
Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. – Chişinău: Garuda-Art, 1999, p.92.

– 177 –
2) înşelăciunea cu privire la bunurile pe care făptuitorul i le
oferă victimei;
3) înşelăciunea cu privire la anumite acţiuni sau evenimente;
4) înşelăciunea cu privire la promisiuni.
În continuare, ne vom pronunţa asupra naturii juridice a fiecă-
reia din cele patru modalităţi.
În opinia lui I.Ia. Foiniţki, pe care o sprijinim, înşelăciunea cu
privire la persoana făptuitorului sau a altcuiva poate avea ca obiect:
identitatea persoanei; calităţile de fapt sau de drept ale persoanei;
relaţiile cu alte persoane.1
La înşelăciunea cu privire la identitatea persoanei se referă urmă-
toarea speţă: la 14.02.2006, între orele 9.00-10.00, în faţa clădirii
Circului din mun. Chişinău, I.C. a primit un colet destinat lui C.I.,
adus din Irlanda. În colet se aflau bunuri în valoare de 9842 lei. 2
Astfel, putem vedea că I.C. a comis escrocheria prezentându-şi fals
identitatea, convingând victima că el, şi nu C.I., este cel în drept să-
i fie transmise bunurile. Dacă pentru convingerea victimei I.C. ar fi
folosit un act de identitate fals, nu ar fi fost necesară aplicarea supli-
mentară a art.361 CP RM.
În cazul înşelăciunii cu privire la calităţile persoanei, putem
deosebi:
a) înşelăciunea cu privire la calităţile de fapt ale persoanei;
b) înşelăciunea cu privire la calităţile de drept ale persoanei.
Calităţile de fapt sunt cele fizice (privind starea sănătăţii, aspectul
exterior, constituţia naturală a unei persoane) sau spirituale (atitudinea
faţă de o religie, predispunerea spre consumul de alcool, orientarea
sexuală etc.).
Totuşi, în contextul examinării înşelăciunii cu privire la calităţile
persoanei, mai mult ne interesează calităţile de drept ale persoanei.

1
Фойницкий И.Я. Мошенничество по русскому праву. Сравнительное исследо-
вание. Часть I., p.117.
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2009.
Dosarul nr.1ra-558/09 // www.csj.md

– 178 –
Dovadă sunt şi speţele următoare: la 2.05.1998, aflându-se într-o
încăpere de pe bd. Ştefan cel Mare, mun. Chişinău, P.S. s-a prezen-
tat ca consultant al companiei „H.”. A primit de la C.T. 2500
dolari americani, promiţându-i că-i va aduce marfa produsă de
această companie. Însă, nu şi-a îndeplinit obligaţiunea asumată; 1
• la 3.08.2006, B.G. l-a indus în eroare pe M.G cum că îi aparţine
casa de locuit, situată în satul Cupcui, raionul Leova, aparţinând
bunicii sale pretins decedate. Drept urmare, pentru vânzarea casei,
a primit de la M.G. 1000 de dolari americani. De fapt, bunica era
în viaţă şi locuia în casa sa 2; • în septembrie 2000, V.V. a făcut
cunoştinţă cu C.V. Folosindu-se de faptul că aceasta nu avea cunoş-
tinţe juridice, V.V. i-a propus să facă schimb de imobile. Obţinând
încrederea ultimei, V.V. i-a creat impresia că el beneficiază de
dreptul de proprietate asupra unui bun imobil din or. Durleşti,
mun. Chişinău, şi că poate să-l schimbe cu apartamentul din proprie-
tatea privată a C.V. După efectuarea schimbului, V.V. a vândut
apartamentul primit în schimb unei alte persoane, iar banii obţi-
nuţi – 62 992 lei – şi i-a însuşit;3 • la 29.08.2005, sub pretextul de
a da în chirie un apartament de pe str. Hristo Botev, mun.
Chişinău, pe care l-a închiriat de la o altă persoană, I.V. a dobîndit
ilicit de la S.A. 600 dolari SUA. La 01.09.2005, aflându-se într-un
apartament de pe bd. Dacia, mun. Chişinău, pe care l-a închiriat
de la o altă persoană, sub pretextul de a da în chirie acest
apartament, I.V. a dobândit ilicit de la T.I. 900 dolari SUA. La
13.09.2005, prin înşelăciune, I.V. a încheiat un acord cu C.I., de la
care a luat în chirie automobilul de model „Ford Mondeo”, la preţul

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 12.02.2008.
Dosarul nr.1ra-61/08 // www.csj.md
2
Decizia Colegiului judiciar al Curţii de Apel Cahul din 20.11.2008. Dosarul nr.1a-
187/08 // http://ca.cahul.justice.md
3
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul nr.4-1re-
309/09 // www.csj.md

– 179 –
de 3000 de euro, pe care l-a înstrăinat altei persoane, fără acordul
proprietarului.1
Observăm că în aceste speţe făptuitorul dezinformează victima
în legătură cu: reprezentarea unei persoane juridice sau fizice; ocu-
parea unei anumite funcţii; deţinerea unui anume titlu (de exemplu,
a dreptului de proprietate etc.).
Dacă, în conexiune cu escrocheria, în astfel de condiţii sunt uzur-
pate calităţi oficiale, este necesară aplicarea şi a art.351 CP RM.
Într-un astfel de caz, T.S., după o înţelegere prealabilă cu I.V., a
indus în eroare 12 persoane precum că este angajat în cadrul
Ministerului Afacerilor Interne. Le-a comunicat că, prin interme-
diul unor funcţionari din cadrul Ministerului Justiţiei şi Departa-
mentului de executare a deciziilor judiciare, le va facilita procura-
rea prin licitaţie la preţuri reduse apartamente în mun. Chişinău şi
autoturisme, aflate sub sechestrul instanţelor de judecată. Prin
intermediul complicilor, a convins victimele să transmită sumele
cerute, prezentându-le contracte de vânzare-cumpărare falsificate.
În total, i s-au transmis bani în sumă de 3,5 mln lei. 2
Acest exemplu, care se referă la înşelăciunea cu privire la cali-
tăţile persoanei, trebuie deosebit de alte exemple care privesc înşe-
lăciunea cu privire la relaţiile cu alte persoane.
 În special, avem în vedere problema delimitării escrocheriei
de infracţiunea de trafic de influenţă (art.326 CP RM), în situa-
ţia când subiectul acestei infracţiuni susţine că are influenţă asupra
unui funcţionar. Sau de aşa infracţiuni ca: corupere pasivă (art.324
CP RM); primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite
(art.330 CP RM); luarea de mită (art.333 CP RM).
De exemplu, iată cum într-o speţă se motivează aplicarea alin.(2)
art.122 „Sustragerea prin escrocherie din avutul proprietarului” din

1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 28.07.2010. Dosarul
nr.1re-879/10 // www.csj.md
2
Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Poliţistul fantomă
se va afla la răcoare timp de 19 ani // www.procuratura.md/md/com/1211/1/2679/

– 180 –
Codul penal din 1961: în lunile martie-aprilie 2000, S.A. a extorcat
de la condamnatul S.I. 100 dolari americani pentru a contribui la
includerea numelui acestuia în lista deţinuţilor care urmau să fie
prezentaţi pentru transferul în colonia-aşezare, în conformitate cu
legislaţia execuţional penală. La acel moment, S.A. exercita funcţia
de şef de detaşament în una din instituţiile de reeducare prin muncă.
Însă, includerea deţinuţilor în lista pentru transferul lor în colonia-
aşezare este de competenţa unei comisii speciale constituite din
9 persoane, al cărei membru S.A. nu era. Fiind audiaţi în şedinţa
de judecată în calitate de martori, membrii acestei comisii au
negat că S.A. ar fi încercat să-i influenţeze. 1
În acest caz, înşelăciunea este, cel mai probabil, cu privire la
relaţiile cu alte persoane. Deşi, nu se exclude cu totul nici înşelă-
ciunea cu privire la calităţile persoanei. Or, făptuitorul nu i-a explicat
victimei mecanismul prin care va fi transferat în colonia-aşezare. În
orice caz, la pct.20 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie
„Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală
pentru mituire”, nr.6 din 11.03.19962, se explică că, dacă persoana
primeşte de la corupător (mituitor) bani sau alte valori, chipurile,
pentru a le transmite persoanei cu funcţie de răspundere ca recom-
pensă necuvenită, dar neavând intenţia de a proceda astfel le însu-
şeşte, atunci fapta reprezintă infracţiunea de escrocherie.
Bineînţeles, aceasta nu influenţează asupra calificării faptei celui
care transmite banii sau alte valori: tentativa la infracţiunea prevă-
zută la art.324, 330 sau 333 CP RM. Or, această persoană nu con-
ştientizează că este înşelată, că cel căruia îi transmite banii nu are
competenţa să-i rezolve problema, că aceasta nu este persoană cu
funcţie de răspundere, că nu doreşte să mijlocească remunerarea
necuvenită etc.

1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1ca-143/2001 din 13.11.2001
// Moldlex
2
Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002).
– Chişinău, 2002, p.346-350.

– 181 –
În alte cazuri, înşelăciunea se referă la relaţia făptuitorului cu
un funcţionar, când făptuitorul pretinde fals că are influenţă asupra
acelui funcţionar. În context, are dreptate V. Cuşnir când afirmă: în
cazul escrocheriei, bunul este obţinut ca urmare a manoperelor frau-
duloase, în timp ce la traficul de influenţă făptuitorul obţine folosul
material în urma promisiunii că va interveni pe lângă acel funcţionar,
în ale cărui atribuţii de serviciu intră soluţionarea chestiunii de
interes pentru victimă.1
Aşadar, făptuitorul anume pretinde fals, nu susţine, cum este spe-
cificat în art.326 CP RM. În acest caz, aplicabil este art.190 CP RM.
Aceasta deoarece înşelăciunea nu întruneşte cerinţele pe care trebuie
să le aibă înşelăciunea în contextul infracţiunii de trafic de influenţă.
Pentru că poţi susţine că ai influenţă (deşi nu o ai), dar totuşi să
intervii pe lângă funcţionar. Sau, cel puţin, să intenţionezi să inter-
vii. În acest caz, nu avem temeiuri să nu aplicăm art.326 CP RM.
Aşa cum s-a procedat în speţa următoare: instanţa de fond a re-
calificat fapta de la alin.(1) art.195 CP RM pe lit.c) alin.(2)
art.326 CP RM, argumentând prin aceea că C.I. nu avea intenţia
îndreptată spre însuşirea banilor, ci s-a angajat în schimbul unei
sume de bani să intervină pe lângă un funcţionar, în interesul
persoanei cu care s-a înţeles despre înmatricularea
autovehiculului.2 Într-un caz asemănător, instanţa de fond l-a
condamnat pe A.V. în baza alin.(2) art.195 CP RM. În legătură cu
aceasta, Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a
consemnat: „Instanţa de apel a reţinut just că A.V. a săvârşit
infracţiunea prevăzută de alin.(1) art.326 CP RM, deoarece el a
primit bani personal intenţionat, ca persoană care susţine
(sublinierea ne aparţine – n.a.) că are influenţă asupra unui

1
Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. et.al. Codul penal al Republicii Moldova.
Comentariu (Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor naţionale). – Chişinău:
Sarmis, 2009, p.398.
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 6.10.2008. Dosarul nr.4-1ce-
369/08 // www.csj.md

– 182 –
funcţionar, în scopul de a-l face să îndeplinească acţiuni ce intră în
obligaţiile lui de serviciu”.1
Într-o asemenea ipoteză, parafrazându-i pe unii autori, 2 putem
spune că traficul de influenţă absoarbe escrocheria. Pentru că are
condiţii în plus, pe care nu le prevede art.190 CP RM. Aşa fiind, în
acord cu art.118 CP RM, concurenţa dintre art.190 şi 326 CP RM
trebuie rezolvată în favoarea art.326 CP RM.
Continuând analiza modalităţilor de înşelăciune în funcţie de
circumstanţele pe care le priveşte înşelăciunea, ne vom axa atenţia
pe înşelăciunea cu privire la bunurile care sunt oferite de către
făptuitor victimei.
În cazul dat, înşelăciunea are ca obiect: existenţa bunurilor;
apartenenţa bunurilor; calitatea bunurilor; cantitatea bunurilor. 3
De exemplu, înşelăciunea cu privire la existenţa bunurilor se
atestă în speţa următoare: la 10.07.2007, între orele 10.00-13.00,
aflându-se în curtea unui bloc locativ în apropiere de intersecţia
bd. Traian cu str. Grenoble, mun. Chişinău, L.S., sub pretextul de
comercializare a unui televizor, a unui aparat-DVD, a unui laptop
şi a unor boxe acustice contra sumei de 300 euro, a luat de la C.S.
un avans în sumă de 100 euro şi 600 lei. La 15.07.2007, aproxi-
mativ la ora 14.00, într-un bar de pe bd. Decebal, mun. Chişinău,
L.S. a primit de la S.S. 300 euro sub asigurându-l că în 20 de minute
îi oferă în schimb un televizor.4 În cazul înşelăciunii cu privire la
existenţa bunurilor, spre deosebire de celelalte ipoteze care se
referă la modalitatea analizată a înşelăciunii, lipseşte cu desăvârşire

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 22.09.2009.
Dosarul nr.1ra-301/09. www.csj.md
2
Hotca M.A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. – Bucureşti: C.H. Beck, 2007, p.1161;
Mădulărescu E. Traficul de influenţă. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă. – Bucureşti:
Hamangiu, 2006, p.51-52.
3
Фойницкий И.Я. Мошенничество по русскому праву. Сравнительное исследо-
вание. Часть I., p.111.
4
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 4.08.2009. Dosarul
nr.1re-819/09 // www.csj.md

– 183 –
mijlocul de săvârşire a infracţiunii. Adică, contraprestaţia pe care
făptuitorul ar urma să o ofere victimei. Făptuitorul numai pretinde
că ar dispune de această contraprestaţie.
Mai des, în practică se atestă înşelăciunea cu privire la calitatea
bunurilor. Ca exemple ce relevă specificul acesteia, prezentăm speţele
următoare: la 26.02.2006, aflându-se pe bd. Dacia, mun. Chişinău,
M.S. a luat de la C.L. 250 lei. În schimb, i-a oferit un inel pretins
confecţionat din aur, care în realitate s-a dovedit a fi dintr-un aliaj
de bronz şi cupru;1 • A.I. ştia cu certitudine că automobilul, pe care
îl deţinea cu drept de proprietate, de model „Opel Astra”, nu este
înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Cu toate acestea, folo-
sind un paşaport tehnic şi o plăcuţă cu număr de înmatriculare, pe
care le deţinea ilegal, l-a convins pe C.R. că automobilul este înre-
gistrat în ţară. În rezultat, i l-a vândut contra sumei de 3000 de
euro2; • în martie 2004, pe teritoriul mun. Chişinău, L.I. împreună
cu alte persoane rămase neidentificate, i-a vândut lui T.S., contra
sumei de 2500 euro, un permis de şedere fals şi un certificat de
atribuire a codului fiscal pe teritoriul Italiei, şi el fals. 3
Comun pentru asemenea exemple este că nu corespunde reali-
tăţii totalitatea însuşirilor şi laturilor esenţiale în virtutea cărora
bunurile dorite de către victimă sunt ceea ce sunt, deosebindu-se de
celelalte bunuri. Făptuitorul îi oferă victimei falsuri, în schimbul
contraprestaţiei pe care o primeşte de la victimă. Această contrapres-
taţie reprezintă obiectul material al escrocheriei. Pe când bunurile,
pe care le oferă făptuitorul, constituie mijloacele de săvârşire a
escrocheriei.

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 10.03.2009.
Dosarul nr.1re-293/09 // www.csj.md
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 20.01.2009.
Dosarul nr.1 ra-20/09 // www.csj.md
3
Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 24.12.2008. Dosarul
nr.1 ra-1432/08 // www.csj.md

– 184 –
În unele ipoteze, comercializarea falsurilor intră nu sub incidenţa
art.190 CP RM. Dar sub incidenţa unor norme speciale, penale
sau contravenţionale.
Avem în vedere art.2141 CP RM, când e săvârşită comercializa-
rea medicamentelor contrafăcute. La fel, şi art.255 CP RM, când
inducerea în eroare a clienţilor presupune înşelăciunea privind
calitatea bunurilor comercializate sau a serviciilor prestate.
În Codul contravenţional, astfel de norme sunt: pct.2) art.273
(când se comercializează mărfuri cu termenul de valabilitate expirat);
art.283 (în ipoteza comercializării produselor falsificate); alin.(4)
art.284 (când se comercializează producţie alcoolică falsificată sau
contrafăcută).
Astfel, de exemplu, într-un caz, răspunderea contravenţională
s-a aplicat pentru comercializarea apei minerale falsificate.1 Într-un
alt caz, acelaşi gen de răspundere s-a aplicat pentru comercializarea
cleiului pentru teracotă contrafăcut. 2
Comun pentru toate aceste norme este că falsurile sunt săvâr-
şite în sfera consumului de produse sau servicii. Conform acestor
norme, pot răspunde numai cei care, în condiţii de legalitate (înre-
gistrare de stat, prezenţa licenţei sau autorizaţiei etc.), desfăşoară
activitatea de comercializare sau altă prestare de servicii. În caz
contrar, dacă făptuitorul nu are o asemenea calitate specială, trebuie
să răspundă pentru escrocherie (în baza art.190 CP RM sau a
art.105 al Codului contravenţional). Acesta trebuie să fie considerat
criteriul ce desparte sferele de aplicare a normelor concurente.
Următoarea modalitate a înşelăciunii, în funcţie de circumstan-
ţele pe care le priveşte înşelăciunea, este înşelăciunea cu privire la
anumite acţiuni sau evenimente.

1
Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Centrul de presă. Apă chioară
vândută ca apă minerală naturală (20.06.2009) // www.mai.md/content/1440
2
Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Centrul de presă. Clei pentru
teracotă contrafăcut (20.05.2009) // www.mai.md/content/530

– 185 –
Înainte de toate ne referim la un astfel de eveniment, cum este
cazul asigurat.
În situaţia dată, deşi cazul asigurat nu se produce, asiguratul
afirmă contrariul. Pentru aceasta, asiguratul îşi tăinuieşte bunurile
asigurate şi înscenează sustragerea acestora de către persoane necu-
noscute (se comite efracţia uşilor de acces; sunt imobilizaţi prin
legare membrii familiei asiguratului; se distrug sau se deteriorează
unele bunuri din încăpere, alt loc pentru depozitare sau locuinţă; se
apelează la poliţie etc.).1
Înşelăciunea poate viza şi alte circumstanţe care se invocă pentru
încasarea de către asigurat a sumei asigurate: graviditatea; naşterea
copilului; atingerea vârstei de pensionare; aflarea în postura de şomer;
incapacitatea temporară de muncă etc. În toate aceste cazuri, cuan-
tumul prejudiciului cauzat asigurătorului este determinat de mărimea
asigurărilor sociale de care a beneficiat ilegal asiguratul (indem-
nizaţia de graviditate, ajutorul de naştere, alocaţia pentru şomer,
subsidiul pentru incapacitate etc.).
În unele cazuri, în vederea obţinerii ilegale a sumei asigurate,
asiguratul întreprinde anumite acţiuni care grăbeşte producerea
cazului asigurat. La concret, bunurile asigurate (casa, dependinţele,
automobilul, culturile agricole etc.) sunt distruse sau deteriorate pe
calea incendierii, explodării, inundării etc. În situaţia examinată,
caracterul ilegal al obţinerii de către asigurat a sumei asigurate se
desprinde din analiza prevederilor art.1326 din Codul civil. Conform
acestei reglementări, asiguratul este obligat să-l informeze de îndată
pe asigurător asupra împrejurărilor periculoase apărute sau despre
care a luat cunoştinţă după încheierea contractului; dacă împrejura-
rea periculoasă este provocată intenţionat de către asigurat sau dacă
necunoaşterea împrejurărilor ce au existat deja la momentul încheierii
contractului se datorează vinovăţiei acestuia, asigurătorul are dreptul
să rezilieze contractul fără preaviz. Întrucât în ipoteza descrisă, pe
1
Лопашенко Н. Мошенничество в сфере страхования //
http://businessacademy.com.ru/ strahbusiness.html

– 186 –
lângă semnele unui delict civil, sunt prezente semnele faptei incri-
minate la art.190 CP RM, se justifică intervenţia legii penale.
Un anume specific îl comportă procedeele aplicate de asigurat
la săvârşirea escrocheriei, când obiectul de asigurare îl reprezintă
automobilul. Pot fi deosebite trei ipoteze de săvârşire a escrocheriei
în astfel de condiţii:
1) obţinerea despăgubirii de asigurare peste mărimea sumei
asigurate;
2) obţinerea ilegală a despăgubirii de asigurare pe calea falsifi-
cării cazului asigurat;
3) mărirea ilegală a cuantumului despăgubirii de asigurare.
Vizavi de prima ipoteză, trebuie de menţionat că suma asigurată
nu poate depăşi valoarea reală a automobilului la momentul în-
cheierii contractului de asigurare. În pofida acestui fapt, asiguratul
prezintă asigurătorului informaţii false cu privire la automobilul ce
urmează a fi asigurat. În momentul încheierii contractului de asigu-
rare, evaluarea automobilului se face în temeiul datelor din cataloa-
gele specializate, apreciindu-se în special astfel de parametri ai auto-
mobilului, ca: marca automobilului; modelul automobilului; anul
de fabricaţie a automobilului. Corespunzător, asiguratul întreprinde
acţiuni de „înnoire” a propriului automobil, adică falsifică informa-
ţia cu privire la anul de fabricaţie (de exemplu, Mercedesul cu anul
de fabricaţie 2000 „se transformă” în Mercedes cu anul de fabri-
caţie 2005). De asemenea, pot fi falsificate datele cu privire la
modelul automobilului (mai ales când între unele modele nu există
decât diferenţe relativ imperceptibile (de exemplu, BMW-318 „se
transformă” în BMW-525)). Nu este exclus ca asiguratul să înşele
asigurătorul concomitent în privinţa anului de fabricaţie şi a mode-
lului (mărcii) automobilului ce urmează a fi asigurat. Înşelăciunea
se realizează cu ajutorul falsurilor care imită: fişa (cartea) tehnică;
certificatul de înregistrare a automobilului; procura etc. Nu de rare
ori, săvârşirea escrocheriei în condiţiile reliefate devine posibilă
datorită participaţiei agenţilor, experţilor de evaluare sau a altor

– 187 –
angajaţi ai întreprinderilor de asigurare. De regulă, aceştia joacă
rolul de complici la infracţiunea de escrocherie.
În unele situaţii, automobilul este asigurat concomitent la două
sau mai multe întreprinderi de asigurare, după care sunt imitate cazu-
rile asigurate (sustragerea, incendierea), în rezultat asiguratul obţi-
nând despăgubirea de asigurare din partea tuturor acestor întrep-
rinderi. Mai mult, la automobilele „sustrase” sau „incendiate” se
falsifică seria, numărul de identificare a şasiului, caroseriei sau
motorului auto prin ştergere, înlocuire sau modificare. După care
automobilul este înregistrat după un „om de paie” şi asigurat din
nou, dar deja la alte întreprinderi de asigurare. 1
În cea de-a doua ipoteză consemnată mai sus are loc obţinerea
ilegală a despăgubirii de asigurare pe calea falsificării cazului
asigurat. În această ipoteză, se asigură un automobil care ulterior
este tăinuit de către asigurat. Despre „sustragere” se comunică la
poliţie, după care întreprinderea de asigurare este informată relativ
la producerea cazului asigurat. Pentru această schemă este caracte-
ristic că cazul asigurat e falsificat fie la începutul termenului asigu-
rării, fie nu cu mult timp înainte de expirarea acestui termen: cei
care şi-au făcut îndeletnicire din escrocheria săvârşită în sfera de
asigurare se grăbesc să obţină despăgubirea de asigurare, pentru
a-şi alege apoi o altă întreprindere de asigurare în calitate de victimă;
la o altă categorie de escroci, intenţia infracţională apare cu puţin
înainte de expirarea termenului de asigurare. Logica conduitei lor
este următoarea: cazul asigurat nu s-a produs, deci banii achitaţi
sub forma primelor de asigurare au fost plătiţi în van. Însă, aceştia
pot fi întorşi, încasându-se şi un profit considerabil.
În ipoteza analizată, este posibil ca reprezentanţii asigurătorului
să pună la îndoială temeinicia revendicărilor asiguratului, verificând
împrejurările producerii cazului asigurat şi reţinând achitarea despă-
gubirii de asigurare. Nu este exclus ca asiguratul să recurgă la
1
Федоткин Д.В. Мошенничество в страховании. Что необходимо знать cтрахо-
вателю // http://businessacademy.com.ru/strahbusiness.html

– 188 –
săvârşirea şantajului asupra reprezentanţilor asigurătorului, constrân-
gându-i pe aceştia să-i remită banii constituind despăgubirea de
asigurare. În aceste circumstanţe, cele săvârşite formează tentativa
de escrocherie în concurs cu şantajul. Tentativă de escrocherie
deoarece, din cauze independente de voinţa făptuitorului, acţiunea
lui de revendicare a despăgubirii de asigurare (prin falsificarea
cazului asigurat) nu şi-a produs efectul.
Este posibil ca asiguratul să obţină ilegal despăgubirea de asi-
gurare, fără a recurge la şantaj, ca mijloc extrem. În astfel de cazuri,
se face totul pentru a se tăinui urmele infracţiunii de escrocherie,
eventual pentru a fi săvârşită o altă asemenea infracţiune. În acest
scop, automobilul, care a reprezentat obiectul asigurării, se vinde
integral sau bucată cu bucată. Alteori, se falsifică elementele de
identificare a automobilului (adică, e săvârşită infracţiunea prevă-
zută la art.276 CP RM).
În cazuri mai puţin frecvente, falsificarea cazului asigurat poate
presupune falsa incendiere a automobilului. Mai puţin frecvente,
deoarece presupune un profit comparativ mai redus decât în cazul
pretinsei sustrageri. Pentru a nu suferi pierderi, făptuitorul procură
la un preţ derizoriu un automobil uzat de acelaşi model. După care,
îl transportă la locul de parcare a acelui automobil, care în realitate
formează obiectul asigurării, şi îl incendiază.
În fine, în cea de-a treia ipoteză – de mărire ilegală a cuantumu-
lui despăgubirii de asigurare – infracţiunea de escrocherie e comisă
ca urmare a producerii cu adevărat a cazului asigurat. Profitând de
aceasta, asiguratul încearcă nu doar să-şi recupereze daunele suferite,
dar şi să obţină de la asigurător mijloace băneşti pentru reparaţia
suplimentară sau înlocuirea părţilor automobilului ce nu au fost de-
gradate în evenimentul, pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a
făcut asigurarea. Pentru aceasta, asiguratul deteriorează intenţionat
părţile uzate ale automobilului (sistemul de iluminare nefuncţional,
detaliile ruginite ale caroseriei etc.). În acelaşi scop, se poate

– 189 –
„umfla” nota de plată privind reparaţia părţilor automobilului care
a suferit deteriorare la producerea cazului asigurat. 1
Desigur, şi altele pot fi acţiunile sau evenimentele cu privire la
care se desfăşoară înşelăciunea. În afară de cazul asigurat, G.N.
Borzenkov numeşte: dispoziţia unor terţe persoane privind bunu-
rile; faptul executării unei anumite lucrări; faptul achitării banilor
pentru bunurile primite; efectuarea unor cheltuieli etc. 2
La astfel de acţiuni sau evenimente se referă speţa următoare:
R.E. a fost condamnat în baza alin.(2) art.195 CP RM. Printre
altele, la 28.11.2003, aflându-se în biroul unui notar, a indus-o în
eroare pe concubina sa, B.I., urmărind scopul însuşirii bunurilor
acesteia. Sub pretextul exportării din or. Tiraspol în România a
unei cantităţi de parchet, pentru achitarea cheltuielilor de trans-
portare a acestuia, R.E. i-a cerut lui B.I. să semneze la notar două
contracte: primul – de împrumut de la C.O. a sumei de 8500 euro;
al doilea – de gaj al apartamentului ei, întru asigurarea restituirii
datoriei băneşti pe care, de fapt, făptuitorul a însuşit-o. 3
În fine, cea de-a patra modalitate a înşelăciunii, în funcţie de
circumstanţele pe care le priveşte înşelăciunea, este înşelăciunea cu
privire la promisiuni.
După cum menţionează, pe bună dreptate, Mohammed am
Baidusi, anume în cazul acestei modalităţi a înşelăciunii apar cele
mai mari dificultăţi de delimitare a infracţiunii de escrocherie în
raport cu delictele de drept civil.4 Vom reveni la examinarea acestei

1
Botezatu I. Escrocheria săvârşită în sfera de asigurări // Revista ştiinţifică a USM
“Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2007, nr.3, p.108-111.
2
Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации),
p.46-48.
3
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 14.06.2010. Dosarul nr.4-1re-911/10 //
www.csj.md
4
Мохаммед ам Байдусi. Кримiнальна вiдповiдальнiсть за шахрайство за законо-
давством Eгипту, Йорданiï, Украïни (порiвняльно-правове дослiдження): Авто-
реферат дiсертацiï на здобуття наукового ступеня кандидата юридичних наук. –
Киïв, 2007, p.5.

– 190 –
probleme sensibile în cadrul analizei laturii subiective a infracţiunii
de escrocherie.
Acum însă vom vedea cât de variate pot fi exemplele care se
referă la înşelăciunea cu privire la promisiuni: la 3.04.2006, C.C. a
adus, în locuinţa sa din comuna Grătieşti, mun. Chişinău, un
aspirator pe care l-a sustras cu puţin timp în urmă. În aceeaşi zi,
i-a propus lui D.T. să procure acel aspirator în schimbul sumei de
300 de lei. Ultima, fiind de acord, împreună cu soţul asigurându-se
că aspiratorul funcţionează, i-a transmis lui C.C. 300 de lei. C.C.
i-a spus că singur îi va aduce aspiratorul acasă. Ulterior, deşi C.C.
a avut posibilitatea reală de a transmite aspiratorul, nu a făcut-o 1;
• la 20.11.2004, aflându-se în faţa unei case de pe bd. Dacia, mun.
Chişinău, sub pretextul de a-i procura un telefon mobil, a primit de
la B.V. bani în sumă de 250 de lei. Însă nu i-a oferit ulterior tele-
fonul promis2; • la 23.04.2007, B.N., acordând lui R.C. servicii ce
ar facilita plecarea peste hotarele Republicii Moldova, sub pretex-
tul necesităţii efectuării unor cheltuieli suplimentare legate de
călătorie, a dobândit de la C.S., o cunoştinţă a lui R.C., 450 euro.
Însă nu şi-a onorat ulterior promisiunea3; • în perioada septembrie-
octombrie 2004, sub pretextul acordării de ajutor la perfectarea
documentelor necesare pentru migraţia în scop de muncă, C.O. a
primit de la patru persoane – T.V., M.Gh., F.I. şi M.A. – în total
2500 euro. După ce a primit banii, a întrerupt toate contactele cu
aceste persoane4; • în martie 2006, sub pretextul de a facilita
angajarea lui C.M. la muncă în Israel, S.A. a primit de la acesta

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 9.06.2009. Dosarul
nr.1 re-561/09 // www.csj.md
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 17.02.2009.
Dosarul nr.1 re-177/09 // www.csj.md
3
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.06.2009.
Dosarul nr.1 ra-587/09 // www.csj.md
4
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.06.2008. Dosarul
nr.1 re-442/08 // www.csj.md

– 191 –
2600 dolari americani. Însă, promisiunea nu şi-a îndeplinit-o 1; în a
doua jumătate a anului 2005, sub pretextul de a-i procura fiicei lui
G.V. două apartamente în mun. Chişinău, L.V. a luat de la acesta
23388 euro. Ulterior, deoarece nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate,
pentru a induce în eroare victima, a întocmit personal (cu ajutorul
tehnicii de multiplicare) două contracte de vânzare-cumpărare, cu
autentificarea notarului (care, conform raportului de expertiză, s-a
dovedit a fi falsă), precum că a cumpărat două apartamente pentru
fiica victimei2; • în anii 2005 şi 2006, L.A., sub pretextul de a faci-
lita procurarea apartamentelor în mun. Chişinău, a primit de la
două persoane în total 126000 lei. Pentru a-şi convinge victimele,
L.A. semna recipise. Ulterior, L.A. şi-a schimbat locul de trai şi
numărul de telefon mobil, întrerupând orice contact cu victimele 3;
• sub pretextul că va aduce un automobil din Europa, C.A. a primit
de la o persoană 29000 lei. Victima a aflat despre C.A. prin inter-
mediul unui anunţ publicitar din Internet. După ce a primit banii,
C.A. şi-a deconectat telefonul mobil, evitând contactele cu victima.4
Prin ce se aseamănă toate aceste exemple? Prin aceea că făptui-
torul face promisiuni false, de la bun început neavând nici o inten-
ţie să-şi onoreze angajamentul. Am putut vedea că caracterul pro-
misiunilor false poate varia: de la oferta privind bunurile de consum
casnic până la promisiunea de a facilita procurarea apartamentelor
şi migraţia în scop de muncă. Însă, de fiecare dată, anume aceste
promisiuni, determinate de necesităţile de moment ale victimei, sunt
cele care condiţionează transmiterea banilor către făptuitor. Pentru

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.11.2008.
Dosarul nr.1 ra-970/08 // www.csj.md
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 24.06.2008.
Dosarul nr.1 ra-812/08 // www.csj.md
3
Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Femeie condam-
nată la 9 ani // www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2864/
4
Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Noi victime ale
escrocheriei // www.procuratura.md/md/com/1211/1/2847/

– 192 –
a economisi bani şi timp, victima se lasă convinsă de făptuitor că
numai el este cel care îi va soluţiona – rapid şi calitativ – problema.
În ultimul timp sunt folosite procedee din ce în ce mai subtile şi
sofisticate de realizare a înşelăciunii cu privire la promisiuni.
De exemplu, se organizează licitaţii on-line, fiind propuse spre
vânzare la preţuri reduse mărfuri aflate la mare cerere. La
eventuala întrebare de ce preţurile sunt atât de accesibile, răspunsul
făptuitorului întotdeauna va fi unul rezonabil (de exemplu, bunul a
fost făcut cadou făptuitorului, însă nu este pe placul lui). După
transferul bănesc la adresa indicată, făptuitorul încetează să mai
răspundă la mesajele din poşta electronică, iar marfa promisă aşa şi
nu va mai fi livrată.1
Sunt şi alte exemple de înşelăciune cu privire la promisiuni,
săvârşită în ciberspaţiu.
Astfel, începând cu anul 1989, practicii îi sunt cunoscute cazuri
de escrocherie prin intermediul aşa-numitelor „scrisori nigeriene”.
Esenţa procedeului dat constă în următoarele. Persoanele fizice sau
juridice recepţionează mesaje prin poşta electronică din partea unor
adresanţi care pretind că sunt cetăţeni ai Nigeriei sau ai altor state
africane şi care promit să încheie o afacere extrem de profitabilă. În
general, solicitarea de încheiere a afacerii este foarte simplă şi
aproape întotdeauna include următoarele elemente:
1) adresantul anonim susţine că este o persoană apropiată în
raport cu un fost membru al conducerii ţării sau cu un om de afaceri
influent şi bogat, care şi-a pierdut viaţa în timpul unor remanieri
violente de regim politic, sau în timpul atacului terorist de la
11 septembrie 2001, sau într-un accident;
2) înainte de moarte, aceşti politicieni sau oameni de afaceri au
depus la păstrare o sumă de bani considerabilă pe un cont bancar în
Nigeria;
1
Исаева Л.М. Классификация и особенности квалификации видов мошенниче-
ства, совершаемого с использованием сети Интернет // Юридический консуль-
тант, 2005, nr.1, p.29-36.

