Funcţiile Limbajului

(Roman Jakobson)
Nu s-ar putea spune ca Roman Jakobson ar fi fost preocupat de construirea unui model al
comunicarii. Cu toate acestea, schema in care lingvistul dispune ceea ce ar fi, dupa el, functiile
limbajului poate fi si chiar este considerata ca model al comunicarii.

Pe urmele lui Bűhler[1], care stabilise trei functii ale limbajului – emotiva (sau
expresiva), conativa (de apel) si referentiala (sau de reprezentare) – Jakobson mai gaseste trei, in
incercarea de a arata ca suma lor ar putea defini, in maniera exhaustiva, activitatea lingvistica[2].

Jakobson dispune functiile lui Bűhler pe axa comunicarii si le adauga inca trei: functia
phatica, functia metalingvistica si functia poetica.

O astfel de distribuire prezinta avantajul ca ofera un tablou de ansamblu, sugestiv, privind

differitele problematici ale limbajului. Schema nu poate fi, insa, considerata ca o axiomatica
plecind de la care s-ar putea elabora, prin deductii, o intreaga teorie a limbajului. Mai ales ca,
spre deosebire de Saussure – unde relatiile paradigmatice nu au sens decit in masura in care scot
in evidenta diferenta – la Jakobson ele creaza asemanarea. De altfel, autorul ei nici n-a propus-o
drept model al comunicarii. Cu toate acestea, plasarea functiilor limbajului pe axa comunicarii a
facut ca schema sa fie receptata si drept un posibil model al comunicarii. Asa il trateaza si acest
curs.

In modelul lui Jakobson se gasesc explicatii pentru fiecare dintre functiile prezentate.

Functia referentiala este cea prin care este dezvaluit continutul referential al mesajului, adica
acel ceva din lumea exterioara discursului la care mesajul face referire. De exemplu, in expresia
“Te rog, da ciinele afara, acum!”, referirea se face la faptul ca eu (cel care vorbeste) cer ca acel
ciine domestic, aflat aici, cu noi, inauntru, sa fie scos din incaperea in care ma gasesc acum
(dimpreuna cu interlocutorul meu) si asta chiar in acest moment si nu mai tirziu.

Functia poetica pune accent pe mesaj ca atare (si pe utilizarea unui mediu oarecare de
comunicare), “de dragul mesajului in sine”, cum s-ar spune. Prin ea, limbajul pare sa afiseze
imensa gama de posibilitati de expresie pe care o are: asociatiile (cum ar fi echivalentele,
sinonimiile, antinomiile), elemente de prozodie (accentul, repetarea unor sunete) ori limitele
dintre secvente lingvistice si relatiile dintre acestea, toate tin de forta insasi a de expresie a
limbajului si sint evidentiate de functia poetica.
Functia emotiva face referire la atitudinea enuntiatorului fata de ceea ce spune si fata de cel
caruia i se adreseaza. Aceasta functie poate fi reperata prin intonatiile folosite, prin intensitatea
vocii, sau prin alte elemente cu acelasi rol.

Functia fatica[3] este cea prin care limbajul asigura mentinerea in contact a interlocutorilor.
Intr-un discurs, ea este decelabila prin detectarea acelor segmente care nu au alt rol in economia
actului de comunicare, care sint numite “fleacuri” in limbajul comun, dar care permit sa ne
asiguram ca sintem in contact cu alteritatea.

Functia metalingvistica este cea prin care limbajul pune la dispozitie mecanismele necesare
pentru a ne asigura ca sintem “acordati” cu interlocutorul/-ii (ca folosim acelasi cod, in acelasi
context, de exemplu) Intelegerea mai clara a acestei functii se poate face prin recurs la Cursul
la Cursul lui Saussure (partea unde se vorbeste despre functia autoreferentiala a limbajului).

Functia conativa se refera la toate aspectele limbajului care tradeaza intentia locutorului de a
crea un raspuns (sau macar o reactie de raspuns) din partea destinatarului.

[1] Bühler, Karl, “Die Axiomatik der Sprachwissenschaft”, in Kant-Studien 38 (Berlin, 1933), pp. 19-20 (cf. R.
Jakobson, vezi nota 16,infra).

[2] Cf. Jakobson, Roman, “Linguistics and Poetics”, in Roman Jakobson, Language in Literature, edited by Krystina
Pomorska and Stephen Rudy, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1987, pp. 62-94.

[3] Dupa unii autori, comunicarea informatiei – asa cum are loc in schimburile verbale dintre oameni – este un fapt
secundar in comparatie cu dorinta de a stabili si de a mentine solidaritatea intersubiectiva si, in plan general,
coeziunea sociala. Datorita functiei fatice putem vorbi despre toate si despre nimic. Se pare ca, de fapt, in
comunicare nu ar fi vorba despre o functie fatica a limbajului, ci despre o intentie fatica (cea care sta la baza actului
insusi de comunicare). Pe aceeasi linie, s-ar putea considera ca exista un act fatic si ca asta tine de lumea actelor
somatice (asemanator cu o privire sau cu un gest de bun venit), cazind astfel sub studiul proxematicii, mai curind.