GENETICĂ

ISTORIA GENETICII

Apariţa geneticii ca ştiinţă este asociată cu anul 1900, când germanul Carl
Correns, olandezul Hugo de Vries şi austriacul Emil Tschermak au
confirmat, în mod independent, rezultatele publicate în anul 1866 de
Gregor Johann Mendel (un călugăr Augustinian) în “Lucrările Societăţii
de Istorie Naturală din Brno”. Circulaţia limitată a acestei publicaţii
periodice este considerată ca fiind, pe lângă alte circumstanţe, unul dintre
motivele neglijării rezultatelor lucrărilor de hibridare realizate de Mendel
într-un interval de 8 ani, deşi acestea fuseseră aduse de el însuşi la
cunoştiinţa unora dintre cei mai faimoşi biologi ai vremii, iar lucrarea sa
fusese expediată la 120 de biblioteci din cele mai importante centre
ştiinţifice şi culturale ale lumii, printre care Paris, Londra, Berlin, Viena,
Praga, Petersburg, New-York, etc. Este general recunoscut faptul că, în
acum clasicul referat de 46 pagini asupra hibridării la mazăre (“Versuche
über Pflanzenhybriden” – Experinţe cu hibrizi de plante), Mendel a
interpretat propriile observaţii în aproape exact acelaşi mod în care ar
face-o un genetician modern. Chiar şi termenii folosiţi au fost foarte
asemănători cu cei utilizaţi în prezent. Totuşi, el a eşuat în a-şi convinge
contemporanii de valabilitatea descoperirilor referitoare la transmiterea
ereditară a caracterelor de la plantele parentale la hibrizi. De altfel, chiar
dacă rezultatele hibridărilor efectuate cu 22 de soiuri diferite de mazăre
(Pisum) permiteau demonstrarea matematică clară a modului în care se
moştenesc caracterele, Mendel a fost el însuşi derutat de datele
contradictorii obţinute la unele dintre celelalte 26 de specii folosite de el
în experienţele de hibridare (Antirrhinum, Aquilegia, Calceolaria,
Campanula, Carex, Cheiranthus, Cirsium, Dianthus, Ficaria, Geum,
Hieracium, Ipomoea, Linaria, Lychnis, Matthiola, Mirabilis, Phaseolus,
Potentilla, Tropaeolum, Verbascum, Veronica, Viola, Zea, Malus, Prunus,
Pyrus) şi, prin urmare, nu a putut să justifice generalizarea concluziilor
sale la toate speciile pe care le-a studiat. Chiar şi rezultatele înregistrate
de el în experienţele efectuate în paralel cu Phaseolus, au fost foarte
diferite de cele obţinute cu Pisum şi neconcludente. Trebuie făcută însă
precizarea că Gregor Mendel a fost norocos în alegerea celor 22 de soiuri
de mazăre folosite în încrucişări, acestea fiind diferite prin doar unul sau
câteva caractere distincte, a căror ereditate era simplă.
In perioada dintre anul publicării rezultatelor lui Mendel (1866) şi
cel al redescoperirii lor (1900), au fost aduse câteva contribuţii importante

5
AUREL POPESCU

la înţelegerea eredităţii. Alfred Weismann (1885) a sugerat conceptual

posibilitatea separării a ceea ce este ereditar, de ceea ce nu este,
delimitând plasma somatică de cea germinativă. Francis Galton, care a
studiat ereditatea umană folosind metodele de statistică, şi-a rezumat
concluziile sub forma a două legi care fac legătura dintre caracteristicile
unui individ şi cele ale părinţilor săi, bunicilor, sau a ascendenţilor mai
îndepărtaţi, dar şi cu media populaţiei căreia îi aparţine.
In anul 1875, Hertwig şi curând după aceea Strasburger, Fol şi
alţii, au descoperit cromozomii în nucleul celular şi au studiat diviziunea
acestora. La vremea respectivă erau însă puţini cei care au intuit rolul
cromozomilor în ereditate. In anul 1877, Boveri descrie diviziunea
reducţională. In primii ani ai secolului al XX-lea, paralelismul dintre
comportamentul cromozomilor şi rezultatele lui Mendel a devenit clar
pentru numeroşi oameni de ştiinţă angajaţi în studii de biologie. S-a ajuns
astfel la momentul important din anul 1902, când Carl Correns, William
Sutton şi Thomas Boveri au formulat teoria cromozomială a eredităţii,
pentru care descoperirea de către McClung a cromozomilor sexului a
reprezentat o dovadă foarte convingătoare.
După 1900, relaţia stabilită între ştiinţa eredităţii şi citologie a
determinat apariţia unui domeniu denumit citogenetică, al cărui progres
rapid l-a situat printre aspectele centrale ale biologiei. Genetica constituie
în prezent ştiinţa pe care se fundamentează ameliorarea plantelor şi
animalelor. Progresele înregistrate în domeniul fascinant al geneticii au de
asemenea un impact considerabil în medicină. Nu în ultimul rând,
domeniul ingineriei genetice, ştiinţă interdisciplinară de mare
complexitate, se găseşte la începutul celui de al treilea mileniu într-o
ascensiune continuă şi remarcabilă. De acest domeniu aflat la graniţele
geneticii, biologiei moleculare şi microbiologiei, se leagă marile speranţe
de depăşire a barierelor genetice care limitează posibilităţile de ameliorare
a plantelor (în principal) şi animalelor, dar şi de găsire a unor căi eficiente
de terapie genică umană. Este de altfel relevantă predicţia făcută de
numeroşi oameni de ştiinţă şi de unele organisme internaţionale, potrivit
căreia ingineria genetică, mai degrabă decât ştiinţa şi ingineria
computerelor, va reprezenta domeniul care va revoluţiona umanitatea în
acest mileniu.

6
GENETICĂ

1. LEGILE MENDELIENE ALE EREDITĂŢII

Pe baza rezultatele studiilor privind modul de transmitere a

caracterelor de la o generaţie la alta, T.A. Knight (1799) şi J. Goss (1824)
au sesizat fenomenele de dominanţă, recesivitate şi segregare a
caracterelor. Scopul lucrărilor de hibridare realizate de ei la mazăre
(Pisum sativum) nu era însă acela de a înţelege modul de transmitere a
caracterelor, ci de a obţine descendenţe din care să poată selecta hibrizi cu
combinaţii de caractere mai valoroase decât cele ale plantelor parentale.
Meritul de a înţelege şi explica mecanismul eredităţii îi revine însă în
întregime naturalistului şi matematicianului ceh Gregor Johann Mendel,
care a avut ideea genială de a studia statistic segregarea caracterelor
alternative şi de a interpreta matematic rezultatele lucrărilor de hibridare.
Gregor Mendel a început experienţele de hibridare la plante în
anul 1857 şi rezultatele obţinute au fost publicate 8 ani mai târziu în
Lucrările Societăţii de Istorie Naturală din Brno. Dintre numeroasele
specii de plante cu care a lucrat (Pisum, Phaseolus, Linaria, Melandrium,
Mirabilis, Zea, Antirrhinum, Tropaeolum, Verbascum, etc.), Mendel a
preferat mazărea (Pisum sativum), plantă autogamă cu caractere
morfologice distincte, uşor de recunoscut.
Rezultatele obţinute de Mendel la mazăre, având la bază
observaţiile asupra transmiterii în descendenţă a unor caractere alternative
simple şi neafectate sau foarte slab afectate de condiţiile de mediu
(Fig. 1.1), au fost primele în care mecanismul eredităţii a fost clar înţeles.
Acestea au fost sintetizate în cele două legi ale segregării şi anume:
1) Legea purităţii gameţilor sau a segregării factorilor ereditari;
2) Legea segregării independente a perechilor de caractere.

Legea purităţii gameţilor

Perechile de caractere studiate de Mendel la mazăre au fost cele

privind culoarea (galbenă sau verde) şi forma boabelor (netedă sau
zbârcită), culoarea cotiledoanelor (galbenă sau verde) şi a păstăilor
(galbenă sau verde), tăria păstăilor (tari sau moi) dispoziţia florilor pe
tulpină (terminală sau axilară), mărimea plantelor (înalte sau pitice).
In cazul hibridărilor între mazărea cu bobul galben şi mazărea cu
bobul verde, Mendel a obţinut în prima generaţie numai plante cu boabe
galbene. Acest caracter a fost denumit dominant, iar caracterul ‘bob

7
AUREL POPESCU

verde’, care nu a apărut în prima generaţie, a fost denumit recesiv. Prin

autopolenizarea plantelor din prima generaţie (F1), au fost obţinute în
generaţia a doua (F2) atât plante cu boabe galbene, cât şi plante cu boabe
verzi (Fig. 1.2), raportul dintre caracterul dominant şi cel recesiv fiind de
aproximativ 3:1.