– 193 –
3) adresantul mesajului menţionează că are acces legal la con-
tul respectiv şi intenţionează să transfere banii pe un cont bancar
din străinătate;
4) adresantul afirmă că a găsit numele şi adresa electronică a
destinatarului în urma referinţei acordate de o persoană de încre-
dere sau din întâmplare şi că destinatarul este unica persoană pe
care se poate bizui, capabilă să-l ajute la transferul cu succes al
banilor depozitaţi;
5) pentru ajutorul acordat, destinatarului mesajului îi sunt pro-
mise între 15 şi 50% din suma totală depusă pe cont. 1
În ultimul timp, în Internet a cunoscut o răspândire largă frauda
în sfera matrimonială. Victime devin străinii care doresc să-şi gă-
sească consoarta în Republica Moldova, prin intermediul agenţiilor
de Internet matrimoniale.
Schema infracţiunii nu poate funcţiona decât datorită exploa-
tării credulităţii cetăţenilor străini. Astfel, în procesul coresponden-
ţei, pretinsele mirese solicită mirilor bani pentru perfectarea actelor
necesare ieşirii din Republica Moldova. După ce banii erau transfe-
raţi pe contul pretinsei mirese, aceasta înceta să mai întreţină legă-
tura. O mică parte din banii respectivi constituiau remuneraţia
femeilor tinere care erau însărcinate cu decontarea banilor primiţi
prin sistemele de transfer de bani. O altă parte de bani reprezenta
recompensa pentru organizatorii „agenţiilor matrimoniale”. Aceştia
sunt, de regulă, tinerii dornici de a obţine bani uşori, care improvi-
zează o „agenţie matrimonială” în condiţii de apartament. Prin
intermediul acesteia, în Internet erau difuzate informaţiile privind
identitatea pretinselor mirese, însoţite de fotografii neautentice. 2
De cele mai dese ori, calapodul mesajului este acelaşi. Se
schimbă doar numele destinatarului, deoarece corespondenţa cu
1
Botezatu I. “Scrisorile nigeriene”: procedeu avansat de escrocherie financiară // Re-
vista Naţională de Drept, 2006, nr.1, p.71-73.
2
Botezatu I. Noi procedee de săvârşire a infracţiunii de escrocherie // Revista Naţio-
nală de Drept, 2006, nr.7, p.77-80.

– 194 –
potenţialele victime este pusă pe bandă rulantă. De regulă, la
solicitarea de întâlnire la baştina pretendentei la căsătorie, aceasta
răspunde în felul următor: „Aici totul este rău, mizerabil, lipsit de
romantism”. După care, cum e şi firesc, pretendenta este invitată în
patria potenţialei victime. În mesajul de răspuns, escroaca se
plânge de rudele pretenţioase sau suferinde de boli, care nu-şi vor
lăsa „tânăra speranţă” să plece în străinătate decât în schimbul unei
recompense. De regulă, se indică suma de până la 2000$. După
aceasta apar şi alte motive, pentru a finanţa sosirea cât mai
grabnică a fetei în patria mirelui. După obţinerea maximului
posibil, corespondenţa se sistează în mod subit. 1
Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că în sfera matrimonială nu
poate fi realizată înşelăciunea cu privire la promisiuni, presupu-
nând procedee mai ordinare. De exemplu, într-o speţă, C.L., sub
pretextul formării unui cuplu familial, inducând în eroare că nu este
căsătorit şi că nu are obligaţii faţă de alte persoane, în perioada
octombrie 2003 – august 2006 a luat: de la V.N – 63500 euro; de
la G.E. – 37000 dolari americani; de la G.A. – 43000 euro; de la
J.G. – 70000 euro. După primirea banilor, C.L. întrerupea orice
contact cu victimele.2
Observăm că, în acest caz, înşelăciunea cu privire la promisiune
se îmbină cu înşelăciunea cu privire la persoana făptuitorului: nu
corespunde realităţii informaţia că nu este căsătorit şi că nu are
obligaţii faţă de alte persoane. Aceasta doar demonstrează că, datorită
complexităţii relaţiilor sociale, aceeaşi infracţiune de excrocherie
poate presupune mai multe modalităţi de înşelăciune. În asemenea
cazuri, nu sunt mai multe înşelăciuni. Nici nu suntem în prezenţa
unui concurs dintre mai multe infracţiuni de escrocherie. Nu, pentru
că dacă au la bază aceeaşi intenţie infracţională, modalităţile de înşe-
1
Сухаренко А.Н. Мошенничество в среде знакомств через Интернет //
www.crime.vl.ru/docs/stats/stat-60.html
2
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 5.03.2008. Dosarul
nr.1ra-361/08 // www.csj.md

– 195 –
lăciune, oricâte ar fi, se atestă în cadrul aceleiaşi infracţiuni unice
de escrocherie.
În general, săvârşirea escrocheriei poate presupune atestarea
uneia sau mai multor modalităţi ale înşelăciunii. Combinaţiile dintre
modalităţi pot fi dintre cele mai diferite. Se pot referi la acelaşi
criteriu de clasificare (de exemplu, înşelăciunea cu privire la canti-
tatea bunurilor se îmbină cu înşelăciunea cu privire la calitatea
bunurilor). Dar se pot referi şi la criterii de clasificare diferite (de
exemplu, înşelăciunea verbală se îmbină cu înşelăciunea cu privire
la promisiuni). Până la urmă, toate aceste detalii pot fi luate în
consideraţie la individualizarea pedepsei.
După ce am supus analizei prima din modalităţile normative ale
acţiunii adiacente din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie,
vom examina mai jos cea de-a doua dintre aceste modalităţi.
Ne referim la abuzul de încredere.
În doctrina penală, prin „abuz de încredere”, se înţelege: folo-
sirea de către făptuitor a atitudinii de încredere faţă de el din partea
victimei, în dauna ultimei1; acţiunea când făptuitorul, până la pri-
mirea bunurilor, îşi asumă obligaţiuni patrimoniale care apar drept
condiţie pentru a i se transmite aceste bunuri 2; acţiunea când făptui-
torul, până la primirea bunurilor, folosind unele relaţii de serviciu
sau contractuale, fie chiar o naivă încredere a victimei, îşi asumă
obligaţiuni patrimoniale care apar drept condiţie ca victima să-i
cedeze bunurile.3
Iată un caz de escrocherie, în care dobândirea ilicită a bunurilor
altei persoane s-a făcut pe calea abuzului de încredere: B.S. i-a
propus lui L.O. să se asocieze pentru arendarea unor încăperi
aparţinând Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie (USMF),
în vederea deschiderii unui magazin, cu legiferarea ulterioară a
relaţiilor de coproprietate şi împărţirea egală a profitului. Făcând
1
Brînză S. Infracţiuni contra proprietăţii. – Chişinău: USM, 1999, p.165.
2
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, p.399.
3
Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială, p.199-200.

– 196 –
abuz de încrederea lui L.O., în mai 1997, în incinta USMF, a primit
de la acesta 3080 dolari americani. Ulterior, B.S. s-a eschivat de
la legiferarea relaţiilor de coproprietate şi de la restituirea banilor.
Mai târziu, B.S. i-a propus lui D.A. asocierea la procurarea unui
microbuz din Germania, pentru exploatarea lui în comun sau
comercializarea în Republica Moldova, cu împărţirea egală a
profitului. Făcând abuz de încredere, în noiembrie 1997, a primit
de la D.A. 3000 dolari americani. Aceşti bani B.S. i-a cheltuit în
scopuri personale.1
Referitor la această speţă, apare următoarea întrebare: s-ar fi
schimbat oare ceva în calificare şi, implicit, în perceperea naturii
juridice a celor comise de B.S., dacă am fi afirmat că dobândirea
ilicită a bunurilor altei persoane a săvârşit-o nu prin abuz de încre-
dere, dar prin înşelăciune (mai exact, prin înşelăciune cu privire la
promisiuni)?
Nu formulăm întâmplător această întrebare. În practică, nu
întotdeauna este înţeles specificul abuzului de încredere în raport
cu cel al înşelăciunii. Nu se realizează ce anume particularizează
abuzul de încredere. Iată o mostră de acest gen: „M.V., în perioada
anilor 2003-2004, având intenţia de a procura un apartament, în
or. Cantemir, prin abuz de încredere, a înşelat-o (sublinierea ne
aparţine – n.a.) pe sora sa, B.E., însuşind bani în sumă de 1500
dolari americani”.2 Iată încă o astfel de mostră: „B.S. s-a asociat
în februarie 1998 cu B.N. şi B.A. la procurarea unui microbuz din
Germania, la preţul de 4500 dolari americani, în vederea exploată-
rii acestuia în comun sau comercializării lui în Republica Moldova,
cu împărţirea egală a profitului. Făcând abuz de încredere (sub-
linierea ne aparţine – n.a.), a primit de la cei doi câte 1500 dolari
americani de la fiecare, însă nu şi-a îndeplinit obligaţiile luate şi,
1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-193/2000 din
19.12.2000 // Moldlex
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.02.2009. Dosarul
nr.1ra-23/09 // www.csj.md

– 197 –
înşelându-i (sublinierea ne aparţine – n.a.), a folosit banii în
scopuri personale”.1
În teoria dreptului penal nu există o unanimitate în ce priveşte
oportunitatea considerării abuzului de încredere în calitate de mo-
dalitate normativă de sine stătătoare a acţiunii adiacente în cadrul
faptei prejudiciabile de escrocherie.
De exemplu, E.V. Suslina susţine că abuzul de încredere trebuie
privit doar ca modalitate a înşelăciunii. 2 Nu atât de categoric este
A.V. Naumov, care însă afirmă că nu există o diferenţă principială
între înşelăciune şi abuz de încredere. 3
Nu sunt de aceeaşi părere G.N. Borzenkov şi I.M. Teajkova:
„De regulă, în cazul escrocheriei, înşelăciunea se asociază cu abuzul
de încredere. Dacă victima acordă încredere făptuitorului, oricare
înşelăciune pare, dintr-o parte, a fi în acelaşi timp abuz de încredere…
Mai rar, abuzul de încredere evoluează de sine stătător la săvârşirea
escrocheriei”.4 Un punct de vedere similar îl exprimă X.Ulianovschi
şi S.Vozniuc.5 Situându-se pe aceleaşi poziţii, K.L. Popov chiar
propune următoarea definiţie pentru noţiunea de escrocherie:
„Dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane … prin înşelăciune,
însoţită de abuz de încredere sau fără acesta”. 6

1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-193/2000 din
19.12.2000 // Moldlex
2
Суслина Е.В. Ответственность за мошенничество по Уголовному кодексу
Российской Федерации: Автореферат диссертации на соискание ученой сте-
пени кандидата юридических наук. – Екатеринбург, 2007, p.9.
3
Наумов А.В. Российское уголовное право. Том 2. – Москва, 2004, p.209.
4
Уголовный кодекс Российской Федерации: постатейный комментарий. – Москва:
Зерцало, Теис, 1997, p.353.
5
Ульяновски К., Вознюк С. Способы совершения мошенничества, формы и
средства мошеннического обмана // Probleme actuale de prevenire şi combatere a
criminalităţii. Anuar ştiinţific. – Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al
Republicii Moldova, 2006, p.278-287.
6
Попов К.Л. Жертва шахрайства: вiктiмологiчне дослiдження: Кримiнологiчнi
проблеми шахрайства: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступленя
кандидата юридичних наук. – Киïв, 2007, p.7.

– 198 –
Reflectând asupra tuturor acestor puncte de vedere, considerăm
că, în ipoteza escrocheriei săvârşite pe calea abuzului de încredere,
făptuitorul nu exercită nici o influenţare activă asupra victimei
pentru a o induce în eroare, pentru a prezenta într-o manieră care
nu corespunde realităţii temeiul primirii de către el a bunurilor victi-
mei. Esenţa abuzului de încredere constă în profitarea de încrederea
victimei. Aceasta pentru ca făptuitorul să nu mai fie nevoit să
recurgă la înşelăciune, dacă victima va dori să verifice cele comu-
nicate de făptuitor.
Are dreptate S.Brînză, când susţine că, în cazul escrocheriei pre-
supunând abuzul de încredere, „făptuitorul exploatează raporturile
de încredere care s-au creat între el şi victimă. Ultima este, de regulă,
proprietarul sau administratorul unei anumite mase patrimoniale
(fondator, director general sau alt conducător al unei întreprinderi).
De regulă, raporturile de încredere decurg din încheierea unor con-
venţii de drept civil (mandat, depozit, asigurare, comision, adminis-
trare fiduciară etc.) sau din alte fapte juridice”.1 Reieşind din aceasta,
în cazul escrocheriei săvârşite prin abuz de încredere, înşelăciunea
poate secunda abuzul de încredere. Însă, nu va fi primordială.
Deoarece pe prim plan, ca factor de impact asupra conştiinţei victi-
mei, va fi statutul persoanei juridice pe care o reprezintă făptuitorul
sau funcţia pe care o ocupă făptuitorul.
În acest plan, este concludentă speţa următoare: P.A. a fost
condamnat în baza alin.(3) art.122 CP RM din 1961. În fapt, la
10.06.1997, prezentându-se ca preşedinte al unei firme, care în
realitate nu exista, dobândind încrederea conducerii SA „A.P.” din
or. Drochia, P.A. a încheiat un contract fictiv cu SA „A.P.”, privind
acordarea serviciilor de intermediere pentru acordarea unui credit
în sumă de un milion de dolari SUA, din partea unei bănci străine.
La 19.06.1997, în baza contractului fictiv respectiv, P.A. a primit
de la SA „A.P.” 12000 de lei. De asemenea, la 10.06.1997, acţio-
nând din numele unei firme inexistente, dobândind încrederea
1
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială, p.238.

– 199 –
directorului SRL „N.” din or. Drochia, P.A. a încheiat un contract
fictiv cu SRL „N.” privind intermedierea acordării unui credit în
sumă de un milion de dolari SUA de către o bancă străină, fapt
pentru care a primit 12000 lei.1
Astfel, săvârşirea escrocheriei prin abuz de încredere e caracte-
ristică mai ales pentru ipotezele de creare a unor întreprinderi fictive
(dacă scopul realizat constă în sustragerea bunurilor (de exemplu,
sustragerea creditelor). În asemenea ipoteze se va aplica numai
art.190 CP RM. Reieşind din art.118 CP RM, nu va fi necesară
aplicarea art.242 CP RM. Aceasta întrucât pseudoactivitatea de
întreprinzător se reduce la unul din procedeele de abuz de încre-
dere). De exemplu, într-o speţă, pe parcursul anilor 2006-2008,
B.V. a dobândit ilicit de la opt persoane în total 742000 euro şi
80000 dolari americani. La concret, folosindu-se de încrederea
acordată, sub pretextul investirii mijloacelor băneşti în afaceri pe-
troliere, precum şi al procurării automobilelor de marca „BMW”
la jumătate de preţ, B.V., implementând o schemă piramidală frau-
duloasă, a sustras banii celor opt victime. 2 În această privinţă, ne
raliem opiniei, potrivit căreia, odată cu dezvoltarea economiei de
piaţă şi a raporturilor comerciale, au sporit exponenţial posibili-
tăţile de obţinere a bunurilor străine pe calea abuzului de încredere,
mai ales atunci când victima oferă banii în avans, iar făptuitorul nu
are nici o intenţie să execute lucrările sau să presteze serviciile. 3
Aşadar, să punctăm ceea ce individualizează abuzul de încredere
în raport cu înşelăciunea:
1) abuzul de încredere întotdeauna presupune o relaţie specială
dintre făptuitor şi victimă. O relaţie având la bază încrederea între
cei doi, condiţionată de existenţa între ei a unor raporturi contrac-
1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.02.2010.
Dosarul nr.1re-109/2010 // www.csj.md
2
Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Schema pirami-
dală trimisă în judecată // www.procuratura.md/md/com/1211/1/2763/
3
Уголовное право России. Том 2. Особенная Часть / Под ред. А.И. Игнатова,
Ю.А. Красикова. – Москва, 1999, p.193.

– 200 –
tuale, a afecţiunii reciproce, ori de autoritatea funcţiei pe care o
ocupă făptuitorul etc.;
2) abuzul de încredere presupune întotdeauna formarea unui
climat de încredere de către făptuitor. Acest proces necesită, de re-
gulă, premeditare şi o durată comparativ mai lungă. Spre deosebire
de înşelăciune, în ipoteza abuzului de încredere nu poate fi concepută
săvârşirea spontană a infracţiunii, fără o etapă de pregătire relativ
îndelungată;
3) înşelăciunea, ca modalitate a acţiunii adiacente în cadrul
faptei prejudiciabile de escrocherie, comportă suficienţă prin ea
însăşi. Nu necesită secundarea, prin realizarea subsecventă a abu-
zului de încredere, pentru a asigura dobândirea ilicită a bunurilor
altei persoane. În contrast, abuzul de încredere este autosuficient în
rare situaţii. De cele mai dese ori, trebuie secundat de înşelăciune,
ca factor de sustentaţie pentru abuzul de încredere;
4) în cazul abuzului de încredere, este mai vădit concursul vic-
timei la realizarea intenţiei infracţionale a făptuitorului. De fapt,
victima prognozează deficient conduita făptuitorului, ignorând ele-
mentara precauţie. Activismul făptuitorului se manifestă doar cu pri-
lejul obţinerii încrederii victimei. După care totul se desfăşoară ca şi
cum de la sine, fără o influenţare sesizabilă din partea făptuitorului.
În legătură cu cele enunţate mai sus, nu putem fi de acord cu
V.I. Plohova că noţiunea „abuz de încredere” trebuie eliminată din
norma cu privire la escrocherie, pentru că face dificilă delimitarea
dintre escrocherie şi delapidarea averii străine; în cazul infracţiunii
din urmă, sustragerea se comite tocmai pe calea abuzului de încre-
dere.1 Este o abordare simplistă. Eliminarea noţiunii „abuz de
încredere” din art.190 CP RM ar avea ca efect apariţia unei lacune
de care nu vor întârzia să profite infractorii. Nu se intersectează
sferele de aplicare a art.190 şi a art.191 CP RM, chiar şi în situaţia în
1
Плохова В.И. Ненасильственные преступления против собственности: крими-
нологическая и правовая обоснованность. – Санкт-Петербург: Юридический
центр Пресс, 2003, p.240-246.

– 201 –
care făptuitorii recurg la abuz de încredere. Or, în cazul escroche-
riei, subiectul nu trebuie să aibă calitatea specială a subiectului
delapidării averii străine, cea de administrator. Nici obiectul mate-
rial al escrocheriei nu are calitatea specială reclamată în art.191
CP RM: bunuri încredinţate în administrare.
Escrocheria, săvârşită pe calea abuzului de încredere, trebuie
delimitată de delapidarea averii străine (art.191 CP RM). Încre-
derea, ca şi onestitatea, este o categorie etico-morală. În contextul
acestor două infracţiuni contra patrimoniului, abuzul de încredere
apare ca o cale de a determina transmiterea bunurilor sau de a con-
vinge în inutilitatea restituirii bunurilor aflate la făptuitor. Pe cale
de consecinţă, abuzul de încredere se transformă din categorie
etico-morală în una juridică în procesul determinării la transmiterea
bunurilor (sau la netransmiterea bunurilor care trebuie restituite) şi
în procesul transmiterii cvasibenevole (sau al reţinerii la făptuitor)
a bunurilor. Dar abuzul de încredere se poate transforma din cate-
gorie etico-morală în una juridică la un stadiu mai timpuriu: la
transmiterea bunurilor de către proprietar în temeiul unui contract
de drept civil sau al unui contract individual de muncă, ori în vir-
tutea îndeplinirii unor anumite funcţii. Procesul transmiterii, mai
ales a bunurilor din proprietatea publică, reclamă o fundamentare
rezonabilă. Cu atât mai mult procesul de administrare a acestor
bunuri. Echilibrul dintre interesele proprietarului şi ale persoanei,
care execută anumite atribuţii cu care a fost învestită, este atins prin
reglementarea juridică. De aceea, în cazurile de luare a bunurilor
încredinţate făptuitorului, se profită nu atât de încrederea ce i s-a
acordat, cât mai ales de atribuţiile cu care a fost învestită.
De asemenea, trebuie de menţionat că făptuitorul delapidării
averii străine deţine bunurile proprietarului în posesie legitimă, pe
când subiectul escrocheriei poate avea doar acces liber la bunurile
străine. De aceea, elucidarea faptului, dacă infractorul avea sau nu
avea careva atribuţii de drept în privinţa bunurilor străine, are

– 202 –
importanţă la delimitarea escrocheriei de infracţiunea prevăzută la
art.191 CP RM.
La fel, escrocheria trebuie delimitată de delapidarea averii străine,
dacă persoana se angajează la o muncă material-responsabilă sau
substanţial retribuită, în baza unor documente false, în vederea
comiterii sustragerii. O astfel de persoană poate folosi documentele
false care îi confirmă identitatea sau documentele false care îi
conferă drepturi pe care ea nu le deţine. Dacă făptuitorul, folosind
documente false, se angajează în scopul sustragerii, acţiunile lui
trebuie calificate ca pregătire de escrocherie. Dacă însă făptuitorul,
angajându-se, urmăreşte numai scopul de a lucra, în lipsa scopului
de sustragere, şi îndeplineşte obligaţiile de muncă fără a cauza
vreun prejudiciu angajatorului, atunci lui i se poate incrimina folo-
sirea documentelor oficiale false (art.361 CP RM). 1
Dimpotrivă, soluţia va fi alta dacă sunt sustrase bunurile încre-
dinţate în administrare, alături de folosirea unor documente false.
În acest caz, vom fi în prezenţa infracţiunilor prevăzute la art.191 şi
361 CP RM. Cel care comite delapidarea averii străine nu are
necesitatea să comită sustragerea pe calea folosirii unor documente
false. El este posesorul bunurilor respective. De aceea, foloseşte
documentele false nu în scopul sustragerii, dar în alte scopuri:
înlesnirea sau ascunderea infracţiunii prevăzute la art.191 CP RM.
Acestea sunt criteriile de delimitare a escrocheriei de delapida-
rea averii străine. Totodată, sunt motivele prin care ne exprimăm
convingerea că este necesară menţinerea în art.190 CP RM a sin-
tagmei „abuz de încredere”.
Trecând în revistă principalele repere ale analizei acţiunii adia-
cente din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie, ajungem la
următoarele concluzii:

1
Botezatu I. Înşelăciunea şi abuzul de încredere în contextul infracţiunii de escroche-
rie // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău,
2005, p.286-288.

– 203 –
1) în cazul infracţiunii de excrocherie, victima transmite bunu-
rile către făptuitor aparent benevol, nu benevol;
2) linia de demarcaţie dintre escrocherie, pe de o parte, şi furt
sau jaf, pe de altă parte, se bazează pe răspunsul la următoarea
întrebare: doreşte oare victima să renunţe definitiv la bunurile sale
în favoarea făptuitorului? Dacă răspunsul e negativ, suntem în
prezenţa furtului sau jafului. Dacă răspunsul e afirmativ, suntem în
prezenţa escrocheriei;
3) în ce priveşte delimitarea escrocheriei de jaf, tâlhărie sau
şantaj, trebuie de luat în consideraţie dacă voinţa victimei a fost
alterată (în ipoteza escrocheriei) sau paralizată (în ipoteza jafului,
tâlhăriei sau şantajului);
4) dacă, în cazul confecţionării unui document oficial, intenţia
făptuitorului cuprinde folosirea documentului oficial fals pentru
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, se va aplica nu art.361
CP RM. Se va aplica art.26 şi art.190 CP RM (dacă nu se realizează
scopul de folosire a documentelor oficiale false) sau art.27 şi 190
CP RM (dacă se realizează scopul menţionat, deşi nu sunt
dobândite ilicit bunurile unei alte persoane);
5) se aplică art.190 CP RM în cazul în care înşelăciunea pasivă
se află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează înainte de apari-
ţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de
bunurile ce i s-au transmis; nu se aplică nici art.190 CP RM, nici o
altă normă penală, în cazul în care înşelăciunea pasivă nu se află în
legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane şi
dacă înşelăciunea pasivă se realizează după apariţia la făptuitor a
posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de bunurile ce i-au fost
transmise;
6) se aplică art.190 CP RM, nu art.326 CP RM, în cazurile în
care făptuitorul pretinde fals că are influenţă asupra unui funcţio-
nar, nu susţine pur şi simplu că are această influenţă. În asemenea
cazuri, scopul făptuitorului este dobândirea ilicită a banilor sau a

– 204 –
altor bunuri care i se transmit. Nu exercitarea influenţării asupra
funcţionarului;
7) nu poate fi aplicată răspunderea pentru escrocherie dacă co-
mercializarea bunurilor falsificate sau prestarea serviciilor falsifi-
cate e săvârşită în sfera consumului de produse şi servicii, de către
persoanele care în condiţii de legalitate desfăşoară activitatea de
comercializare sau altă prestare de servicii. În astfel de situaţii, se
aplică art.2141, 255 CP RM sau pct.2) art.273, art.283, alin.(4)
art.284 din Codul contravenţional;
8) în cazul infracţiunii de înşelăciune, abuzul de încredere nu
poate fi privit ca modalitate a înşelăciunii. Nu este justificată pro-
punerea de eliminare din dispoziţia incriminatoare privind escro-
cheria a sintagmei „abuz de încredere”;
9) trebuie aplicate art.191 şi 361 CP RM, nu art.190 CP RM, în
cazul în care sustragerea bunurilor, încredinţate în administrarea
făptuitorului, se comite alături de folosirea unor documente oficiale
false. Cel care sustrage bunurile ce i s-au încredinţat nu are nevoie
să folosească documente false în scopul sustragerii. El foloseşte
documentele false în scopul înlesnirii sau ascunderii infracţiunii
prevăzute la art.191 CP RM.

– 205 –
3.2.3. Urmările prejudiciabile ale escrocheriei

În conformitate cu pct.23 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme


de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale
despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, escrocheria se
consideră consumată din momentul în care făptuitorul, intrând în
posesia ilegală asupra bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea
reală de a se folosi şi a dispune de acestea la dorinţa sa. 1
Rezultă că, dacă, din cauze independente de voinţa lui, făptui-
torul nu a intrat în posesia ilegală asupra bunurilor altei persoane şi
nu a obţinut posibilitatea reală de a se folosi şi a dispune de acestea
la dorinţa sa, cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă de
escrocherie (conform art.27 şi 190 CP RM).
Tentativa de escrocherie poate presupune câteva ipoteze, în
funcţie de momentul în care se întrerupe activitatea infracţională:
1) se realizează numai acţiunea adiacentă – înşelăciunea sau
abuzul de încredere, dar nu se realizează acţiunea principală –
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane;
2) se realizează acţiunea adiacentă, însă nu se realizează decât
parţial acţiunea principală: deposedarea nu este urmată de imposedare.
La prima ipoteză se referă speţa următoare: la 15.11.2004, între
B.R., fondatorul SRL „P.”, şi V.I. a fost încheiat un antecontract de
vânzare-cumpărare a 50% din capitalul statutar al filialei din
Republica Moldova a SRL „P.”. Această cotă-parte urma a fi
cumpărată în rate contra sumei de 70000 dolari americani. Urmă-
rind scopul dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane prin înşe-
lăciune, ştiind că nu a achitat decât 27,13% din cota-parte, V.I. a
înaintat în Judecătoria sectorului Botanica, mun. Chişinău, cerere
de chemare în judecată, prin care a solicitat recunoaşterea dreptu-
lui de proprietate asupra 51% din capitalul statutar al întreprinde-
rii. În încercarea de a-şi motiva pretenţiile, a prezentat ca probă o
recipisă, conform căreia a achitat contabilei suma de 28640 dolari
1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.

– 206 –
americani. Expertiza a stabilit că recipisa este falsă. Acţiunile lui
V.I. au fost calificate în baza art.27, alin.(2) art.195, alin.(1)
art.310 „Falsificarea probelor” din Codul penal. 1
Astfel, observăm că a fost executată doar prima parte a faptei
prejudiciabile de escrocherie, adică acţiunea adiacentă. Totodată,
din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu s-a putut executa
cealaltă parte – acţiunea principală. Ceea ce relevă neconsumarea
infracţiunii de escrocherie. Mai este cazul de menţionat că la ipo-
teza descrisă în speţa de mai sus se referă următoarea explicaţie din
pct.12 al Plenului Judecătoriei Supreme al Republicii Belarus „Cu
privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei în
cauzele penale referitoare la sustragerea bunurilor”, nr.15 din
21.12.2001: „Dacă tranzacţia de vânzare-cumpărare e încheiată sub
condiţia achitării vânzătorului a unei sume de bani suplimentare,
iar cumpărătorul, care de la început nu are intenţia să-şi execute
angajamentul, înşeală vânzătorul, imitând pe diverse căi achitarea
sumei de bani suplimentare, atunci cele săvârşite se califică drept
escrocherie”.2 O explicaţie similară nu există în Hotărârea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în pro-
cesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004.
La cea de-a doua ipoteză specificată mai sus se raportează
următoarea speţă: instanţa de fond l-a condamnat pe V.D. în baza
art.15 şi 1231 CP RM din 1961, pentru tentativa de sustragere în
proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului, prin escro-
cherie. S-a motivat că V.D. a încercat să însuşească 63 tone de
zahăr, însă nu şi-a putut realiza intenţia până la capăt, camioanele
cu zahăr fiind reţinute de poliţie. În urma contestării soluţiei
instanţei de fond, în Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie,

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.12.2008.
Dosarul nr.1ra-996/08 // www.csj.md
2
Постановление Пленума Верховного Суда Республики Беларусь, №15 от
21.12.2001 г., «О применении судами уголовного законодательства по делам о
хищениях имущества» // Судовы вестник, 2002, nr.1, p.15-17.

– 207 –
s-a ajuns la o altă concluzie: cele săvârşite de V.D. urmează a fi
calificate doar în baza art.1231 CP RM din 1961, întrucât acesta a
scos zahărul atât din posesia fabricii, cât şi a persoanei care
trebuia să primească legal în posesia sa acest zahăr. V.D. putea
dispune de acest zahăr încă din momentul scoaterii lui de pe terito-
riul fabricii.1
Suntem de acord cu argumentele instanţei superioare: infracţiunea
se consumase încă înainte de reţinerea camioanelor cu zahăr. Pentru
că V.D. obţinuse posibilitatea reală de a se folosi şi dispune de cele
63 tone de zahăr. Reţinerea de către poliţie nu a putut marca
consumarea sau neconsumarea activităţii infracţionale. Nu aşa trebuie
interpretată expresia „din cauze independente de voinţa făptuitoru-
lui” din definiţia legală a noţiunii de tentativă. Nu folosirea şi
dispunerea efectivă de bunurile altei persoane reprezintă momentul
de consumare a infracţiunii de escrocherie. E suficientă posibilita-
tea reală de a folosi şi dispune de acele bunuri. În acest sens, are
dreptate S.Brînză când menţionează: „Prin „posibilitatea reală de a
se folosi şi a dispune de bunurile străine” trebuie să se înţeleagă
situaţia când aceste bunuri se află în posesia făptuitorului şi el sin-
gur hotărăşte cum să procedeze cu ele mai departe – să le consume,
să le vândă, să le transmită altor persoane etc. … Posibilitatea reală
de a se folosi şi a dispune de bunurile altuia nu presupune în mod
necesar ca făptuitorul să înceapă să se folosească şi să dispună
efectiv de aceste bunuri”.2
Aşadar, consumarea infracţiunii de escrocherie reclamă produ-
cerea unui anume rezultat. În literatura de specialitate se arată
că, atunci când legea penală cere pentru consumarea infracţiunii

1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/e-138/98 din
13.08.1998 // Moldlex
2
Brînză S. Examenul teoretic al unor cazuri din practica judiciară privind
infracţiunile săvârşite prin sustragere // Revista Naţională de Drept , 2007, nr.9, p.2-
7.

