CAPITOLUL I

Nu suporta chipurile celorlalți pe care citea cu atâta ușurință mila. Ceea ce nu înțelegeau ei era
că voia să fie lăsat în pace, nu avea nevoie de nicio afurisită de mână pe umăr, nici măcar de
sunetul telefonului. Tăcerea îi devenise cel mai bun prieten, se refugiase în propria nimicnicie,
număra orele, zilele, cu speranța că poate ziua cea nouă îi va aduce sfârșitul spre care tânjea.
Oamenii de nimic ca el nu meritau să aibă un sfârșit ușor, ci să se prelungească în agonia fiecărei
zile, ce îl apăsa și îl sugruma cu amintirile unei vieți de mult apuse. Singura lacrimă scăpată
printre genele tremurânde parcă îi făcuse și ea o favoare. Suflarea îi devenea atât de greu de
controlat, încât avea nevoie de un punct de sprijin, un scaun era strâns în pumni puternici, o
ghiuvetă îi oferea câteva picături de apă, sau o fereastră lăsa câte un vânticel să-l mai aline.
-Caută un ajutor, nu îți mai plânge singur de milă, răbufnise la un moment dat mama sa.
Chipul ei altă dată calm și binevoitor, luase în ultimele luni o aură dușmănoasă. Bâțâind pe
podeaua nemaiîngrijită de mult timp, îl fixă cu o privire cenușie. Și nu se opri doar la atâta. Te
înțelegem și-ți respectăm suferința, dar tu consideri că așa te vei împăca cu ideea morții lor.
Ultimele cuvinte îl loviră mai ceva ca un pumn în plex. Cu o uitătură nebună o fixă și brațul
îi țâșni arătându-i ușă, în timp ce rămase înțepenit pe scaunul tapițat de Melanie. După atâta amar
de luni, încă îi mai simțea mirosul dulceag al parfumului împregnat în pielea cafenie.
-Ieși imediat, că de nu, uit cine ești! îi bubui vocea în liniștea dimineții.
Nu păru deranjată de vorbele fiului ei mai mare. O durea suferința lui, dar era mai bine să-l
vadă cum lovea, arunca cu lucruri, decât să zacă în amorțire ca până acum. Își opri lacrimile
înainte să apuce să se materializeze sub gene și continuă să-l urmărească.
-Nu, domnule, ai să asculți ce am să-ți spun! Cu mâinile în șoldurile generoase luă o poziție
de luptătoare. Dacă ție îți trece cumva prin capul ăla de catâr că eu plec din casa ta fără să îți
spun tot ce gândesc, te amăgești singur.
Îi văzu licărirea din ochi și știu că îi trezise interesul. Era un semn. Nu mai văzuse din
partea lui o dovadă că ar înțelege ce se petrece în jur, de prea mult timp, că nici nu-și mai
amintea. Devenise o umbră a bărbatului care fusese. Slăbise, părul îi crescuse și nici nu avea
bunul simț să și-l taie, ci îl lăsa să atârne lățos pe gât. Mizeria din jurul lui o deranja cel mai mult.
Sărmana Melanie ar fi fost îngrozită dacă l-ar fi văzut în ce stare ajunsese după dispariția ei.
 -Mamă, altădată îți vedeai de treaba ta, îi aruncă Joss trecându-și plictisit mâinile prin
șuvițele încâlcite. Mi-e somn și mă doare groaznic capul.
Doamne, de ce nu înțelegeau oamenii că voia să fie singur?
-Altădată erai altul.
-Altădată trăiau ei, urlă bărbatul țâșnind din scaun.
Nu o mai voia lângă el, nu când nu era stăpân pe propriile reacții. Oricât de mult îl deranjau
reproșurile ei, o brumă de luciditate mai avea. Cu mâinile tremurânde își umplu un pahar de
vodka și o turnă pe gât. Arsura îl făcu să se cutremure. Se aplecă pe blatul ghiuvetei, încercând să
ignore privirile ascuțite și pline de reproșuri ale mamei lui.
-Nu le cinstești cu nimic numele dacă te comporți așa. Băutura, băiete, nu face decât să te
adâncească în mizerie. Oftă. Uite, am vorbit cu Ingrid și te poate primi luni după-masă la o
ședință.
Cuvintele îl făcură să se întoarcă . Atmosfera devenea apăsătoare, trebuia să rămână singur și
să-și mai pună un pahar de băutură. Fără vocea aceea atât de insistentă.
-Du-te, mamă! Se depărtă cât putu de repede. Era mai bine să se ducă acasă la ea și să nu îl
mai deranjeze. Cum lui nu-i plăcea compania nimănui, așa își dorea ca și ceilalți să-l lase în pace.