Fig. 1.1. Pisum sativum – specia aleasă de Mendel pentru studiul

transmiterii caracterelor de la o generaţie la alta.

Mendel a explicat segregarea celor două caractere studiate (bob

galben şi bob verde), ca fiind datorată prezenţei în celule a două tipuri de
factori ereditari, notate A şi a, plantele din soiul cu boabe galbene
conţinând exclusiv factorul ereditar care determină acest caracter (AA),
iar cele din soiul cu boabe verzi conţinând exclusiv factorul ereditar al
caracterului respectiv (aa). La hibrizii din prima generaţie, factorii

8
GENETICĂ

ereditari ai soiurilor parentale se alătură (Aa), iar atunci când aceste plante
formează gameţi, factorii ereditari se separă, fiecare gamet purtând un
singur tip de factor ereditar (A sau a). Prin urmare, gameţii sunt puri din
punct de vedere genetic. Prin unirea acestor gameţi în procesul fecundării,
pe bază de probabilitate, se obţin plantele generaţiei a doua, unele
prezentând caracterul ‘bob galben’ şi altele prezentând caracterul ‘bob
verde’, în următoarea proporţie:

a) 25% plante cu boabe galbene, posedând un singur tip de

factori ereditari (AA), deci pure din punct de vedere al
factorilor ereditari;
b) 25% plante cu boabe verzi, posedând exclusiv celălalt tip de
factor ereditar (aa), deci de asemenea pure;
c) 50% plante cu boabe galbene, însă posedând ambii factori
ereditari implicaţi în determinarea formei bobului (Aa).

Rezultate similare au fost obţinute de Mendel şi pentru alte

perechi de caractere (Tabel 1.1).

Tabel 1.1 Rezultatele încrucişărilor între diferite soiuri de mazăre

Insuşirea Caractere* Raport
D/r
D r D r
Forma boabelor netedă zbârcită 5.474 1.850 2,9890 : 1,0104
Culoarea cojii boabelor colorată albă 705 224 3,0355 : 0,9645
Consistenţa păstăilor tare moale 882 299 2,9873 : 1,0127
Culoarea păstăilor verde galbenă 428 152 2,9517 : 1,0483
Dispoziţia florilor axilară terminală 651 207 3,0349 : 0,9651
Mărimea plantei înaltă pitică 787 277 2,9586 : 1,0414
* D = dominant; r = recesiv

O dovadă a corectitudinii interpretării rezultatelor sale a fost

furnizată de distribuţia caracterului boabe galbene/boabe verzi la plantele
din generaţia a treia (F3). Astfel, conform aşteptărilor, 1/3 din boabele
galbene obţinute în F2 au dat plante pure, în timp ce 2/3 din acestea au
segregat în acelaşi mod ca hibrizii F1.
Rezultatele lucrărilor de hibridare efectuate de numeroşi alţi
naturalişti la începutul secolului al XX-lea, curând după redescoperirea
legilor Mendeliene, au confirmat segregarea caracterelor în descendenţă.

9
AUREL POPESCU

In Tabelul 1.2 sunt prezentate rezultatele referitoare la segregarea în F 2 a

culorii boabelor de mazăre, care au demonstrat valabilitatea generală a
descoperirilor lui Mendel.
Segregarea este produsă de separarea perechii de factori ereditari,
cauzată de disjuncţia cromozomilor pereche în procesul meiozei, gameţii
purtând întotdeauna un singur factor ereditar dintr-o pereche. In timp ce
organismele pot fi pure sau impure din punct de vedere genetic, deoarece
pot conţine o pereche de factori ereditari identici sau diferiţi, gameţii nu
pot fi decât puri din punct de vedere genetic. In consecinţă, această primă
lege a lui Mendel se mai numeşte şi legea purităţii gameţilor, general
valabilă la plante şi animale.

Tabel 1.2 Segregarea în F2 a culorii boabelor la mazăre.

Referinţa Boabe galbene Boabe verzi Total Raport
Mendel (1865) 6.022 2.001 8.023 3.009 : 1
Correns (1900) 1.394 453 1.847 3.077 : 1
Tschermak (1900) 3.580 1.190 4.770 3.009 : 1
Hurst (1904) 1.310 445 1.755 2.944 : 1
Bateson şi colab. (1905) 11.903 3.903 15.806 3.050 : 1
Lock (1905) 1.438 514 1.952 2.798 : 1
Darbishire (1909) 109.060 36.186 145.246 3.015 : 1

Fiecare pereche de factori ereditari determinând caractere

contrastante, care se separă la formarea gameţilor, a fost denumită ulterior
pereche de alelomorfe sau pereche de alele. Indivizii în care ambii factori
ai unei perechi sunt identici (fie dominanţi, fie recesivi) sunt numiţi
homozigoţi. La heterozigoţi cele două alele responsabile de apariţia
caracterelor contrastante sunt diferite: în cazurile studiate de Mendel una
era dominantă, iar celălaltă recesivă. Heterozigoţii segregă în fenotipuri
diferite după disjuncţia alelelor în cursul gametogenezei şi conjuncţia din
timpul fertilizării. In acest sens, termenii hibrid şi heterozigot sunt
echivalenţi. Aşadar, Mendel a sesizat deosebirea care poate exista între
structura genetică a organismelor (genotip) şi înfăţişarea lor (fenotip).
Intrucât la organismele heterozigote se exprimă numai o parte din factorii
ereditari (alelele dominante), cei recesivi rămânând ascunşi, există o
deosebire între genotipul şi fenotipul lor.
Prin autofecundarea generaţiei F2 se obţine generaţia F3, în care,
în cazul perechii de caractere bob galben/bob verde, Mendel a observat
următoarea distribuţie:

10
GENETICĂ

a) din plantele pure cu boabe galbene (AA) s-au obţinut exclusiv

plante cu boabe galbene;
b) din plantele pure cu boabe verzi (aa) s-au obţinut exclusiv
plante cu bobul verde;
c) plantele heterozigote cu bobul galben (Aa) segregau astfel:

25% plante homozigote (AA) cu boabe galbene;

50% plante heterozigote (Aa) cu boabe galbene;
25% plante homozigote (aa) cu boabe verzi.

Aceste rezultate demonstrau clar că plantele heterozigote din

generaţia F2 au în generaţia F3 un comportament identic cu cel al
hibrizilor din generaţia F1.
Polenizarea florilor plantelor hibride din generaţia F1 cu polen de
la plantele genitorului cu boabe galbene (reîncrucişare) avea ca rezultat
obţinerea în generaţia F2 de plante exclusiv cu boabe galbene (Fig. 1.2),
din care 50% erau homozigote (AA) şi 50% heterozigote (Aa). In schimb,
polenizarea florilor plantelor hibride din generaţia F1 cu polen de la
plantele genitorului cu boabe verzi, avea ca rezultat formarea a 50%
plante heterozigote (Aa) cu boabe galbene şi 50% plante homozigote (aa)
cu boabe verzi.
Ansamblul rezultatelor lucrărilor de hibridare între plante care se
deosebeau printr-o singură pereche de caractere (monohibridare) i-a
permis lui Mendel enunţarea primei sale legi şi anume legea separării
factorilor ereditari sau legea purităţii gameţilor. Conform acestei legi,
gameţii sunt puri din vedere genetic, conţinând doar unul dintre factorii
ereditari pereche (alele). Prin combinarea probabilistică a acestor gameţi
puri, în F2 are loc segregarea caracterelor pereche, într-un raport de 3:1
(dominant : recesiv).

Legea segregării independente a caracterelor

Rezultatele lucrărilor de hibridare realizate între plante care se

deosebesc prin două perechi de caractere (dihibridare) i-au permis lui
Mendel sesizarea segregării independente a acestora. Astfel, în cazul
hibridării unui soi de mazăre cu boabe netede şi de culoare galbenă, cu un
soi având boabe zbârcite şi de culoare verde, toate plantele obţinute în
generaţia F1 au avut boabe netede şi de culoare galbenă (caractere
dominante).