– 208 –
producerea unui anumit rezultat, ne aflăm în prezenţa unei infrac-
ţiuni materiale.1
În unele norme (de exemplu, în art.17-20 CP RM), legiuitorul
utilizează sintagma „urmările prejudiciabile” pentru a desemna rezul-
tatul infracţional. În continuare, vom apela şi noi la această
sintagmă.
În opinia lui A.V. Ivankov şi G.V. Nazarenko, urmările prejudi-
ciabile constituie prejudiciul care se cauzează relaţiilor sociale,
persoanelor, animalelor, plantelor şi bunurilor. 2 Astfel, aceşti autori
au remarcat, just, legătura indisolubilă care există între urmările
prejudiciabile şi obiectul infracţiunii. În primul rând, obiectul juri-
dic special al infracţiunii determină cu necesitate însăşi esenţa urmă-
rilor prejudiciabile. În cazul escrocheriei, faptul că se aduce atingere
în principal relaţiilor sociale cu privire la posesia asupra bunurilor
denotă, implicit, că urmările prejudiciabile ale escrocheriei sunt de
esenţa patrimonială (nu fizică, morală, logistică sau de altă asemenea
natură). În al doilea rând, obiectul juridic special al infracţiunii (ală-
turi de obiectul material al infracţiunii) determină forma exterioară a
urmărilor prejudiciabile. În cazul escrocheriei, aceasta înseamnă că
masa patrimonială a victimei se reduce în aceeaşi proporţie în care
sporeşte masa patrimonială a făptuitorului. Pentru că bunurile, repre-
zentând obiectul material al escrocheriei, sunt scoase din posesia
victimei şi trecute în posesia făptuitorului.
Sub acest aspect, considerăm întemeiată opinia exprimată de
G.V. Şelkovkin: „Privarea posesorului de posibilitatea de a-şi utiliza
valorile materiale în propriile interese … are loc doar pe calea
influenţării corespunzătoare asupra acestor valori. În cazul sustra-
gerii, această influenţare rezidă în luarea ilegală a unei părţi din
1
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. –
Chişinău: Cartier, 2005, p.164; Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. et. al. Codul
penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005, p.48.
2
Иванков А.В. Моральный вред и имущественные преступления: вместе или
порознь // Научные труды Российской академии юридических наук. Вып.8. Том
3. – Москва: Юрист, 2008, p.166-172.

– 209 –
masa patrimonială, parte denumită „obiectul material al infracţiu-
nii””.1 Ce ne sugerează acest punct de vedere? Că, prin comiterea
sustragerii, în general, şi a escrocheriei, în particular, se creează
obstacole în calea victimei de a-şi realiza aşa cum îşi doreşte facul-
tăţile economice de posesie, folosinţă şi dispunere de bunurile repre-
zentând obiectul material al infracţiunii.
Am menţionat mai sus că, în ipoteza infracţiunii de escrocherie,
urmările prejudiciabile sunt de esenţă patrimonială. Dar în ce
concret se exprimă aceste urmări prejudiciabile? Pentru că, în acord
cu alin.(2) art.14 al Codului civil, prejudiciul patrimonial cunoaşte
două varietăţi: 1) prejudiciul efectiv, adică cheltuielile pe care
persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le
suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea
bunurilor sale; 2) venitul ratat, adică beneficiul neobţinut prin încăl-
carea dreptului.
S-au exprimat puncte de vedere că, în cazul infracţiunilor să-
vârşite prin sustragere, şi venitul ratat ar putea să reprezinte urmă-
rile prejudiciabile.2 Considerăm prea largă această interpretare a
alcătuirii şi volumului pe care le au urmările prejudiciabile în cazul
escrocheriei. Ca formă a sustragerii, escrocheria implică prin exce-
lenţă luarea bunurilor (chiar dacă aparent se realizează transmite-
rea, şi nu luarea). Or, nu este posibil a fi luat un beneficiu neobţinut
prin încălcarea dreptului: la momentul luării (adică, al încălcării
dreptului) acel beneficiu încă nu are o existenţă fizică. Doar se pre-
zumă că ar putea să apară. În consecinţă, venitul ratat nu poate fi
inclus în alcătuirea urmărilor prejudiciabile cauzate prin escrocherie.
Este un efect firesc al respectării regulii previzibilităţii legii
penale. În acest sens, în literatura de specialitate se afirmă: fosta

1
Шелковкин Г.В. Последствия хищений социалистического имущества и их
уголовно-правовое значение: Диссертация на соискание ученой степени канди-
дата юридических наук. – Свердловск, 1970, p.59-60.
2
Фликер С. Возмещается ли только реальный ущерб или и упущенная
выгода? // Социалистическая законность, 1968, nr.2, p.43-44.

– 210 –
Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că, atunci când un
act este privit ca infracţiune, modul în care judecătorul va defini
elementele constitutive ale infracţiunii trebuie să fie previzibil
pentru orice persoană sfătuită de un „om de specialitate””. 1 Venitul
ratat nu poate fi prevăzut la momentul săvârşirii infracţiunii de
escrocherie, fiind în afara vinovăţiei infracţionale. Deci, s-ar încălca
regula previzibilităţii legii penale, dacă s-ar lua în consideraţie în
procesul de evaluare a urmărilor prejudiciabile ale escrocheriei.
În concluzie, având în vedere specificul legăturii indisolubile
care există între urmările prejudiciabile ale escrocheriei şi obiectul
acestei infracţiuni, numai prejudiciul patrimonial efectiv este cel
care ţine de esenţa escrocheriei.
Să nu uităm şi de un alt aspect al problemei în cauză, aspect con-
diţionat de delimitarea infracţiunii de escrocherie de infracţiunea
prevăzută la art.196 „Cauzarea de daune materiale prin înşe-
lăciune sau abuz de încredere” din Codul penal.
În legătură cu aceasta, A.G. Bezverhov opinează că semnul
obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii de cauzare de daune
materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere este reprezentat de
urmările prejudiciabile sub forma venitului ratat; prin aceasta,
infracţiunea dată poate fi deosebită de infracţiunea de escrocherie,
pentru care e caracteristică cauzarea prejudiciului patrimonial efectiv. 2
Un punct de vedere apropiat îl exprimă Iu.I. Leapunov: „Una dintre
trăsăturile individualizante ale infracţiunii de cauzare de daune
materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere o constituie carac-
terul şi structura prejudiciului patrimonial cauzat. Acesta consistă
în venitul ratat. Nicidecum nu în prejudiciul patrimonial efectiv,
legat de diminuarea fondului patrimonial al victimei, ceea ce întot-

1
Bîrsan C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol.I.
Drepturi şi libertăţi. – Bucureşti: ALL Beck, 2005, p.574.
2
Безверхов А.Г. Имущественные преступления. – Самара: Самарский
университет, 2002, p.142.

– 211 –
deauna se atestă în cazul sustragerii”.1 Ce-i drept, într-o altă lucrare,
acelaşi autor adoptă o poziţie oarecum contradictorie: „Trăsătura
particularizantă a infracţiunii de cauzare de daune materiale prin
înşelăciune sau abuz de încredere se exprimă în caracterul şi struc-
tura prejudiciului patrimonial cauzat. Acesta e alcătuit nu doar din
prejudiciul patrimonial efectiv, dar şi din venitul ratat … După carac-
terul său, prejudiciul patrimonial, ca urmare prejudiciabilă a infrac-
ţiunii în cauză, rezidă în venitul ratat. Dar numai nu în prejudiciul
patrimonial efectiv, întotdeauna cauzat în ipoteza sustragerii”. 2
Mai explicit este I.O. Gruntov, care susţine că, în cazul infrac-
ţiunii de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de
încredere, victimei îi poate fi cauzat prejudiciu patrimonial efectiv
(de exemplu, atunci când făptuitorul se conectează ilegal la reţeaua
telefonică a victimei, iar aceasta achită serviciile de care a benefi-
ciat făptuitorul). Însă, victimei i se poate cauza prejudiciu şi sub
forma venitului ratat (de exemplu, făptuitorul se foloseşte fără auto-
rizarea victimei de bunurile acesteia, eschivându-se să-i achite plata
corespunzătoare).3 O părere similară prezintă şi V.A. Romanţov. 4
Care din aceste poziţii să fie cea corectă?
Încă cu ocazia examinării acţiunii principale din cadrul faptei
prejudiciabile de escrocherie am ajuns la următoarea concluzie: în
cazul infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM, luând în consideraţie
mecanismul cauzării daunelor materiale, sunt posibile două situaţii:
1) nu sporeşte masa patrimonială a victimei în proporţia pe care o
1
Арендаренко А.В., Афанасьев Н.Н., Батюкова В.Е. et. al. Комментарий к Уго-
ловному кодексу Российской Федерации. – Москва: Проспект, 1997, p.383-384.
2
Уголовное право. Особенная Часть / Под ред. Н.И. Ветрова, Ю.И. Ляпунова. –
Москва: Новый Юрист, 1998, p.279.
3
Научно-практический комментарий к Уголовному кодексу Республики Бела-
русь / Под общ. pед. А.В. Баркова, В.М. Хомича. – Минск: ГИУСТ БГУ, 2007,
p.443.
4
Романцов В.А. Уголовная ответственность за причинение имущественного
ущерба путем обмана или злоупотребления доверием (уголовно-правовые во-
просы): Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
– Санкт-Петербург, 1997, p.144.

– 212 –
exprimă eschivarea făptuitorului de a-şi executa obligaţiile pecuniare
faţă de victimă; 2) masa patrimonială a victimei este diminuată,
fără însă a spori masa patrimonială a făptuitorului.
Dacă analizăm cu atenţie exemplele pe care mai sus le-a pre-
zentat I.O. Gruntov, fiecare din ele se raportează la una din aceste
situaţii:
a) atunci când făptuitorul se conectează ilegal la reţeaua telefo-
nică a victimei, iar aceasta – înşelată pasiv – achită serviciile de
care a beneficiat făptuitorul, suntem în prezenţa celei de-a doua situa-
ţii sus-nominalizate: masa patrimonială a victimei este diminuată,
fără însă a spori masa patrimonială a făptuitorului. Nuanţând, trebuie
să spunem că în această situaţie masa patrimonială a făptuitorului
nu se diminuează invers proporţional cu diminuarea masei patrimo-
niale a victimei. Făptuitorul este eliberat de cheltuielile materiale,
pe care le achită victima înşelată;
b) atunci când făptuitorul se foloseşte fără autorizarea victimei
(înşelate pasiv) de bunurile acesteia, eschivându-se să-i achite plata
corespunzătoare, suntem în prezenţa primei situaţii sus-nominalizate:
masa patrimonială a victimei nu sporeşte în proporţia pe care o
exprimă eschivarea făptuitorului de a-şi executa obligaţiile pecu-
niare faţă de victimă. Şi în această situaţie făptuitorul este eliberat
de cheltuieli materiale. Dar, de această dată, nu putem susţine că i
le achită victima. De această dată, victima nu obţine beneficiul de
care o lipseşte făptuitorul.
În prima situaţie, în urma cauzării de daune materiale prin înşe-
lăciune sau abuz de încredere, se cauzează prejudiciu patrimonial
efectiv (concretizat în banii achitaţi de victimă pentru ceea de ce a
beneficiat făptuitorul). În cea de-a doua situaţie, în urma cauzării
de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere, se cau-
zează prejudiciu sub forma venitului ratat (concretizat în neobţine-
rea de către victimă a beneficiului de care o lipseşte făptuitorul).
Exemplele alese de I.O. Gruntov nu sunt, bineînţeles, unicele.
Sunt ilustrative. Pentru că ne-au ajutat să formulăm concluzia care

– 213 –
clarifică raportul dintre infracţiunile specificate la art.190 şi 196
CP RM: urmările prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute la art.190
CP RM se pot exprima exclusiv sub forma prejudiciului patrimonial
efectiv; urmările prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute la art.196
CP RM se pot exprima atât sub forma prejudiciului patrimonial
efectiv, cât şi sub forma venitului ratat.
Într-o altă ordine de idei, în doctrina dreptului penal a fost expri-
mată opinia că prejudiciul moral, alături de prejudiciul patrimonial,
trebuie luat în consideraţie la calificarea infracţiunilor săvârşite
prin sustragere.1
Pentru a ne pronunţa argumentat asupra acestei opinii, vom
menţiona că la alin.(1) art.1422 al Codului civil se stabileşte: „În
cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe
fizice sau psihice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale
nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie,
instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la
reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc”. Reiese, că suferin-
ţele fizice sau psihice sunt cele care, în esenţă, reprezintă prejudi-
ciul moral. Această supoziţie o confirmă unele puncte de vedere
exprimate în literatura de specialitate. De exemplu, L.A. Prokudina
consideră că prejudiciul moral îl constituie suferinţele neîntemeiate
psihice sau fizice, discreditarea persoanei, lezarea onoarei, demni-
tăţii sau reputaţiei profesionale. 2 După V.Kazanţev şi N.Korşunov,
prejudiciul moral constă în suferinţele fizice sau psihice cauzate
prin acţiuni ce atentează la valorile nemateriale ale persoanei sau
care încalcă drepturile personale nepatrimoniale ale acesteia. 3
În primul rând, considerăm că, prin săvârşirea infracţiunii de
escrocherie, nu se poate atenta la vreo valoare nematerială a per-
1
Иванков А.В. Моральный вред и имущественные преступления: вместе или
порознь, p.166-172.
2
Прокудина Л.А. Возмещение ущерба, причиненного незаконными действиями
правоохранительных органов. – Москва: Городец, 1998, p.39.
3
Казанцев В., Коршунов Н. В каких случаях компенсируется моральный вред //
Российская юстиция, 1998, nr.2, p.39.

– 214 –
soanei, nici nu se pot încălca drepturi personale nepatrimoniale ale
acesteia.
Dar, chiar dacă admitem in expremis că victima escrocheriei ar
suferi o frustrare de pe urma înşelării ei sau abuzului de încrederea
ei, trebuie de menţionat că, în pct.2 al Hotărârii Plenului Curţii
Supreme „Cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a
legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral”, nr.9 din
9.10.20061, printre actele legislative ce reglementează chestiunile
referitoare la compensarea prejudiciului moral nu se numără şi
Codul penal.
Şi nici nu se poate număra. Previzibilitatea legii penale este
regula care trebuie să funcţioneze şi în această situaţie. Mărimea
prejudiciului cauzat prin infracţiune trebuie să fie prevăzută de
către făptuitor. Că făptuitorul trebuie să prevadă urmările prejudi-
ciabile este o condiţie obligatorie, stabilită expres la art.17 CP RM
pentru toate infracţiunile săvârşite cu intenţie. Nu poate satisface
această condiţie prejudiciul moral. Acest prejudiciu nu poate fi nici
obiectiv, nici concret, nici conştientizat de către făptuitor.
Pe cale de consecinţă, urmările prejudiciabile ale escrocheriei
se pot exprima numai în prejudiciul patrimonial. Nu poate fi reţinut
prejudiciul moral la calificarea infracţiunii în baza art.190 CP RM.
Analiza urmărilor prejudiciabile ale escrocheriei ne îndeamnă
să punctăm următoarele concluzii:
1) în funcţie de momentul în care se întrerupe activitatea in-
fracţională, tentativa de escrocherie presupune următoarele ipoteze:
a) se realizează numai acţiunea adiacentă – înşelăciunea sau abuzul
de încredere, dar nu se realizează acţiunea principală – dobândirea
ilicită a bunurilor altei persoane; b) se realizează acţiunea adiacentă,
însă nu se realizează decât parţial acţiunea principală: deposedarea
nu este urmată de imposedare;

1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr.2, p.19-20.

– 215 –
2) obiectul infracţiunii de escrocherie este cel care determină
esenţa şi forma exterioară a urmărilor prejudiciabile a infracţiunii date;
3) numai prejudiciul patrimonial efectiv caracterizează urmările
prejudiciabile produse de infracţiunea de escrocherie; în opoziţie,
în cazul infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM, urmările prejudi-
ciabile se exprimă fie sub forma prejudiciului patrimonial efectiv,
fie sub forma venitului ratat;
4) la calificarea infracţiunii de escrocherie, poate fi reţinut numai
prejudiciul patrimonial. Prejudiciul moral nu poate fi raportat la
urmările prejudiciabile produse de infracţiunea specificată la art.190
CP RM.

3.3. Latura subiectivă a infracţiunii de escrocherie


3.3.1. Vinovăţia în cazul infracţiunii de escrocherie

În una din deciziile privitoare la o cauză penală, Colegiul penal


lărgit al Curţii Supreme de Justiţie face următoarea concluzie:
„Instanţa de apel i-a achitat legal şi întemeiat pe M.A. şi M.C.,
acuzaţi de comiterea însuşirii în proporţii deosebit de mari pe calea
escrocheriei…, deoarece ultimii nu au avut intenţia de a însuşi ile-
gal bunurile …, fapt ce exclude tragerea lor la răspundere penală
pe acest capăt de învinuire”.1 Acest exemplu demonstrează elocvent
că în plan practic, una dintre problemele principale ale aplicării
art.190 CP RM o constituie determinarea şi constatarea juridică a
corespunderii exacte între semnele laturii subiective a infracţiunii
de escrocherie săvârşite şi semnele laturii subiective a componenţei
de escrocherie, prevăzute de art.190 CP RM.
Prin prisma art.17 CP RM, putem afirma că, în cazul infracţiu-
nii de escrocherie, făptuitorul îşi dă seama de caracterul prejudicia-

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.06.2008. Dosarul
nr.1ra-233/2008 // www.csj.md

– 216 –
bil al dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane prin înşelăciune
sau abuz de încredere, prevede urmările prejudiciabile sub forma
prejudiciului patrimonial efectiv, dorind survenirea acestor urmări.
Prin aceasta, confirmăm că doar intenţia directă este tipul de vino-
văţie care poate fi conceput în ipoteza infracţiunilor săvârşite prin
sustragere, în general, şi a escrocheriei, în special.
Totuşi, există autori care consideră că escrocheria poate fi
comisă şi cu intenţie indirectă. Astfel, M.Selezniov opinează: „În
condiţiile economiei de piaţă asistăm la modificarea unor procedee
de înavuţire ilicită, care la prima vedere par a fi convenţii de drept
civil, conforme cu legea. Exemplul îl reprezintă crearea aşa-numi-
telor „piramide” … În asemenea cazuri, făptuitorii, abuzând de
încrederea investitorilor, prevăd posibilitatea cauzării prejudiciului
unui cerc nedeterminat de persoane, însă au o atitudine indiferentă
faţă de aceasta. Activitatea de creare şi dirijare a piramidelor finan-
ciare poate iniţial să aibă la bază scopuri legitime. Însă, după cum
se ştie, caracterul subsidiar al intenţiei indirecte face ca aceasta să
fie posibilă şi în cazul unei activităţi legitime”. 1
Dacă analizăm acest punct de vedere, putem observa că autorul
citat admite o confuzie: caracterul neconcretizat (nedeterminat) al
intenţiei directe se confundă cu una din trăsăturile intenţiei indirecte:
atitudinea indiferentă faţă de survenirea urmărilor prejudiciabile.
Însă, aşa cum se desprinde din art.17 CP RM, făptuitorul are atitu-
dine indiferentă nu faţă de numărul victimelor, nu faţă de mărimea
urmărilor prejudiciabile. Are dreptate A.Şavga când susţine: „Facto-
rul volitiv al intenţiei indirecte este caracterizat de lipsa dorinţei, de
admiterea conştientă a urmărilor prejudiciabile, fie de manifestarea
unei atitudini indiferente faţă de survenirea acestora (sublinierea ne
aparţine – n.a.)”.2 Cu alte cuvinte, semnificaţie juridică prezintă

1
Селезнев М. Умысел как форма вины // Российская юстиция.,1997, nr.3, p.12-13.
2
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. – Chişinău:
Cartier, 2005, p.206.

– 217 –
atitudinea indiferentă în raport cu însăşi survenirea urmărilor pre-
judiciabile, nu în raport cu cuantumul acestor urmări.
În acelaşi timp, nu este cu putinţă ca făptuitorul să dobândească
ilicit bunurile altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere,
şi, în acelaşi timp, să nu dorească survenirea prejudiciului pentru
persoanele pe care le înşeală sau de a căror încredere abuzează. Ar
fi un nonsens. De aceea, în cazul escrocheriei, întotdeauna făptuito-
rul doreşte survenirea urmărilor prejudiciabile. Poate să nu dorească
aceasta chiar la primul contact cu victima, pe care de fapt nici nu o
priveşte încă drept victimă. Însă, oricum, această dorinţă apare ine-
vitabil în procesul desfăşurării relaţiilor dintre făptuitor şi victimă.
Ne raliem poziţiei lui S.A. Vorojţov, care consemnează că, pentru
a soluţiona problema vinovăţiei persoanei acuzate de săvârşirea
escrocheriei, trebuie analizate toate circumstanţele care demons-
trează intenţia directă a făptuitorului de a dobândi ilicit bunurile
altei persoane, intenţie apărută până a-i fi transmise acele bunuri de
către victimă.1 Această opinie nu trebuie interpretată în sensul că
doar intenţia premeditată se poate afla la baza infracţiunii de escro-
cherie. O confirmă şi unii autori. De exemplu, K.E. Rivkin susţine:
„În cazul urmăririi penale privind sustragerea creditelor prin înşelă-
ciune, sarcina principală a organelor de drept o reprezintă, de regulă
(sublinierea ne aparţine – n.a.) probarea intenţiei premeditate privind
nerambursarea creditelor”.2 La rândul său, R.B. Osokin menţionează:
„Se atestă şi escrocherii săvârşite cu intenţie spontană. O asemenea
intenţie se poate manifesta, de exemplu, în cazul înşelăciunii pasive:
inopinat, făptuitorul descoperă că victima este în eroare şi decide
instantaneu să profite de acest prilej”. 3
1
Ворожцов С.А. О судебной практике по делам о мошенничестве, присвоении
и растрате // Закон, 2008, nr.11, p.51-58.
2
Ривкин К.Е. Уголовная ответственность за хищения кредитных средств //
Гражданин и право, 2001, nr.4, p.12-14.
3
Осокин Р.Б. Уголовно-правовой анализ субъективных признаков мошенничества //
Научные труды Российской академии юридических наук. Вып. 3. Том 2. –
Москва: Юрист, 2003, p.574-580.

– 218 –
În acest fel, considerăm că, în cazul escrocheriei, este posibil ca
infracţiunea să fie realizată imediat după sau în scurt timp după
apariţia intenţiei infracţionale. Dar este posibil şi ca infracţiunea să
fie realizată după trecerea unui interval relativ îndelungat de timp
de la apariţia intenţiei, în care făptuitorul îşi concentrează resursele
psihice pentru a asigura reuşita faptei sale.
Prezenţa intenţiei premeditate o atestăm în următorul exemplu:
I.A. a fost condamnat în baza art. 123 1 „Sustragerea în proporţii
deosebit de mari din avutul proprietarului” din Codul penal din
1961. În fapt, în anul 1996, I.A. a întocmit un plan de acţiuni, în
conformitate cu care a fondat pe numele lui N.F. firma „T.” SRL.
Întru realizarea planului său, de la 10.06.1997 până la 29.01.1998,
folosind rechizitele acestei întreprinderi, a sustras: de la I.Z. –
5000 dolari SUA; de la N.S. – 11217 dolari SUA; de la M.M. –
1500 dolari SUA.1
Astfel, atunci când, datorită complexităţii preconizatei infracţiuni,
devine necesară o „pregătire a terenului”, escrocheria se comite cu
intenţie premeditată. Dacă e să ne referim, de exemplu, la aşa-
numitele „piramide”, într-un caz, pregătirea infracţiunii s-a desfă-
şurat pe parcursul anilor 2006-2008, înainte ca celor opt victime să le
fie cauzat un prejudiciu de 742000 euro şi 80000 dolari americani.2 În
acest plan, este utilă părerea ce-i aparţine lui Iu.A. Merzoghitova:
„Caracterul funcţionării unor întreprinderi, care activează după prin-
cipiile unei „piramide”, demonstrează existenţa intenţiei infracţionale
încă din momentul constituirii acestora (de exemplu, prezentarea
unor informaţii false prin intermediul documentelor de constituire;
pretinderea existenţei unor fonduri statutare; lipsa unor planuri
realizabile şi concrete de utilizare a mijloacelor băneşti care se atrag
etc.). În asemenea cazuri, se mizează în principal pe înşelarea în
1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 6.05.2010. Dosarul nr.4-
1re-700/10 // www.csj.md
2
Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Schemă pirami-
dală trimisă în judecată // www.procuratura.md/md/com/1211/1/2763

– 219 –
masă a investitorilor şi pe atragerea energică a mijloacelor băneşti
ale acestora, astfel încât chiar la prima etapă să fie exteriorizat me-
sajul de îndeplinire pe viitor a tuturor promisiunilor generoase. Ca
exemple de manifestare vădită a intenţiei premeditate pot fi
considerate activităţile piramidale „MMM” şi „Vlastelina”. 1
În alt context, care circumstanţe faptice îşi găsesc reflectarea în
intenţia făptuitorului, în cazul săvârşirii infracţiunii de escrocherie?
După B.S. Nikiforov, intenţia infractorului trebuie să cuprindă
toate circumstanţele obiective ale infracţiunii, incluzând cele privi-
toare la obiectul infracţiunii.2 În acelaşi făgaş, Iu.A. Demidov afirmă
că, pentru evaluarea conţinutului intenţiei, au importanţă nu toate
semnele infracţiunii.3 De asemenea, V.N. Kudreavţev consideră că
din conţinutul intenţiei trebuie exclusă latura subiectivă a infracţiu-
nii.4
Într-adevăr, unele circumstanţe care se referă la persoana făp-
tuitorului, caracterizează nu pericolul social al faptei, dar periculo-
zitatea socială a făptuitorului. Ceea ce excede cadrul stabilit de
art.17 CP RM. De aceea, conţinutul intenţiei în cazul infracţiunii de
escrocherie trebuie să cuprindă:

1) conştientizarea:
a) atingerii aduse relaţiilor sociale cu privire la posesia asupra
bunurilor;
b) trăsăturilor calitative şi cantitative ale bunurilor reprezen-
tând obiectul material al infracţiunii;
1
Мерзогитова Ю.А. Ответственность за мошенничество в сфере финансово-
кредитных отношений (уголовно-правовой и криминологический аспекты): Дис-
сертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва,
1998, p.117.
2
Никифоров Б.С. Объект преступления по советскому уголовному праву. –
Москва: Госюриздат, 1960, p.204.
3
Демидов Ю.А. Умысел и его виды: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 1964, p.9.
4
Кудрявцев В.Н. Теоретические основы квалификации преступления. –
Москва: Госюриздат, 1963, p.188.

– 220 –
c) înşelării victimei sau abuzării de încrederea acesteia, pentru
a fi posibilă dobândirea ilicită a bunurilor victimei;
2) prevederea:
a) cauzării prejudiciului patrimonial efectiv victimei, ca urmare
a diminuării masei patrimoniale a acesteia;
b) sporirii proporţionale a masei patrimoniale a făptuitorului;
c) legăturii cauzale dintre fapta prejudiciabilă şi urmările
prejudiciabile.
Dacă lipseşte una din aceste caracteristici, va lipsi intenţia de
comitere a escrocheriei.
În legătură cu aceasta, ţinem să reproducem o opinie aparţinând
lui N.P. Şarâlo: „Intenţia de a săvârşi escrocheria poate fi substituită
prin intenţia de a comite, de exemplu, înşelarea clienţilor. În
asemenea cazuri, cele săvârşite trebuie calificate conform regulilor
concursului de infracţiuni”.1
De fapt, N.P. Şarâlo se referă la intenţia supravenită în con-
textul infracţiunii de înşelăciune. Trebuie de menţionat că „intenţia
iniţială se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul
acţiunii sau inacţiunii sale până a începe actul de executare. Dimpo-
trivă, intenţia supravenită apare în procesul actului de executare
(dar până la consumarea faptei), când făptuitorul, datorită circums-
tanţelor în care se comite fapta, prevede un alt rezultat decât cel
iniţial, luând hotărârea de a produce rezultatul supravenit”.2 Prin
prisma acestei definiţii nu vedem posibilă soluţia concursului ideal
de infracţiuni dintre escrocherie şi, de exemplu, înşelarea clientu-
lui. În principiu, este posibilă convertirea (transformarea) escroche-
riei într-o altă infracţiune. Dar infracţiunea rămâne una singură,
pentru că are la bază o singură intenţie. Această intenţie suferă modi-

1
Шарыло Н.П. Умысел, мотив и цель при совершении хищения социалистического
имущества (уголовно-правовое, криминологическое исследование): Диссертация
на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 1975, p.13.
2
Prodan S. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare: Teză de doctor
în drept. – Chişinău, 2007, p.128.

– 221 –
ficări, însă nu condiţionează apariţia unei alte intenţii. Important
este ca transformarea să se producă până la consumarea infracţiu-
nii, până la executarea integrală a intenţiei iniţiale.
Bineînţeles, suferă transformare şi conţinutul intenţiei iniţiale
de a comite escrocheria. Caracteristicilor, nominalizate mai sus,
vizând conştientizarea şi prevederea li se adaugă alte caracteristici.
Laolaltă, acestea privesc deja infracţiunea săvârşită cu intenţie
supravenită. Dacă ne referim concret la transformarea escrocheriei,
de exemplu, în înşelarea clienţilor, se vor adăuga următoarele
caracteristici:
1) conştientizarea:
a) atingerii aduse nu atât relaţiilor sociale cu privire la posesia
asupra bunurilor (care suferă vătămare, însă nu în mod exclusiv,
dar în plan secundar), cât, mai ales, relaţiilor sociale cu privire la
corectitudinea efectuării operaţiilor de evaluare sau măsurare în
domeniul circulaţiei bunurilor sau serviciilor sociale ori comunale
(care sunt vătămate în principal);
b) înşelării nu a unei persoane oarecare, dar a persoanei având
calitatea de client (consumator);
2) prevederea cauzării nu pur şi simplu a unui prejudiciu patri-
monial efectiv, dar a unuia cifrat la proporţii mari.
În ipoteza de supravenire a intenţiei, poate suferi modificare
oricare dintre caracteristicile conţinutului intenţiei: de la obiectul
juridic special al infracţiunii până la urmările prejudiciabile (sau
până la circumstanţele agravante ale infracţiunii). Se pot modifica
una sau mai multe dintre respectivele caracteristici. Însă, pentru a fi
posibilă supravenirea intenţiei, trebuie totuşi să existe o anumită
compatibilitate între infracţiunea săvârşită cu intenţie iniţială şi
infracţiunea săvârşită cu intenţie supravenită. Considerăm că nu ar
putea exista o asemenea compatibilitate între escrocherie şi, de
exemplu, omor intenţionat, viol, act terorist etc. Pe de altă parte, am
putut vedea că există o asemenea compatibilitate între infracţiunile
prevăzute la art.190 şi 255 CP RM. O asemenea compatibilitate,

– 222 –
condiţionată mai ales de prezenţa înşelăciunii sau abuzului de încre-
dere, poate fi atestată şi în cazul altor fapte infracţionale (de exemplu,
a celor prevăzute la art.1853, 196, 2141, 2174, 236, 237, 238, 252 etc.
din Codul penal).
Totuşi, ţinem să menţionăm că supravenirea intenţiei nu este
atât de frecventă în practică. Mai des apare problema delimitării
escrocheriei de alte infracţiuni, în funcţie de momentul apariţiei
intenţiei, dar şi de conţinutul acesteia. Delimitarea de delapidarea
averii străine este una din aceste probleme.
În acest sens, A.N. Ignatov consideră că delapidarea averii
străine constă în inducerea în eroare a victimei: făptuitorul refuză
restituirea bunurilor transmise lui de către victimă, comunicând
informaţii false despre sustragerea, pieirea, deteriorarea, distrugerea
bunurilor încredinţate.1 S.I. Bratenkov şi V.A. Şirokov consideră că
intenţia de delapidare a averii străine o atestă lipsa la făptuitor a
posibilităţii reale de a restitui prejudiciul cauzat, precum şi încerca-
rea făptuitorului de a ascunde acest prejudiciu prin uz de fals. 2
O opinie similară împărtăşeşte L.D. Gauhman. 3
Prin prisma acestor puncte de vedere, dacă ambele infracţiuni
(escrocheria şi delapidarea averii străine) presupun înşelăciune sau
abuz de încredere, care atunci să fie criteriul ce ar putea ajuta la
delimitarea lor?
Considerăm că acest criteriu există: în cazul escrocheriei, inten-
ţia de sustragere apare la făptuitor până la momentul când victima
îi va transmite bunurile. În opoziţie, în ipoteza delapidării averii
străine, intenţia de sustragere apare după ce bunurile au fost trans-
mise făptuitorului, fiindu-i încredinţate în administrare. În alţi ter-

1
Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ. pед.
В.М. Лебедева. – Москва: Норма, 2007, p.411-412.
2
Братенков С.И., Широков В.А. Присвоение или растрата: проблемы квалифи-
кации и причины ошибок, допускаемых при постановлении приговоров // Рос-
сийская юстиция, 2008, nr.4, p.22.
3
Уголовный закон в практике районного суда: научно-практическое пособие /
Под ред. А.В. Галаховой. – Москва: Норма, 2007, p.234.