-Vine taică-tu mâine cu tine la Ingrid, căposule! Fă bine și spală-ți părul ăla, făcu o pauză
care sună mai amenințător, că de nu, ți-l tai eu.
Doamne, băiatul ăsta avea să o îmbolnăvească! Când rămase singură și nu mai avu pe cine să
certe, începu să strângă prin casă. Farfurii murdare și stivuite stăteau aruncate prin colțuri la care
nu te-ai fi gândit că ar fi putut ascunde ceva. Ghivece, care altădată erau o mângâire pentru ochi,
acum zăceau adăpostind pământul uscat și plantele inexistente. Lacrimile trădătoare îi umplură
ochii, apoi obrajii când dădu peste Martin, ursulețul lui Kevin. Cu ochii larg deschiși, acesta
părea că o supraveghează de pe canapea. Era singura jucărie care mai exista în casă, toate
celelalte despăruseră împreună cu lucrurile celor doi dispăruți într-un moment de nebunie care îl
cuprinsese pe fiul ei. Nu mai exista în casa nicio urmă a vreunei femei, tot ce îngrijise nora sa,
Joss distrusese, spărsese, dăduse foc tuturor fotografiilor. Îi părea extrem de rău că nu putuse să
salveze din lucruri. Noroc că albumele de la nuntă și botez rămăsese acasă la ea. Melanie i le
adusese înainte să i se întâmple accidental. Nici măcar nu îi putuse vedea ultima oară. Sicriele lor
fuseseră sigilate, atât de desfigurate le fuseseră chipul.
 În camera lui, Joss se aruncă pe dușumeaua rece și își dori ca totul să se sfârșească odată.
Sticla stătea aruncată lângă mâna lui, o luă cu o precizie îndoielnică și o puse la gură. O mare
parte îi curse pe bărbie. Nici că-i păsa! Avea nevoie de amorțeală, și vodka era singura care i-o
putea da. Încetul cu încetul ceața beției îl prindea. Camera începea să se învârtă cu el, imagini
îndepărtate se apropiau și–l prindeau într-un dans năucitor. Voci cunoscute și necunoscute i se
adresau. Poduri nesfârșite se întindeau în fața lui și aglomerația mașinilor se făcea auzită prin
claxoanele asurzitoare. Fiecare imagine și sunet îi făcea carnea să-l doară și să se zvârcolească ca
prins într-un taifun de sentimente. Când totul părea că-l impinge către o iminentă nebunie,
binecuvântatul somn îl prinse din urmă, făcându-i astfel un bine.
Așa îl găsi mama lui, întins și nemișcat ca o stâncă. Mirosul înțepător îi furnică nările. Inima
rată o bătaie. Aruncă o pătură pe el și se îndepărtă cu pași grei. În fiecare dimineață venea și își
simțea sângele înghețat de spaimă, cu greutate deschidea ușa din lemn masiv, și începea
înfrigurată să-l caute, așteptându-se ca în orice clipă un corp rece și înghețat să zacă pe undeva.
Respira ușurată, făcea stânga împrejur și dispărea în același mod cum apărea.
Domnul Evans nu o întreba nimic, fruntea încruntată, cu șanțurile din ce în ce mai adânci erau
singurele dovezi că tot ceea ce făce fiul lui îl afecta. Pașii nu-l mai conduseseră în casa aia de
când se prăpădiseră nora și nepotul lui.
-Mâine ar fi bine să mai tai și tu iarba aia, a crescut și te ia de picioare. Florile nici nu se mai
văd. Și frumoase mai sunt! Și ce parfum! Îi aruncă soțului său o privire pierdută.
Fără să vrea, brațele domnului Evans se desfăcură și fremătară trupul scuturat de suspine.
-Mă duc, stai liniștită. În păr îi depuse câteva sărutări. Va arăta la fel ca atunci. O să cumpăr
niște îngrășământ, le va ajuta foarte mult.
-Poate îți va da o mână de ajutor și Brian. Se desprinse din brațele încă puternice și își trase
nasul cu zgomot.
-Nu cred. Toată ziua și-o petrece la fata aia. Nu știu ce-o mai fi și asta, până acum te rugai să
iasă, iar acum nu-l mai vezi pe acasă.
Rămase cu privirea în gol și cu un sentiment de pierdere. Auzi zgomotul unei farfurii și o văzu pe
Margaret cum își făcea de lucru în bucătărie. Oftă și se îndreptă spre ușă să-și găsească și el de
treaba lui.
-Jack, mai trăiește încă, dar nu știu cât! Vocea soției îi sună în urechi și-l însoți mult timp în
ziua ce abia se ivise.