11
AUREL POPESCU

Părinţi

Fenotipuri

Genotipuri

Gameţi

Descendenţa F1 Uniformitate
a genotipurilor
(după autofertilizare) şi fenotipurilor

Gameţi

Descendenţa F2

Raportul fenotipic în generaţia F2

Descendenţa F2

Gameţi

Descendenţa:

Uniformitate
Raportul fenotipic: a genotipurilor şi
1 neted : 1 zbârcit fenotipurilor

Fig. 1.2. Sus: segregarea caracterelor în cazul monohibridării; Jos:

segregarea în cazul reîncrucişării monohibrizilor (dovada heterozigoţiei
genotipice) şi încrucişării formelor homozigote (după Urban, 2013).
12
GENETICĂ

Prin autofecundarea plantelor din generaţia F1 s-au obţinut în

generaţia F2 o descendenţă care a segregat în felul următor după forma şi
culoarea boabelor:

9/16 plante cu boabe netede şi de culoare galbenă

3/16 plante cu boabe zbârcite şi de culoare galbenă
3/16 plante cu boabe netede şi de culoare verde
1/16 plante cu boabe zbârcite şi de culoare verde

Mendel a explicat acest mod de segregare prin aceea că hibrizii

din generaţia F1, proveniţi din părinţi care se deosebesc prin două perechi
de caractere, formează patru tipuri de gameţi, în care se află câte un
singur factor ereditar din fiecare pereche. De altfel, raportul în care
segregă cele două perechi de caractere (9:3:3:1) reflectă întocmai cele 16
combinaţii care rezultă din combinarea acestor patru tipuri de gameţi
(Tabel 1.3).

Tabel 1.3 Segregarea perechilor de caractere în generaţia F 2, în cazul

dihibridării.
♂
♀ AB* Ab* aB* ab*
AB* AABB ** AABb ** AaBB ** AaBb **
Ab* AABb ** AAbb ** AaBb ** Aabb **
AB* AaBB ** AaBb ** aaBB ** aaBb **
Ab* AaBb ** Aabb ** aaBb ** aabb **

* AB = bob neted şi galben; Ab = bob neted şi verde; aB = bob zbârcit şi

galben; ab = bob zbârcit şi verde
** A = bob neted; a = bob zbârcit; B = bob galben; b = bob verde

In cazul trihibridării, când se încrucişează organisme care se

deosebesc prin trei perechi de caractere (Aa, Bb, Cc), modul de segregare
este mai complicat decât în cazul dihibridării. Prin unirea la întâmplare a
gameţilor femeli şi respectiv masculi din unul dintre cele opt tipuri de
gameţi (ABC, ABc, AbC, Abc, aBC, aBc, abC, abc) sunt posibile 64 de
combinaţii ale factorilor ereditari (Tabel 1.4), care au ca rezultat apariţia a
8 tipuri de organisme:

13
AUREL POPESCU

1. 27/64 cu trei caractere dominante (ABC);

2. 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (ABc);
3. 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (AbC);
4. 9/64 cu două caractere dominante şi unul recesiv (aBC);
5. 3/64 cu un caracter dominant şi două recesive (Abc);
6. 3/64 cu un caracter dominant şi două recesive (aBc);
7. 3/64 cu un caracter dominant şi două recesive (abC);
8. 1/64 cu trei caractere recesive (abc).

Tabel 1.4. Segregarea perechilor de caractere în generaţia F2, în cazul

trihibridării.
♂ ABC ABc AbC aBC Abc aBc abC abc
♀

ABC AABBCC AABBCc AABbCC AaBBCC AABbCc AaBBCc AaBbCC AaBbCc

ABc AABBCc AABBcc AABbCc AaBBCc AABbcc AaBBcc AaBbCc AaBbcc
AbC AABbCC AABbCc AAbbCC AaBbCC AAbbCc AaBbCc AabbCC AabbCc
aBC AaBBCC AaBBCc AaBbCC aaBBCC AaBbCc aaBBCc aaBbCC aaBbCc
Abc AABbCc AABbcc AAbbCc AaBbCc AAbbcc AaBbcc AabbCc Aabbcc
aBc AaBBCc AaBBcc AaBbCc aaBBCc AaBbcc aaBBcc aaBbCc aaBbcc
abC AaBbCC AaBbCc AabbCC aaBbCC AabbCc aaBbCc aabbCC aabbCc
abc AaBbCc AaBbcc AabbCc aaBbCc Aabbcc aaBbcc aabbCc aabbcc

Prin urmare, este evidentă independenţa eredităţii perechilor de

caractere. De altfel, este uşor de observat că dacă în exemplul de mai sus
se analizează segregarea perechii de caractere bob neted/bob zbârcit
separat de perechea de caractere bob galben/bob verde, se obţine acelaşi
raport de segregare de 3:1 ca în cazul monohibridării. In mod similar,
dacă se analizează segregarea culorii bobului (galben/verde) fără să se
ţină seama de forma bobului (neted sau zbârcit), se obţine raportul de
segregare de 3:1.
Ansamblul rezultatelor obţinute de Gregor Mendel în urma
experienţelor de hibridare în care au fost folosite soiuri de mazăre care
se deosebeau între ele prin trei până la şapte perechi de caractere, i-au
permis enunţarea celei de a doua legi a transmiterii în descendenţă a
factorilor ereditari: legea segregării independente a perechilor de
caractere. Conform acestei legi, factorii ereditari pereche (alele) segregă
independent de alţi factori ereditari şi prin combinarea lor pe bază de
probabilitate rezultă un raport de segregare în F2 de 3:1 (dominant/
recesiv). Pentru că a fost descoperită la mazăre, acest tip de segregare
a caracterelor a fost denumită ‘segregare de tip Pisum’. Principala
14
GENETICĂ

caracteristică a acestui tip de segregare este aceea că în F 2 heterozigoţii

de tip Aa sunt identici fenotipic cu homozigoţii AA (Aa = AA). In alte
cazuri, organismele heterozigote de tip Aa prezintă caractere intermediare
între genitori, diferite fenotipic de cele ale homozigoţilor AA (Aa ≠ AA).
Un astfel de caz a fost descoperit la porumb, unde raportul de segregare în
F2 este de tip 1:2:1, şi a stat la baza denumirii acestui mod de segregare a
factorilor ereditari ca fiind ‘segregare de tip Zea’.
Modul de segregare în F2 a perechilor de factori ereditari poate fi
stabilit prin calcul matematic pentru orice număr de perechi de caractere
(Tabel 1.5).
Hibridarea între organisme ce se deosebesc prin două sau mai
multe perechi de factori ereditari are ca rezultat apariţia în descendenţă a
unor indivizi recombinaţi genetic, prezentând combinaţii ale caracterelor
ambilor părinţi (genitori). Frecvenţa recombinărilor se poate calcula prin
efectuarea de încrucişări între organismele dublu heterozigote din F1.

Tabel 1.5 Segregarea în generaţia F2, în cazul unui număr variat de

perechi de factori ereditari.
Numărul Numărul Numărul Numărul Numărul Repartiţia
de perechi de tipuri de combinaţii de genotipuri de combinaţiilor
de factori de gameţi în F2 în F2 fenotipuri pe tipuri de
ereditari în F1 în F2 organisme în F2
1 21 = 2 (21)2 = 4 31 = 3 21 = 2 3:1
2 22 = 4 (22 )2 = 16 32 = 9 22 = 4 9:3:3:1
3 23 = 8 (23)2 = 64 33 = 27 23 = 8 27:9:9:9:3:3:3:1
4 24 = 16 (24 )2 = 256 34 = 81 24 = 16 (3+1)4
10 210 = 1024 (210)2 = 1048576 310 = 59049 210 = 1024 (3+1)10
n 2n = (2n)2 (2n)2 = (2n)2 3n 2n = (2n)2 (3+1)n

In cazul prezentat anterior, prin hibridarea între plantele

prezentând două caractere dominante (AB/AB) şi cele care prezintă două
caractere recesive (ab/ab), se vor obţine în generaţia F1 exclusiv plante de
tipul AB/ab. Intrucât ambii genitori produc patru tipuri de gameţi (AB, Ab,
aB, ab), din care două parentale şi două recombinate, prin încrucişarea
între hibrizii F1 va fi posibil calculul procentului de recombinare a
factorilor ereditari. Astfel, dacă se notează cu p procentul de recombinare,
înseamnă că gameţii recombinaţi Ab şi aB vor apare fiecare cu o frecvenţă
de p/2, iar gameţii nerecombinaţi cu frecvenţa (1-p)/2. Pe această bază se
poate calcula frecvenţa celor patru tipuri de descendenţi şi respectiv a
recombinării genetice (Tabel 1.6).