– 223 –
meni, în cazul infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM, victima îi
transmite bunurile aparent benevol făptuitorului, aflându-se sub in-
fluenţa erorii în care a fost indusă de făptuitor. În ipoteza infracţiu-
nii prevăzute la art.191 CP RM, victima transmite bunurile sale
benevol în posesia temporară a făptuitorului, iar acesta încă nu are
intenţia de a săvârşi sustragerea.
Cât priveşte uzul de fals (exprimat, de exemplu, în folosirea
documentelor false), aşa cum am menţionat supra, rolul acestuia
este cu totul diferit în cazul celor două infracţiuni confruntate. Fără a
ne repeta, vom spune doar că folosirea documentelor false nu poate
fi absorbită de infracţiunea prevăzută la art.191 CP RM. Aceasta
întrucât cel care delapidează averea străină foloseşte documentele
false nu în scopul sustragerii, dar în scopul înlesnirii sau ascunderii
sustragerii.
Trasând concluziile pe marginea examinării vinovăţiei în cazul
infracţiunii de escrocherie, putem consemna următoarele concluzii:
1) intenţia indirectă nu poate fi manifestată la săvârşirea infrac-
ţiunii de escrocherie;
2) infracţiunea de escrocherie poate fi săvârşită fie cu intenţie
premeditată, fie cu intenţie spontană;
3) supravenirea intenţiei este posibilă în cazul infracţiunii de
escrocherie. În această situaţie, nu există un concurs de infracţiuni.
Calificarea se va face numai în baza normei care prevede răspun-
derea pentru infracţiunea comisă cu intenţie supravenită. Nu şi în
baza normei care prevede răspunderea pentru infracţiunea săvârşită
cu intenţie iniţială;
4) în cazul escrocheriei şi delapidării averii străine, intenţia de
a comite cele două infracţiuni comportă diferenţe specifice: intenţia
de a săvârşi sustragerea apare până la momentul transmiterii bunu-
rilor către făptuitor (în cazul escrocheriei) sau după acest moment
(în cazul delapidării averii străine).

– 224 –
3.3.2. Semnele secundare ale laturii subiective a
infracţiunii de escrocherie

Deşi, în raport cu vinovăţia, motivul şi scopul infracţiunii au un


caracter secundar, aceasta nu înseamnă că ele se includ în structura
vinovăţiei ori că se confundă cu vinovăţia. În această privinţă, suntem
de acord cu M.Mureşan, care afirmă: „Motivul sau scopul infracţiunii
nu trebuie confundate cu intenţia infracţională. Or, intenţia presu-
pune voinţa de a comite infracţiunea, pe când scopul ori motivul
infracţiunii – cauzele prin care se voieşte să se comită aceasta”. 1 Nu
se confundă între ele nici motivul infracţiunii şi scopul infracţiunii.
Este justă opinia lui N.F. Kuzneţova şi I.M. Teajkov: „Motivul şi
scopul sunt fenomene inconfundabile, deoarece caracterizează în
mod diferit atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită.
Dacă în privinţa motivului poate fi pusă întrebarea: de ce persoana
a comis acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă?, atunci în privinţa
scopului întrebarea care apare e alta: la ce a tins făptuitorul?”. 2
Controversele care apar în teoria dreptului penal se referă la
numărul semnelor secundare ale laturii subiective a escrocheriei, care
ar avea un caracter obligatoriu la calificarea infracţiunii: 1) unul
singur, adică scopul infracţiunii; 2) ambele, adică scopul şi motivul
infracţiunii. De asemenea, polemicile nu contenesc în legătură cu
natura de cupiditate a semnelor secundare ale laturii subiective a
escrocheriei: doar scopul infracţiunii este de cupiditate? Sau şi
motivul infracţiunii are aceeaşi natură?
Asupra tranşării acestor probleme ne vom focaliza atenţia.
În opinia lui A.A. Pinaev, motivul de cupiditate este semnul
obligatoriu al laturii subiective în cazul oricărei infracţiuni săvârşite

1
Mureşan M. Aspecte teoretico-normative şi practice ale motivului şi scopului in-
fracţiunii: Teză de doctor în drept. – Chişinău, 2009, p.176-177.
2
Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс уголовного права. Часть Общая. Том I. –
Москва: Зерцало, 1999, p.342.

– 225 –
prin sustragere. Dorind să săvârşească asemenea infracţiuni, făptui-
torul tinde să satisfacă necesităţile materiale ale sale sau ale altor
persoane. Decizia de a comite infracţiunea o condiţionează tocmai
motivul de cupiditate.1 O opinie similară exprimă S.V. Sklearov. 2
Pe de altă parte, B.V. Harazişvili este de părere că motivul de
cupiditate nu poate fi în genere considerat motiv al infracţiunilor
săvârşite prin sustragere.3
O poziţie intermediară, mai rezonabilă, ocupă alţi autori. De
exemplu, E.Visterniceanu susţine: „… prezenţa scopului de cupidi-
tate, în general, şi a scopului de sustragere, în special, nu presu-
pune, cât de straniu ar părea, prezenţa obligatorie a motivului de
cupiditate”.4 În consonanţă, V.Şcepelkov afirmă: „Bineînţeles, în
majoritatea cazurilor, la baza sustragerii stă motivul de cupiditate.
Dar nu pot fi excluse cu totul şi alte motive. Dacă făptuitorul
acţionează din imbolduri „altruiste”, însă totodată urmăreşte înavu-
ţirea unor terţe persoane, atunci, în prezenţa celorlalte condiţii
necesare, fapta constituie sustragere”.5 Şi I.O. Gruntov consem-
nează: „În cazul infracţiunilor săvârşite prin sustragere, asocierea
motivului de cupiditate cu scopul de cupiditate este tipică, însă nu
indispensabilă. Mai ales în cazul sustragerii săvârşite în participa-
ţie, motivele pot fi de altă natură (de exemplu, teama unuia dintre
participanţi, sentimentul de solidaritate cu alţi participanţi etc.)”. 6

1
Пинаев А.А. Мотив и цель при хищении социалистического имущества //
Проблемы социалистической законности на современном этапе развития
советского государства. – Москва, 1968, p.192-193.
2
Скляров С.В. Вина и мотивы преступного поведения. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2004, p.252.
3
Харазишвили Б.В. Вопросы мотива поведения преступника в советском праве.
– Тбилиси, 1963, p.74.
4
Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru tâlhărie. – Chişinău: Tipografia Centrală,
2006, p.135.
5
Щепельков В. Соотношение мотива и цели преступления // Законность, 2001,
nr.4, p.39-40.
6
Научно-практический комментарий к Уголовному кодексу Республики Бела-
русь / Под общ. ред. А.В. Баркова, В.М. Хомича. – Минск: ГИУСТ БГУ, 2007,

– 226 –
Considerăm argumentată această din urmă poziţie. La calificarea
escrocheriei şi a altor infracţiuni săvârşite prin sustragere trebuie să
conteze că victimei i s-a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv. Că
făptuitorul i-a luat ilegal şi gratuit bunurile, lipsind-o de posibili-
tatea de a le poseda, folosi şi dispune. De ce anume a fost ghidat
făptuitorul să comită o astfel de faptă, nu trebuie să aibă nici o
relevanţă. Eventual, asemenea nuanţe pot fi luate în consideraţie la
individualizarea pedepsei.
Probabil, diferenţa de opinii privind caracterul obligatoriu al
motivului de cupiditate are la bază înţelegerea disonantă a noţiunii
de cupiditate. De exemplu, unii autori leagă cupiditatea doar cu
faptele imorale sau ilegale.1 Dimpotrivă, G.S. Feldştein consideră
că cupiditatea se poate manifesta şi în legătură cu acţiunile care nu
sunt în conflict cu etica şi dreptul.2
Literalmente, „cupiditate” înseamnă lăcomie mare de bani, sete
de câştig.3 Şi prin aceasta e spus totul. Dacă nu normele de drept,
atunci cel puţin normele etice vor fi încălcate cu ocazia manifestării
cupidităţii. Chiar şi atunci când la baza infracţiunii stă „altruismul”
gen Robin Hood sau Detocikin. Cei care imită asemenea personaje
iau ceea ce nu le aparţine şi distribuie altora. Deci, îşi arogă arbitrar
funcţia statului de asistenţă socială a reprezentanţilor păturii social-
mente vulnerabile a populaţiei. Oricum, victima suferă un prejudiciu
patrimonial efectiv. I se creează un gol în masa patrimonială. Iar
făptuitorul nu i-a cerut victimei consimţământul, dacă doreşte sau
nu să cotizeze în astfel de scopuri caritabile. Deşi făptuitorul are
posibilitatea să facă personal o asemenea cotizaţie. Adică, mani-

p.418.
1
Волков Б.С. Мотив и квалификация преступлений. – Казань, 1968, р.55; Дремова
Н.А. Мотив и цель в преступлениях несовершеннолетних: Диссертация на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 1972, p.215.
2
Фельдштейн Г.С. Уголовное право и психология. Роль мотива в уголовном
праве // Право и жизнь, 1925, nr.6, p.61.
3
Dicţionarul explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Seche.
– Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, p.250.

– 227 –
festându-şi altruismul veritabil, fără a intra în conflict cu normele
etice şi juridice.
Din cele menţionate rezultă că principalele trăsături ale motivu-
lui de cupiditate, care poate sta la baza săvârşirii infracţiunii de
escrocherie, sunt: 1) este legat de aplicarea unor mijloace, metode,
procedee ilegale; 2) presupune satisfacerea nu neapărat a propriilor
aspiraţii materiale ale făptuitorului, dar şi a aspiraţiilor materiale
ale unor terţe persoane.
În funcţie de conţinutul concret, S.Prodan propune următoarea
clasificare a tipurilor motivului de cupiditate:
1) motivul de cupiditate nemijlocită (în înţelesul îngust, reieşind
din satisfacerea propriilor necesităţi materiale ale făptuitorului);
2) motivul de cupiditate care presupune nu înavuţirea făptuito-
rului, ci a unor terţe persoane;
3) motivul de cupiditate constând într-un alt fel de imbold josnic;
4) motivul de cupiditate la a cărui bază se află o cvasinecesi-
tate.1
Considerăm că, în oricare dintre aceste tipuri, motivul de cupi-
ditate se poate regăsi la baza infracţiunii de escrocherie. Reieşind
din specificul acestei infracţiuni, motivul de cupiditate, care se află
la baza escrocheriei, poate fi determinat de: necesitatea de a trăi
„pe picior mare”, de a consuma bunuri şi servicii de lux; nevoia de
a apărea în lumea mondenă cu o nouă imagine, de a se prezenta
într-o lumină favorabilă în faţa persoanelor care pot fi utile făptui-
torului în viitor; necesitatea de a soluţiona problemele materiale
dificile ale familiei sale; nevoia neprevăzută de bani; datoriile mari;
problemele financiare ale întreprinderii pe care o reprezintă făptui-
torul etc.
Indiferent de aceste detalii, oricând, noţiunea de motiv de cupi-
ditate va avea acelaşi înţeles: năzuinţa făptuitorului de a obţine

1
Prodan S. Latura subiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM //
Revista Naţională de Drept, 2007, nr.2, p.51-57.

– 228 –
foloase materiale pentru satisfacerea propriilor necesităţi sau a
necesităţilor unor persoane terţe.
Acum, devine mai clar care sunt inexactităţile admise de către
unii autori în încercarea de a examina raportul dintre motivul de
cupiditate şi scopul de cupiditate. În acest plan, R.B. Osokin men-
ţionează: „Există exemple de escrocherie, când nu este posibilă sta-
bilirea scopului de cupiditate. Nu sunt rare cazurile când scopul
săvârşirii escrocheriei este nu extragerea unui câştig material, dar
transmiterea bunurilor sustrase către alte persoane (din sentimentul de
gratitudine, de restabilire a „echităţii sociale”, de achitare a datoriei,
de ajutorare a celor nevoiaşi etc.). În asemenea situaţii, nu motivul de
cupiditate este cel care îl ghidează pe făptuitor. Iar scopul infracţiunii
nu este nici el de cupiditate”.1 La rândul său, S.V. Sklearov afirmă:
„După conţinut, motivele infracţiunii întotdeauna coincid cu scopul
pe care îl urmăreşte făptuitorul… De aceea, scopul de cupiditate
implică circumstanţa că făptuitorul acţionează din motiv de cupidi-
tate, adică pentru a-şi satisface necesităţile materiale… Dacă însă
făptuitorul urmăreşte să înavuţească alte persoane, aceasta demons-
trează lipsa scopului de cupiditate”. 2
Remarcăm că cei doi autori consideră determinant nu scopul de
cupiditate, dar motivul de cupiditate: dacă e prezent motivul de
cupiditate, e prezent şi scopul de cupiditate; dacă lipseşte motivul
de cupiditate, lipseşte şi scopul de cupiditate.
În ce ne priveşte, suntem de părere că determinant este scopul
de cupiditate. El exprimă concentrat esenţa oricărei infracţiuni
săvârşite prin sustragere: în dorinţa de a exercita facultăţile
economice – posesie, folosinţă, dispoziţie – făptuitorul ocupă locul
rezervat de lege victimei. Are dreptate S.Brînză când opinează:
nu urmăreşte scopul de cupiditate făptuitorul care nu doreşte să
1
Осокин Р.Б. Уголовно-правовой анализ субъективных признаков мошенниче-
ства // Научные труды Российской академии юридических наук. Вып. 3. Том 2.
– Москва: Юрист, 2003, p.574-580.
2
Скляров С.В. Вина и мотивы преступного поведения, p.254.

– 229 –
treacă bunurile victimei în stăpânirea lui definitivă. 1 De asemenea,
V.A. Vladimirov şi Iu.I. Leapunov consideră că tocmai tendinţa
făptuitorului de a deveni „proprietarul” bunurilor sustrase reprezintă
scopul de cupiditate în cazul sustragerii. 2
Pornind de la această idee, vom consemna că, după N.Lopaşenko
şi V.Gladilin, din necesitatea unei mai bune diferenţieri a răspun-
derii pentru unele infracţiuni patrimoniale, se impune disocierea
scopului de cupiditate faţă de scopul de folosinţă temporară. 3 Suntem
de acord cu această aserţiune: dacă făptuitorul are în vedere resti-
tuirea ulterioară a bunurilor victimei, aceasta din urmă reintră – după
o perioadă nesemnificativă sau strict determinată – în exercitarea
funcţiilor economice asupra bunurilor. Chiar dacă victima suferă un
prejudiciu, acesta nu se compară cu cel care presupune lipsirea
pentru totdeauna a victimei de putinţa de a-şi exercita drepturile
asupra bunurilor.
Tocmai din necesitatea de diferenţiere a răspunderii penale, în
cazul infracţiunilor prevăzute la art.192 1 „Răpirea mijlocului de
transport”, art.1922 „Răpirea mijlocului de transport cu tracţiune
animală, precum şi a animalelor de tracţiune”, art.238 „Dobândirea
creditului prin înşelăciune” etc. din Codul penal, scopul este cel de
folosinţă temporară. Anume datorită acestui aspect, în pct.2 al Hotă-
rârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28.06.2004, se arată: „Nu formează componenţa de sustragere
faptele ilegale care sunt îndreptate nu spre însuşirea, ci spre folo-
sinţa temporară a bunurilor. Folosinţa temporară a bunurilor o va
aprecia instanţa ţinând seama că făptuitorul nu urmăreşte scopul de
1
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău:
Cartier, 2005, p.246.
2
Владимиров В.А., Ляпунов Ю.И. Ответственность за корыстные посягатель-
ства на социалистическую собственность. – Москва: Юридическая литература,
1986, p.52-53.
3
Лопашенко Н., Гладилин В. Уголовная ответственность за временное позаимс-
твование чужого имущества // Уголовное право, 2003, nr.4, p.42-44.

– 230 –
cupiditate, deoarece nu doreşte să treacă bunurile în stăpânirea lui
definitivă”.1
Tocmai despre necesitatea luării în consideraţie, la calificarea
infracţiunii de răpire a mijlocului de transport, a scopului de folo-
sinţă temporară, nu a celui de cupiditate, vorbeşte A.V. Komarov. 2
La rândul său, B.V. Voljenkin consideră, just, că infracţiunea prevă-
zută la art.176 al Codului penal al Federaţiei Ruse (corespunde cu
art.238 CP RM) nu poate avea scopul de cupiditate; în caz contrar,
s-ar aplica una din normele referitoare la infracţiunile săvârşite prin
sustragere.3
În concluzie, nu va putea fi aplicat art.190 CP RM, dacă dobân-
direa ilicită a bunurilor altei persoane, prin înşelăciune sau abuz de
încredere, este săvârşită în scopul folosinţei temporare a acelor
bunuri, făptuitorul intenţionând restituirea lor ulterioară. O altă
concluzie este că scopul de cupiditate este un semn obligatoriu al
laturii subiective a infracţiunii de escrocherie. Datorită prezenţei lui
obligatorii în cadrul componenţei de escrocherie, este posibilă
delimitarea escrocheriei de infracţiunile specificate la art.192 1,
1922, 238 etc. din Codul penal.
E adevărat că scopul de cupiditate nu este expres nominalizat
nici în art.190 CP RM nici în alte norme privind infracţiunile
săvârşite prin sustragere. Însă, să nu uităm că toate aceste norme
sunt elemente ale unui sistem. De aceea, interpretând sistemic
prevederile art.190 CP RM, nu putem face abstracţie de existenţa
art.1921, 1922, 238 etc. din Codul penal. Tocmai existenţa în legea
penală a acestor norme este factorul care interzice aplicarea art.190
CP RM în acele cazuri în care făptuitorul urmăreşte scopul folosin-
1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.
2
Комаров А.В. Неправомерное завладение автомобилем или иным транспорт-
ным средством без цели хищения (угон): уголовно-правовые и криминологиче-
ские аспекты: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. – Москва, 2008, p.11.
3
Волженкин Б.В. Экономические преступления. – Санкт-Петербург: Юриди-
ческий центр Пресс, 1999, p.121.

– 231 –
ţei temporare. Şi factor care, implicit, confirmă că scopul de cupi-
ditate este un semn al laturii subiective, de care nu se poate dis-
pensa nici o infracţiune săvârşită prin sustragere.
În continuare, analizei va fi supusă o altă problemă legată de
scopul infracţiunii de escrocherie. Este vorba despre delimitarea
escrocheriei de încălcările normelor de drept civil. După cum se
exprimă cu drept cuvânt P.I. Iani, unii dintre cei abilitaţi cu apli-
carea legii penale au descoperit un temei având „forţa magică” de
încetare a procesului penal sau de neîncepere a acestuia, legat de
existenţa între făptuitor şi victimă a unor raporturi de drept civil. 1
Iată un asemenea exemplu: la 10.04.2006, ofiţerul de urmărire
penală prin raportul său a propus a nu începe urmărirea penală pe
faptul eschivării de la achitarea datoriei de către C.R. şi V.T., din
motiv că nu există elemente constitutive ale infracţiunii. În fapt, la
20.10.1994, Banca de Economii SA a acordat un credit în mărime
de 3000 lei lui C.R. În calitate de garanţie pentru rambursarea
creditului a servit cauţiunea lui V.T., autentificată notarial. Prin
hotărârea judecătorească din 18.08.1998, a fost satisfăcută acţiu-
nea reclamantului de a încasa de la debitor şi garant, în mod soli-
dar, suma de 3021 lei. Conform explicaţiilor oferite de C.O., coor-
donator la una din filialele Băncii de Economii SA, creditul a fost
obţinut de C.R. cu intenţia de a nu-l rambursa, întrucât nici după
adoptarea hotărârii judecătoreşti datoria nu a fost achitată. La
rândul său, C.R. a relatat că nu se eschivează de la achitarea
sumei datorate, însă la moment nu este în stare să-şi onoreze
obligaţiile. În concluzie, procurorul a confirmat raportul ofiţerului
de urmărire penală privind propunerea de a nu începe urmărirea
penală.2

1
Яни П.С. Экономические и служебные преступления. – Москва: Бизнес-школа
«Интел-Синтез», 1997, p.37-39.
2
Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 29.04.2006. Materialele nr.1503.
Procuratura sectorului Râşcani, mun.Chişinău.

– 232 –
Iată însă două contraexemple: la 11.04.2006, ofiţerul de urmă-
rire penală a propus a nu începe urmărirea penală în privinţa lui
A.L., din motivul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii. În
fapt, în iulie 2002, G.V. i-a transmis lui A.L. bani în sumă de 300
dolari americani şi copiile actelor necesare pentru perfectarea
paşaportului român. Însă, nu a primit pe parcursul timpului nici un
răspuns. În concluzie, procurorul dispune pornirea urmăririi penale
în privinţa lui A.L. în baza lit.c) alin.(2) art.190 CP RM; 1 • B.V. a
fost condamnat în baza alin.(2) art.195 CP RM. În fapt, în perioada
noiembrie 2003-aprilie 2006, sub diverse pretexte, B.V. a însuşit:
de la I.C. – 114000 lei; de la I.N. – 13000 lei; de la M.M. – 13000 lei;
de la A.I. – 2500 euro; de la V.B. – 1010 euro; de la S.B. – 8600 euro
şi 20000 lei; de la I.B. – 500 euro; de la G.B. – 500 euro; de la
M.R. – 20000 lei; de la C.M. – 30000 lei; de la E.Z. – 26000 lei; de
la G.G. – 9000 lei; de la A.C. – 1000 dolari SUA; de la A.A. –
42600 lei. După care, B.V. s-a eschivat să restituie datoriile. Sen-
tinţa instanţei de fond a fost atacată de către inculpatul B.V. şi avo-
catul acestuia, S.R., care au solicitat casarea sentinţei instanţei de
fond şi pronunţarea unei noi hotărâri, de achitare a inculpatului,
din motiv că faptele lui nu întrunesc elementele infracţiunii de
escrocherie, deoarece acesta nu a intenţionat să însuşească banii,
iar între el şi victime au existat relaţii de ordin civil. Judecând
recursurile în anulare, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a conchis
că acţiunile condamnatului B.V. au fost încadrate corect în
prevederile alin.(2) art.195 CP RM, ca însuşire în proporţii deose-
bit de mari.2
În baza cărui criteriu putem stabili dacă, în asemenea cazuri,
suntem în prezenţa infracţiunii de escrocherie sau a încălcării unor
norme de drept civil?
1
Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 29.04.2006. Materialele nr.1564.
Procuratura sectorului Râşcani, mun.Chişinău.
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 8.02.2010. Dosarul nr.4-1re-
226/10 // www.csj.md

– 233 –
Considerăm că criteriul este prezenţa sau lipsa scopului de cupi-
ditate la momentul asumării obligaţiilor. În această ordine de idei, în
pct.15 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”,
nr.23 din 28.06.2004, se explică: „Primirea bunurilor cu condiţia
îndeplinirii unui angajament poate fi calificată ca escrocherie doar în
cazul în care făptuitorul, încă în momentul intrării în stăpânire
asupra acestor bunuri, urmărea scopul sustragerii şi nu avea intenţia
să-şi execute angajamentul asumat. Alături de alte circumstanţe,
intenţia este demonstrată prin: situaţia financiară extrem de
neprielnică a persoanei, care îşi asumă angajamentul, la momentul
încheierii tranzacţiei; lipsa de fundamentare economică şi caracterul
nerealizabil al angajamentului asumat; lipsa unei activităţi aducă-
toare de beneficii, necesare onorării angajamentului; achitarea veni-
turilor către primii deponenţi din contul banilor depuşi de deponen-
ţii ulteriori; prezentarea, la încheierea tranzacţiei, a unor documente
false; încheierea tranzacţiei în numele unei persoane juridice ine-
xistente sau înregistrate pe numele unei persoane de care se folo-
seşte o altă persoană pentru a-şi atinge interesele etc.”. 1
Iată cum în practică se percepe sensul acestor explicaţii: „În
acest context se înscriu acţiunile condamnatului de schimbare a
sediului şi de plecare a lui peste hotarele Republicii Moldova, fără
înştiinţarea victimelor şi fără a anunţa locul aflării sale… Alături
de aceste acţiuni, intenţia condamnatului cu privire la sustragere...
este demonstrată prin lipsa de fundamentare juridică şi economică
a situaţiei condamnatului, caracterul irealizabil al angajamentului
asumat şi lipsa unei activităţi legale în domeniul respectiv… Con-
damnatul a prezentat vădit fals realitatea, imitând pe diverse căi
îndeplinirea unor promisiuni ce nu ţin de competenţa lui…”; 2
„D.I., acţionând prin înşelăciune şi abuz de încredere, ştiind că nu
1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.4-1re-22/2006 din 23.01.2006 //
Moldlex

– 234 –
poate presta servicii pentru care şi-a asumat răspunderea, l-a con-
vins pe C.E., directorul SRL „E.A.”, să semneze contractul, conform
căruia se prevedea că SRL „G.G.” va soluţiona, în termen de 30
de zile, problemele legate de omologarea actelor de identificare, în
numele SRL „E.A.” a dreptului de proprietate asupra unui teren de
pământ pentru construcţia unui bloc locativ”. 1
Analizând toate aceste exemple, putem constata că temeiul apli-
cării răspunderii penale pentru escrocherie apare în cazul imposibi-
lităţii apărării drepturilor subiective prin mijloacele justiţiei civile.
Avem în vedere caracterul accesoriu al mijloacelor justiţiei penale.
Cu alte cuvinte, atunci când este vorba de două subiecte ale unui
raport juridic, trebuie verificată înainte de toate ipoteza egalităţii
lor în drepturi. Şi numai dacă există indici care exced limitele în-
călcării normelor dreptului civil, numai atunci se justifică interven-
ţia legii penale.
După A.E. Jalinski, normele de drept civil se aplică în cazul
concurenţei lor cu normele de drept penal, dacă:
1) există posibilitatea restabilirii valorii lezate prin infracţiune,
pe calea acţiunilor benevole ale subiectului care a lezat valoarea,
ori pe calea acţiunii civile;
2) fapta a fost săvârşită în condiţiile unui risc întemeiat (de
exemplu, când prejudiciul este urmarea unei decizii economice
nereuşite, ori când s-a mizat pe obţinerea prea rapidă a unor bene-
ficii etc.).2
Sub incidenţa legii penale trebuie să intre doar acele încălcări
care demonstrează rea-voinţă, fraudă, malversaţiune din partea
făptuitorului. Asupra unor asemenea detalii nelipsite de importanţă
se indică, de exemplu, în art.326 al Codului penal al Olandei, care
stabileşte răspunderea pentru infracţiunea de înşelăciune: „…
1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.4-1re-5/2008 din 18.02.2008 //
Moldlex
2
Жалинский А.Э. О соотношении уголовного и гражданского права в сфере
экономики // Государство и право, 1999, nr.2, p.47-52.

– 235 –
arogându-şi un nume fals, sau printr-un subterfugiu subtil, sau cu
ajutorul unei uneltiri…”.1
Nu încape îndoială că – atunci când foloseşte documente false,
încheie tranzacţii în numele unei persoane juridice inexistente, îşi
arogă funcţii şi calităţi pe care în realitate nu le are etc. – făptui -
torul îşi demonstrează reaua-voinţă în raport cu victima. Nu mai
putem afirma, retrospectiv, că nu a fost în măsură să-şi execute obli-
gaţiile contractuale. Nu putem afirma că a fost de bună-credinţă, că
a fost în imposibilitatea de a găsi mijloace materiale pentru a-şi
îndeplini obligaţiile contractuale asumate. Deoarece făptuitorul a
recurs la procedee frauduloase în detrimentul victimei (care este
celălalt subiect la raportul juridic), el nu se mai poate prevala de
imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile contractuale faţă de vic-
timă. În context, C.Bîrsan menţionează că, în Raportul său explica-
tiv, Comitetul de redactare a Protocolului nr.4 la Convenţia euro-
peană a drepturilor omului a subliniat că măsurile privative de
libertate nu sunt interzise dacă debitorul acţionează cu rea-credinţă
sau cu intenţie frauduloasă.2

Analizând această idee, nu putem să nu ne aducem aminte de


concepţia pe care a propus-o încă A.F. Berner: dacă, la scadenţă,
bunurile nu sunt restituite, urmează a fi evaluate juridic următoa-
rele împrejurări:
1) dacă debitorul refuză fie restituirea bunurilor pe care le-a
primit, fie achitarea valorii acestora – invocând că bunurile nu i-au
fost în genere transmise (ceea ce nu corespunde realităţii) – apare
temeiul aplicării răspunderii penale;
2) dacă debitorul refuză fie restituirea bunurilor, fie achitarea
valorii acestora – fără însă a nega că i-au fost transmise aceste bunuri,
1
Уголовный кодекс Голландии / Под ред. Б.В. Волженкина. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2001, p.401.
2
Bîrsan C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol.I.
Drepturi şi libertăţi. – Bucureşti: ALL Beck, 2005, p.1106.

– 236 –
invocând imposibilitatea executării la moment a angajamentului
asumat – lipseşte temeiul aplicării răspunderii penale. 1
Aşadar, imixtiunea penalului în sfera privată, sferă bazată pe
principiul egalităţii părţilor, trebuie privită ca o ultimă măsură.
Dacă ambele părţi – debitorul şi creditorul – obţin profituri de pe
urma parteneriatului lor, rămânând proprietari asupra bunurilor sale
(sau una dintre părţi suferă prejudicii sub forma venitului ratat, fără
a pierde însă dreptul de proprietate), atunci raporturile dintre cele
două părţi trebuie să rămână în continuare pe tărâmul dreptului
civil. Dacă însă una dintre părţi, asumându-şi angajamente, nu are
posibilitate şi nici dorinţă să le execute (în prealabil fiindu-i trans-
mise bunuri de cealaltă parte, care astfel îşi pierde dreptul de pro-
prietate asupra lor), este foarte probabilă necesitatea intervenţiei
legii penale. Astfel, în esenţă, delimitarea escrocheriei de încălca-
rea normelor de drept civil trebuie făcută luând în consideraţie
două aspecte de maximă importanţă:
1) atitudinea făptuitorului faţă de faptul transmiterii lui a bunu-
rilor;
2) prezenţa disponibilităţii efective a făptuitorului de a-şi exe-
cuta angajamentele.
Aceste două aspecte sunt puse la baza circumstanţelor care
trebuie cercetate în vederea constatării lipsei sau prezenţei scopului
de cupiditate, circumstanţe enumerate la pct.15 al Hotărârii Plenu-
lui Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004.
Desigur, se poate reproşa că lista acestor circumstanţe este exem-
plificativă. Sau că e sumară. Că există şi alte circumstanţe. Că este
greu aplicabilă în situaţia când făptuitorul nu neagă că victima

1
Бернер А.Ф. Учебник уголовного права. Части Общая и Особенная (с приме-
чаниями, приложениями и дополнениями по истории русского права и законо-
дательству положительному). – Санкт-Петербург: Типография Н. Тиблена и
компания, 1865, p.318.

– 237 –
i-a transmis bunurile, dar nici nu este realmente disponibil să-şi
onoreze obligaţiunile.
În astfel de cazuri, nu ne rămâne decât să sugerăm cercetarea
altor circumstanţe, nu mai puţin importante:
1) maniera de comportament pe care făptuitorul a manifestat-o
după ce i-au fost transmise bunurile (de exemplu, cheltuie imediat
banii care erau prevăzuţi pentru procurarea unor bunuri destinate
victimei);
2) acceptarea de către făptuitor de a-i fi transmise bunurile pe
care cu bună-ştiinţă nu le va putea valorifica (de exemplu, pentru
că-i lipsesc cunoştinţele şi aptitudinile necesare);
3) realizarea unor acţiuni care demonstrează nedorinţa făptuito-
rului de a-şi executa angajamentele (de exemplu, transferul banilor
transmişi de către victimă pe un cont deschis pe numele unei alte
persoane decât făptuitorul);
4) sistematicitatea cu care făptuitorul îşi asumă obligaţii pe care
ulterior afirmă că nu este în stare să le execute etc.
Desigur, pot exista şi alte circumstanţe. De exemplu, într-o speţă,
indisponibilitatea efectivă a făptuitorului de a-şi executa angaja-
mentele e atestată astfel: „Intenţia menţionată (se are în vedere de
fapt scopul de cupiditate – n.a.) este dovedită şi prin înstrăinarea
de către el (adică, făptuitorul – n.a.) feciorului său a bunurilor
imobile ce le avea, pentru a crea astfel imposibilitatea de urmărire a
acestor bunuri în caz de încasare de la el prin judecată a sumelor de
bani primite de la părţile vătămate”. 1 Astfel că, de la caz la caz,
pot varia numărul şi conţinutul circumstanţelor a căror cercetare ne
poate ajuta în vederea constatării lipsei sau prezenţei scopului de
cupiditate.
În final, după ce am supus analizei semnele secundare ale latu-
rii subiective a infracţiunii de escrocherie, venim cu următoarele
concluzii:
1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 7.07.2009. Dosarul
nr.1ra-305/09. www.csj.md

– 238 –
1) la baza infracţiunii de escrocherie se poate afla nu doar
motivul de cupiditate, dar şi un motiv de altă natură (teamă, solida-
ritate etc.);
2) nu motivul de cupiditate, dar scopul de cupiditate este sem-
nul obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii de escrocherie;
3) nu poate fi aplicat art.190 CP RM în cazul în care făptuitorul
urmăreşte scopul folosinţei temporare;
4) în esenţă, delimitarea escrocheriei de încălcarea normelor de
drept civil (când nu sunt executate obligaţii) trebuie făcută luând în
consideraţie: atitudinea făptuitorului faţă de transmiterea lui a bunu-
rilor; prezenţa disponibilităţii efective a făptuitorului de a-şi executa
angajamentele;
5) nu poate invocată imposibilitatea făptuitorului de a găsi
mijloace materiale pentru a-şi îndeplini obligaţiunile asumate – ca
temei de a nu-i fi aplicată răspunderea penală – dacă a manifestat
rea-voinţă sau intenţie frauduloasă faţă de obligaţiunile asumate în
raport cu victima.

