il], OPERA IN RELATIE CU AUTORUL $I RECEPTORUL ROLAND BARTHES MOARTEA AUTORULUI” fn nuvela sa, Sarrasine, Balzac — referindu-se la un castrat travestit in femeie — a seris raza: ,Era femeia insigi, cu temerile ei subite, cu capriciile ei nemotivate, ck nelinistile Gnstinctive, ndriznelile fir& pricind, bravadele si incint&toarea subtilitate a sentimentelor™. ‘Cine vorbeste astfel? Eroul nuvelei, interesat s& ignore castratul ascuns in spatele femeii? Insul ‘Balzac, a cArui experienti personal il inzestreazA cu o filosofie a femeii? Autorul Balzac, ‘profesind idei ,iterare" asupra feminitati? Ineelepeiunea ‘universal? Psihologia romantica? Va & imposibil si aflam vreodati, pentru motivl intemeiat ca soiftura este distrugere a oricarei Soci, a oricirei origini. Scriitura este acest ‘neutra, acest ‘compozit, acest oblie prin care» eeriectul nostra alunecf, alb-negrul in care se pierde orice identitate, incepind chiar cu aceea 2 wului care scrie. Probabil a fost dintotdeana astfel: indati ce un fapt, este pore tit, in_scopuri_, nzitive sim Honeze in mod direct asupra realului, adica fara nici o alti functie. / eat insusi exercitiul simbolului, se produce acest deerosaj, vocea isi p cerde originea, autorul “> pltrunde in propria sa moarte, scriitura incepe. Cu toate acestea, constiinfa acestui fenomen a Pct variabila, in societafile primitive, povestirea [le récit] nu este niciodata asumati de o soand anume, ci de un mediator, saman sau recitator, cAruia i se poate admira, la rigoare, Eperformanta‘* (adica stipinirea codului parativ), dar niciodata ,,geniul, Auforul este un persona} modern, produs probabil de societatea noastra in mésura in care, la finele Evului Mediu. odaté cu empirismul englez, ralionalismul francez si credinia _personalizata_a. Reformei, a descoperit prestigiul individului sau, cu o formulare mai nobila, al ,persoanei}| imane’ Este logie asadar ca, in materie de literatura, pozitivismul — rezumat 3 culme ideologiei capitaliste — sf fie acela care si fi acordat cea mai mare important ,,persoanei* qaterului-Aufori? domneste inca in manualele de istorie literara, in diografiile s ‘lor, in interviurile din reviste si chiar in constiinfa literatorilor, preocupafi si-si asocieze, gratie jumalelor lor intime, persoana si opera; imaginea literaturi, asa cum 6 Pate afla in cultura savventa, este centrata tiranic asupra autorulvi, a persoanci, istoriei, gusturilor, pasiunilor sales _ critica mai consti inca, de cele mai multe ori, in a spune c& opera Tui Baudelaire este esecul sane Baudelaire, cea a lui Van Gogh — nebunia lui, cea a Tui Ceaikovski — viciul stu: explicatia operei este cautat’ intotdeauna in cel care a produs-o, ca si cums prin intermediul alegoriei mai mult sau mai putin transparente a fictiunii, cea care si-ar face auziti a mnarturisirea® ar fi mereu, in ultima instant, vocea unei unice si identice persoane, autorul. eee ene ee * La mort de Pauteur’, Maniéia, 1968. in GUVRES COMPLETES, Marty E. éd., Le Seuil, Paris, 1994, TL, pp. 491-495, (n. ed.) 85Desi domnia Autorului este inc’ extrem de puternica (noua critic’ n-a facut adeseori decit s-o consolideze), se injelege de la sine ci anumiti scriitori au incercat de multi vreme s- submineze. in Franta, Mallarmé a fost fara indoiala cel dintii care a vazut si a prevazut in toat amploarea sa necesitatea de a substitui limbajul insusi aceluia care pina atunci era tinut si-i fie proprietar; pentru el, ca si pentru noi, limbajul este cel care vorbeste, nu autorul; a serie inseamna a atinge, printr-o impersonalizare prealabila — pe care n-o putem confunda sub nici o forma cu obiectivitatea castratoare