15
AUREL POPESCU

Tabel 1.6 Calculul frecvenţei indivizilor recombinaţi genetic în F1.

♂ (1-p)/2 AB p/2 Ab p/2 aB (1-p)/2 ab
♀
(1-p)/2 AB (1-p)2/4 P(1-p)/4 p(1-p)/4 (1-p)2/4
AABB AABb AaBB AaBb
p/2 Ab p(1-p)/4 p2/4 p2/4 p(1-p)/4
AABb AAbb AaBb Aabb
p/2 aB p(1-p)/4 p2/4 p2/4 p(1-p)/4
AaBB AaBb aaBB aaBb
(1-p)/2 ab (1-p)2/4 p(1-p)/4 p(1-p)/4 (1-p)2/4
AaBb Aabb aaBb aabb

Ţinând seama de dominanţa şi recesivitatea caracterelor, cu

ajutorul acestui tabel poate fi calculată frecvenţa diferitelor fenotipuri.
Este aşadar evident faptul că fenotipurile Ab şi respectiv aB vor
avea aceeaşi frecvenţă: p(2-p)/4. Fenotipul nerecombinat dublu recesiv va
avea o frecvenţă egală cu (1-p)2/4, iar cel dublu dominant va avea o
frecvenţă egală cu diferenţa până la 100%.
Dacă frecvenţa recombinării este de exemplu de 20% (sau p =
0.2), se poate calcula uşor proporţia fenotipurilor parentale şi
recombinate:

Fenotipul AB = (3 - 2p + p2) / 4 = (3 - 0.4 + 0.04) / 4 = 2.64 / 4 = 0.66

(sau 66%)

Fenotipul ab = (1 - p)2 / 4 = (1 - 0.2)2 / 4 = 0.82 / 4 = 0.64 / 4 = 0.16

(sau 16%)

Fenotipul Ab = p (2 - p) / 4 = 0.2 (2 - 0.2) / 4 = 0.2 x 1.8 / 4 = 0.36 / 4 =

0.09 (sau 9%)

Modificări ale Raportului Mendelian de Segregare

16
GENETICĂ

Unele tipuri de segregare nu pot fi explicate prin modelele simple

propuse de G. Mendel pe baza rezultatelor sale. Aceste tipuri de segregare
non-Mendeliană sunt în prezent incluse în două grupuri: primul include
cazurile în care sunt implicate relaţii speciale între gene, sau alternativ,
viabilitatea scăzută sau letalitatea, care tind să reducă sau să elimine unele
dintre clasele de segregare şi care determină abateri (excepţii) aparente
de la ereditatea de tip Mendelian şi respectiv abateri de la rapoartele
simple de segregare Mendeliană; cel de al doilea include cazurile în care
sunt implicate variate anomalii ale meiozei, sau particularităţi ale
comportamentului gameţilor şi care determină abateri (excepţii) reale de
la ereditatea de tip Mendelian, respectiv abateri reale de la raporturile
Mendeliene de segregare a caracterelor.

Abateri Aparente de la Raporturile Mendeliene de Segregare

Unele dintre abaterile de la raporturile de segregare de tipul 3:1,

9:3:3:1, etc., obţinute de Gregor Mendel sunt numai aparente, formarea
genotipurilor şi fenotipurilor care reprezintă “abateri” putând fi explicată
în mod mendelian folosind tabelele de combinaţii. Modificarea raportului
de segregare mendelian este de asemenea aparentă în cazul analizei
transmiterii în descendenţă a unor caractere influenţate de acţiunea
genelor letale, care determină moartea descendenţilor cu un anumit
genotip.

Dominanţa incompletă

In cazul dominanţei complete, organismele heterozigote (Aa)

prezintă acelaşi fenotip cu cele homozigote (AA). In unele cazuri însă,
fenotipul organismelor ce conţin genele alele în stare heterozigotă se
deosebeşte de cel al organismelor ce conţin genele respective în stare
homozigotă (Aa  AA). Acest fenomen a fost sesizat pentru prima dată de
Carl Correns (1912) la planta Mirabilis jalapa şi este cunoscut în prezent
sub denumirea de dominanţă incompletă.
La specia mai sus menţionată există varietăţi cu flori roşii şi
varietăţi cu flori albe. Prin încrucişarea acestora s-au obţinut în generaţia
F1 exclusiv plante cu flori roz, iar în generaţia F 2 segregarea s-a produs
astfel: 25% plante cu flori roşii, 50% plante cu flori roz şi 25% plante cu
flori albe (Fig. 1.3). Plantele heterozigote prezintă aşadar flori de culoare
intermediară între genitori datorită fenomenului de dominanţă incompletă.

17
AUREL POPESCU

Fig. 1.3. Segregarea culorii florilor în cazul dominanţei incomplete.

Un fenomen similar a fost sesizat la specia Zea mays, la care din

încrucişarea unei varietăţi cu boabe albastre cu o varietate cu boabe
galbene au rezultat în F1 plante cu boabe violete, culoare intermediară
între genitori. In F2 s-a produs segregarea în raportul de 1 albastru : 2
violet : 1 galben. Acest tip de segregare (1:2:1) în care organismele
heterozigote prezintă fenomenul de dominanţă incompletă, este cunoscut
sub denumirea de segregare de tip Zea, deosebită de segregarea de tip
Pisum (3:1) observată de Mendel.
Dominanţa incompletă poate fi prezentă şi la organismele animale.
Un exemplu bine cunoscut este acela al găinilor de Andaluzia, care au
penajul de culoare albăstruie. Acestea provin din încrucişarea unei rase de
găini cu penajul negru, cu o rasă cu penajul alb. In prima generaţie toate
păsările au penajul albăstrui, iar în F2 se produce segregarea astfel: 25%
descendenţi cu penaj negru, 50% cu penaj albăstrui şi 25% cu penaj alb.
Acest model de segregare constituie o dovadă a faptului că găinile de
Andaluzia cu penajul albăstrui sunt heterozigote, şi totodată o explicaţie a
segregării lor continue în generaţiile succesive. Acesta este de altfel
motivul pentru care nu s-a putut crea o rasă de găini de Andaluzia.
Codominanţa

18
GENETICĂ

In cazul fenomenului de codominanţă, organismele heterozigote

prezintă ambele gene în stare funcţională, deşi ele pot funcţiona cu
eficienţă diferită. Aceasta înseamnă că ambele gene ale unui locus
contribuie la expresia fenotipică a heterozigotului.
Un exemplu clasic de codominanţă este cel al eredităţii grupelor
sanguine de tip AB0 (Tabel 1.7), determinată de 3 gene alele notate IA, IB
şi i. Grupurile sanguine A şi B pot fi, din punct de vedere genetic,
homozigote (IAIA, respectiv IBIB) sau heterozigote (IAi, respectiv IBi).
Grupul sanguin O este întotdeauna homozigot recesiv (ii).

Tabel 1.7. Ereditatea tipurilor (grupelor) sanguine la om (alelele IA şi IB

sunt codominante).

Tipul sanguin Genotipul

A IAIA sau IAi
B IBIB sau IBi
AB IAIB
0 ii

Prezenţa pe perechea de cromozomi 9 (în locusul AB0) a genelor

A B
I şi I determină un nou grup sanguin, respectiv AB, ca o consecinţă a
faptului că nici una dintre alele nu este dominantă în raport cu cealaltă,
adică acestea sunt codominante.
Un alt exemplu de codominanţă este întâlnit la organismele umane
heterozigote pentru genele ce codifică sinteza hemoglobinei. Unele
organisme produc atât tipul normal de hemoglobină (HbA), cât şi tipul
mutant (HbS), care cauzează o maladie a sângelui denumită anemie
falciformă sau drepanocitoză. La persoanele heterozigote HbA/HbS,
ambele gene (perechea 11 de cromozomi) de la locusul pentru globina
beta sunt în stare funcţională (ccea ce înseamnă că ambele sunt transcrise
în ARNm), însă eficienţa de funcţionare a genei care codifică sinteza
hemoglobinei normale este superioară celei a genei mutante, fapt reflectat
de ponderea mai ridicată a hemoglobinei HbA (circa 60%).
Supradominanţa

19
AUREL POPESCU

Uneori, fenotipul organismelor heterozigote nu este intermediar

sau identic, ci superior fenotipurilor genitorilor. Exemple de caractere
pentru care organismele heterozigote pot manifesta supradominanţa sunt
ritmul de creştere, productivitatea, viabilitatea, etc. Acest fenomen, poate
fi observat atât la plante cât şi la animale (Fig. 1.4) şi determină abateri de
la raporturile Mendeliene de segregare a caracterelor.

