Professional Documents
Culture Documents
Obiectivul fiecărei bănci este acela de a-şi maximiza valoarea de piaţă în condiţiile
menţinerii riscurilor la un nivel acceptabil.
Valoarea de piaţă este determinată în funcţie de valoarea comercială a contractelor
deţinute (elemente de activ sau de pasiv), de reputaţia băncii şi de rating-ul acesteia.
Activitatea bancară este supusă unei game largi de riscuri, cum ar fi riscul de credit,
riscul de lichiditate, riscul de piaţă. Pentru aceste riscuri, definiţiile pot varia întrucât
graniţa dintre ele este foarte fragilă. O pierdere datorată lărgirii spreadu-ului de dobândă
poate fi încadrată ca pierdere datorată riscului de piaţă sau ca pierdere datorată riscului de
credit. Riscul de lichiditate implică şi alte riscuri, cum ar fi riscul de piaţă şi riscul de credit
şi nu poate fi despărţit de acestea.
În evaluare riscului de credit, băncile trebuie să ţină seama de mai multe aspecte:
- probabilitatea de faliment: reflectă probabilitatea ca debitorul să nu fie capabil să îşi
respecte obligaţiile ce decurg din raportul de credit; această probabilitate se
determină fie pentru întreaga perioadă de viaţă a creditului fie pentru un orizont de
timp predeterminat, de exemplu un an (frecvenţa de faliment probabilă) ;
- expunerea la risc: reprezintă mărimea obligaţiilor neacoperite în cazul producerii
unui faliment;
- rata de recuperare: reprezintă partea din expunerea la risc recuperată în cazul
falimentului în urma procedurilor specifice.
Riscul de lichiditate tinde să combine alte riscuri. Dacă o instituţie deţine o poziţie
pe un activ cu lichiditate scăzută va avea puţine posibilităţi să lichideze acea poziţie, ceea
ce va implica şi riscul de piaţă. Dacă o bancă are de încasat o sumă de bani de la un terţ şi
în acelaşi timp are de plătit aceeaşi sumă, va înregistra şi un risc de credit dacă debitorul
său nu va putea să plătească, ceea ce o va face şi pe ea să fie în imposibilitate de plată. O
poziţie poate fi acoperită împotriva riscului de credit sau a riscului de piaţă, dar riscul de
lichiditate rămâne, ceea ce înseamnă că riscul de lichiditate trebuie gestionat suplimentar faţă
de riscul de credit, de piaţă sau de alte riscuri. Datorită tendinţei de a implica şi alte riscuri
este destul de greu, dacă nu imposibil, să izolăm riscul de lichiditate; un test simplu este
urmărirea fluxurilor zilnice viitoare de numerar, iar în zilele când acestea sunt negative
trebuie privite cu o mai mare atenţie. Evident, o astfel de analiză nu ia în considerare
fluxurile de numerar neprevăzute (de exemplu, fluxurile provenind din derivative, din
ipoteci, etc.); în cazul în care o firmă are numeroase astfel de fluxuri de numerar trebuie sa
folosească o analiză bazată pe scenarii alternative.
Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii privitoare la dificultãţile de
plată ale unei instituţii bancare, creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediatã şi
completã. Criza de lichidităţi la o bancã poate figenerată şi de factori psihologici. Zvonurile
însoţite de aprecieri fără o bază reală (self-fulfillig profecies), care se autoîntreţin pe piaţă,
pot determina pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.
Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1: activele şi pasivele băncii sunt perfect
corelate pe fiecare scadenţă, nu se poate vorbi despre un risc de lichididate.
Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanţă a utilizărilor
asupra resurselor şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii pentru a-
şi finanţa deficitul de lichiditate.
Dacă indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de resurse ale
băncii, deci unui excedent de lichiditate.
Riscul de rată a dobânzii corespunde pierderii sau absenţei câştigului, fiind legat de
evoluţia ratei dobânzii. Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor
încasate din dobânzi şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu dobânzile. Apare
atunci când banca nu anticipează corect evoluţia ratei dobânzii şi, de exemplu, acordă
credite cu o rată fixă a dobânzii, în timp ce pe piaţă rata de dobândă este în creştere. Un
asemenea risc poate fi generat şi de distribuţia necorespunzătoare între creditele cu rată fixă
şi cele cu rată de dobândă variabilă şi de către deţinerea de către bancă a unor poziţii
nefavorabile, din punct de vedere al ratei de dobândă, în raport cu piaţa.