– 239 –
3.4. Subiectul infracţiunii de escrocherie

După cum reiese din art.21 CP RM, subiectul infracţiunii de


escrocherie este persoana fizică responsabilă care la momentul
săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani. Astfel, subiectul
acestei infracţiuni trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să aibă calitatea de persoană fizică;
2) să fie responsabilă;
3) să fi atins vârsta de 16 ani (în cazul infracţiunii prevăzute la
alin.(1) art.190 CP RM) sau de 14 ani (în cazul infracţiunii
prevăzute la alin.(2) sau (3) art.190 CP RM).
În primul rând, subiectul escrocheriei trebuie să aibă calitatea
de persoană fizică. De ce nu şi calitatea de persoană juridică?
Deoarece, în conformitate cu alin.(4) art.21 CP RM, persoanele
juridice (cu excepţia autorităţilor publice) răspund penal pentru
infracţiunile, a căror săvârşire implică sancţiunea pentru persoanele
juridice prevăzută în Partea Specială a Codului penal. Este adevărat
că pentru faptele incriminate la alin.(1) şi (2) art.190 CP RM, ca
sancţiune este specificată amenda. Însă, în alin.(4) art.64 CP RM se
stabileşte că mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabi-
leşte în limitele de la 500 la 10000 unităţi convenţionale. Amenda,
prevăzută în sancţiunea de la alin.(1) art.190 CP RM, nici nu se
înscrie în aceste limite. Cea prevăzută la alin.(2) art.190 CP RM se
înscrie, însă considerăm că nu are cum să fie aplicată unei persoane
juridice. Aceasta întrucât alin.(2) art.190 CP RM prevede răspunde-
rea pentru escrocheria săvârşită de un grup criminal organizat sau
de o organizaţie criminală.
În acest fel, dacă cel care comite escrocheria reprezintă o per-
soană juridică, conduce o persoană juridică sau activează în alt
mod în cadrul acesteia – va suporta răspunderea penală numai el.
Nu şi persoana juridică respectivă.
De notat, că, în corespundere cu art.105 (coroborat cu art.17)
din Codul contravenţional, nici în cazul sustragerii în proporţii mici

– 240 –
din avutul proprietarului prin escrocherie persoana juridică nu poate
fi subiect al contravenţiei administrative.
Escrocheria nu poate fi săvârşită de o persoană juridică. Însă,
escrocheria poate fi săvârşită cu ajutorul unei persoane juridice.
Despre aceasta ne vorbesc unii autori: „Persoana juridică se utili-
zează des pentru comiterea escrocheriei în sfera creditar-financiară.
Dar în asemenea cazuri evoluează nu ca subiect al infracţiunii, dar
ca mijloc de săvârşire a infracţiunii. Pe contul bancar al persoanei
juridice se depun mijloacele băneşti sustrase, imitându-se derularea
operaţiunilor financiare cu partenerii de afaceri”; 1 „Persoana juri-
dică poate fi folosită de făptuitor ca mijloc de săvârşire a infrac-
ţiunii, în vederea atingerii scopului infracţional. Aşa cum un ucigaş
foloseşte cuţitul, iar un efractor – şperaclul, aşa escrocul financiar
utilizează o persoană juridică pentru săvârşirea infracţiunii”. 2
Considerăm întemeiate aceste puncte de vedere. Ele depăşesc
întrucâtva perceperea stereotipică a noţiunii de mijloc de săvârşire
a infracţiunii: lucru, obiect corporal. Însă nu vin în contradicţie cu
esenţa juridică a noţiunii date. În acest plan, A.Reşetnicov înţelege
prin „mijloc de săvârşire a infracţiunii” entitatea, substanţa sau feno-
menul, ale cărui calităţi sunt utilizate de către făptuitor pentru săvâr-
şirea infracţiunii. Totodată, autorul accentuează că noţiunea „mijloc
de săvârşire a infracţiunii” urmează a fi deosebită de noţiunea
„instrument de săvârşire a infracţiunii”: „… prin „instrument de
săvârşire a infracţiunii” înţelegem entitatea materială (sublinierea
ne aparţine – n.a.), aplicată nemijlocit pentru realizarea influenţării
infracţionale, care reduce volumul de efort fizic sau care ajută la
concentrarea forţei …”.3

1
Мерзогитова Ю.А. Ответственность за мошенничество в сфере финансово-
кредитных отношений (уголовно-правовой и криминологический аспекты): Дис-
сертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва,
1998, p.125.
2
Курицина Е. Юридическое лицо как орудие преступления // Российская юсти-
ция, 2001, nr.2, p.22-24.

– 241 –
Aşadar, mijlocul de săvârşire a infracţiunii poate fi o entitate nu
neapărat materială. Poate fi chiar o entitate de talia şi complexitatea
persoanei juridice.
De asemenea, mai corect este să afirmăm că subiectul escroche-
riei se foloseşte nu de persoana juridică ca atare, ci de calităţile pe
care i le pune la dispoziţie persoana juridică. Tocmai de aceea,
respectând precizia, trebuie de menţionat că persoana juridică are
calitatea de mijloc de săvârşire a infracţiunii de escrocherie. Pe
când cuţitul sau şperaclul sunt instrumente de săvârşire a omorului
sau, respectiv, a sustragerii pe calea pătrunderii.
În care ipoteze persoana juridică apare ca mijloc de săvârşire a
infracţiunii de escrocherie? Considerăm important răspunsul la
această întrebare, în vederea delimitării corecte a infracţiunii de
escrocherie de infracţiunea de pseudoactivitate de întreprinză-
tor (art.242 CP RM).
În conformitate cu art.242 CP RM, pseudoactivitatea de întrep-
rinzător este crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura acti-
vitatea de întreprinzător sau bancară, pentru acoperirea genurilor
activităţii de întreprinzător ilicite, dacă aceasta a cauzat daune în
proporţii mari.
Care trebuie să fie calificarea, în cazul în care scopul creării
pseudoîntreprinderii se exprimă în sustragerea bunurilor (de exemplu,
sustragerea creditelor)? Asemenea situaţie e posibilă când între-
prinderea este creată cu respectarea formalităţilor privind înregis-
trarea de stat, obţinerea licenţei, obţinerea codului fiscal etc. Însă,
scopul făptuitorilor este nu de a desfăşura activitatea declarată în
documentele de constituire. Scopul este de a sustrage bunurile altor
persoane. După care intenţia făptuitorului este de a-şi schimba loca-
lizarea, dacă nu chiar de a migra în afara Republicii Moldova,
pentru a se ascunde de creditori. În astfel de cazuri, în documentele
3
Reşetnicov A. Disocierea mijlocului de săvârşire a infracţiunii de obiectul material
al infracţiunii: conotaţii teoretice şi practice // Revista ştiinţifică a USM „Studia Uni-
versitatis”. Seria „Ştiinţe sociale, 2008, nr.4, p.160-163.

– 242 –
de constituire se introduc informaţii false cu privire la fondatori,
sediul întreprinderii. Ca să nu mai vorbim de datele false privind
genul de activitate pentru care s-a creat întreprinderea.
După Iu. Kraveţ, pseudoactivitatea de întreprinzător este în ma-
joritatea cazurilor o varietate specifică a escrocheriei. 1 Mai explicit
este V. Limonov, care consideră că, atunci când scopul infracţiunii
de pseudoactivitate de întreprinzător constă în sustragerea bunuri-
lor, trebuie aplicată numai norma cu privire la escrocherie. 2
În acelaşi timp, un punct de vedere opus îl exprimă alţi autori:
pseudoactivitatea de întreprinzător rămâne în afara cadrului infrac-
ţiunii de escrocherie, iar sustragerea bunurilor altei persoane depă-
şeşte cadrul pseudoactivităţii de întreprinzător. De aceea, se impune
soluţia concursului de infracţiuni, atunci când pseudoactivitatea de
întreprinzător are scopul sustragerii bunurilor. 3
Considerăm că această din urmă opinie nu este suficient argu-
mentată: pseudoactivitatea de întreprinzător este o modalitate a
înşelăciunii. În condiţiile descrise în art.242 CP RM, această înşelă-
ciune constituie o infracţiune distinctă. Nu însă şi în cazul în care
scopul este sustragerea bunurilor. Pentru că în acest caz apare o
condiţie suplimentară, care face ca acţiunea adiacentă de înşelăciune
să se asocieze cu acţiunea principală de sustragere, având la bază o
intenţie unică complexă. Astfel că pseudoactivitatea de întreprinzător
îşi pierde individualitatea. Nu mai este decât o modalitate faptică a
înşelăciunii, în contextul infracţiunii de escrocherie.
În concluzie, dacă scopul pseudoactivităţii de întreprinzător
constă în sustragerea bunurilor (de exemplu, sustragerea credite-
1
Кравец Ю. Отграничение лжепредпринимательства от мошенничества // Уго-
ловное право, 2003, nr.3, p.36-38.
2
Лимонов В. Отграничение мошенничества от смежных составов // Законность,
1998, nr.3, p.40-41.
3
Лопашенко Н.А. Преступления в сфере экономической деятельности: понятие,
система, проблемы квалификации и назначения наказания. – Саратов, 1992, p.244-
245; Котин В. Ответственность за лжепредпринимательство // Законность,
1997, nr.6, p.16-17.

– 243 –
lor), atunci se va aplica numai art.190 CP RM. În cazul în care
acest scop nu se realizează, calificarea se va face în baza art.27 şi
190 CP RM. Reieşind din prevederile art.118 CP RM, nu va fi
necesară calificarea conform art.242 CP RM.
În altă ordine de idei, dacă ne referim la următoarea condiţie pe
care trebuie s-o îndeplinească subiectul infracţiunii de escrocherie,
consemnăm că trebuie să fie o persoană responsabilă. În acord cu
pct.4) alin.(1) art.255 al Codului de procedură penală al Republicii
Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003,1
dacă persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de ires-
ponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrân-
gere cu caracter medical, are loc încetarea urmăririi penale.
În afară de capacitatea de a conştientiza cele săvârşite, de a
înţelege conţinutul faptei sale şi de a prevedea urmările prejudicia-
bile, făptuitorul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi dirija acţiunile.
Legea penală defineşte, în art.23, noţiunea de iresponsabilitate cu
ajutorul a două criterii: medical şi juridic. Criteriul medical este cel
care caracterizează prezenţa la făptuitor a unei boli psihice cronice,
a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice (nu şi a
unei tulburări psihice care, potrivit art.23 1 CP RM, are ca efect res-
ponsabilitatea redusă a făptuitorului). La rândul său, criteriul juridic
al iresponsabilităţii vizează două aspecte: 1) aspectul intelectual,
exprimat în aceea că făptuitorul nu poate să-şi dea seama de acţiu-
nile sau inacţiunile sale; 2) aspectul volitiv, constând în aceea că
făptuitorul nu poate să-şi dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale.

Cât priveşte infracţiunea de escrocherie, este greu de imaginat că


ar putea fi prezent criteriul juridic al iresponsabilităţii, caracterizând
făptuitorul (nu subiectul). După cum remarcă, just, G.N. Borzenkov,
aceasta se explică prin faptul că persoana care realizează înşelăciu-
nea sau abuzul de încredere trebuie să aibă un nivel destul de înalt

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110.

– 244 –
de dezvoltare a intelectului, şi să fie capabilă de o activitate având
un scop bine conturat.1 Într-adevăr, specificul infracţiunii de escro-
cherie o distanţează într-o anumită măsură de alte infracţiuni săvâr-
şite prin sustragere, presupunând metode şi mijloace relativ accesi-
bile, uneori chiar şi rudimentare. Solicitând la maxim potenţialul
intelectual al făptuitorului, fapta de escrocherie este greu de ima-
ginat să fie săvârşită de o persoană care nu şi-ar da seama sau nu ar
putea dirija acţiunile ori inacţiunile sale.
Iată cum descrie portretul psihologic al subiectului escrocheriei
O.V. Kravcenko: „Pe escroci îi face asemănători câteva calităţi de
bază: utilizarea pe larg a metodelor de influenţare psihologică asupra
victimelor; apelarea la contribuţia unor persoane cu rol de iniţiatori
care „întâmplător” apar la locul săvârşirii infracţiunii; recurgerea la
participaţie ca mod frecvent de comitere a escrocheriei, când rolul
fiecăruia dintre participanţi este minuţios regizat; posedarea tehni-
cilor de convingere a victimei ca ea să-i transmită făptuitorului ca
şi cum benevol bunurile sale etc.”. 2 De asemenea, E.Jarikov scoate
în evidenţă astfel de calităţi ale escrocului, ca: intelectul combina-
toriu, care permite dirijarea conduitei victimei în funcţie de reacţiile
acesteia; atractivitatea imaginii făptuitorului pentru alte persoane,
privite ca potenţiale victime; empatia, privită drept capacitate de a
simţi, gândi şi dori aşa cum o fac persoanele cărora li s-a rezervat
rolul de victime; sentimentul de superioritate, de dominaţie în orice
situaţie, care permite afişarea unei atitudini ferme în raport cu alte per-
soane; aptitudinea de a eluda cu iscusinţă prevederile normative etc.3
Astfel de calităţi sunt esenţiale pentru a se putea desfăşura acti-
vitatea infracţională de escrocherie. Mai mult, făptuitorul trebuie în
permanenţă să-şi perfecţioneze procedeele infracţionale, răspun-

1
Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации).
– Москва: Юридическая литература, 1971, p.26.
2
Кравченко О.В. Психологiчнi особливостi шахрайства: Автореферат дiсертацiï
на здобуття наукового ступеня кандидата психологiчних наук. – Харкiв, 2005, p.9.
3
Жариков Е. Мошенничество в бизнесе // Управление персоналом, 2000, nr.3, p.40.

– 245 –
zând cu promptitudine restructurării continue a realităţilor sociale,
anticipând reacţiile posibile ale potenţialelor victime şi ale organe-
lor de drept. Anume în sfera intelectiv-volitivă a subiectului escro-
cheriei se realizează „procesul de căutare a şperaclului pentru uşa
care se deschide spre sufletul şi portofelul victimei”. 1
În fine, ce de-a treia condiţie obligatorie pentru a putea fi
considerat făptuitorul subiect al infracţiunii de escrocherie, este
vârsta minimă a răspunderii penale de 16 ani sau de 14 ani, în
funcţie de lipsa sau prezenţa circumstanţelor agravante.
În conformitate cu pct.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme
de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind
minorii”, nr.39 din 22.11.2004, instanţa de judecată este obligată să
constate exact vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii). Se consi-
deră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci
începând cu ziua următoare acesteia. La constatarea vârstei de către
expertiza medico-legală, ziua naşterii inculpatului urmează să fie
considerată ultima zi a acelui an, care este stabilit de experţi, iar în
cazul constatării vârstei printr-un număr minimal de ani, instanţa de
judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane,
presupusă de expertiză.2
Importanţa stabilirii exacte a vârstei făptuitorului rezultă şi din
pct.3) alin.(1) art.285 al Codului de procedură penală, conform
căruia, dacă persoana nu a atins vârsta la care poate fi trasă la
răspunderea penală, are loc încetarea urmăririi penale.
De ce limita minimă a răspunderii penale pentru escrocherie a
fost fixată de legiuitor la 16 ani (în cazul infracţiunii prevăzute la
alin.(1) art.190 CP RM) sau la 14 ani (în cazul infracţiunii prevă-
zute la alin.(2) sau (3) art.190 CP RM)?

1
Осокин Р.Б. Уголовно-правовой анализ субъективных признаков мошенниче-
ства // Научные труды Российской академии юридических наук. Вып.3. Том 2.
– Москва: Юрист, 2003, p.574-580.
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2005, nr.7, p.6-8.

– 246 –
În opinia lui N.S. Leikina, stabilind limita de vârstă a răspun-
derii penale, legiuitorul reiese din următoarele considerente: anali-
zează infracţiunile care sunt comise de adolescenţi, ia în calcul par-
ticularităţile dezvoltării acestora şi evaluează capacitatea adoles-
cenţilor de a înţelege pericolul social al celor săvârşite. 1 La fel, S.A.
Markunţov susţine: „Este aproape aceeaşi conştientizarea pericolului
social şi conştientizarea ilegalităţii penale a faptelor cunoscute de-a
lungul istoriei (omorului, furtului, jafului etc.). Această
conştientizare se realizează în procesul socializării, al deprinderii
experienţei de viaţă, al parcurgerii studiilor, al lecturării şi vizionă-
rii de filme etc.”.2
Reiese că, până la atingerea unui anume nivel de dezvoltare,
persoana nu este suficient de dezvoltată în plan intelectual, nu este
capabilă să înţeleagă întotdeauna semnificaţia socială a faptelor
sale, să le estimeze critic. Deci, şi să poarte răspundere pentru ele.
Pentru infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.190 CP RM legiui-
torul a fixat vârsta de 16 ani ca limită minimă a vârstei răspunderii
penale. Aceasta denotă că gradul de pericol social al acestei infrac-
ţiuni este la acelaşi nivel cu cel al infracţiunilor prevăzute la art.191
şi alin.(1) art.192 CP RM. Totodată, gradul de pericol social al
infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.190 CP RM este mai redus în
comparaţie cu al celorlalte infracţiuni săvârşite prin sustragere.
Pentru acestea limita de vârstă a subiectului infracţiunii este de 14 ani.
Raţiunea unei asemenea diferenţieri se exprimă în natura juridică
diferită a infracţiunilor care presupun variate expresii ale lui modus
operandis. Luând în consideraţie şi calităţile pe care trebuie să le
posede un escroc caracterizate de noi mai sus, nu ar fi rezonabil de

1
Лейкина Н.С. Личность преступника и уголовная ответственность. – Ленинград:
Издательство Ленинградского университета, 1968, p.44.
2
Маркунцов С.А. Осознание уголовно-правовых запретов в структуре уголовной
ответственности несовершеннолетних / Под ред. А.Э. Жалинского. – Москва:
Юриспруденция, 2007, p.17.

– 247 –
a stabili vârsta minimă de 14 ani pentru subiectul infracţiunii speci-
ficate la alin.(1) art.190 CP RM.
Se justifică stabilirea vârstei minime de 14 ani pentru subiectul
infracţiunii prevăzute la alin.(2) sau (3) art.190 CP RM. Cu o sin-
gură excepţie: ipoteza specificată la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM,
vizând escrocheria săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu. Răs-
punderea pentru escrocheria săvârşită în această circumstanţă trebuie
prevăzută într-un alineat distinct, aparte de răspunderea pentru
escrocheria comisă în circumstanţele prevăzute la lit.b) şi c) alin.(2)
art.190 CP RM. Or, este o vădită disonanţă între esenţa juridică
a agravantei de la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM şi această limită de
14 ani (şi nu de 16 ani, cum ar fi trebuit să fie) pentru subiectul
infracţiunii. De aceea, venim cu propunerea ca răspunderea pentru
escrocheria săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu să fie stabilită
într-un alineat aparte al art.190 CP RM – alineatul (1 1). În acest fel,
excepţia de la alin.(2) art.21 CP RM nu s-ar mai referi şi la
escrocheria comisă în prezenţa agravantei în cauză.
O situaţie ciudată este cea privind limita de vârstă pentru in-
fracţiunile prevăzute la alin.(2) şi (5) art.190 CP RM. Legiuitorul
a uitat să se refere la aceste infracţiuni în art.21 CP RM. Nu a ope-
rat modificările necesare, păstrând informaţia cu privire la art.195
CP RM, care este deja abrogat. Profitând de neatenţia legiuitorului,
considerăm că toate îndoielile trebuie interpretate în folosul făptui-
torului. Până la o eventuală menţionare expresă a infracţiunilor pre-
văzute la alin.(4) şi (5) art.190 CP RM în textul din alin.(2) art.21
CP RM, nu există nici un temei de a aplica răspunderea pentru
aceste infracţiuni faţă de persoanele care au vârsta între 14 şi
16 ani.
În altă ordine de idei, lipsa de logică se observă şi sub alte aspecte
legate de subiectul infracţiunii de escrocherie. Aspecte privind gra-
vitatea comparativă a pedepselor indicate în sancţiunile unor norme
penale. De exemplu, V.T. Şcepelkov sesizează o asemenea problemă,
comparând sancţiunile din normele cu privire la escrocherie şi înşe-

– 248 –
larea clienţilor.1 O asemenea problemă o atestăm şi în legea penală
autohtonă: pedepsele stabilite în sancţiunile de la art.255 CP RM
sunt de o gravitate mai redusă decât cele de la art.190 CP RM.
Aceasta deşi ar trebui să fie invers: înşelarea clienţilor este în fond
o escrocherie săvârşită în prezenţa unor condiţii specifice. Numai
că, în plus, înşelarea clienţilor presupune un subiect special al
infracţiunii. Şi, de asemenea, presupune nu un oarecare prejudiciu
patrimonial efectiv, dar unul cifrat la proporţii mari.
De ce atunci legiuitorul nu face o diferenţiere adecvată între
infracţiunile prevăzute la art.190 şi 255 CP RM, în planul stabilirii
cuantumului regimului sancţionator? În acest sens, are dreptate
T.A. Lesnievski-Kostareva când afirmă că legea penală trebuie să
corespundă principiului echităţii: norma penală trebuie să reflecte
corespunderea exactă între gravitatea infracţiunii şi gravitatea pe-
depsei.2 Prin prisma acestei opinii, punem sub semnul întrebării
existenţa unei asemenea corespunderi în planul comparării regimului
sancţionator stabilit pentru escrocherie şi înşelarea clienţilor. Astfel,
în mod vădit, se încalcă principiul fixat la alin.(2) art.61 CP RM,
conform căruia pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale.
De notat că inadvertenţe similare există şi în cazul altor infrac-
ţiuni care presupun afinităţi cu escrocheria. În acelaşi timp, şi
aceste infracţiuni presupun condiţii în plus (inclusiv privind subiec-
tul infracţiunii), care fac să sporească pericolul social al acestor
infracţiuni în raport cu cel al escrocheriei. Ne referim în special la
infracţiunile prevăzute la art.214 1 şi 252 CP RM. În consecinţă,
recomandăm legiuitorului să intervină în toate aceste cazuri şi să
efectueze ajustările necesare, în concordanţă cu prevederea de la
alin.(2) art.61 CP RM.

1
Щепельков В.Ф. Субъект преступления: преодоление пробелов уголовного
закона // Журнал российского права, 2002, nr.2, p.60-65.
2
Лесниевски-Костарева Т.А. Дифференциация уголовной ответственности. Тео-
рия и законодательная практика. – Москва: Норма, 2000, p.68.

– 249 –
În urma examinării problemelor legate de subiectul infracţiunii
de escrocherie, formulăm concluziile următoare:
1) în cazul infracţiunii de escrocherie, persoana juridică nu
poate fi subiect al infracţiunii. În schimb, poate avea rolul de mij-
loc de săvârşire a infracţiunii;
2) dacă scopul pseudoactivităţii de întreprinzător este sustrage-
rea bunurilor, se aplică numai art.190 CP RM (cu sau fără referire
la art.27 CP RM). Nu este necesară invocarea suplimentară a
art.242 CP RM;
3) nu este justificată stabilirea limitei de 14 ani pentru vârsta
subiectului infracţiunii prevăzute la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM;
4) până la o eventuală menţionare expresă a infracţiunilor pre-
văzute la alin.(4) şi (5) art.190 CP RM în textul din alin.(2) art.21
CP RM, nu există nici un temei de a aplica răspunderea pentru
aceste infracţiuni faţă de persoanele care au vârstă între 14 şi 16 ani;
5) se impune o ajustare a sancţiunilor de la art.214 1, 252 şi 255
CP RM, astfel încât acestea să reflecte adecvat că infracţiunile
corespunzătoare sunt de o gravitate mai mare (inclusiv, datorită
calităţilor speciale ale subiecţilor lor) în raport cu infracţiunea
prevăzută la art.190 CP RM.

– 250 –
CAPITOLUL IV

ELEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE AGRAVANTE ALE


INFRACŢIUNII DE ESCROCHERIE

4.1. Săvârşirea escrocheriei de două sau


mai multe persoane
În conformitate cu lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, răspunderea
pentru escrocherie se agravează dacă e săvârşită de două sau mai
multe persoane. Iată o speţă care se referă la această circumstanţă
agravantă: în perioada 25.09.2004-18.11.2004, prin înţelegere prea-
labilă şi împărţind rolurile între ei, I.P., V.I., S.Gh. şi o persoană
neidentificată, prin înşelăciune, folosind recipise false, care se eli-
berau conducătorilor mijloacelor de transport pentru primirea
materialelor de construcţii din depozitul Î.I. „C.” din Ceadâr-
Lunga, inducându-l în eroare pe şeful depozitului, V.C., au primit
materiale de construcţie în valoare de 77100 lei. 1
În cazul dat, toţi cei care au luat parte la săvârşirea infracţiunii
posedă semnele subiectului infracţiunii. Deci, au calitatea de coautori.
Ipoteză care intră sub incidenţa art.44 CP RM: „Infracţiunea se
consideră săvârşită cu participaţie simplă, dacă la săvârşirea ei au
participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe
persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii”.
În context, are dreptate E.Visterniceanu când menţionează:
„Realizarea infracţiunii nemijlocit de către un singur autor în

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 8.04.2008. Dosarul
nr.1ra-456/08 // www.csj.md

– 251 –
cadrul participaţiei complexe nu poate fi recunoscută drept coau-
torat”.1 Deci, nu poate antrena nici aplicarea prevederii de la lit.b)
alin.(2) art.190 CP RM. Într-adevăr, în situaţia organizării, instigării,
complicităţii la infracţiunea de escrocherie, participanţii respectivi
contribuie la săvârşirea infracţiunii. Nu o săvârşesc. Aceasta rezultă
din dispoziţia art.42 CP RM. Iar prevederea de la lit.b) alin.(2)
art.190 CP RM cere ca cel puţin două persoane să săvârşească
infracţiunea de escrocherie. Nu una să săvârşească, iar alta (sau
altele) să contribuie la săvârşire.
În speţa reprodusă mai sus a existat şi înţelegere prealabilă între
coautori. Amintim că la alin.(2) art.122 CP RM din 1961 se stabilea
răspunderea pentru escrocheria săvârşită în urma unei înţelegeri
prealabile de către un grup de persoane. Este oare înţelegerea
prealabilă un factor de agravare a răspunderii penale în condiţiile
legii penale în vigoare? La această întrebare găsim răspunsul în
pct.25 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire
la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunuri-
lor”, nr.23 din 28.06.2004: „Sustragerea se consideră săvârşită de
două sau mai multe persoane atât în cazul în care la săvârşirea
sustragerii au participat în comun doi sau mai mulţi autori fără o
înţelegere prealabilă între ei, cât şi în cazul în care la săvârşirea
sustragerii au participat două sau mai multe persoane care s-au înţe-
les în prealabil despre săvârşirea comună a sustragerii. Existenţa
înţelegerii prealabile între coautori nu influenţează asupra calificării
sustragerii, săvârşite de două sau mai multe persoane, dar trebuie
luată în consideraţie la individualizarea pedepsei”. 2
Explicaţia în cauză poate fi ilustrată prin speţa următoare: V.A.
a fost condamnat, în baza alin.(2) art.195 CP RM, la 13 ani de
închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii de răspundere
şi de a exercita activitate de întreprinzător pe un termen de 5 ani,

1
Visterniceanu E. Tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane // Analele Ştiin-
ţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău, 2005, p.428-431.
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.

– 252 –
cu executarea pedepsei în penitenciar de tip închis. Exercitând
funcţia de director al întreprinderii „I.V.” şi urmărind scopul însu-
şirii avutului proprietarului prin înşelăciune şi abuz de încredere,
înţelegându-se în prealabil cu L.F., neavând dreptul de a desfăşura
careva activitate în sfera turismului sau de a angaja persoane în
câmpul muncii în afara Republicii Moldova, sub pretextul angajă-
rii la muncă peste hotare, în perioada lunilor aprilie-august 2002,
V.A. a însuşit de la R.N. 1000 dolari SUA, de la P.O. 1800 dolari
SUA, de la P.V. 1800 dolari SUA, de la C.V. 1900 dolari SUA, de la
D.G. 2000 dolari SUA. În total, a însuşit 8500 dolari SUA. 1
În literatura de specialitate se arată că, după felul participaţiei,
se face distincţie între participaţia spontană, la care contribuţia este
dată de participanţi în mod spontan, în timpul executării faptei, fără
o înţelegere prealabilă, şi participaţia preordinată, la care contribu-
ţia este dată în urma unei înţelegeri prealabile (concert fraudulos). 2
Considerăm că distincţia dintre participaţia spontană şi cea preordi-
nată trebuie avută în vedere la individualizarea pedepsei pentru
infracţiunea de escrocherie. Or, în acord cu alin.(2) art.76 CP RM,
nu este exhaustivă lista de circumstanţe atenuante contând pentru
gradarea pedepsei. De aceea, chiar dacă este redusă posibilitatea
atestării unei asemenea ipoteze, săvârşirea escrocheriei în participa-
ţie spontană trebuie să fie pedepsită mai atenuat decât săvârşirea
escrocheriei în participaţie preordinată.
Dintr-o altă perspectivă, la lit.c) alin.(1) art.77 CP RM se sta-
bileşte că săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie se
consideră circumstanţă agravantă la stabilirea pedepsei. În acelaşi
timp, la alin.(2) art.77 CP RM se menţionează că, dacă circumstan-
ţele menţionate la alin.(1) art.77 CP RM sunt prevăzute la articolele
corespunzătoare din Partea Specială a Codului penal în calitate de

1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 8.02.2010. Dosarul nr.4-1re-241/10 //
www.csj.md
2
Bulai C., Bulai B.N. Manual de drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: Universul
juridic, 2007, p.460.

– 253 –
semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi conco-
mitent considerate circumstanţe agravante.
Acum, pentru a respecta aceste reglementări, trebuie să răspun-
dem la o întrebare extrem de importantă: se prevede oare la lit.b)
alin.(2) art.190 CP RM răspunderea pentru escrocheria săvârşită în
participaţie?
Unii autori1 răspund afirmativ la această întrebare. Considerăm
totuşi mai fundamentată poziţia acelor autori care formulează un
răspuns negativ.2 Cu alte cuvinte, considerăm că circumstanţa agra-
vantă specificată la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM operează nu doar
în ipoteza de săvârşire a escrocheriei de către doi sau mai mulţi
coautori. Ea operează şi în alte două ipoteze:
1) escrocheria e săvârşită de către o persoană care întruneşte
semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu
întruneşte aceste semne;
2) escrocheria e săvârşită de către o persoană care întruneşte
semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care
nu întruneşte aceste semne.
Înţelegem că, luând în consideraţie specificul infracţiunii de
escrocherie, este mai redusă probabilitatea atestării în practică a ulti-
melor două ipoteze. Redusă, însă nu exclusă. Este util a reproduce
punctul de vedere al lui S.A. Markunţov, conform căruia, deseori,
1
Berliba V., Cojocaru R. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane –
semn circumstanţial cu multiple controverse în interpretarea şi încadrarea juridică //
Revista Naţională de Drept, 2008, nr.2, p.66-72.
2
Brînză S., Stati V. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane ca pre su-
pusă formă a participaţiei penale: demitizarea unei concepţii compromise // Revista
Naţională de Drept, 2008, nr.4, p.2-17; Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru
tâlhărie. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2007, p.152-157; Hadârcă I. Răspunderea
penală pentru infracţiunile săvârşite în sfera circulaţiei substanţelor narcotice, psiho-
trope, a analoagelor şi precursorilor acestora. – Chişinău: CEP USM, 2008, p.227-229;
Moscalciuc I. Problema stabilirii elementelor circumstanţiale agravante ale infracţiuni-
lor săvârşite în sfera consumului de produse şi servicii // Revista Naţională de Drept,
2007, nr.8, p.49-54; Stati V. Analiza răspunderii penale pentru infracţiunea de răpire
a mijlocului de transport (art.192 1 CP RM): aspecte teoretice şi practice (Partea II) //
Revista Institutului Naţional al Justiţiei, 2010, nr.1, p.41-56.