a romancierului realist -, acel punct in care singur limbajul actioneaz’, ,,performeaza“, si nu ,,cu*: intreaga poetica a lui Mallarmé const’ in a suprima autorul in favoarea scriiturii (ceea ce presupune, vom vedea, a-i reda cititorului locul sau). Valéry, incomodat de o psihologie a Eului, a indulcit mult teoria mallarméana, dar — intorcindu-se, dintr-o apetenta clasicista, 1a lectiile retoricii — n-a incetat sa transforme Autorul in obiect de indoiala si deriziune, a accentuat natura lingvistica si parca accidental [hasardeuse] a activitatii sale si a militat pe tot parcursul cartilor sale de proza in favoarea conditiei esentialmente verbale a literaturii, fafi de care orice recurs la interioritatea scriitorului i se parea pura superstitie. Proust insusi, in ciuda caracterului aparent psihologic a ceea ce numim analizele sale, si-a fixat in mod vizibil drept sarcina distrugerea inexorabil4, printr-o rafinare [subtilisation] extrema, a raportului dintre scriitor gi personajele lui: desemnindu-I drept narator nu pe cel care a vazut sau a simtit, nici macar pe cel care scrie, oi pe cel care va scrie (tinarul din roman — dar, de fapt, ce virsta are el si cine este? — doreste s& scrie, dar nu poate, iar romanul se incheie cind scriitura devine in sfirsit posibil), Proust i-a dat scriiturii moderne epopeea ei: printr-o risturare radical, in loc sa-si puna viata in roman, cum se spune atit de des, a faicut din chiar viata lui o opera pentru care propria sa carte i-a servit intr-un fel drept model, incit ni se pare evident ci nu Charlus il imita pe Montesquiou, ci ci Montesquiou, in realitatea sa anecdotica, istorici, nu este decit un fragment secundar, derivat, al lui Charlus. In fine, Suprarealismul, ca si riminem la aceasti preistorie a modernitatii, nu putea, desigur, si-i atribuie limbajului o pozitie suverana, in masura in care limbajul este sistem, iar ceea ce se viza prin aceasta migcare era, pe filiera romantic, o subversiune direct a codurilor — de altfel iluzorie, caci un cod nu se poate distruge, putem doar sa ,jucim impotriva lui — dar, recomandind fara incetare contrarierea brusca a sensurilor asteptate (faimoasa ,,sacadi* suprarealista), incredintind miinii grija de a scrie cit de repede posibil ceea ce creierul insusi ignor (dicteul automat), acceptind principiul si experienfa unei scriituri plurale [a plusieurs], Suprarealismul a contribuit la desacralizarea imaginii Autorului. in fine, in afara literaturii insesi (la drept vorbind, acesté distinctii devin perimate), lingvistica furnizeazd un instrument analitic pretios pentru distrugerea Autorului, aritind ci enuntarea in ansamblul ei este un proces vid, care functioneaza perfect fara a fi necesar si-] umplem cu persoana interlocutorilor: din punct de vedere lingvistic, autorul nu ¢ niciodata nimic mai mult decit cel care serie, la fel cum ev nu este altceva decit cel care spune ex: limbajul cunoaste un subject“, nu_o ~persoana“, si acest subiect, vid in afara insesi enuntirii care il defineste, este suficient pentru a face limbajul si se ,,tini*, adic’ pentru a-l epuiza. indepartarea Autorului (0 dati cu Brecht, am putea vorbi aici de o veritabild ,distantare“, Autorul micsorindu-se ca o figurina in fundalul scenei literare) nu este numai un fapt istoric sau un act de scriitura: ea transforma textul modern de Ja un capat la altul (sau 86F ccea ce este acelasi Iuoru — textol este, de acum inainte, creat $i eit astfel incit, la toate ivelele, autorul este absent din el). Timpol, in primul rind, nu mat este acelasi. Autorul, atunci cind se crede © cartea §i autorul se plaseaza de Ia sine pe ‘aceeasi