Fig. 1.4. Heterozis la un hibrid de porumb (stânga)

şi la un hibrid între un leu şi o tigroaică – “liger” (dreapta).

In apariţia supradominanţei sunt implicate, cel mai adesea, mai

multe gene cu caracter aditiv. Supradominanţa stă la baza apariţiei
heterozis-ului, fenomen cunoscut şi sub denumirea de “vigoare hibridă” şi
exploatat pe scară largă în agricultură (de exemplu, la porumb, sfecla de
zahăr, spanac, brocoli, floarea soarelui, etc.) şi zootehnie (de exemplu, la
animalele crescute pentru producţia de carne).
Un exemplu foarte interesant de heterozis este cel al animalelor
hibride între Panthera leo şi Panthera tigris, cunoscuţi sub denumirea
“liger” (Fig. 1.4) şi respectiv “tigon”. Astfel, liger-ul (hibrid între un leu şi
o tigroaică) este cea mai mare felină de pe glob, ce poate ajunge la o
lungime 3.5 m şi o greutate de peste 400 kg, depăşind cu mult
organismele parentale.
Interacţiunea genelor

20
GENETICĂ

Unul dintre fenomenele care determină modificarea raportului

mendelian de segregare sau chiar apariţia la descendenţi a unor fenotipuri
ce nu există la genitori, este acela cunoscut în prezent sub denumirea de
interacţiune a genelor. In exemplele prezentate anterior, caracterele
distincte cum sunt culoarea şi forma au avut expresie independentă.
Totuşi, toate caracterele sunt în fapt rezultatul unei serii complexe de
reacţii biochimice, şi multe fenotipuri sunt determinate de expresia alelică
combinată a două sau mai multe gene. In aceste cazuri, fenotipul produs
de alelele unei gene este influenţat de genotip, adică de alte gene.
Influenţa unei gene asupra expresiei unei gene diferite constituie
epistazia. Interacţiunile epistatice dintre gene pot cauza abateri de la
raporturile simple Mendeliene de segregare a caracterelor.
Un tip de interacţiune între gene diferite afectează culoarea florii
la mazăre. Când se încrucişează un soi cu flori colorate cu oricare dintre
două soiuri diferite cu flori albe, plantele din prima generaţie (F1) au flori
colorate în ambele cazuri. Autopolenizarea hibrizilor F1 din fiecare
încrucişare are ca rezultat obţinerea generaţiei F2, în care 3/4 din plante au
flori colorate şi 1/4 au flori albe. Explicaţi acestor rezultate este aceea că
ambele soiuri cu flori albe sunt homozigote pentru o alelă recesivă a
aceleiaşi gene, caz în care ar fi de aşteptat ca prin încrucişarea lor să se
obţină în F1 exclusiv plante cu flori albe. Totuşi, prin încrucişarea celor
două soiuri cu flori albe se obţin în F1 plante cu flori colorate.

Tabel 1.8. Rezultatele încrucişării între două plante de mazăre cu genotip

CcPp (din Nature Education, 2013).

♂
CP Cp cP cp
CP CCPP CCPp CcPP CcPp
Cp CCPp CCpp CcPp Ccpp
♀ cP CcPP CcPp ccPP ccPp
cp CcPp Ccpp ccPp ccpp

Intr-un experiment, în generaţia F2 (obţinută prin autopolenizarea

hibrizilor din F1) s-au obţinut 382 de plante cu flori colorate şi 269 cu
flori albe, ceea ce corespunde unui raport apropiat de 9:7. Atât apariţia
plantelor cu flori colorate în F1, cât şi raportul de 9:7 în F 2 pot fi explicate
prin efectele a două perechi de gene care se combină independent, în
21
AUREL POPESCU

prezenţa a cel puţin o alelă dominantă a ambelor gene, necesară pentru

producţia de pigment (Tabel 1.8).

Explicaţia biochimică a acestui rezultat poate fi ilustrată astfel:

Gena C Gena P

Enzimă Enzimă

Precursor Compus Compus Antociani

intermediar X intermediar Y

In absenţa genei C (adică în plantele homozigote cc), va fi produsă

o cantitate mică de compus Y, sau acesta nu se va produce, ceea ce va
determina blocarea căii metabolice în acest punct. Compusul Y este
substratul pentru enzima codificată de gena P, care catalizează conversia
compusului Y într-un pigment antocianic. Prin urmare, absenţa genei P
(în plantele homozigote pp) ar bloca etapa finală a sintezei pigmentului.
Relaţia dintre cele două gene derivă din faptul că producţia de pigment
necesită ambele enzime, şi acestea sunt codificate de alelele dominante
ale genelor.
Anumite gene au capacitatea de a suprima expresia unei gene
existente într-un alt locus. Un astfel de exemplu este producţia de
malvidină la plantele din genul Primula. Atât sinteza acestei substanţe
(controlată de gena K), cât şi suprimarea sintezei (controlată de gena D)
sunt caractere dominante. Plantele din generaţia F1 cu genotip KkDd nu
vor produce malvidină din cauza prezenţei alelei dominate D (Tabel 1.9).

Tabel 1.9. Rezultatele încrucişării între două plante de Primula cu genotip

KkDd (din Nature Education, 2013).

♂
KD Kd kD kd
KD KKDD KKDd KkDD KkDd
Kd KKDd KKdd KkDd Kkdd
♀ kD KkDD KkDd kkDD kkDd
kd KkDd Kkdd kkDd Kkdd

22
GENETICĂ

Atunci când sunt încrucişate plantele din F1, raportul de segregare

va fi de 13 (plante care nu produc malvidină) la 3 (plante care produc
malvidină).
Deoarece acţiunea alelei dominante D maschează (acoperă)
expresia genelor existente la locusul K, această interacţiune este denumită
epistazie de supresie dominantă.
In Tabelul 1.9 toate casetele haşurate conţin genotipuri ale
plantelor de Primula care nu produc malvidină. In cazul genotipurilor în
care există cel puţin o alelă D, prezenţa alelei sau alelelor D suprimă
producerea de malvidină. Plantele cu genotip kkdd nu au producţia de
malvidină suprimată, dar nici nu produc această substanţă deoarece
lipseşte alela K dominantă. Cele trei casete albe conţin singurele
genotipuri (KKdd şi Kkdd) care permit producerea de malvidină, ceea ce
înseamnă că plantele cu aceste genotipuri vor avea flori albastre.

Fig. 1.5. La şoareci, culoarea marmorată a blănii (agouti) este dominantă

faţă de culoarea uniformă, cum ar fi cenuşie sau neagră. De producerea de
pigment este responsabilă o genă separată (C), dintr-un alt locus. Alela
recesivă c nu produce pigment şi de aceea un şoarece cu genotip recesiv

23
AUREL POPESCU

homozigot (cc) este albino indiferent de alela prezentă în locusul A.

Astfel, gena C este epistatică faţă de gena A.
Pigmentarea blănii la şoareci este un exemplu binecunoscut de
epistazie la animale. Culoarea de tip sălbatic a blănii – agouti (AA) – este
dominantă asupra culorii uniforme cenuşii sau negre (aa). Totuşi, pentru
producerea pigmentului este necesară o genă separată (C). Un şoarece cu
o alelă recesivă c în locusul pentru acest caracter (culoarea blănii) este
incapabil să producă pigment şi este albino indiferent de alela prezentă în
locusul A (Fig. 1.5). De aceea, genotipurile AAcc, Aacc şi aacc vor
produce acelaşi genotip – albino. Incrucişarea între heterozigoţii pentru
ambele gene (AaCc x AaCc) va genera o descendenţă cu un raport
fenotipic 9:3:4 (Fig. 1.4), respectiv 9 agouti : 3 cenuşiu/negru uniform : 4
albino. In acest caz, gena C este epistatică faţă de gena A.
Un exemplu clasic de interacţiune a genelor la animale a fost
observat la încrucişarea între două rase de găini, ambele cu penaj de
culoare albă: ‘Leghorn’ şi ‘Wyandotte’ (Tabel 1.10). La rasa ‘Leghorn’,
culoarea albă a penajului este dominantă în cazul încrucişării cu o rasă cu
penaj colorat (negru, pestriţ, etc.). Dimpotrivă, la rasa ‘Wyandotte’
culoarea albă a penajului este recesivă la încrucişarea cu o rasă cu penaj
colorat. Aceste observaţii reflectă determinismul diferit al culorii
penajului la cele două rase menţionate, în sensul implicării unor gene
diferite, nealele. Acesta este aşadar un caz în care două genotipuri diferite
se exprimă fenotipic identic.