– 254 –
făptuitorii adulţi includ minori în grupul infracţional în vederea atin-
gerii unei rezultativităţi maxime a activităţii infracţionale (de exemplu,
prin atragerea victimei în situaţia comodă comiterii infracţiunii;
pentru a îndeplini rolul de „semnalizator” etc.). 1 Considerăm că la
persoanele care nu întrunesc semnele subiectului infracţiunii (în
principal, la minorii care nu au vârsta răspunderii penale) se rapor-
tează şi următoarea opinie aparţinând lui G.N. Borzenkov: „Conţi-
nutul înşelăciunii, realizate în cazul escrocheriei, îl constituie atât
circumstanţele care reprezintă temeiul transmiterii bunurilor, cât şi
circumstanţele cu rol secundar. Reprezentarea eronată cu privire la
ultimele o face pe victimă mai credulă, facilitând realizarea
escrocheriei. În cazul săvârşirii infracţiunii de un grup de persoane,
este posibilă o asemenea „specializare” când unele persoane doar
creează sau menţin reprezentarea eronată a victimei cu privire la
numitele circumstanţe cu rol secundar”. 2
Astfel, nu se exclude cu totul participarea la săvârşirea infrac-
ţiunii de escrocherie a celor care nu întrunesc semnele subiectului
infracţiunii. Să nu uităm că escrocheria este o infracţiune complexă.
De aceea, ne alăturăm opiniei lui D.P. Alioşin care susţine că, chiar
dacă persoana execută parţial fapta prejudiciabilă din cadrul infrac-
ţiunii complexe, este suficient să-i fie incriminată agravanta „de
două sau mai multe persoane”.3 Presupunând frecvent repartizarea
rolurilor (cum, de altfel, s-a putut vedea şi din speţele prezentate
mai sus), escrocheria săvârşită de două sau mai multe persoane poate
presupune includerea în activitatea infracţională, cu rol secundar, a
celor care nu întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Chiar dacă

1
Маркунцов С.А. Осознание уголовно-правовых запретов в структуре уголовной
ответственности несовершеннолетних / Под ред. А.Э. Жалинского. – Москва:
Юриспруденция, 2007, p.21.
2
Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации).
– Москва: Юридическая литература, 1971, p.110.
3
Альошин Д.П. Кримiнальна вiдповiдальнiсть за розкрадання, вчиненi у спiву-
частi: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступеня кандидата юриди-
чних наук. – Харкiв, 2003, p.9.

– 255 –
e secundar, rolul lor îşi găseşte reflectare în conţinutul înşelăciunii
sau al abuzului de încredere, care devine astfel realizabil datorită
eforturilor unor asemenea persoane.
Astfel, concluziile care se impun, sunt următoarele:
1) este funcţională circumstanţa prevăzută la lit.c) alin.(1)
art.77 CP RM, atunci când escrocheria este săvârşită în prezenţa
agravantei de la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, de către doi sau mai
mulţi coautori;
2) nu este funcţională circumstanţa respectivă atunci când escro-
cheria este săvârşită în prezenţa agravantei de la lit.b) alin.(2) art.190
CP RM: de către o persoană care întruneşte semnele subiectului in-
fracţiunii, în comun cu o persoană care nu întruneşte aceste semne;
de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii,
prin intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne;
3) circumstanţa agravantă specificată la lit.b) alin.(2) art.190
CP RM operează în următoarele ipoteze: a) săvârşirea escrocheriei
de către doi sau mai mulţi coautori; b) săvârşirea escrocheriei de către
o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun
cu o persoană care nu întruneşte aceste semne; c) săvârşirea escro-
cheriei de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infrac-
ţiunii, prin intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne.

4.2. Săvârşirea escrocheriei cu cauzarea de daune


în proporţii considerabile
În conformitate cu lit.c) alin.(2) art.190 CP RM, răspunderea
pentru escrocherie se agravează, dacă e săvârşită cu cauzarea de
daune în proporţii considerabile.
La alin.(2) art.126 CP RM se stabileşte că caracterul conside-
rabil al daunei cauzate se determină luându-se în consideraţie
valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea
materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, alte

– 256 –
circumstanţe care influenţează esenţial asupra stării materiale a vic-
timei. Practic, aceleaşi cuvinte sunt reproduse în pct.28 al Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004.1
Nu putem trece cu vederea că, iniţial, în art.126 CP RM defini-
ţia noţiunii „daune în proporţii considerabile” era altfel formulată –
valoarea exprimată în bani a bunurilor sustrase, dobândite, primite,
distruse sau a pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de
persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 250
unităţi convenţionale.
În acest fel, se poate remarca o schimbare a poziţiei legiuito-
rului faţă de modul de stabilire a caracterului considerabil al daunei
cauzate: cuantificabil – în varianta iniţială a art.126 CP RM; esti-
mativ – în varianta în vigoare a art.126 CP RM.
A fost oare oportună această schimbare de optică? În doctrina
penală autohtonă, unii autori formulează un răspuns negativ la
această întrebare.2 De asemenea, în literatura de specialitate din
Federaţia Rusă unii autori pun la îndoială oportunitatea menţinerii
în continuare a modului estimativ de stabilire a caracterului consi-
derabil al daunei cauzate.3
În acelaşi context, E.Visterniceanu susţine: „… modificările
aduse noţiunii „daune în proporţii considerabile” au fost de proastă
inspiraţie, reducând mult aria de aplicare a agravantei corespunză-

1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, 2004, nr.8, p.5-11.
2
Stati V. Interzicerea discriminării (art.14 al CEDO): realizarea unei concepţii euro -
pene în legea penală a Republicii Moldova // Revista Naţională de Drept, 2008, nr.1,
p.30-32; Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru tâlhărie. – Chişinău: Tipografia
Centrală, 2006, p.172-177.
3
Мальцев В.В. Принципы уголовного права и их реализация в правопримени-
тельной деятельности. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2004,
p.155; Плохова В.И. Ненасильственные преступления против собственности:
криминологическая и правовая обоснованность. – Санкт-Петербург, 2003, p.193;
Беляк О.С. Ответственность за мошенничество по уголовному праву России:
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. – Москва, 2006, p.13.

– 257 –
toare. De fapt, în redacţia actuală a prevederii de la alin.(2) art.126
CP RM, noţiunea „daune în proporţii considerabile” poate avea
valenţă de agravantă numai în cazul când făptuitorul cunoaşte rela-
tiv bine starea economico-financiară a victimei”. 1 Ce are în vedere
autorul citat? Pentru că escrocheria este o infracţiune intenţionată,
intenţia făptuitorului trebuie să cuprindă toate circumstanţele fap-
tice ale celor săvârşite de el. Am afirmat aceasta supra, cu ocazia
examinării parametrilor vinovăţiei în cazul infracţiunii de escro-
cherie. Reafirmăm această teză, accentuând că şi circumstanţele
agravante ale faptei trebuie să fie cuprinse de intenţia făptuitorului.
În acest sens, B.A. Kurinov relevă: „De rând cu semnele obiectului
şi laturii obiective ale infracţiunii, conţinutul laturii subiective a
infracţiunii înglobează atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cir-
cumstanţele agravante”.2
Altfel nici nu poate fi. De aceea, subiectul infracţiunii de escro-
cherie, în prezenţa agravantei prevăzute la lit.c) alin.(2) art.190
CP RM, trebuie să manifeste intenţie directă faţă de agravanta res-
pectivă. Nu intenţie indirectă, nu imprudenţă. Deci, să prevadă sur-
venirea anume a daunelor în proporţii considerabile şi să dorească
survenirea acestora.
Însă, aceasta înseamnă că făptuitorul trebuie să cunoască unele
detalii din viaţa victimei: însemnătatea bunurilor sustrase pentru
victimă; starea materială şi venitul victimei; existenţa persoanelor
întreţinute de victimă; venitul global al membrilor familiei victimei
etc. Dacă făptuitorul şi victima sunt persoane apropiate, unele din
aceste informaţii pot fi cunoscute. Dar nu întotdeauna toate. Să nu
uităm în acest sens de secretul informaţiei privind contul bancar
sau secretul informaţiei privind veniturile şi proprietatea. Rezultă
că, dacă prevederea de la lit.c) alin.(2) art.190 CP RM ar fi corect
aplicată, ea ar avea o foarte redusă sferă de aplicare.
1
Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru tâlhărie, p.177.
2
Куринов Б.А. Научные основы квалификации преступлений. – Москва: Мос-
ковский университет, 1984, p.110.

– 258 –
Considerăm că la moment această prevedere se aplică incorect.
Se ignoră cerinţa că intenţia făptuitorului trebuie să cuprindă preve-
derea şi dorinţa de a cauza victimei daune anume în proporţii consi-
derabile. De exemplu, într-o speţă, se menţionează că la 9.09.2005,
C.I., aflându-se pe str.Petru Zadnipru din mun.Chişinău, prin
înşelăciune şi abuz de încredere, a dobândit ilicit de la A.A. tele-
fonul mobil, cauzându-i victimei o daună în mărime de 1200 lei.
Acţiunea dată a fost calificată conform lit.c) alin.(2) art.190 CP RM.1
Într-o altă speţă, la începutul lunii decembrie 2007, având scopul
dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane, prin înşelăciune şi
abuz de încredere, aflându-se într-o frizerie de pe str. Mitropolitul
Varlaam, mun.Chişinău, sub pretextul perfectării documentelor
pentru plecare şi angajare la muncă în Statele Unite ale Americii,
N.G. a primit de la N.V. 300 euro. Acţiunea în cauză a fost califi-
cată conform lit.c) alin.(2) art.190 CP RM. 2
Cum au ajuns instanţele de judecată la asemenea concluzii? Care
sunt argumentele că aplicabilă este nu prevederea de la alin.(1)
art.190 CP RM, dar cea de la lit.c) alin.(2) art.190 CP RM? A fost
audiată victima, care declară că i s-au cauzat daune în proporţii
considerabile? Dar ce importanţă pot avea aceste declaraţii, din
moment ce făptuitorul nu putea să prevadă şi să dorească a-i cauza
victimei daune anume în proporţii considerabile.
Rezultă că principiul incriminării subiective poate să nu fie
respectat în cazul în care, prin escrocherie (sau prin alte infracţiuni
săvârşite prin sustragere), se cauzează daune în proporţii conside-
rabile. Rezultă că, în această situaţie, latura subiectivă nu mai este
un element constitutiv al infracţiunii la fel de important ca obiectul,
latura obiectivă şi subiectul infracţiunii. Este o excepţie cu conota-
ţii de ilegalitate. O ilegalitate promovată chiar de legiuitor.
1
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 28.05.2008. Dosarul
nr.1ra-766/08 // www.csj.md
2
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 02.03.2010.
Dosarul nr.1re-352/10 // www.csj.md

– 259 –
Un alt efect nefast al situaţiei descrise este că instanţa de jude-
cată are o discreţie atât de largă, încât nu mai interpretează legea
penală, dar chiar o creează. Dispoziţia de la alin.(2) art.126 CP RM
este foarte obscură. De aceea, pentru că legiuitorul s-a abstras, şi-a
delegat funcţia de legiferare, instanţa de judecată este cea care volens-
nolens umple cu conţinut noţiunea „daune în proporţii considera-
bile”. În consecinţă, instanţa de judecată, nefiind limitată de cadrul
legal, este cea care în mod suveran decide în care cazuri să fie
aplicat alin.(1) art.190 CP RM, iar în care cazuri să fie aplicată
lit.c) alin.(2) art.190 CP RM. Decide nu în baza prevederii de la
alin.(2) art.126 CP RM, care este ca cum şi inexistentă. Decide în
baza propriei convingeri subiective. Ar fi o naivitate să mai între-
băm în acest caz, dacă se respectă principiul separaţiei puterilor în
stat (statuat de art.6 al Constituţiei).
Nu putem trece cu vederea nici faptul că efectul nefast al
aplicării prevederii de la lit.c) alin.(2) art.190 CP RM este acela că
legea penală asigură o apărare mai eficientă victimelor din categoria
socialmente vulnerabilă a populaţiei. Or, în ipoteza aceleiaşi mărimi
a prejudiciului cauzat, circumstanţa agravantă „cu cauzarea de daune
în proporţii considerabile” funcţionează dacă victima face parte din
această categorie a populaţiei, şi nu funcţionează dacă victima are o
situaţie patrimonială satisfăcătoare.
Cineva ar putea invoca principiul umanismului, fixat la art.4
CP RM. Însă, conform acestui principiu, oricare persoană, indife-
rent de situaţia patrimonială, trebuie privită ca valoare supremă a
societăţii. În plus, să fie oare acest principiu atât de important încât
să reducă la zero acţiunea principiului democratismului, fixat la
art.5 CP RM? Conform acestuia, fără deosebire de avere, persoa-
nele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii. De ce atunci
averea victimei este factorul care uneori poate condiţiona agravarea,
iar alteori neagravarea răspunderii penale a făptuitorului? Înseamnă
că situaţia patrimonială a victimei (pe care făptuitorul poate nici să nu
o cunoască măcar) poate avea ca efect discriminarea făptuitorului:

– 260 –
cel care săvârşeşte infracţiunea de escrocherie în privinţa unei
persoane din pătura avută a populaţiei va răspunde conform alin.(1)
art.190 CP RM; cel care săvârşeşte infracţiunea de escrocherie în
privinţa unei persoane din pătura socialmente vulnerabilă a popula-
ţiei va răspunde conform lit.c) alin.(2) art.190 CP RM. Între timp,
art.5 CP RM conţine un mesaj foarte clar: nici o situaţie nu poate fi
invocată pentru punerea în condiţii de inegalitate a persoanelor în
faţa legii.
Generalizând cele evocate mai sus, concluziile sunt următoarele:
1) renunţarea legiuitorului la modul cuantificabil de stabilire a
caracterului considerabil al daunei, cauzate prin săvârşirea infrac-
ţiunilor (inclusiv a infracţiunii de escrocherie), a avut ca efect îngus-
tarea semnificativă a sferei de aplicare a reglementărilor corespun-
zătoare;
2) aplicarea în practică a agravantei „cu cauzarea de daune în
proporţii considerabile” este însoţită de nesocotirea principiului
incriminării subiective, a principiului separaţiei puterilor în stat,
precum şi a principiului democratismului (egalităţii);
3) se impune revenirea la cuantificarea în textul legii penale a
noţiunii „daune în proporţii considerabile”. Ţinând cont de modifi-
cările recente operate în art.126 CP RM, propunem ca în acest
articol limita de la care să se considere că s-au cauzat daune în pro-
porţii considerabile să fie de 1000 unităţi convenţionale. O asemenea
abordare va contribui la agravarea graduală, treptată şi, mai ales, în
condiţii de legalitate, a răspunderii pentru infracţiunea care cau-
zează prejudicii patrimoniale.

4.3. Săvârşirea escrocheriei cu folosirea


situaţiei de serviciu

– 261 –
În conformitate cu lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, se agravează
răspunderea pentru escrocherie, dacă este săvârşită cu folosirea
situaţiei de serviciu.
De exemplu, într-o speţă, S.E., deţinând funcţia de director exe-
cutiv al Asociaţiei de economii şi împrumut a cetăţenilor din satul
M., raionul Teleneşti, asumându-şi funcţiile contabilului, folosindu-
se de situaţia de serviciu, a întocmit un contract de împrumut fals
din numele lui A.D. Fără a-l anunţa pe acesta, incluzând în
contract şi în dispoziţia de plată falsificată menţiunea despre suma
de 7000 lei, a primit această sumă din casa Asociaţiei. Ulterior, pe
aceeaşi cale, din numele a trei persoane, a primit 8939 lei.1
Sesizând particularităţile escrocheriei săvârşite în prezenţa acestei
circumstanţe agravante, T.A. Pazinici propune chiar ca, printre varie-
tăţile escrocheriei, să fie deosebită escrocheria săvârşită în sfera
funcţionării autorităţilor publice şi a instituţiilor aferente.2 La rândul
său, A.I. Boiţov menţionează: „Una este când o persoană particulară,
contând pe propriile abilităţi, induce în eroare victima. Cu totul alta
e situaţia, când această faptă o săvârşeşte o persoană cu funcţie de
răspundere: de această dată, atingere suferă nu doar proprietatea,
dar şi interesele serviciului”.3 Într-adevăr, dacă escrocheria e săvâr-
şită cu folosirea situaţiei de serviciu, atingere vor suferi, pe plan
secundar, şi relaţiile sociale cu privire la desfăşurarea normală a
activităţii de serviciu.
Dar activitatea de serviciu este desfăşurată nu numai de per-
soanele cu funcţie de răspundere, aşa cum încearcă să ne sugereze
A.I. Boiţov. După cum se arată just în pct.18 al Hotărârii Plenului
Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în pro-
1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 22.07.2008. Dosa-
rul nr.1re-750/2008 // www.csj.md
2
Пазинич Т.А. Кримiналiстична характеристика шахрайств та основнi положе-
ния ïх розслiдування: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступленя
кандидата юридичних наук. – Харкiв, 2007, p.8.
3
Бойцов А.И. Преступления против собственности. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002, p.638-639.

– 262 –
cesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004,
subiect al escrocheriei, săvârşite cu folosirea situaţiei de serviciu,
poate fi şi persoana care gestionează o organizaţie comercială,
obştească sau altă organizaţie nestatală”.1 Or, de exemplu, din art.333
CP RM rezultă că o asemenea persoană îşi îndeplineşte obligaţiile
de serviciu. Iar din art.335 CP RM mai rezultă că îşi poate folosi
situaţia de serviciu.
În contextul examinat, întrebarea este: există oare necesitatea
de calificare suplimentară – conform art.327 „Abuzul de putere sau
abuzul de serviciu” sau art.335 „Abuzul de serviciu” din Codul
penal – în cazul escrocheriei săvârşite cu folosirea situaţiei de ser-
viciu? Formulăm această întrebare, întrucât noţiunea „folosirea situa-
ţiei de serviciu” este specificată atât la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM,
cât şi la art.327 şi 335 CP RM.
Conform pct.18 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie
„Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustra-
gerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, prin „folosirea situaţiei de
serviciu” se înţelege săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni care decurg
din atribuţiile de serviciu ale făptuitorului şi care sunt în limitele
competenţei sale de serviciu.2 Aşadar, nu este suficient ca subiectul
escrocheriei să aibă calitatea specială de persoană cu funcţie de răs-
pundere sau de persoană care gestionează o organizaţie comercială,
obştească sau altă organizaţie nestatală. Dacă nu există o legătură
între folosirea situaţiei de serviciu şi infracţiunea de escrocherie
săvârşită, o asemenea persoană nu poate fi trasă la răspundere în
baza lit.d) alin.(2) art.190 CP RM. Va răspunde ca şi oricare alt
subiect al escrocheriei.
În ce se concretizează folosirea situaţiei de serviciu? În utili-
zarea uniformei de serviciu sau a altor atribute de serviciu (ecuson,
legitimaţie, automobil de serviciu etc.), ori a informaţiei deţinute în
virtutea competenţei de serviciu, ori a semnificaţiei şi autorităţii
1
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, 2004, nr.8, p.5-11.
2
Ibidem.

– 263 –
funcţiei ocupate, ori a subordonării pe scară ierarhică faţă de alte
persoane etc. Totodată, trebuie să fim de acord cu O.V. Koreaghina
şi O.I. Gorudov, că nu intră sub incidenţa noţiunii „folosirea
situaţiei de serviciu” folosirea relaţiilor de rudenie, de afinitate sau
de amiciţie, atunci când acestea nu au legătură cu funcţia ocupată. 1
În alt plan, la pct.18 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, se consemnează că
situaţia de serviciu este folosită pentru a sustrage bunurile.2 O opinie
similară este exprimată în literatura de specialitate. 3
Considerăm că, în realitate, în cazul infracţiunii prevăzute la
lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, situaţia de serviciu este folosită pentru
realizarea înşelăciunii sau a abuzului de încredere. Anume faţă de
acestea din urmă este subsidiară folosirea situaţiei de serviciu. Dacă
ar fi subsidiară faţă de sustragere, am fi nevoiţi să aplicăm art.191
CP RM. Pentru că altfel şi-ar pierde sensul, ar dispare din tablou
înşelăciunea sau abuzul de încredere.
În speţa reprodusă mai sus, S.E. îşi foloseşte situaţia de serviciu
tocmai pentru a înşela: a folosi documente false în scopul sustra-
gerii bunurilor. Dacă nu ar deţine funcţia pe care o are, nu ar putea
realiza înşelăciunea. Dacă îşi folosea situaţia de serviciu pentru a
sustrage, ar fi sustras bunurile ce i-au fost încredinţate în adminis-
trare, adică ar fi săvârşit delapidarea averii străine. Dar, în acest
caz, pentru a sustrage, nu i-ar mai fi fost necesare documente false.

1
Корягина О.В., Горудов О.И. Использование лицом своего служебного поло-
жения как квалифицирующий признак хищения // Юридическая техника и
проблемы дифференциации ответственности в уголовном праве и процессе.
Сборник научных статей. – Ярославль, 1999, p.50.
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, 2004, nr.8, p.5-11.
3
Янин С.А., Шумигай И.Н. О понятии мошенничества, совершенного военно-
служащими с использованием своего служебного положения // Научные труды
Российской академии юридических наук. Вып.8. Том 3. – Москва: Юрист, 2008,
p.489-491; Морозова Н.Д. Специальный субъект мошенничества // Материалы
научной сессии. Вып.1: Право. – Волгоград: ВолГУ, 2003, p.74-75.

– 264 –
Din această perspectivă, în legătură cu speţa prezentată mai
sus, nu putem fi de acord cu opinia Colegiului penal lărgit al Curţii
Supreme de Justiţie că cele săvârşite de S.E. reprezintă delapidarea
averii străine cu folosirea situaţiei de serviciu. 1 Este un exemplu de
delimitare defectuoasă a celor două infracţiuni: escrocheria şi dela-
pidarea averii străine.
Sub un alt aspect, O.V. Iakovleva şi M.A. Mezavţov sunt de
părere că este necesară calificarea suplimentară conform normei
care incriminează fapta de abuz de putere sau abuz de serviciu (fapta
de abuz de serviciu), în cazul escrocheriei săvârşite cu folosirea
situaţiei de serviciu.2 Nu putem fi de acord cu această poziţie. Dacă
vom compara prevederile de la art.327 şi 335 CP RM, pe de o parte,
cu cele de la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, pe de altă parte, putem
observa că acestea concurează ca o parte faţă de un întreg. Concu-
renţa este chiar „cu rezervă”. Pentru că, în contextul escrocheriei
săvârşite cu folosirea situaţiei de serviciu, nu este neapărat ca folo-
sirea situaţiei de serviciu să se soldeze cu daune în proporţii consi-
derabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de
lege ale persoanelor fizice sau juridice.
O altă problemă este cea privind calificarea în cazul săvârşirii
escrocheriei de două sau mai multe persoane, dintre care nu toate
sunt persoane care îşi folosesc situaţia de serviciu. De exemplu,
într-o speţă, C.M., exercitând funcţia de contabil-şef al Dispanseru-
lui Dermatovenerologic municipal Chişinău, în perioada aprilie
2001 - mai 2002, prin înţelegere prealabilă cu o altă persoană, a
şters textul iniţial din dispoziţiile de plată nr.1 din 04.04.2001, nr.161
din 10.05.2001, nr.146 din 08.06.2001, nr.183 din 06.07.2001,
nr.78 din 27.07.2001, nr.161 din 22.08.2001, nr.171 din 11.09.2001
de la rubrica „Destinatar – Fondul Social”, aprobate de directorul
1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 22.07.2008.
Dosarul nr.1re-750/2008 // www.csj.md
2
Яковлева О.В., Мезавцов М.А. Мошенничество в деятельности нотариуса,
проблемы его квалификации // www.piko.ru/docs/notarius.doc

– 265 –
instituţiei. După care, introducând un alt text, a transferat diferite
sume de bani pe contul SRL „B.”, de unde ulterior le-a însuşit. 1
Cum ar urma să fie calificate cele săvârşite de altă persoană, în
cazul în care se va constata că aceasta nu şi-a folosit situaţia de
serviciu?
În pct.18 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, se arată că, în asemenea cazuri,
persoanele, care nu-şi folosesc situaţia de serviciu, vor răspunde în
calitate de organizatori, instigatori sau complici la infracţiunea
prevăzută la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM. 2 O soluţie similară într-o
ipoteză asemănătoare a fost argumentată de către S.Timofei. 3
Subscriem acestor soluţii. În doctrina penală, noţiunea „ficţiu-
nea de autor al infracţiunii” se referă la cazul când la săvârşirea
infracţiunii de către subiectul special al acesteia contribuie persoane
care nu au calitatea specială a subiectului respectiv. 4 În cazul
escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu, nu săvârşeşte această
infracţiune cel care nu-şi foloseşte situaţia de serviciu. Aceasta nu
înseamnă că îl vom trage la răspundere conform alin.(1) art.190
CP RM. Nu, pentru că, deşi nu săvârşeşte, el contribuie la săvârşi-
rea nu a unei escrocherii oarecare, dar anume a escrocheriei cu
folosirea situaţiei de serviciu. Deci, nu poate fi neglijată cooperarea
cu autorul infracţiunii, în baza intenţiei infracţionale care îi uneşte
pe toţi participanţii la infracţiune. Aşadar, „autorul fictiv” va
răspunde în baza art. 42 şi lit.d) alin.(2) art.190 CP RM.
În concluzie la cele evocate mai sus, consemnăm:
1
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul nr. 4-1re-
232/09 // www.csj.md
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, 2004, nr.8, p.5-11.
3
Timofei S. Folosirea situaţiei de serviciu la săvârşirea infracţiunii de limitare a con-
curenţei libere // Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe so-
ciale”, 2008, nr.4, p.175-179.
4
Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. – Москва:
ЮрИнфоР, 2001, p.212.

– 266 –
1) în cazul escrocheriei săvârşite cu folosirea situaţiei de servi-
ciu, agravarea răspunderii penale se justifică datorită augmentării
obiectului juridic secundar al escrocheriei cu relaţiile sociale cu
privire la desfăşurarea normală a activităţii de serviciu;
2) subiectul infracţiunii prevăzute la lit.d) alin.(2) art.190
CP RM este nu numai persoana cu funcţie de răspundere, dar şi
persoana care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau
altă organizaţie nestatală;
3) pentru a aplica lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, este obligatorie
stabilirea legăturii dintre folosirea situaţiei de serviciu şi infracţiu-
nea de escrocherie;
4) în ipoteza prevăzută la lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, folo-
sirea situaţiei de serviciu se face nu în scopul sustragerii, dar în
scopul realizării înşelăciunii sau abuzului de încredere;
5) în cazul escrocheriei săvârşite cu folosirea situaţiei de servi-
ciu, nu este necesară calificarea suplimentară conform art.327 sau
335 CP RM;
6) cei care, contribuind la săvârşirea infracţiunii prevăzute la
lit.d) alin.(2) art.190 CP RM, nu-şi folosesc situaţia de serviciu,
trebuie traşi la răspundere penală nu conform alin.(1) art.190 CP RM,
dar conform art.42 şi lit.d) alin.(2) art.190 CP RM.

– 267 –
4.4. Săvârşirea escrocheriei de un grup criminal organizat
sau de o organizaţie criminală
Potrivit alin.(3) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie
se agravează, dacă această infracţiune e săvârşită de un grup cri-
minal organizat sau de o organizaţie criminală. În ambele forme de
participaţie, săvârşirea escrocheriei atrage răspunderea conform
aceleiaşi norme – alin.(3) art.190 CP RM. Totuşi, aceasta nu
împiedică individualizarea răspunderii penale în cele două ipoteze:
1) escrocheria săvârşită de un grup criminal organizat; 2) escro-
cheria săvârşită de o organizaţie criminală. În limitele sancţiunii
specificate la alin.(3) art.190 CP RM, pedeapsa în cea de-a doua
ipoteză trebuie să fie comparativ mai aspră în comparaţie cu
pedeapsa în prima ipoteză. Această cerinţă rezultă din art.75 „Crite-
riile generale de individualizare a pedepsei” din Codul penal.
În alt context, aplicarea alin.(3) art.190 CP RM exclude apli-
carea lit.c) alin.(1) art.77 CP RM. Conform ultimei prevederi, să-
vârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie este o circum-
stanţă agravantă care se ia în consideraţie la stabilirea pedepsei.
Conform art.43 CP RM, sunt forme de participaţie atât grupul cri-
minal organizat, cât şi organizaţia criminală. Astfel, în acest plan,
situaţia diferă de cea consemnată la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM:
două sau mai multe persoane, săvârşind escrocheria, nu întotdeauna
sunt în participaţie.
În altă privinţă, după cum reiese din art.46 CP RM, trăsăturile
grupului criminal organizat sunt:
1) să fie alcătuit din două sau mai multe persoane;
2) să constituie o reuniune stabilă;
3) să fie organizat în prealabil;
4) să aibă scopul comiterii unei sau mai multor infracţiuni.
Doar prima dintre trăsăturile menţionate tangenţiază săvârşirea
escrocheriei de un grup criminal organizat cu săvârşirea escroche-
riei de două sau mai multe persoane.

– 268 –
Dacă e să ne referim la trăsăturile particularizante, atunci grupul
reprezintă o reuniune stabilă când îndeplineşte următoarele condi-
ţii: acţionează în baza unui plan; termenul activităţii este relativ
îndelungat sau nedeterminat; fluctuaţia în cadrul grupului este nesem-
nificativă; disciplina riguroasă în cadrul grupului; specializarea în
săvârşirea unei anumite infracţiuni (sau a unor anumite infracţiuni);
repartizarea constantă a rolurilor între membrii grupului etc.
Să analizăm care din aceste condiţii sunt îndeplinite în unul din
cazurile de săvârşire a escrocheriei de către un grup criminal orga-
nizat:1
a) la începutul lui aprilie 1999, făptuitorii au întocmit un plan
de acţiune comun, distribuind rolurile;
b) au sustras bunurile în perioada 25.04.1999-11.09.2000;
c) conform planului, lui O.C. şi A.C. li s-a indicat să pregă-
tească un program special cu folosirea metodelor de influenţare
asupra psihicului victimelor;
d) conform planului, fiecare membru al grupului trebuia să
selecteze din cercul prietenilor şi cunoscuţilor persoanele ce se supun
uşor influenţării psihice, despre care ştiau cu certitudine că dispun
de bani în numerar sau că au posibilitatea de a împrumuta etc.
O altă trăsătură particularizantă a grupului criminal organizat
este organizarea în prealabil a acestuia. În acest sens, în pct.26 al
Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din
28.06.2004, se menţionează despre prezenţa unui plan dinainte ela-
borat, precum şi despre repartizarea rolurilor între membrii grupului
în timpul pregătirii infracţiunii.2 De asemenea, în literatura de spe-
cializate se accentuează că nu e suficientă o înţelegere prealabilă;
organizarea prealabilă trebuie privită mai mult sub aspectul închegării

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.09.2008.
Dosarul nr.1ra-851/2008 // www.csj.md
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, 2004, nr.8, p.5-11.

– 269 –
unei comunităţi în plan obiectiv şi subiectiv. 1 Suntem de acord cu
V.A. Alexeev, care afirmă că despre organizarea grupului se poate
vorbi la etapa pregătirii de prima infracţiune. 2 Or, din art.46 CP RM
se desprinde că grupul criminal organizat poate preconiza săvârşi-
rea chiar şi a unei singure infracţiuni.
Prin prisma speţei exemplificate, organizarea în prealabil a grupu-
lui o demonstrează, în special, înfiinţarea organizaţiei obşteşti „Calea
spre viitor”, înregistrate la Ministerul Justiţiei la 27.04.1999. La
aceasta au aderat făptuitorii C.S., B.L., N.F., H.N., S.V., C.V., B.V.,
D.V., L.N., M.A., R.N., O.S., T.A., C.E., B.V. Cu alte cuvinte, s-au
reunit într-o formaţiune organizată, chiar dacă aceasta avea rolul
unui paravan. Despre faptul că s-au închegat, în plan obiectiv şi
subiectiv, într-o comunitate ne vorbeşte circumstanţa că: au întocmit
un plan de acţiune comun; au depus împreună cerere, procură şi con-
firmare; aceleaşi documente cu texte special concepute erau ulterior
transmise victimelor spre semnare, acestea subscriind că nu au pre-
tenţii materiale faţă de organizaţia obştească etc.
Bineînţeles, aceste circumstanţe pot fi dintre cele mai diferite.
De aceea, are dreptate E.V. Cerepanova când susţine că, pentru
atestarea organizării în prealabil a grupului, este necesară exami-
narea tuturor circumstanţelor relevante, a căror diversitate legea
penală nu o poate reda.3
În fine, trăsătură particularizantă a grupului criminal organizat
este şi scopul comiterii unei sau mai multor infracţiuni. În opinia
lui M.Iu. Dvoreţki, aceste infracţiuni pot fi nu doar escrocherii, dar

1
Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. – Chişinău:
Cartier, 2005, p.378-379.
2
Алексеев В.А. Уголовная ответственность за хищения, совершаемые с использо-
ванием служебного положения организованной группой лиц: Диссертация на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 1990, p.151.
3
Черепанова Е.В. Становление и развитие уголовной ответственности за престу-
пления, совершаемые в составе организованных групп: Автореферат диссерта-
ции на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 2009,
p.11.