dreapta, segmentati ca un finainte si wn dpi, Autorul este finut a muir? [nourri] cartea, prin uma” exist inaintea ei, gindeste, ~suferi, trBieste pentru ea; intretine cu opera Tui acelasi raport de antecedenta ca un tata cu fiul “Gin. Dimpotriva, soriptorul modern se naste in acelas timp cu textul lui; el nu este nicidecum fnzestrat cu o fiinta care i-ar preceda sau ‘exceda scriitura, nu este intru nimic subieetul al ccirui predicat ar fi cartea sa; nu exist alt timp decit cel al enuntarii, si orice text este scris fntotdeauna aici si acumdinseamna cA (sau remult cA) a scrie nu mai poate desemna 0 operatie de inregistrare, “de constatare, de reprezentare, de _zugravire® (cum spunea Clasicii), ci ceea ce lingvistii, in succestunca filosofiei oxfordiene, denumesc un performat forma verbala rari (rezervat exclusiv persoaner ‘nil gi prezentului), in care ‘enuniarea m alt confinut (alt enunt) decit actul prin care se emite: ceva asemanator cu acel Eu declar al regilor sau Eu cint al poetilor stravechi; scriptorul modem, dupa ce La ingropat pe Autor, nu ‘mai poate asadar crede, conform viziunii patetice @ predecesorilor sai, ci mina ii este prea jnoenta fat de gindire sau pasitne, si c& prin urmare, facind din necesitate o lege, trebuie si ocentueze aceasti intirziere si sii pslefuiasci la nesfirsit forma; pentru el, din contra, nina, desprinsi de orice voce, purtata de un gest pur de inscriptionare (si nu de exprimare), veama un chimp f8r& origine - sau, cel putin, care mo are alta origine decit limbajal insugi, ! adicd tocmai acel ucru care pune neintrerupt sub semnul intrebiri! onic origine. s Stim acum c& un text mu este compus dintr-un sit de cuvinte degajind un sens unic, ‘cumva teologic (care ar reprezenta ,,mesajul” ‘Autorului-Dumnezeu), cium spatin cu Gimonsiuni multiple, unde se imbind si se contest scriituri variate, dintre care nici una nu este originala textul este o tesatura de citate, provenite din mii de focare de cultura. Asement lui Bouvard gi Pécuchet, acesti cterni copisti, in acelasi timp sublimi si comici, si al cAror ridicol profund indic& exact adevarul scrituri, seriitoru! mu poate decit si imite un gest mereu anterior, niciodata original; singura sa putere este ‘sivamestece_scriiturile, s& le ‘ontrarieze pe unele prin celelalte, asfel ineit smu se sprijine niciodat& pe vreuna dintre ele; dacd ar vrea sa se exprime, at trebui cel putin si stie c& acel ceva" interior pe care pretinde hl ,traduce™ nu este, el insusi, dectt un dictionar gate Safco ale carui cuvinte se pot texplica doar prin alie cuvinte, i asta la nesfirsits aventura prin care a trecut in mod exemplar Geral Thomas de Quincey, atit de bun eanoscitor al elinel inci, pentrs ® traduce in aceasta Yimb& moarta idei si imagini absolut modeme, isi crease — ne SPANe Baudelaire — un dictionar mereu la indemina, in alt fel complex si extins decit acela care rezulta din acribia vulgara a temelor pur literare (Paradisurile artficiale)s succedindu-i Autorului, seriptorul_ vu mai are in el pasiuni, umori, sentimente, impresii, cl acest imens dictionar din care extrage 0 scriitura ce nu cunoaste nici o opreligte: viata nu face niciodata decit s4 imite cartea, si aceasti carte insasi nu este decit o fesfitura de semne, imitatie pierduta, infinit indepartaté [reculée] ‘Autoral o dati indepartat, pretentia de a ,descifta un text devine complet inutild Sci dai unui text un Autor insemna si-i impui acestui text o limita, sii conferi un semnificat tltim, si inchizi scriitura. Aceasta canceptie convine de minune criticii, care vrea atunci S8-si 87 SI esie conceput intotdeauna ca [find] trecutul propre sale eS — 4