Tabel 1.10. Fenomenul de epistazie la găini în cazul încrucişării raselor

‘Leghorn’ şi ‘Wyandotte’.

Genitori Leghorn x Wyandotte

CCII (alb) ccii (alb)
F1 CcIi (alb)

♂ CI Ci cI ci
♀
CI CCII CCIi CcII CcIi
Alb Alb Alb Alb
Ci CCIi CCii CcIi Ccii
F2 Alb Colorat Alb Colorat
cI CcII CcIi ccII ccIi
Alb Alb Alb Alb

24
GENETICĂ

ci CcIi Ccii ccIi ccii

Alb Colorat Alb Alb
Se consideră că explicaţia caracterului dominant al culorii albe
a penajului la găinile ‘Leghorn’ constă în originea genetică a acestei rase,
în sensul că penajul a fost iniţial colorat (CC), dar expresia culorii nu mai
este posibilă din cauza prezenţei unei gene inhibitoare (II), apărută
ulterior în genom. Ca urmare, rasa ‘Leghorn’ poate fi considerată genetic
CCII, celelalte rase cu penaj alb (Wyandotte, White Plymouth, etc.) fiind
ccii. După cum reiese din Tabelul 1.9, în cazul când gena inhibitoare se
află în stare recesivă homozigotă (ii), iar gena ce determină culoarea se
află în stare dominantă homozigotă (CC) sau heterozigotă (Cc), în
generaţia F2 apar indivizi cu penaj colorat în raport de 3/16.
Gena I, care împiedică sau acoperă expresia genei C, se numeşte
genă epistatică, iar gena acoperită de numeşte genă hipostatică. Este prin
urmare evident faptul că penajul colorat apare numai ca un rezultat al
interacţiunii celor două gene nealele, fenomenul fiind cunoscut sub
denumirea de epistazie.

25
AUREL POPESCU

Fig. 1.6. Tipuri de creastă la rasele de găini: trandafir (stânga sus);

mazăre (dreapta sus); nucă (stânga jos); simplă (dreapta jos).

Un exemplu interesant de interacţiune a genelor, care nu

determină modificarea raportului Mendelian de segregare, ci numai
apariţia unor fenotipuri noi, deosebite de cele ale genitorilor, a fost
observat de W. Bateson şi R.C. Punnett la încrucişarea între rase de găini
cu tipuri diferite de creastă (Fig. 1.6). Acest caracter este ereditar, fiind
determinat de două gene nealele (R şi P). La rasa ‘Leghorn’, creasta este
de tip ‘simplu’, caracter recesiv (rrpp); rasa ‘Brahmas’ prezintă creastă de
tip ‘mazăre’, caracter dominant (rrPP) asupra tipului simplu; la rasa
‘Wyandotte’, creasta este de tip ‘trandafir’, caracter de asemenea
dominant (RRpp) asupra tipului simplu.
Din încrucişarea raselor ‘Brahmas’ şi ‘Wyandotte’, ambele cu
creasta de tip dominant, caracterele fiind însă determinate de gene
diferite, rezultă în F1 un tip nou de creastă, în formă de ‘nucă’ (RrPp), iar
în F2 se produce segregarea în următorul raport: 9/16 indivizi cu creasta
în formă de ‘nucă’; 3/16 indivizi cu creasta în formă de ‘trandafir’; 3/16
indivizi cu creasta în formă de ‘mazăre’; 1/16 indivizi cu creasta ‘simplă’.
Acest exemplu demonstrează în mod concludent că interacţiunea
celor două gene dominante (R şi P) determină apariţia unui tip nou de
creastă (tipul ‘nucă’), deosebit de al genitorilor, iar din interacţiunea celor
două gene în stare recesivă (r şi p) apare tipul ‘simplu’.
In sfârşit, epistazia poate fi reciprocă, aşa încât fiecare dintre gene,
atunci când este prezentă în formă dominantă (sau recesivă), exprimă
acelaşi genotip. La traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), forma
seminţei este controlată de două gene aflate în relaţie epistatică. Când
genele A şi B sunt ambele în stare recesivă homozigotă (aabb), seminţele
sunt ovoide. Dacă este prezentă alela dominantă a oricăreia dintre aceste
două gene, seminţele sunt triunghiulare. Aceasta înseamnă că orice alt
genotip posibil decât aabb are ca rezultat seminţe triunghiulare, iar o
încrucişare între heterozigoţii pentru ambele gene (AaBb x AaBb) ar
genera o descendenţă cu un raport fenotipic de 15:1, respectiv 15
triunghiular : 1 ovoid.

Polialelia sau alelia multiplă

Genele sau factorii ereditari există, cel mai adesea, sub forma
perechilor de alele ce determină caractere definite şi constante.
Denumirea de gene alele a fost propusă de W. Johannsen în anul 1909.
26
GENETICĂ

Alela unei gene este rezultatul unei mutaţii a tipului sălbatic al acesteia,
produsă într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat.
Genele alele sunt plasate într-un anumit locus pe cromozomii
pereche, pe fiecare cromozom existând exclusiv o singură genă alelă.
Ca urmare, organismele diploide homozigote posedă numai una dintre
alele pereche (fie AA, fie aa), iar cele heterozigote posedă ambele gene
alele (Aa) plasate pe cromozomii aceleeaşi perechi.
Pe lângă tipul de gene alele sau pereche (A şi a) descris mai sus,
în unele populaţii există uneori mai mult de două alele în acelaşi locus şi
care determină variaţii ale aceluiaşi caracter. Acest fenomen se numeşte
polialelie şi este provocat de mutaţii consecutive ale unei gene dintr-un
anumit locus. De exemplu, dacă tipul sălbatic este notat cu A, prin mutaţii
succesive poate să apară o serie de alele, ce se notează cu a 1, a2, a3 ..... an,
şi care afectează toate acelaşi caracter. Gena care determină tipul sălbatic
mai poate fi notată cu prima sau primele litere ale caracterului respectiv la
care se adaugă semnul + (a+), iar genele sale alele se notează cu aceeaşi
literă la care se schimbă indicele (aa, ab, ac, ad .... etc.).
Un exemplu clasic de polialelie (alelie multiplă) a fost observat de
către Thomas Hunt Morgan la Drosophila melanogaster. Culoarea ochilor
este determinată la această insectă de un sistem de gene polialele, dintre
care unele determină apariţia tipului sălbatic cu ochi roşii (w+), iar altele
apariţia de fenotipuri mutante, cu o variaţie de culori între alb şi roşu.
Toate aceste gene alcătuiesc o serie alelomorfă, în care fenotipul de tip
sălbatic este dominant, iar fenotipurile mutante sunt recesive.
Intre alelele care determină fenotipuri mutante, ordinea de
dominanţă este legată de intensitatea culorii ochilor. Astfel, alela w, ce
determină culoarea albă a ochilor, este recesivă faţă de toate celelalte alele
şi respectiv fenotipuri mutante, iar gena we, ce determină culoarea de tip
‘eosin’, este dominantă faţă de alelele w, wt, wa, wbt, care determină
fenotipuri mai deschise la culoare şi recesivă faţă de toate celelalte care
determină o culoare mai închisă a ochilor. Primele cercetări au dus la
identificarea unui număr redus de alele mutante, dar ulterior, prin
folosirea unor metode de laborator de mare sensibilitate pentru extracţia
şi dozarea pigmenţilor din ochi, a fost posibilă identificarea unei serii
largi de mutante, dintre care cele mai cunoscute sunt: “eosin” (e);
“brown” (bw); “sepia” (se); “cinnabar” (c); “vermillion” (v); “scarlet”
(st); “ruby” (rb); “purple” (pr); “carnation” (car); “pink” (p); “apricot”
(apr); “garnet” (g); “light” (l); “white” (w).
In cazul acestor alele multiple dominanţa este incompletă, fapt
reflectat de cantitatea intermediară de pigment prezentă la genotipurile
27
AUREL POPESCU

heterozigote. S-a observat de asemenea că în cazul tipului sălbatic, care la

prima vedere are ochi roşii, există o gamă relativ mare de fenotipuri
diferite, care se deosebesc şi genotipic. Diferenţierea între acestea este
însă dificil de făcut cu ochiul liber, ea fiind posibilă numai prin folosirea
metodelor de laborator de mare sensibilitate.
Un alt exemplu de polialelie este cel implicat în determinismul
culorii blănii la iepuri. Dependent de prezenţa alelelor multiple C, c, cch şi
ch, culoarea blănii poate fi de tip sălbatic (CC, Cc, Ccch sau Cch), tip
chinchila (cchcch, cchch sau cchc), tip himalaya (chch, sau chc), sau tip albino
(cc) (Fig. 1.7). Se constată că tipurile chinchila, himalaya şi albino apar
doar în absenţa genei dominante C (de tip sălbatic), adică atunci când
alelele cch, ch sau c se află în stare homozigotă (cchcch, chch, respectiv cc),
sau fac pereche cu o alelă recesivă lor.