O importantă, dar ambiguă diferenţă este cea dintre riscul de piaţă şi riscul
activităţii. Riscul de piaţă este legat de necunoaşterea valorii viitoare a unui portofoliu.
Riscul activităţii este legat de incertitudine valorii economice care nu poate fi marcată la
piaţă. Diferenţa dintre riscul de piaţă şi riscul activităţii este aceeaşi cu cea dintre
înregistrarea în valori de piaţă şi cea în valori contabile. Problemele care apar în realizarea
distincţiilor sunt legate de faptul că există numeroase instrumente financiare cotate pe o piaţă
care este nelichidă; pentru aceste instrumente trebuie să se decidă care dintre cele două
modalităţi de gestionare a riscurilor este folosită.
Riscul activităţi este gestionat pe termen lung şi se realizează prin întocmirea unui
plan de afaceri detaliat. Riscul de piaţă este gestionat pe un orizont de timp scurt prin
determinarea expunerii zilnice şi prin stabilirea de limite de expunere.
Riscul legal este cel datorat acţiunilor legale sau cel legat de incertitudinea derivată
din aplicabilitatea sau interpretarea contractelor, a legilor sau regulamentelor. Acest risc este
o problemă mai ales pentru instituţiile care desfăşoară activităţi în afara graniţei.
- capitalul propriu: capital iniţial şi fondul pentru riscuri bancare generale din care se
deduc: valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire şi de cercetare – dezvoltare,
valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, mărcilor care nu sunt incluse în fondul
comercial, valoarea netă a fondului comercial şi avansurile aferente imobilizărilor
necorporale.
- capitalul suplimentar are în structura sa următoarele elemente: fondul special constituit
de casele de economii pentru domeniul locativ, rezerva generală pentru riscul de credit,
rezerve din reevaluarea patrimoniului (mai puţin obligaţiile fiscale aferente), împrumuturile
subordonate, datoria subordonată (titluri pe durată nedeterminată), valoarea nominală a
acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată determinată, alte elemente.
Acordul Basel II nu este primul acord de acest tip, el îl înlocuieşte pe cel din 1988.
Acest acord urmărea asigurarea convergenţei reglementărilor prudenţiale cu privire la
riscul de credit şi riscul de piaţă, dar nu punea accentul pe stabilitatea financiară.
Principalele domenii reglementate prin Acordul Basel I vizau stabilirea elementelor
componente pentru determinarea fondurilor proprii necesare băncilor, reglementarea
cerinţelor de capital pentru riscul de credit şi riscul de piaţă, asigurarea condiţiilor pentru
dezvoltarea procedurilor de control intern şi introducerea supravegherii consolidate a
instituţiilor de credit.
Motivul adoptării noului acord este dat de lipsa de flexibilitate a primului şi de
dezvoltarea pieţelor financiare. Principalele deficienţe ale Basel I sunt legate de utilizarea
unui număr redus de ponderi de risc de credit (4: 0%, 20%, 50% şi 100%), ponderi ce nu
reflectă fidel toate aspectele riscului de credit; insuficienţa instrumentelor de diminuare a
riscului de credit (nu sunt recunoscute garanţiile oferite de administraţiile locale, şi de alte
entităţi din sectorul public sau cu rating ridicat şi de asemenea, nu este recunoscută
utilizarea derivativelor ca modalitate de diminuare a riscului de credit)
Din punct de vedere al riscului de credit, este important faptul că băncile pot opta
pentru una din metodologiile de calcul al capitalului necesar pentru un anumit nivel de
expunere la risc: abordarea standard sau abordarea bazată pe modelele interne.
Aboradarea standard este, de fapt, o revizuire a Acordului din 1998, prin care
ponderează expunerile la risc în funcţie de natura debitorului şi de ratingul asociat acestuia,
aşa cum rezultă din Tabelul 2. Pragul minim de solvabilitate, calculat ca raport între
fondurile proprii şi riscurile ponderate asumate de bancă se menţine tot la 8%.
Al doilea pilon, cel referitor la controlul bancar este deja aplicat de căztre majoritatea
autorităţilor de supraveghera bancară, enunţarea lui explicită având doar rolul de întărire a
autorităţii.Cel de-al treilea pilon, cel care enunţă necesitatea difuzării informaţiilor
referitoare la pierderile bancare este cel mai puţin dezvoltat în acest moment.