– 270 –
şi infracţiuni apropiate acesteia (pseudoactivitatea de întreprinzător,
spălarea banilor, abuzurile la emiterea titlurilor de valoare etc.). 1 În
ce ne priveşte, considerăm că, în vederea aplicării alin.(3) art.190
CP RM, este suficient ca grupul criminal organizat să urmărească
săvârşirea unei singure infracţiuni de escrocherie. Referitor la scopul
săvârşirii altor infracţiuni, interpretăm aceasta ca pregătire de infrac-
ţiunile date. Dacă sunt îndeplinite condiţiile specificate la art.26
CP RM, aceasta reclamă calificarea prin concurs.
Cea de-a doua ipoteză consemnată la alin.(3) art.190 CP RM
este escrocheria săvârşită de o organizaţie criminală. Din art.47
CP RM reiese că această formă de participaţie are următoarele
trăsături:
1) este o reuniune de grupuri criminale organizate;
2) constituie o comunitate stabilă;
3) activitatea se întemeiază pe diviziunea funcţiilor între membrii
organizaţiei şi structurile ei;
4) scopul primar al organizaţiei constă în influenţarea activităţii
economice a persoanelor fizice şi juridice sau în controlul în alte
forme a acestei activităţi;
5) scopul final al organizaţiei este obţinerea de avantaje şi
realizarea de interese economice, financiare sau politice.
Ce are în plus organizaţia criminală faţă de grupul criminal
organizat?
M.Grama răspunde astfel la această întrebare: 1) consolidare;
2) gradul înalt de organizare; 3) scopurile specifice de activitate. 2
După L.D. Gauhman şi S.V. Maximov, nu există o diferenţă
principială între consolidare şi organizare, ca cerinţe pe care trebuie
să le îndeplinească organizaţia criminală şi, respectiv, grupul crimi-
1
Дворецкий М.Ю. Совершенствование законодательства об ответственности за
мошенничество, совершаемое организованной группой // Уголовно-правовой
запрет и его эффективность в борьбе с современной преступностью. Сборник
научных трудов. – Саратов: Сателлит, 2008, p.234-237.
2
Grama M. Organizaţia criminală // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socio -
umanistice”. Vol.I. – Chişinău, 2001, p.254-257.

– 271 –
nal organizat.1 Este un subiect de polemică. Până la urmă, nu există
nici un model de interpretare oficială a celor două noţiuni: „conso-
lidare” şi „organizare”. Important este că organizaţia criminală
reprezintă nu o reuniune de persoane neorganizate. Este o reuniune
consolidată de grupuri criminale organizate. Din această relaţie se
poate înţelege mai clar diferenţa dintre „consolidare” şi „organi-
zare”. Pentru că analiza comparativă a acestor noţiuni trebuie efec-
tuată nu în abstract, dar raportată la forma concretă de participaţie.
Gradul înalt de organizare în cadrul organizaţiei criminale este
condiţionat de „existenţa legăturilor de interdependenţă între gru-
purile constituente”.2 În viziunea lui M.Grama, gradul înalt de
organizare presupune: o structură ierarhică şi împărţirea rolurilor
între participanţii organizaţiei criminale; disciplina internă foarte
strictă; activitatea sporită a organizatorului; un sistem bine gândit
de asigurare cu mijloace şi instrumente de săvârşire a infracţiunii;
existenţa unui sistem de asigurare a securităţii participanţilor etc. 3
Un punct de vedere similar îl exprimă M.Mutu-Strulea. 4
Despre gradul înalt de organizare a organizaţiei criminale măr-
turiseşte prevederea de la alin.(4) art.47 CP RM: „Organizatorul şi
conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate
infracţiunile săvârşite de această organizaţie”. În această privinţă,
R.R. Galiakbarov opinează: „De exemplu, organizatorul organizaţiei
criminale poate să nu cunoască despre faptele infracţionale con-
crete care se comit de membri întru executarea indicaţiilor lui. Este
posibil ca aceste indicaţii să se refere la săvârşirea infracţiunilor
prin orice mijloace şi în orice situaţie. În asemenea cazuri, organi-

1
Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Ответственность за организацию преступного
сообщества // Законность, 1997, nr.2, p.14.
2
Сафонов В.Н. Организованное вымогательство: уголовно-правовые и крими-
нологические аспекты: Диссертация на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. – Санкт-Петербург, 1997, p.127.
3
Grama M. Organizaţia criminală, p.254-257.
4
Mutu-Strulea M. Analiza juridico-penală a spălării banilor. – Chişinău: CEP USM,
2006, p.157.

– 272 –
zatorul va purta răspundere pentru activitatea infracţională în
ansamblu a membrilor organizaţiei criminale… Dacă însă vreun
membru al organizaţiei va depăşi cadrul indicaţiilor formulate de
organizator, se aplică reglementarea privind excesul de autor”. 1
În fine, organizaţia criminală se distinge prin scopurile speci-
fice urmărite. În context, ne raliem punctului de vedere exprimat de
S.Brînză: „Scopul suprem al oricărei organizaţii criminale este de a
conduce statul (sau cel puţin o parte a acestuia) „din umbră””. 2
Despre unele scopuri specifice, pe care le poate avea organizaţia
criminală, relatează A.Barbăneagră: organizarea şi desfăşurarea unor
afaceri comerciale şi industriale pe plan naţional şi internaţional;
elaborarea unor scenarii pentru ocuparea unor posturi de conducere
în viaţa economică şi politică a societăţii prin mijloace adecvate,
inclusiv manipularea alegerilor etc. 3 Aderând la aceste poziţii,
menţionăm că, în contextul infracţiunii prevăzute la alin.(3) art.190
CP RM, printre scopurile specifice ale organizaţiei criminale,
trebuie să se regăsească cel de săvârşire a escrocheriei.
În concluzie, menţionăm următoarele:
1) în scopul asigurării eficienţei individualizării pedepsei, trebuie
făcută diferenţierea între cele două ipoteze prevăzute la alin.(3)
art.190 CP RM: escrocheria săvârşită de un grup criminal organi-
zat; escrocheria săvârşită de o organizaţie criminală;
2) aplicarea alin.(3) art.190 CP RM exclude aplicarea lit.c) alin.
(1) art.77 CP RM;
3) scopul săvârşirii escrocheriei trebuie să se regăsească printre
scopurile specifice ale organizaţiei criminale care comite infracţiu-
nea prevăzută la alin.(3) art.190 CP RM.

1
Энциклопедия уголовного права. Том 6. Соучастие в преступлении. – Санкт-
Петербург: СпбГКА, 2007, p.317-318.
2
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău:
Cartier, 2005, p.263.
3
Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. et. al. Codul penal comentat şi adnotat. –
Chişinău: Cartier, 2005, p.90.

– 273 –
4.5. Săvârşirea escrocheriei în proporţii mari
sau deosebit de mari
În conformitate cu alin.(4) şi (5) art.190 CP RM, răspunderea
pentru escrocherie se agravează când aceasta e săvârşită în propor-
ţii mari sau, respectiv, în proporţii deosebit de mari. Completarea
art.190 CP RM cu alineatele (4) şi (5) a fost operată în baza Legii
Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului
penal al Republicii Moldova, adoptate de Parlamentul Republicii
Moldova la 18.12.2008.1 Însă, nu se poate susţine că, până la intra-
rea în vigoare a acestei legi, escrocheria săvârşită în proporţii mari
sau deosebit de mari nu era incriminată. Era, numai că într-un alt
format. Cel al art.195 CP RM, care prevedea răspunderea pentru
însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari a bunurilor, indife-
rent de forma în care a fost săvârşită.
Abrogarea art.195 CP RM şi completarea art.186-192 CP RM
cu alineatele prevăzând răspunderea pentru cauzarea prin respecti-
vele infracţiuni a daunelor în proporţii mari sau deosebit de mari
este salutabilă. Aceasta deoarece, în unele cazuri, art.195 CP RM
era aplicat incorect.
Iată unul din asemenea exemple: în perioada 3-27 mai 2005,
aflându-se în mun. Chişinău, L.V., prin înşelăciune, a dobândit ile-
gal de la cinci persoane – M.A., L.D., H.O., C.A. şi V.S. – bunuri în
valoare totală de 8590 lei. În perioada 6.05.2005-24.05.2005,
aflându-se în mun. Chişinău, L.V. a sustras deschis bunurile a
şapte persoane – R.C., A.V., G.Gh., V.R., C.I., R.S. şi B.P. – în
valoare totală de 16660 lei. În perioada 3.05.2005-27.05.2005,
L.V. a însuşit în total bunuri în valoare de 25250 lei. Cele săvârşite
au fost calificate conform alin.(1) art.195 CP RM, ca însuşire în
proporţii mari a bunurilor, săvârşită prin jaf şi escrocherie. 2

1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.41-44.
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 15.12.2008. Dosarul nr.4-1re-444/08 //
www.csj.md

– 274 –
Anume în acest fel interpretau unii practicieni sintagma „indi-
ferent de forma în care a fost săvârşită (art.186-192)” din dispoziţia
art.195 CP RM. Se ignora faptul că, chiar dacă art.195 CP RM
reprezenta o normă de trimitere, în cele două alineate ale sale stabi-
lea răspunderea pentru două infracţiuni. Anume infracţiuni, dar nu
concursuri de infracţiuni. Altfel spus, era nesocotită prevederea de
la alin.(1) art.30 CP RM: „Se consideră infracţiune prelungită fapta
săvârşită cu intenţie unică (sublinierea ne aparţine – n.a.), carac-
terizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice
(sublinierea ne aparţine – n.a.), comise cu un singur scop alcătuind
în ansamblu o infracţiune”.
Din perspectiva speţei prezentate mai sus, putem observa că
cele săvârşite de L.V. nu puteau avea la bază o intenţie unică.
Aceasta pentru că nu pot fi identice cele două fapte pe care le-a
comis efectiv: escrocheria şi jaful.
Până la urmă, important este că legiuitorul a remarcat erorile
admise în practica judiciară şi, în consecinţă, a accesibilizat textul
legii penale pentru cei care îl interpretau inadecvat. Aceasta nu în-
seamnă că nu au existat cazuri de aplicare corectă a art.195 CP RM.
Iată două astfel de exemple: C.E. a fost învinuit în baza alin.(2)
art.195 CP RM, de însuşirea în proporţii deosebit de mari a bunu-
rilor prin escrocherie. În fapt, aflându-se în mun.Chişinău, C.E.,
sub pretextul perfectării actelor de plecare a persoanelor la muncă
peste hotarele Republicii Moldova, prin intermediul cunoscuţilor
săi, a însuşit de la 15 persoane bani în sumă totală de 127140 lei; 1
• în perioada 2005-16.03.2007, activând în calitate de director al
SRL „I.C.”, în lipsa autorizaţiilor şi altor acte necesare, prin înşe-
lăciune şi abuz de încredere, sub pretextul investirii în construcţia
unui bloc locativ pe bd. Mircea cel Bătrân, mun. Chişinău, A.Ţ. a
însuşit de la 61 de persoane bani în sumă de aproximativ 13 mln. lei.

1
Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. 15 persoane în
capcana afaceristului // www.procuratura.md/md/com/1211/1/2700/

– 275 –
Pentru a le asigura pe victime că activează legal, A.Ţ. le elibera
chitanţe privind încasarea de la ele a sumelor băneşti.1
În acest mod, se respecta recomandarea de la pct.22 al Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004:
„Acţiunile făptuitorului care a săvârşit câteva sustrageri din bunu-
rile proprietarului, printr-o singură metodă (sublinierea ne aparţine
– n.a.) şi în circumstanţe care demonstrează intenţia de a săvârşi o
sustragere în proporţii mari sau deosebit de mari, vor fi calificate
conform articolului ce prevede răspunderea pentru sustragerea în
proporţii mari sau deosebit de mari (art.195 CP RM)”. 2
În cele ce urmează vom evidenţia un alt aspect ce ţine de apli-
carea răspunderii penale pentru escrocheria săvârşită în proporţii
mari sau deosebit de mari: în conformitate cu alin.(1) art.126 CP RM,
„se consideră proporţii deosebit de mari, proporţii mari, valoarea
bunurilor sustrase … care, la momentul săvârşirii infracţiunii (sub-
linierea ne aparţine – n.a.), depăşeşte 5000 şi, respectiv, 2500 unităţi
convenţionale de amendă”.
Aceşti parametri ai proporţiilor deosebit de mari şi ai proporţiilor
mari sunt valabili din momentul intrării în vigoare, la 8.02.2008, a
Legii Republicii Moldova privind modificarea şi completarea unor
acte legislative, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la
21.12.2007.3 Până la aceasta, din momentul intrării în vigoare a
Codului penal, parametrii erau alţii: 1500 şi, respectiv, 500 unităţi
convenţionale de amendă pentru daunele în proporţii deosebit de
mari şi daunele în proporţii mari.
Aducem ca exemplu o speţă, relevantă în contextul problemei
pe care o examinăm: în conformitate cu art.10 CP RM, legea penală,

1
Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Procuratura Anti-
corupţie continuă efectuarea urmăririi penale în privinţa cet. A.Ţ. pentru fapta de
escrocherie. www.procuratura.md/md/com/1211/1/2406/
2
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, 2004, nr.8, p.5-11.
3
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.28-29.

– 276 –
care înlătură caracterul infracţional al faptei, are efect retroactiv.
Adică, se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele re-
spective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra
persoanelor care execută pedeapsa. Prin urmare, suma de bani
însuşită de condamnaţi în prezent (în speţă se are în vedere data de
8.04.2008) nu constituie proporţii deosebit de mari sau mari. Prin
efectul retroactiv al legii penale, fapta condamnaţilor urmează a fi
recalificată de la alin.(2) art.195 CP RM la lit.a), b) c) alin.(2)
art.190 CP RM.1
În acest fel, modificarea la legea penală din 21.12.2007, care
ameliorează situaţia făptuitorilor, a avut ca urmare o recalificare
favorabilă făptuitorului. Totodată, se poate constata relativitatea men-
ţiunii de la alin.(1) art.126 CP RM, privind stabilirea parametrilor
proporţiilor mari sau celor deosebit de mari la momentul săvârşirii
infracţiunii. Acest moment poate fi altul, dacă retroactivează legea
penală.
În legătură cu cele sus-menţionate, se impun următoarele
concluzii:
1) este salutabilă completarea art.190 CP RM cu alineatele (4)
şi (5), prin aceasta fiind oprită practica aplicării incorecte a art.195
CP RM, cu nesocotirea art.30 CP RM şi a pct.22 din Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004;
2) de regulă, parametrii proporţiilor mari şi ai celor deosebit de
mari se stabilesc la momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă însă
retroactivează legea penală (în planul modificării în ordine crescă-
toare a acestor parametri), respectivii parametri trebuie stabiliţi la
momentul intrării în vigoare a modificării operate în legea penală.

1
Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 8.04.2008. Dosarul
nr.1ra-456/08 // www.csj.md

– 277 –
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Ca o trecere în revistă a obiectivelor realizate în cadrul pre-


zentei investigaţii, se impun următoarele concluzii principale:
1. Dreptul asupra bunurilor străine – mobile sau imobile – nu
constituie obiectul influenţării nemijlocite infracţionale în cazul
infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.
2. De lege lata, art.196 CP RM trebuie aplicat în cazul dobândirii
ilicite a bunurilor imobile străine prin înşelăciune sau abuz de
încredere (în ipoteza în care daunele materiale cauzate se cif-
rează în proporţii mari). Articolul 190 CP RM este inaplicabil
în această ipoteză.
3. În art.190 CP RM, noţiunea „dobândire ilicită” are sensul
autentic de „sustragere”.
4. Se aplică art.190 CP RM în cazul în care înşelăciunea pasivă se
află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează înainte de
apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dis-
pune de bunurile ce i s-au transmis.
5. Nu poate fi aplicată răspunderea pentru escrocherie, dacă
comercializarea bunurilor falsificate sau prestarea serviciilor
falsificate e săvârşită în sfera consumului de produse şi servicii
de către persoane care în condiţii de legalitate desfăşoară acti-
vitatea de comercializare sau altă prestare de servicii. În astfel
de situaţii se aplică art.214 1, 255 CP RM sau pct.2) art.273,
art.283, alin.(4) art.284 din Codul contravenţional.
6. Numai prejudiciul patrimonial efectiv caracterizează urmările
prejudiciabile produse de infracţiunea de escrocherie. În opoziţie,

– 278 –
în cazul infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM, urmările pre-
judiciabile se exprimă fie sub forma prejudiciului patrimonial
efectiv, fie sub forma venitului ratat.
7. În esenţă, delimitarea escrocheriei de încălcarea normelor de
drept civil (când nu sunt executate obligaţii) trebuie făcută
luându-se în consideraţie: atitudinea făptuitorului faţă de trans-
miterea lui a bunurilor; prezenţa disponibilităţii efective a făp-
tuitorului de a-şi executa angajamentele.
8. Nu poate fi invocată imposibilitatea făptuitorului de a găsi
mijloace materiale pentru a-şi îndeplini obligaţiile asumate – ca
temei de a nu-i fi aplicată răspunderea penală – dacă a mani-
festat rea-voinţă sau intenţie frauduloasă faţă de obligaţiunile
asumate în raport cu victima.
9. Aplicarea în practică a agravantei „cu cauzarea de daune în
proporţii considerabile” este însoţită de nesocotirea principiului
incriminării subiective, a principiului separaţiei puterilor în
stat, precum şi a principiului democratismului (egalităţii).
10. În ipoteza prevăzută la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM, folosirea
situaţiei de serviciu se face nu în scopul sustragerii, dar în
scopul realizării înşelăciunii sau abuzului de încredere.
În legătură cu investigaţiile întreprinse în cadrul lucrării de faţă,
venim cu un şir de recomandări ce pot fi luate în consideraţie la
perfecţionarea legislaţiei, în special a legii penale:
• abrogarea art.196 CP RM, alături de reformularea dispoziţiei de
la alin.(1) art.190 CP RM: „Escrocheria, adică cauzarea de daune
materiale în proporţii mari prin înşelăciune sau abuz de încredere”;
• din dispoziţia art.105 al Codului contravenţional să fie excluse
cuvintele „sau escrocherie”; din dispoziţia art.106 al Codului
contravenţional să fie excluse cuvintele „nu reprezintă o sustra-
gere şi”;
• stabilirea răspunderii pentru escrocheria săvârşită cu folosirea
situaţiei de serviciu într-un alineat aparte al art.190 CP RM –
alineatul (11);

– 279 –
• operarea modificărilor la alin.(2) art.21 CP RM: excluderea arti-
colului 195; completarea alineatelor prevăzute în sintagma „art.190
alin.(2) şi (3)” cu alineatele „(4) şi (5)”;
• operarea modificărilor la art.126 CP RM: abrogarea alineatului
(2); completarea alineatului (1): după cuvintele „proporţii mari”
să fie introdusă expresia „proporţii considerabile”; după cuvintele
„respectiv, 2500” să fie introdusă sintagma „..., şi, respectiv, 1000”.
Avantajele acestor recomandări sunt următoarele:
 pe fondul diversificării şi complicării tot mai accelerate a
manifestărilor de înşelăciune sau abuz de încredere în sfera patri-
monială, soluţiile propuse ar pune capăt controverselor din teoria şi
practica dreptului penal. De exemplu, ar înceta polemicile privind
oportunitatea considerării, în calitate de obiect (i)material al escro-
cheriei, a dreptului asupra bunurilor străine şi a bunurilor imobile
străine;
 s-ar preveni admiterea erorilor judiciare care, la moment,
sunt generate de delimitarea defectuoasă a escrocheriei de infrac-
ţiunea prevăzută la art.196 CP RM (sau de fapta specificată la
art.106 din Codul contravenţional);
 impactul asupra economiei naţionale ar consta în reducerea
costurilor legate de: administrarea probelor privind delimitarea
celor două fapte presupunând înşelăciune sau abuz de încredere;
rejudecarea cauzelor ca urmare a recalificării de la art.190 CP RM
pe art.196 CP RM (sau de la art.105 din Codul contravenţional pe
art.106 din Codul contravenţional), sau viceversa; pronunţarea de
către CEDO a unor hotărâri nefavorabile statului Republica Moldova,
în legătură cu încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenţia
europeană a drepturilor omului, în cazul admiterii erorilor judiciare
consemnate mai sus.

– 280 –
BIBLIOGRAFIA

1. Alecu Gh. Drept penal. Partea Generală. – Constanţa: Europolis, 2004,


572 p.
2. Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. et.al. Codul penal al Republicii
Moldova. Comentariu (Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor
naţionale). – Chişinău: Sarmis, 2009, 835 p.
3. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. et. al. Codul penal comentat şi
adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005, 656 p.
4. Barbăneagră O. Fenomenul proprietăţii în contextul evoluţiei ordinii eco-
nomice: Teză de doctor în economie. – Chişinău, 2009, 183 p.
5. Bărcănescu D. Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii. – Bucureşti:
ALL Beck, 2005, 170 p.
6. Berliba V., Cojocaru R. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe per-
soane – semn circumstanţial cu multiple controverse în interpretarea şi
încadrarea juridică // Revista Naţională de Drept, 2008, nr.2, p.66-72.
7. Bîrsan C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe arti-
cole. Vol.I. Drepturi şi libertăţi. – Bucureşti: ALL Beck, 2005, 1274 p.
8. Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. – Chişinău: Tipo-
grafia Centrală, 2004, 622 p.
9. Boroi A., Gorunescu M., Popescu M. Dicţionar de drept penal. –
Bucureşti: ALL Beck, 2004, 424 p.
10. Botezatu I. Escrocheria în reglementarea legii penale americane şi fran-
ceze // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”.
Vol.I. – Chişinău, 2005, p.283-285.
11. Botezatu I. Înşelăciunea şi abuzul de încredere în contextul infracţiunii
de escrocherie // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanis-
tice”. Vol.I. – Chişinău, 2005, p.286-288.
12. Botezatu I. Prevenirea şi combaterea escrocheriei // Revista Naţională de
Drept, 2005, nr.12, p.79-81.

– 281 –
13. Botezatu I. „Scrisorile nigeriene”: procedeu avansat de escrocherie
financiară // Revista Naţională de Drept, 2006, nr.1, p.71-73.
14. Botezatu I. Noi procedee de săvârşire a infracţiunii de escrocherie //
Revista Naţională de Drept, 2006, nr.7, p.77-80.
15. Botezatu I. Analiza juridico-comparativă a reglementărilor privind escro-
cheria în legislaţia Ucrainei şi Bulgariei // Revista Naţională de Drept,
2006, nr.9, p.52-55.
16. Botezatu I. Modelele german şi elveţian de perfecţionare a reglementă-
rilor penale naţionale privind escrocheria // Analele Ştiinţifice ale USM.
Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău, 2006, p.376-378.
17. Botezatu I. Documentele de plată ca mijloace de săvârşire a infracţiunii
de escrocherie // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanis-
tice”. Vol.I. – Chişinău, 2006, p.379-382.
18. Botezatu I. Escrocheria săvârşită în sfera de asigurări // Revista ştiinţifică
a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2007, nr.3, p.108-
111.
19. Botezatu I. Modelul de reglementare a răspunderii penale pentru escro-
cherie în legislaţia unor ţări est-europene // Revista ştiinţifică a USM
„Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2007, nr.6, p.81-84.
20. Botezatu I. Analiza juridico-comparativă a reglementărilor privitoare la
infracţiunea de escrocherie // Revista ştiinţifică a USM „Studia Universi-
tatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2009, nr.8, p.106-116.
21. Botezatu I. Experienţa legislativă a unor state ca posibil model de
perfecţionare a prevederilor art.190 CP RM // Conferinţa internaţională
ştiinţifico-practică „Educaţie şi cercetare într-un stat bazat pe drept”
(Chişinău, 16 octombrie 2009), Revista Naţională de Drept, 2009, nr.10-
12, p.114-115.
22. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală.
– Chişinău: Cartier, 2005, 624 p.
23. Brînză S. Infracţiuni contra proprietăţii. – Chişinău: USM, 1999, 347 p.
24. Brînză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii
pe teritoriul Republicii Moldova. – Chişinău: ARC, 2001, 448 p.
25. Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. – Chişinău: Tipo-
grafia Centrală, 2005, 675 p.
26. Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. –
Chişinău: Cartier, 2005, 804 p.

– 282 –
27. Brînză S. Examenul teoretic al unor cazuri din practica judiciară privind
infracţiunile săvârşite prin sustragere // Revista Naţională de Drept,
2007, nr.9, p.2-7.
28. Brînză S., Stati V. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane
ca presupusă formă a participaţiei penale: demitizarea unei concepţii
compromise // Revista Naţională de Drept, 2008, nr.4, p.2-17.
29. Brînza S., Botezatu I. Obiectul infracţiunii de escrocherie (art.190 CP RM) //
Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”,
2009, nr.8, p.81-92.
30. Bulai C., Bulai B.N. Manual de drept penal. Partea Generală. – Bucureşti:
Universul juridic, 2007, 678 p.
31. Carte românească de învăţătură. Ediţie critică. – Bucureşti: Editura Aca-
demiei, 1961, 431 p.
32. Codul civil al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 6.06.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –
2002. – Nr.82-86.
33. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A.Barbă-
neagră. – Chişinău: ARC, 2003, 836 p.
34. Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. – Chişinău: Garuda-Art,
1999, 176 p.
35. Codul penal al RSS Moldoveneşti (adoptat de Sovietul Suprem al RSSM
la 24.03.1961) // Вештиле Советулуй Супрем ал РССМ, 1961, nr.10.
36. Codul penal român din 1937 // Monitorul Oficial al României, 1936,
nr.65.
37. Codul penal al României din 21.06.1968 // Buletinul Oficial, 1968,
nr.79-79bis.
38. Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1994, nr.1.
39. Decizia Colegiului judiciar al Curţii de Apel Cahul din 20.11.2008.
Dosarul nr.1a-187/08 // http://ca.cahul.justice.md
40. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bender din 18.12.2008.
Dosarul nr.1a-113 // http://ca.bender.justice.md
41. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 13.05.2009. Dosarul
nr.1a-80/09 // http://cab.justice.md
42. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 16.01.2007 //
Dosarul nr.1ra-144/08. www.csj.md

– 283 –
43. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 16.01.2008 //
Dosarul nr.1ra-64/08. www.csj.md
44. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 5.03.2008 //
Dosarul nr.1ra-361/08. www.csj.md
45. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9.04.2008.
Dosarul nr.1ra-571/08 // www.csj.md
46. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 27.05.2008.
Dosarul nr.1re-447/08 // www.csj.md
47. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 28.05.2008.
Dosarul nr.1ra-766/08 // www.csj.md
48. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 14.01.2009.
Dosarul nr.1re-111/09 // www.csj.md
49. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 12.08.2009.
Dosarul nr.1re-844/09 // www.csj.md
50. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 15.03.2010.
Dosarul nr.4-1re-1160/10 // www.csj.md
51. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 6.05.2010.
Dosarul nr.4-1re-700/10 // www.csj.md
52. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/e-138/1998
din 13.08.1998 // Moldlex
53. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1r/a-193/2000
din 19.12.2000 // Moldlex
54. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1ca-143/2001
din 13.11.2001 // Moldlex
55. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr.1ra-730/2004
din 9.11.2004 // Moldlex
56. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 12.02.2008.
Dosarul nr.1ra-61/08 // www.csj.md
57. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 8.04.2008.
Dosarul nr.1ra-374/08 // www.csj.md
58. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 8.04.2008.
Dosarul nr.1ra-456/08 // www.csj.md
59. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.06.2008.
Dosarul nr.1 re-442/08 // www.csj.md
60. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.06.2008.
Dosarul nr.1ra-233/2008 // www.csj.md

– 284 –
61. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 24.06.2008.
Dosarul nr.1ra-582/2008 // www.csj.md
62. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 24.06.2008.
Dosarul nr.1 ra-812/08 // www.csj.md
63. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 22.07.2008.
Dosarul nr.1re-750/2008 // www.csj.md
64. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 29.07.2008.
Dosarul nr.1re-828/08 // www.csj.md
65. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.09.2008.
Dosarul nr.1ra-851/2008 // www.csj.md
66. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.11.2008.
Dosarul nr.1ra-970/08 // www.csj.md
67. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.12.2008.
Dosarul nr.1ra-996/08 // www.csj.md
68. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.12.2008.
Dosarul nr.1ra-1237/08 // www.csj.md
69. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 20.01.2009.
Dosarul nr.1ra-20/09 // www.csj.md
70. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 3.02.2009.
Dosarul nr.1ra-23/09 // www.csj.md
71. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 17.02.2009.
Dosarul nr.1re-177/09 // www.csj.md
72. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 10.03.2009.
Dosarul nr.1re-293/09 // www.csj.md
73. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2009.
Dosarul nr.1ra-558/09 // www.csj.md
74. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2009.
Dosarul nr.1re-424/09 // www.csj.md
75. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 9.06.2009.
Dosarul nr.1re-561/09 // www.csj.md
76. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.06.2009.
Dosarul nr.1ra-574/09 // www.csj.md
77. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.06.2009.
Dosarul nr.1 ra-587/09 // www.csj.md
78. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 7.07.2009.
Dosarul nr.1ra-305/09 // www.csj.md

– 285 –
79. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 4.08.2009.
Dosarul nr.1re-819/09 // www.csj.md
80. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.08.2009.
Dosarul nr.1re-843/09 // www.csj.md
81. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 22.09.2009.
Dosarul nr.1ra-301/09 // www.csj.md
82. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 16.02.2010.
Dosarul nr.1re-109/2010 // www.csj.md
83. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 02.03.2010.
Dosarul nr.1re-352/10 // www.csj.md
84. Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.05.2010.
Dosarul nr.1re-693/10 // www.csj.md
85. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 28.07.2010.
Dosarul nr.1re-879/10 // www.csj.md
86. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. et. al. Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea Specială. Vol.III. – Bucureşti: Editura Academiei
Române, ALL Beck, 2003, 648 p.
87. Firoiu D.V. Istoria statului şi dreptului românesc. – Iaşi: Chemarea, 1993,
392 p.
88. Grama M. Organizaţia criminală. În: Analele Ştiinţifice ale USM. Seria
„Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău, 2001, p.254-257.
89. Hadârcă I. Răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite în sfera cir-
culaţiei substanţelor narcotice, psihotrope, a analoagelor şi precursorilor
acestora. – Chişinău: CEP USM, 2008, 281 p.
90. Hamangiu C. Codul general al României. Legi uzuale. Vol.I. Codul penal.
– Bucureşti, 1914, 1156 p.
91. Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Tratat de drept civil
român. Vol.I. – Bucureşti: ALL, 1996, 635 p.
92. Hotărârea cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea
penală pentru mituire: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.6
din 11.03.1996 // Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de
Justiţie (mai 1974-iulie 2002). Chişinău, 2002, p.346-350.
93. Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre fabri-
carea sau punerea în circulaţie a banilor falşi: Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie, nr.23 din 29.10.2001. În: Culegere de hotărâri ale
Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002). – Chişinău,
2002, p.297-299.

– 286 –
94. Hotărârea cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustra-
gerea bunurilor: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.23 din
28.06.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova,
2004, nr.8, p.5-11.
95. Hotărârea cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind mino-
rii: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.39 din 22.11.2004 //
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2005, nr.7,
p.6-8.
96. Hotărârea cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şan-
taj: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.16 din 7.11.2005 //
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.4,
p.7-9.
97. Hotărârea cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legis-
laţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral: Hotărârea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie, nr.9 din 9.10.2006 // Buletinul Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr.2, p.19-20.
98. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 6.10.2008. Dosarul
nr.4-1ce-369/08 // www.csj.md
99. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 15.12.2008. Dosarul
nr.4-1re-444/08 // www.csj.md
100.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul
nr.4-1re-198/09 // www.csj.md
101.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul
nr.4-1re-232/09 // www.csj.md
102.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 1.06.2009. Dosarul
nr.4-1re-309/09 // www.csj.md
103. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.02.2009. Dosarul
nr.4-1re-180/09 // www.csj.md
104.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 07.12.2009. Dosarul
nr.4-1re-672/09 // www.csj.md
105.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 8.02.2010. Dosarul
nr.4-1re-226/10 // www.csj.md
106.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 8.02.2010. Dosarul
nr.4-1re-241/10 // www.csj.md
107.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 14.06.2010. Dosarul
nr.4-1re-911/10 // www.csj.md

– 287 –
108.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.4-1re-22/2006 din
23.01.2006 // Moldlex
109.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.4-1re-5/2008 din
18.02.2008 // Moldlex
110. Hotca M.A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. – Bucureşti: C.H. Beck,
2007, 1600 p.
111. Hulea V. Infracţiunile comise prin sustragere în legea penală a Republicii
Moldova // Revista de drept penal, 2008, nr.1, p.202-208.
112. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii
Moldova în perioada de 12 luni ale anului 2007 // www.mai.gov.md
113. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii
Moldova în perioada de 12 luni ale anului 2008 // www.mai.gov.md
114. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii
Moldova în perioada de 12 luni ale anului 2009 // www.mai.gov.md
115. Informaţia operativă privind starea infracţională pe teritoriul Republicii
Moldova în perioada de 7 luni ale anului 2010 // www.mai.gov.md
116. Ionaş A. Legalitatea penală. – Bucureşti: Metropol, 1999, 89 p.
117. Ionescu-Muscel P. Istoria dreptului penal român. – Bucureşti: Revista
Positivă penală şi penitenciară, 1931, 64 p.
118. Încheierea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 24.12.2008.
Dosarul nr.1 ra-1432/08 // www.csj.md
119. Krause H., Thoma H. Das neue Strafrecht. Besonderer Teil. – Stuttgart,
1976, 782 p.
120.Lămăşanu D.I. Determinarea elementului material – reflex al legalităţii
penale // Revista de drept penal, 2006, nr.1, p.71-80.
121.Legea Republicii Moldova privind privatizarea fondului de locuinţe,
nr.1324 (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 10.03.1993) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.5.
122.Legea Republicii Moldova privind actele legislative, nr.780 (adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 27.12.2001) // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2001, nr.36-38.
123.Legea Republicii Moldova privind modificarea şi completarea unor acte
legislative, nr.292 (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la
21.12.2007) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.28-29.
124.Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legis-
lative, nr.136 (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 19.06.2008) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.145-151.