Fig. 1.7. Seria de polialele (alele multiple) implicate în determinismul

culorii blănii la iepuri.

Fenomenul polialeliei prezintă următoarele particularităţi:

1. Genele polialele sunt plasate în acelaşi locus de pe cromozom.

2. Genele polialele afectează întotdeauna acelaşi caracter.
3. Incrucişarea a două mutante polialele are ca rezultat apariţia
fenotipului unuia dintre genitori (dominant), şi nu a celui
caracteristic tipului sălbatic.
4. Tipul sălbatic este cel mai adesea dominant, iar genele alele
corespunzătoare sunt recesive. De la acest fenomen sunt însă şi
excepţii, ca în cazul seriei de gene polialele ce afectează
culoarea blănii la animale de tip “agouti”.
5. Intre genele polialele nu are loc fenomenul de crossing-over.
28
GENETICĂ

Pseudoalelia

In cazul când una sau mai multe caracteristici ale fenomenului

de polialelie lipsesc, genele recesive sunt pseudoalele sau alele false.
Pentru a explica pseudoalelia se consideră că genele respective sunt
plasate în loci complecşi, foarte aproape una de alta. Poziţia lor apropiată
într-un locus complex determină transmiterea lor împreună, dar este
posibil ca uneori să se producă o recombinare a lor, dar cu frecvenţă
extrem de redusă.
Un exemplu de gene pseudoalele a fost descoperit la Drosophila
melanogaster şi se referă la culoarea ochilor, implicat fiind un locus de pe
cromozomul I. Pe baza unor prime cercetări s-a tras concluzia că gena ce
determină culoarea albă a ochilor (w) face parte dintr-un grup de gene
polialele, în care intră şi gena ce determină pigmentaţia de culoarea caisei
(wa) a ochilor. Ulterior s-a descoperit că din încrucişarea celor două tipuri
de indivizi (ww x wawa) apar în descendenţă, cu o frecvenţă foarte mică, şi
indivizi de tip sălbatic (w+) cu ochi roşii. Aceste observaţii au dovedit
existenţa unui locus compus, caracterizat prin distanţa foarte mică dintre
cele două gene, şi au determinat schimbarea denumirii genei wa în apr
(apricot = caisă). Când cele două gene (apr şi w) sunt plasate diferit pe cei
doi cromozomi pereche (poziţia trans), culoarea ochilor indivizilor
respectivi este cea a caisei (gena apr este dominantă asupra genei w).
Dacă însă are loc o recombinare genetică (crossing-over între cele două
gene), şi ele sunt plasate împreună pe acelaşi cromozom din perechea
respectivă (poziţia cis), indivizii vor avea ochi roşii (tip sălbatic), genele
pentru acest tip (+ +) fiind plasate, de asemenea, împreună. Schematic,
cele două poziţii ale genelor pot fi prezentate astfel:

+ w apr w

apr + + +

poziţia trans poziţia cis

(culoarea caisei) (culoarea roşie)

Acest exemplu demonstrează că fenotipul poate fi determinat nu

numai de prezenţa anumitor gene, ci şi de poziţia pe care o au genele pe
cromozomi. Fenomenul a primit denumirea de efect de poziţie.
29
AUREL POPESCU

Pentru ca reacţiile biochimice care duc la apariţia culorii roşii

normale a ochilor să aibă loc, este necesar ca cele două gene (apr şi w)
să fie plasate alăturat pe acelaşi cromozom, în poziţia cis. Transferul uneia
dintre gene pe cromozomul pereche, în poziţia trans, blochează reacţiile
biochimice şi duc la apariţia unei alte culori a ochilor. Prin testul cis-trans
se poate aşadar determina dacă două gene diferite sunt, sau nu sunt, alele.
Cistronul, unitatea funcţională implicată în procesul de
recombinare, îşi datorează denumirea testului cis-trans. In cazul prezentat
mai sus, este evident faptul că cele două gene nu fac parte din acelaşi
cistron, deoarece atunci când se află în poziţia cis (alăturate pe acelaşi
cromozom) are loc o restabilire a funcţiei normale a organismului,
reflectată în sinteza pigmentului şi apariţia culorii roşii a ochilor.

Pleiotropia

Dacă în cazul polialeliei mai multe gene plasate în acelaşi locus

contribuie la realizarea unui anumit caracter (de exemplu, culoarea
ochilor la Drosophila, culoarea blănii la animale, etc.), în cazul
fenomenului opus, denumit pleiotropie, o anumită genă determină
schimbări majore în fenotip prin modificarea expresiei mai multor
caractere. Un exemplu de pleiotropie este acela al mutantei cu aripi
vestigiale de la Drosophila, la care gena vg determină modificarea şi a
altor caractere (de exemplu fecunditatea şi vitalitatea). In mod similar,
gena recesivă ca, care în stare homozigotă determină apariţia tipului
albinos la animale, este o genă pleiotropică, a cărei activitate are ca
rezultat o vitalitate mai redusă (sau o letalitate mai ridicată) a animalelor
respective, fapt care explică frecvenţa rară a albinismului în stare naturală.
In prezent se consideră că marea majoritate a genelor sunt
pleiotrope, deşi în relativ puţine cazuri există dovezi pentru efectul multi-
direcţional al unei anumite gene.

Poligenia sau polimeria

Incă în secolul al XVIII-lea, J. Kölreuter a remarcat că prin

încrucişarea unor varietăţi de tutun pitic cu varietăţi înalte, în prima
generaţie (F1) se obţin hibrizi care au înălţime intermediară între genitori,
iar în F2 are loc o segregare care duce la apriţia unor forme ce prezintă o
graduare continuă a înălţimii, de la pitice la înalte. Astfel de fenomene au
fost observate ulterior de numeroşi experimentatori, însă numai în primele
decenii ale secolului al XX-lea s-a reuşit găsirea unei explicaţii genetice
30
GENETICĂ

pentru transmiterea ereditară a caracterelor cantitative (de exemplu,

înălţimea plantelor, mărimea florilor, fructelor sau seminţelor, etc).
Cercetările lui H. Nilsson-Ehle la grâu şi ale lui E.M. East la
porumb (în perioada 1910-1913) au dus la descoperirea fenomenului de
poligenie, prin care se explică modul de segregare a caracterelor
cantitative. Pe baza rezultatelor acestor cercetări s-a ajuns la concluzia că,
la plante, caracterele cantitative sunt determinate de mai multe gene
nealele (poligene), care segregă independent, dar care influenţează acelaşi
caracter, având efect cumulativ. In consecinţă, modul de segregare este
diferit de cel clasic, observat de G. Mendel.
Poligenia caracterizează toate organismele (plante, animale, om).
Un exemplu de efect cumulativ al genelor în moştenirea unor caractere
cantitative îl constituie ereditatea culorii pielii la om (Tabel 1.11). C.B.
Davenport a studiat extensiv problema eredităţii culorii pielii la om, în
special în Jamaica şi insulele Bermude, unde frecvenţa căsătoriilor între
rase diferite este foarte mare.
Culoarea pielii este determinată de pigmentul melanină, care
variază cantitativ la diferitele rase: 0-11% la rasa albă; 12-25% la mulatrii
deschişi; 26-40% la mulatrii propriu-zişi; 41-55% la mulatrii închişi; 56-
78% la negrii.