– 288 –
125.Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului
penal al Republicii Moldova, nr.277 (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 18.12.2008) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009,
nr.41-44.
126.Mădulărescu E. Traficul de influenţă. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă.
– Bucureşti: Hamangiu, 2006, 160 p.
127.Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Centrul de presă. Apă
chioară vândută ca apă minerală naturală (20.06.2009) // www.mai.md/
content/1440
128.Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Centrul de presă.
Clei pentru teracotă contrafăcut (20.05.2009) // www.mai.md/content/530
129.Mitrache C. Drept penal român. Partea Generală. – Bucureşti: Şansa,
1999, 360 p.
130.Mitrache C., Stănoiu R.M., Molnar I. et. al. Noul Cod penal comentat.
Vol.I. Sub red. lui G.Antoniu. – Bucureşti: C.H. Beck, 2006, 602 p.
131.Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa-Universul, 1993,
342 p.
132.Moscalciuc I. Problema stabilirii elementelor circumstanţiale agravante
ale infracţiunilor săvârşite în sfera consumului de produse şi servicii //
Revista Naţională de Drept, 2007, nr.8, p.49-54.
133.Mureşan M. Aspecte teoretico-normative şi practice ale motivului şi
scopului infracţiunii: Teză de doctor în drept. – Chişinău, 2009, 202 p.
134.Mutu-Strulea M. Analiza juridico-penală a spălării banilor. – Chişinău:
CEP USM, 2006, 190 p.
135.Papadopolu M.I. Codul legilor penale române adnotate. – Bucureşti:
Tipografiile române unite, 1932, 863 p.
136.Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. 15 per-
soane în capcana afaceristului // www.procuratura.md/md/com/1211/1/
2700/
137.Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Femeie
condamnată la 9 ani // www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2864/
138.Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Noi
victime ale escrocheriei // www.procuratura.md/md/com/1211/1/2847/
139.Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Poliţis-
tul fantomă se va afla la răcoare timp de 19 ani // www.procuratura.md/
md/ com/1211/1/2679/

– 289 –
140.Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Procuratu-
ra Anticorupţie continuă efectuarea urmăririi penale în privinţa cet. A.Ţ.
pentru fapta de escrocherie // www.procuratura.md/md/com/1211/1/2406/
141.Procuratura Generală a Republicii Moldova. Comunicat de presă. Schema
piramidală trimisă în judecată // www.procuratura.md/md/com/1211/1/2763/
142.Prodan S. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare:
Teză de doctor în drept. – Chişinău, 2007, 208 p.
143.Prodan S. Latura subiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239
CP RM // Revista Naţională de Drept, 2007, nr.2, p.51-57.
144.Reşetnicov A. Disocierea mijlocului de săvârşire a infracţiunii de obiec-
tul material al infracţiunii: conotaţii teoretice şi practice // Revista ştiin-
ţifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale, 2008, nr.4,
p.160-163.
145.Reşetnicov A. Folosirea documentului fals în calitate de mijloc de săvâr-
şire a infracţiunii: aspecte practice şi teoretice // Revista Naţională de
Drept, 2007, nr.12, p.27-33.
146.Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 29.04.2006. Materia-
lele nr.1503. Procuratura sectorului Râşcani, mun.Chişinău.
147.Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 29.04.2006. Materia-
lele nr.1564. Procuratura sectorului Râşcani, mun.Chişinău.
148.Stati V. Analiza juridico-penală a componenţei de fabricare sau punere în
circulaţie a cardurilor sau a altor carnete de plată false (varianta tip) //
Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. –
Chişinău, 2004, p.315-321.
149.Stati V. Interzicerea discriminării (art.14 al CEDO): realizarea unei con-
cepţii europene în legea penală a Republicii Moldova // Revista Naţio-
nală de Drept, 2008, nr.1, p.30-32.
150.Stati V. Răspunderea pentru infracţiunea de fabricare sau punere în circu-
laţie a cardurilor sau a altor carnete de plată false (art.237 CP RM) //
Revista Naţională de Drept, 2009, nr.5, p.27-40.
151.Stati V. Analiza răspunderii penale pentru infracţiunea de răpire a mijlocu-
lui de transport (art.1921 CP RM): aspecte teoretice şi practice (Partea
II) // Revista Institutului Naţional al Justiţiei, 2010, nr.1, p.41-56.
152.Timofei S. Folosirea situaţiei de serviciu la săvârşirea infracţiunii de limitare
a concurenţei libere // Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”.
Seria „Ştiinţe sociale”, 2008, nr.4, p.175-179.

– 290 –
153.Trainin A.N. Teoria generală a conţinutului infracţiunii. – Bucureşti: Edi-
tura Ştiinţifică, 1959, 344 p.
154.Visterniceanu E. Tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane //
Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. –
Chişinău, 2005, p.428-431.
155.Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru tâlhărie. – Chişinău: Tipo-
grafia Centrală, 2006, 232 p.
156.Zaporojan I. Obiectul material al delapidării averii străine // Analele Ştiin-
ţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău, 2005,
p.436-438.
157.Алексеев В.А. Уголовная ответственность за хищения, совершаемые
с использованием служебного положения организованной группой
лиц: Диссертация на соискание ученой степени кандидата юриди-
ческих наук. – Москва, 1990, 223 p.
158.Альошин Д.П. Кримiнальна вiдповiдальнiсть за розкрадання, вчи-
ненi у спiвучастi: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового
ступеня кандидата юридичних наук. – Харкiв, 2003, 21 p.
159.Арендаренко А.В., Афанасьев Н.Н., Батюкова В.Е. et. al. Коммента-
рий к Уголовному кодексу Российской Федерации. – Москва: Про-
спект, 1997,
160.Асеев А.А. Перспективы совершенствования законодательства, пре-
дусматривающего ответственность за мошенничество // Научные
труды Российской академии юридических наук. Вып.8. Том 3. –
Москва: Юрист, 2008, р.39-42.
161.Балаян А.Р. Борьба с мошенничеством в сфере оборота коммерче-
ского недвижимого имущества (криминологическое исследование):
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. – Москва, 2009, 23 p.
162.Безверхов А.Г. Имущественные преступления. – Самара: Самарский
университет, 2002, 360 p.
163.Беляк О.С. Ответственность за мошенничество по уголовному пра-
ву России: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. – Москва, 2006, 21 p.
164.Бернер А.Ф. Учебник уголовного права. Части Общая и Особенная
(с примечаниями, приложениями и дополнениями по истории рус-
ского права и законодательству положительному). – Санкт-Петербург:
Типография Н. Тиблена и компания, 1865, 940 p.

– 291 –
165.Бойцов А.И. Преступления против собственности. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002, 775 p.
166.Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квали-
фикации). – Москва: Юридическая литература, 1971, 168 p.
167.Братенков С.И., Широков В.А. Присвоение или растрата: проблемы
квалификации и причины ошибок, допускаемых при постановлении
приговоров // Российская юстиция, 2008, nr.4, p.22.
168.Боровских Р.Н. Криминальные проявления в страховой деятельности:
анализ и противодействие: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени кандидата юридических наук. – Тюмень, 2010, 23 p.
169.Брынза С. Уголовно-правовая охрана собственности в случае мо-
шеннического посягательства // Закон и жизнь, 2002, nr.1, p.31-33.
170.Брынза С. Мнение по поводу возможной криминализации компью-
терного мошенничества // Закон и жизнь, 2002, nr.2, p.39-41.
171.Будатаров С.М. Присвоение взятки: преступление против собственнос-
ти или преступление против интересов государственной службы и
службы в органах местного самоуправления? // http://www.nadzor.pk.ru/
analit/show_a.php?id=715
172.Быкова Н.В. Проблемы определения правовой сущности «страхового
мошенничества» в российском законодательстве // Научные труды
Российской академии юридических наук. Вып.8. Том 3. – Москва:
Юрист, 2008, p.66-71.
173.Быкодорова Л.В. Мошеннические действия, совершаемые на раз-
личных этапах договора страхования // Вестник СевКавГТУ. Серия
«Право», 2004, nr.1, p.51-56.
174.Вишнякова Н.В. Объект и предмет преступлений против собствен-
ности: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. – Омск, 2003, 27 p.
175.Владимиров В.А., Ляпунов Ю.И. Ответственность за корыстные
посягательства на социалистическую собственность. – Москва:
Юридическая литература, 1986, 224 p.
176.Волженкин Б.В. Мошенничество. – Санкт-Петербург: Юридический
институт Генеральной Прокуратуры Российской Федерации, 1998,
36 p.
177.Волженкин Б.В. Экономические преступления. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 1999, 312 p.

– 292 –
178.Волков Б.С. Мотив и квалификация преступлений. – Казань: Изда-
тельство Казанского университета, 1968, 166 p.
179.Ворожцов С.А. О судебной практике по делам о мошенничестве,
присвоении и растрате // Закон, 2008, nr.11, p.51-58.
180.Воронцова С.В. Новые формы мошеннических действий в финансово-
кредитной сфере // Научные труды Российской академии юридиче-
ских наук. Вып.8. Том 3. – Москва: Юрист, 2008, р.72-75.
181.Вышинская З.А. Уголовная ответственность за посягательства на
колхозное имущество. – Москва: Госюриздат, 1959, 148 p.
182.Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Уголовная ответственность за пре-
ступления в сфере экономики. – Москва: ЮрИнфоР, 1996, 304 p.
183.Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Ответственность за организацию пре-
ступного сообщества // Законность, 1997, nr.2, p.14.
184.Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика.
– Москва: ЮрИнфоР, 2001, 316 p.
185.Герасимова Е.В. Предмет хищения в российском уголовном праве:
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. – Москва, 2006, 25 p.
186.Гилязова Л.Р. Понятие мошенничества: ретроспективный анализ //
Юридические науки. Фундаментальные исследования, 2006, nr.6 //
http//fr.rae.ru/raefs/2006/06/2006_06_05.pdf
187.Горобец К.В. Мошенничество по уголовному праву России и Фран-
ции. Сравнительно-правовой анализ: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва,
2009, 26 p.
188.Горобченко С.В. Методика расследования мошенничеств в сфере
незаконного оборота недвижимости: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва,
2009, 26 p.
189.Данг Ань. Борьба с хищениями социалистического имущества, со-
вершаемые путем кражи в СРВ (уголовно-правовой и криминологи-
ческий аспекты): Диссертация на соискание ученой степени канди-
дата юридических наук. – Москва, 1991, 214 p.
190.Дворецкий М.Ю. Совершенствование законодательства об ответст-
венности за мошенничество, совершаемое организованной
группой // Уголовно-правовой запрет и его эффективность в борьбе

– 293 –
с современной преступностью. Сборник научных трудов. – Саратов:
Сателлит, 2008, p.234-237.
191.Демидов Ю.А. Умысел и его виды: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва,
1964, 20 p.
192.Дремова Н.А. Мотив и цель в преступлениях несовершеннолетних:
Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. – Москва, 1972, 208 p.
193.Елисеев С.А. Преступления против собственности по Уголовному
Уложению 1903 г. // Сибирский Юридический вестник, 2001, nr.4 //
http:law.isu.ru/ru/science/vestnik/index.html
194.Емельянов В.П. Защита права собственности уголовным законода-
тельством. – Харьков: Рубикон, 1996, 85 p.
195.Ефимов М.А. Преступления против социалистической собствен-
ности. – Горький: ГВШ МВД, 1975, 100 p.
196.Жалинский А.Э. О соотношении уголовного и гражданского права в
сфере экономики // Государство и право, 1999, nr.2, p.47-52.
197.Жариков Е. Мошенничество в бизнесе // Управление персоналом,
2000, nr.3, p.40.
198.Завидов Б.Д., Гусев О.Б., Коротков А.П. et. al. Преступления в сфере
экономики. Уголовно-правовой анализ и квалификация. – Москва:
Экзамен, 2001, 224 p.
199.Иванков А.В. Моральный вред и имущественные преступления:
вместе или порознь // Научные труды Российской академии юриди-
ческих наук. Вып.8. Том 3. – Москва: Юрист, 2008, p.166-172.
200.Иркаходжаев А.К. Борьба с мошенническими посягательствами на
социалистическую собственность: Диссертация на соискание уче-
ной степени кандидата юридических наук. – Ташкент, 1988, 185 p.
201.Исаева Л.М. Классификация и особенности квалификации видов
мошенничества, совершаемого с использованием сети Интернет //
Юридический консультант, 2005, nr.1, p.29-36.
202.Казанцев В., Коршунов Н. В каких случаях компенсируется мораль-
ный вред // Российская юстиция, 1998, nr.2, p.39.
203.Клепицкий И.А. Объект и система имущественных преступлений в
связи с реформой уголовного законодательства России: Диссертация на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 1995,
200 p.

– 294 –
204.Комаров А.В. Неправомерное завладение автомобилем или иным
транспортным средством без цели хищения (угон): уголовно-право-
вые и криминологические аспекты: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва,
2008, 23 p.
205.Комментарий к Уголовному кодексу РСФСР 1960 г. / Под ред. Н.А.
Беляковa, М.Д. Шаргородского. – Ленинград: ЛГУ, 1962, 459 p.
206.Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под
ред. А.И. Бойко. – Ростов-на-Дону: Феникс, 1996, 736 p.
207.Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под
общ. pед. В.М. Лебедева. – Москва: Норма, 2007, 976 p.
208.Корягина О.В., Горудов О.И. Использование лицом своего служеб-
ного положения как квалифицирующий признак хищения // Юриди-
ческая техника и проблемы дифференциации ответственности в
уголовном праве и процессе. Сборник научных статей. – Ярославль,
1999, p.50.
209.Котин В. Ответственность за лжепредпринимательство // Закон-
ность, 1997, nr.6, p.16-17.
210.Кочои С.М. Ответственность за корыстные преступления против
собственности. – Москва, 2000, 288 p.
211. Кравец Ю. Отграничение лжепредпринимательства от мошенниче-
ства // Уголовное право, 2003, nr.3, р.36-38.
212.Кравченко О.В. Психологiчнi особливостi шахрайства: Автореферат
дiсертацiï на здобуття наукового ступеня кандидата психологiчних
наук. – Харкiв, 2005, 23 p.
213.Кригер Г.А. Ответственность за хищения государственного и общест-
венного имущества по советскому уголовному праву. – Москва:
Московский университет, 1957, 208 p.
214.Кудрявцев В.Н. Теоретические основы квалификации преступления.
– Москва: Госюриздат, 1963, 324 p.
215.Курбанова Д.Н. Обман как способ совершения мошенничества // Науч-
ные труды Российской академии юридических наук. Вып.8. Том 3. –
Москва: Юрист, 2008, p.251-257.
216.Куринов Б.А. Научные основы квалификации преступлений. – Москва:
Московский университет, 1984.
217.Курицина Е. Юридическое лицо как орудие преступления // Россий-
ская юстиция, 2001, nr.2, p.22-24.

– 295 –
218.Лейкина Н.С. Личность преступника и уголовная ответственность. –
Ленинград: Издательство Ленинградского университета, 1968, 128 p.
219.Лесниевски-Костарева Т.А. Дифференциация уголовной ответствен-
ности. Теория и законодательная практика. – Москва: Норма, 2000,
400 p.
220.Лесняк В.И. Объективные признаки мошенничества // Вестник Че-
лябинского государственного университета, 2004, nr.1, p.85-91.
221.Лимонов В. Понятие мошенничества // Законность, 1997, nr.11, p.41-42.
222.Лимонов В. Отграничение мошенничества от смежных составов //
Законность, 1998, nr.3, p.40-41.
223.Лисодед О.В. Кримiнологiчнi проблеми шахрайства: Автореферат
дiсертацiï на здобуття наукового ступеня кандидата юридичних наук.
– Харкiв, 1999, 18 p.
224.Лист Ф. Учебник уголовного права. Часть Особенная. – Москва:
Т-во Тип. А.И. Мамонтова, 1905, 427 p.
225.Литовченко В.Н. Уголовная ответственность за посягательства на
социалистическую собственность (понятие хищения). – Москва:
ВЮЗИ, 1985, 72 p.
226.Лопашенко Н.А. Преступления в сфере экономической деятельности:
понятие, система, проблемы квалификации и назначения наказания.
– Саратов: СГАП, 1997, 256 p.
227.Лопашенко Н. Мошенничество в сфере страхования //
http://business academy.com.ru/strahbusiness.html
228.Лопашенко Н., Гладилин В. Уголовная ответственность за времен-
ное позаимствование чужого имущества // Уголовное право, 2003,
nr.4, p.42-44.
229.Лохвицкий А. Уголовное право. Курс. – Санкт-Петербург: Скоропе-
чатня Ю.О. Шрейера, 1871, 714 p.
230.Малышева Ю.Ю. О понятиях лжи и обмана в сфере экономики по
уголовному праву России. www.tisbi.ru/science/vestnik/2005/issue2/
Low4.html
231.Мальцев В.В. Принципы уголовного права и их реализация в право-
применительной деятельности. – Санкт-Петербург: Юридический
центр Пресс, 2004, 694 p.
232.Маркунцов С.А. Осознание уголовно-правовых запретов в струк-
туре уголовной ответственности несовершеннолетних / Под ред.
А.Э. Жалинского. – Москва: Юриспруденция, 2007, 160 p.

– 296 –
233.Матмуратов Б.Д. Проблемные вопросы уголовной ответственности
за хищение социалистического имущества путем мошенничества и
смежные с ним преступления: Диссертация на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. – Киев, 1988, 216 p.
234.Матышевский П.С. Ответственность за посягательства на социалис-
тическую собственность по советскому уголовному праву: Диссер-
тация на соискание ученой степени доктора юридических наук. –
Киев, 1970, 575 p.
235.Матышевский П.С. Уголовно-правовая охрана социалистической
собственности в Украинской ССР. – Киев: Киевский государствен-
ный университет, 1972, 202 p.
236.Медведев С.С. Мошенничество в сфере высоких технологий: Авторе-
ферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юриди-
ческих наук. – Краснодар, 2008, 22 p.
237.Мерзогитова Ю.А. Ответственность за мошенничество в сфере фи-
нансово-кредитных отношений (уголовно-правовой и криминологи-
ческий аспекты): Диссертация на соискание ученой степени канди-
дата юридических наук. – Москва, 1998, 151 p.
238.Михайлов Н.Ф. Способ совершения преступления и его уголовно-
правовое значение: Автореферат диссертации на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. – Москва, 2007, 28 p.
239.Мишина И.М. Расследование мошенничества, совершенного с ис-
пользованием банковских карт, криминалистические и уголовно-
процессуальные аспекты: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 2009, 25 p.
240.Морозова Н.Д. Специальный субъект мошенничества // Материалы
научной сессии. Вып.1: Право. – Волгоград: ВолГУ, 2003, p.74-75.
241.Мохаммед ам Байдусi. Кримiнальна вiдповiдальнiсть за шахрайство
за законнодавством Eгипту, Йорданiï, Украïни (порiвняльно-правове
дослiдження): Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступеня
кандидата юридичних наук. – Киïв, 2007, 16 p.
242.Мусiенко О.Л. Теоретичнi засади розслiдування шахрайства в сучас-
них умовах: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступленя
кандидата юридичних наук. – Харкiв, 2007, 21 p.
243.Научно-практический комментарий к Уголовному кодексу Респуб-
лики Беларусь / Под общ. pед. А.В. Баркова, В.М. Хомича. – Минск:
ГИУСТ БГУ, 2007, 1007 p.

– 297 –
244.Никифоров Б.С. Объект преступления по советскому уголовному
праву. – Москва: Госюриздат, 1960, 230 p.
245.Никифоров Б.С., Решетников Ф.М. Современное американское уго-
ловное право. – Москва, 1990, 256 p.
246.Новый Уголовный кодекс Франции / Научный ред. Н.Ф. Кузнецова,
Э.Ф. Побегайло. – Москва, 1993.
247.Огарь Т.А. Уголовно-правовая и криминологическая характеристика
мошенничества в сфере оборота недвижимости: Автореферат
диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. – Санкт-Петербург, 2009, 32 p.
248.Осокин Р.Б. Уголовно-правовой анализ субъективных признаков мо-
шенничества. În: Научные труды Российской академии юридичес-
ких наук. Вып. 3. Том 2. – Москва: Юрист, 2003, p.574-580.
249.Oтветственность за корыстные посягательства против собствен-
ности / Под ред. Кочои С.М. – Москва: Юристъ, 1998, 184 p.
250.Пазинич Т.А. Криминалiстична характеристика шахрайств та основнi
положення ïх розслiдування: Автореферат дiсертацiï на здобуття нау-
кового ступленя кандидата юридичних наук. – Харкiв, 2007, 21 p.
251.Пинаев А.А. Уголовно-правовая борьба с хищениями. – Харьков:
Вища школа, 1975, 189 p.
252.Плохова В.И. Деньги и ценные бумаги как предмет преступлений
против собственности // Уголовное право, 2002, nr.4, p.31-32.
253.Плохова В.И. Ненасильственные преступления против собственности:
криминологическая и правовая обоснованность. – Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2003, 295 p.
254.Попов К.Л. Жертва шахрайства: вiктiмологiчне дослiдження: Кримi-
нологiчнi проблеми шахрайства: Автореферат дiсертацiï на здобуття
наукового ступеня кандидата юридичних наук. – Киïв, 2007, 20 p.
255.Постановление Пленума Верховного Суда Республики Беларусь, №15
от 21.12.2001 г. «О применении судами уголовного законодательства
по делам о хищениях имущества» // Судовы вестник, 2002, nr.1,
p.15-17.
256.Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации
№51 от 27.12.2007 «О судебной практике по делам о мошенни-
честве, присвоении и растрате» // www.supcourt.ru

– 298 –
257.Примерный уголовный кодекс (США). Оригинальный проект Инсти-
тута американского права / Под ред. Б.С. Никифорова. – Москва,
1969, 303 p.
258.Проект Уголовного кодекса Российской Федерации // Российская
газета, 1995, nr.26, p.5-11.
259.Прокудина Л.А. Возмещение ущерба, причиненного незаконными
действиями правоохранительных органов. – Москва: Городец, 1998,
144 p.
260.Пудовкин А.А. Уголовно-правовые и криминологические особенности
мошенничества: Автореферат диссертации на соискание ученой сте-
пени кандидата юридических наук. – Санкт-Петербург, 2007, 21 p.
261.Ривкин К.Е. Уголовная ответственность за хищения кредитных
средств // Гражданин и право, 2001, nr.4, p.12-14.
262.Романцов В.А. Уголовная ответственность за причинение имущест-
венного ущерба путем обмана или злоупотребления доверием (уго-
ловно-правовые вопросы): Диссертация на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. – Санкт-Петербург, 1997, 187 p.
263.Романюк С.Н. Сложные единичные преступления: Автореферат
диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. – Тюмень, 2008, 22 p.
264.Сафонов В.Н. Организованное вымогательство: уголовно-правовые
и криминологические аспекты: Диссертация на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. – Санкт-Петербург, 1997, 314 p.
265.Сборник документов по истории уголовного законодательства СССР и
РСФСР 1917-1952 гг. – Москва, 1953, 463 p.
266.Селезнев М. Умысел как форма вины // Российская юстиция, 1997,
nr.3, p.12-13.
267.Скляров С.В. Вина и мотивы преступного поведения. – Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2004, 326 p.
268.Смаглюк О.В. Шахрайство за криминальним кодексом Украïни 2001
року: Автореферат дiсертацiï на здобуття наукового ступеня
кандидата юридичних наук. – Киiв, 2004, 20 p.
269.Суслина Е.В. Ответственность за мошенничество по Уголовному
кодексу Российской Федерации: Автореферат диссертации на соис-
кание ученой степени кандидата юридических наук. – Екатеринбург,
2007, 26 p.

– 299 –
270.Сухаренко А.Н. Мошенничество в среде знакомств через
Интернет // www.crime.vl.ru/docs/stats/stat-60.html
271.Тарарухин С.А. Социалистическая собственность – неприкосновенна.
– Москва, 1963, 132 p.
272.Тенчов Э.С. Квалификация преступлений против социалистической
собственности. – Иваново, 1981, 80 p.
273.Третьякова Н.С. Лингвистические особенности уголовно-правовых
норм об ответственности за хищения: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Омск,
2008, 27 p.
274.Трухин В.П. Уголовно-правовая характеристика мошенничества в
кредитно-банковской сфере: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени кандидата юридических наук. – Иркутск, 2006, 23 p.
275.Уголовное право. Часть Особенная / Под общ. ред. Голякова И.Т.,
Вышинской З.А., Дурманова Н.Д., Исаева М.М. – Москва: Юриздат,
1943, 284 p.
276.Уголовное право России. Том 2. Особенная Часть. Под ред. А.И.
Игнатова, Ю.А. Красикова. – Москва: Норма, 1999, 384 p.
277.Уголовное право России. Часть Особенная. Под ред. Л.Л. Кругли-
кова. – Москва: Волтерс Клувер, 2005, 880 p.
278.Уголовное право Российской Федерации. Особенная Часть / Под ред.
Б.Т. Разгильдиева, А.Н. Красикова. – Саратов: СЮИ МВД России,
1999, 448 p.
279.Уголовное право. Особенная Часть / Под ред. И.Я. Козaченко, З.А. Не-
знамовой, Г.П. Новоселова. – Москва: Норма-Инфра·М, 1998, 768 p.
280.Уголовное право. Особенная Часть / Под ред. Н.И. Ветрова, Ю.И.
Ляпунова. – Москва: Новый Юрист, 1998, 768 p.
281.Уголовное Уложение 22 марта 1903 г. С мотивами, извлеченными из
объяснительной записки редакционной комиссии, Представления
Министерства в Государственный Совет и журналов – особого со-
вещания, особого присутствия департаментов и общего собрания
Государственного Совета. – Санкт-Петербург: Издательство Н.С.
Таганцева, 1904, 1124 p.
282.Уголовный закон в практике районного суда: научно-практическое
пособие / Под ред. А.В. Галаховой. – Москва: Норма, 2007, 264 p.
283.Уголовный кодекс Голландии / Под ред. Б.В. Волженкина. – Санкт-
Петербург: Юридический центр Пресс, 2001, 510 p.

– 300 –
284.Уголовный кодекс Республики Болгария / Под ред. А.И. Лукашова. –
Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001, 298 p.
285.Уголовный кодекс Российской Федерации от 24 мая 1996 г. Собра-
ние законодательства Российской Федерации, 1996, nr.25.
286.Уголовный кодекс Российской Федерации: научно-практический
комментарий / Под ред. Л.Л. Кругликова, Э.С. Тенчова. – Ярославль,
Владимир: Влад, ОрМак лтд , 1994, 671 p.
287.Уголовный кодекс Российской Федерации: постатейный коммента-
рий. – Москва: Зерцало, Теис, 1997, 791 p.
288.Уголовный кодекс Украины / Под ред. В.Я. Тация и В.В. Сташиса. –
Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002, 393 p.
289.Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий /
Под ред. Е.Л. Стрельцова. – Харьков: Одиссей, 2005, 864 p.
290.Уголовный кодекс ФРГ. – Москва: Зерцало, 2000, 208 p.
291.Уголовный кодекс Швейцарии. – Москва: Зерцало, 2000, 138 p.
292.Указ Президиума Верховного Совета СССР об усилении охраны лич-
ной собственности граждан (принятый 4.06.1947) // Ведомости Вер-
ховного Совета СССР, 1947, nr.19.
293.Ульяновски К., Вознюк С. Способы совершения мошенничества, фор-
мы и средства мошеннического обмана // Probleme actuale de preve-
nire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific. – Chişinău: Academia
„Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova, 2006, p.278-287.
294.Федоткин Д.В. Мошенничество в страховании. Что необходимо
знать cтрахователю // http://businessacademy.com.ru/strahbusiness.html
295.Фельдштейн Г.С. Уголовное право и психология. Роль мотива в
уголовном праве // Право и жизнь, 1925, nr.6, p.61.
296.Фликер С. Возмещается ли только реальный ущерб или и упущен-
ная выгода? // Социалистическая законность, 1968, nr.2, p.43-44.
297.Фойницкий И.Я. Курс уголовного права. Часть Особенная. Посяга-
тельства личные и имущественные. – Петроград: Юридическое об-
щество при Петроградском университете, 1916, 443 p.
298.Фойницкий И.Я. Мошенничество по русскому праву. Сравнительное
исследование. Часть I. – Москва: Издательство Современного гума-
нитарного университета, 2006, 366 p.
299.Фойницкий И.Я. Мошенничество по действующему русскому праву.
Часть II. – Москва: Издательство Современного гуманитарного уни-
верситета, 2006, 296 p.
300.Хабаров А.В. Преступления против собственности: влияние граж-
данско-правового регулирования: Автореферат диссертации на соиска-

– 301 –
ние ученой степени кандидата юридических наук. – Екатеринбург,
1999, 25 p.
301.Хакимова Г.Е. Уголовно-правовые и криминологические проблемы
мошенничества в сфере банковского кредитования: Автореферат
диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. – Астана, 2009, 27 p.
302.Хан-Магомедов Д.О. Преступления против социалистической соб-
ственности. – Москва, 1963, 60 p.
303.Харазишвили Б.В. Вопросы мотива поведения преступника в совет-
ском праве. – Тбилиси: Цодна, 1963, 288 p.
304.Хилюта В. Умолчание об истине как пассивная форма мошенни-
ческого обмана // Уголовное право, 2007, nr.3, p.68-72.
305.Хилюта В.В. Мошенничество в историко-правовом аспекте // Ака-
демия управления ТИСБИ // www.tisbi.ru/science/vestnik/2008/issue2/
Low/Hiluta.htm
306.Хмелева М.Ю. Уголовная ответственность за мошенничество: Авто-
реферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юри-
дических наук. – Омск, 2008, 25 p.
307.Черепанова Е.В. Становление и развитие уголовной ответствен-
ности за преступления, совершаемые в составе организованных
групп: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. – Москва, 2009, 28 p.
308.Черных Е.Е. Причинение имущественного ущерба путем обмана
или злоупотребления доверием: вопросы применения и совершенст-
вования законодательства: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени кандидата юридических наук. – Нижний Новгород,
2009, 30 p.
309.Шарыло Н.П. Умысел, мотив и цель при совершении хищения
социалистического имущества (уголовно-правовое, криминологиче-
ское исследование): Диссертация на соискание ученой степени кан-
дидата юридических наук. – Москва, 1975, 198 p.
310.Шелковкин Г.В. Последствия хищений социалистического имущества
и их уголовно-правовое значение: Диссертация на соискание ученой
степени кандидата юридических наук. – Свердловск, 1970, 242 p.
311. Шерстов Е.В. Об объекте мошенничества и иных обманных
имущественных посягательств // Системность в уголовном праве. –
Москва: Велби, Проект, 2007, p.519-521.

– 302 –
312.Шишко И.В. Экономические правонарушения. Вопросы юридиче-
ской оценки и ответственности. – Санкт-Петербург: Юридический
центр Пресс, 2004, 307 p.
313.Щепельков В. Соотношение мотива и цели преступления // Закон-
ность, 2001, nr.4, p.39-40.
314.Щепельков В.Ф. Субъект преступления: преодоление пробелов уго-
ловного закона // Журнал российского права, 2002, nr.2, p.60-65.
315.Энциклопедия уголовного права. Том 6. Соучастие в преступлении.
– Санкт-Петербург: СпбГКА, 2007, 564 p.
316.Яковлева О.В., Мезавцов М.А. Мошенничество в деятельности но-
тариуса, проблемы его квалификации // www.piko.ru/docs/notarius.doc
317.Яни П.С. Экономические и служебные преступления. – Москва:
Бизнес-школа «Интел-Синтез», 1997, 208 p.
318.Янин С.А., Шумигай И.Н. О понятии мошенничества, совершен-
ного военнослужащими с использованием своего служебного поло-
жения // Научные труды Российской академии юридических наук.
Вып.8. Том 3. – Москва: Юрист, 2008, p.489-491.

– 303 –
LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat
art. – articol
CP RM – Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002
CP RM din 1961 – Codul penal al Republicii Moldova din 24.03.1961
lit. – literă
n.a. – nota autorului
pct. – punct

– 304 –
Igor BOTEZATU

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU


ESCROCHERIE
Material didactico-ştiinţific

Bun de tipar 22.10.2010. Formatul 6084 1/16


Coli de tipar 19,0. Coli editoriale 17,0.
Comanda 164/10. Tirajul 200 ex.

Centrul Editorial-Poligrafic al USM


str.A.Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009

– 305 –