Tabel 1.11. Segregarea la încrucişarea între mulatrii în cazul a două

perechi de gene pentru pigmentaţie.
♂
♀ P1 P2 P1 p2 p1 P2 p1 p2
P1 P1 P2 P2 P1 P1 P2 p2 P1 p1 P2 P2 P1 p1 P2 p2
P1 P2 negru mulatru mulatru mulatru
închis închis
P1 P1 P2 p2 P1 P1 p2 p2 P1 p1 P2 p2 P1 p1 p2 p2
P1 p2 mulatru mulatru mulatru mulatru
închis deschis
P1 p1 P2 P2 P1 p1 P2 p2 P1 p1 P2 P2 p1 p1 P2 p2
P1 P2 mulatru mulatru mulatru mulatru
închis deschis
P1 p1 P2 p2 P1 p1 p2 p2 P1 p1 P2 p2 p1 p1 p2 p2
P1 p2 mulatru mulatru mulatru alb
deschis deschis
Pentru a explica faptul că descendenţa F 1 este relativ uniformă,
alcătuită din mulatrii cu o culoare a pielii intermediară, şi că prin căsătorie
31
AUREL POPESCU

între mulatrii se obţine în F2 o segregare în raport de 1:4:6:4:1 (1 alb,

4 mulatrii deschis, 6 mulatrii, 4 mulatrii închis, 1 negru), Davenport a
sugerat că în apariţia culorii pielii sunt implicate două perechi de gene
alele: P1 p1 şi P2 p2. Din căsătoria dintre negrii (P1P1P2P2) şi albi (p1 p1 p2
p2) rezultă în F1 mulatrii propriu-zişi (P1 p1 P2 p2), iar din căsătoria între
mulatrii în F2 apar mai multe tipuri de indivizi (Tabelul 1.9).
Prin încrucişarea între mulatrii (P1p1P2p2) şi albi (p1p1p2p2), adică
prin back-cross, rezultă descendenţi în următorul raport: 25% mulatrii
(P1p1P2p2), 25% albi (p1 p1p2p2), 50% mulatrii deschişi, intermediari între
părinţi (P1p1p2p2 sau p1p1P2p2). Din încrucişarea între mulatrii (P1p1P2p2) şi
negrii (P1P1P2P2) rezultă: 25% mulatrii (P1p1P2p2; P1P1p2p2; p1p1P2P2),
25% negrii (P1P1P2P2), 50% mulatrii închişi, intermediari între părinţi
(P1p1P2P2; P1P1P2p2).
Fracţia de populaţie

Fig. 1.8. Segregarea culorii pielii în cazul implicării a trei perechi

de gene nealele (AaBbCc).
Conform ipotezei lui Davenport, cantitatea de pigment în piele
este determinată de efectul cumulativ al genelor P1 şi P2, care la negrii se
32
GENETICĂ

află în stare homozigotă (P1P1P2P2); la mulatrii închişi există trei gene

pentru pigmentare (P1p1P2P2 sau P1P1P2p2); la mulatrii propriu-zişi există
două gene pentru pigmentare (P1p1P2p2; P1P1p2p2 sau p1p1P2P2), iar la
mulatrii deschişi o singură genă (P1p1p2p2 sau p1p1P2p2).
S-a emis apoi ipoteza conform căreia culoarea pielii la om ar fi
determinată de trei perechi de gene nealele, ulterior fiind analizate
matematic posibilităţile de segregare după culoarea pielii chiar în cazul
unui număr de până la 20 perechi de gene.
De exemplu, în cazul în care culoarea pielii ar fi determinată de
trei perechi de gene nealele (Fig. 1.8), raportul de segregare este de
1:6:15:20:15:6:1.

Gene letale

O cauză importantă a modificării raportului Mendelian de

segregare o constituie genele letale, care în stare homozigotă determină
moartea individului respectiv.
In anul 1905, Lucien Cuénot a observat un model neobişnuit
atunci când a studiat transmiterea ereditară a unei gene pentru culoarea
blănii la şoareci. Din încrucişarea a doi şoareci cu blana de culoare
galbenă a rezultat o descendenţă al cărei raport fenotipic nu era niciodată
cel normal. Astfel, în locul raportului normal de 3:1, rezulta de fiecare
dată un raport de 2:1, cu doi şoareci galbeni pentru fiecare şoarece de altă
culoare decât galbenă. Cuénot a ajuns astfel la concluzia că culoarea
galbenă era caracterul fenotipic dominant şi prin utilizarea încrucişărilor
test a stabilit că toţi şoarecii galbeni erau heterozigoţi. Totuşi, Cuénot nu a
reuşit să obţină niciodată un şoarece galben homozigot, fapt pentru care
nu a găsit o explicaţie. Câţiva ani mai tarziu, W.E. Castle şi C.C. Little
(1910) au confirmat raporturile de segregare neobişnuite obţinute de
Cuénot. Mai mult, ei au demonstrat că încrucişările lui Cuénot au avut ca
rezultat ceea ce păreau să fie raporturi non-Mendeliene pentru că el
descoperise o genă letală. Castle şi Little au arătat că un sfert din
descendenţa din încrucişările între heterozigoţi a murit în cursul
dezvoltării embrionare (Fig. 1.9). De aceea Cuénot nu reuşise niciodată să
obţină şoareci galbeni homozigoţi. Astfel, luând în consideraţie letalitatea
embrionară (sau moartea), poate fi restabilit raportul clasic de 1:2:1 al
genotipurilor.
Aşa cum ilustrează acest exemplu, genele letale pot cauza moartea
organismelor care le poartă. Uneori, moartea nu este imediată, dependent
de genă ea putându-se produce chiar după mai mulţi ani. In orice caz,
33
AUREL POPESCU

dacă o mutaţie duce la letalitate, aceasta este o indicaţie că gena afectată

are o funcţie fundamentală în creşterea, dezvoltarea şi supravieţuirea unui
organism.

Fig. 1.9. Modificarea aparentă a raportului Mendelian de segregare

ca rezultat al prezenţei în genotip a unei gene (alele) letale.

Genele letale pot fi dominante, recesive, condiţionale sau

semiletale, dependent de gena sau genele implicate. Genele letale
dominante sunt exprimate atât la homozigoţi, cât şi la heterozigoţi.
Se pune însă întrebarea cum sunt transmise astfel de alele de la o
generaţie la alta dacă ele cauzează moartea. Genele dominante letale sunt
rar detectate datorită eliminării lor rapide din populaţii. Un exemplu de
boală cauzată de o alelă dominantă letală este boala Huntington, o
afecţiune neurologică la oameni, care reduce durata aşteptată a vieţii.
Deoarece instalarea bolii Huntington este lentă, indivizii purtători ai alelei
o pot transmite descendenţilor lor. Aceasta permite menţinerea ei în
populaţie. Caracterele dominante pot fi de asemenea menţinute în
populaţii prin mutaţii recurente, sau dacă penetranţa genei este mai mică
de 100%.
La numeroase specii de plante au fost identificate gene letale care
în stare homozigotă provoacă moartea embrionilor sau plantelor tinere
(înainte de maturitate).
La Antirrhinum majus există o varietate, aurea, a cărei frunze sunt
verzi-gălbui; în urma autofecundării segregă trei tipuri de plante - aurea,
verzi şi galbene. Edwin Baur (1907) a descoperit că plantele galbene sunt

34
GENETICĂ

incapabile de germinare a seminţelor sau mor într-un stadiu timpuriu.

Plantele aurea trebuie prin urmare să fie heterozigote, ceea ce determină
producerea în F1 a unei descendenţe conform schemei următoare:

P aurea x aurea
Aa Aa

aa Aa Aa AA
F1 galbene aurea aurea verzi
(neviabile) (normale)

Cuénot şi Baur au descoperit genele letale descrise mai sus

deoarece ele modificau raporturile Mendeliene de segregare. Genele
recesive letale pot cauza caractere dominante sau recesive, dar ele nu
cauzează moartea decât dacă un organism poartă două copii ale alelei
letale. Exemple de boli umane cauzate de alele recesive letale sunt fibroza
chistică, anemia falciformă şi acondroplazia. Aceasta din urmă este o
boală autozomal dominantă a oaselor ce cauzează dwarfism. In timp ce
moştenirea unei alele pentru acondroplazie poate cauza boala, moştenirea
a două alele recesive este fatală (letală).
La porumb sunt cunoscute cel puţin 15 gene diferite care în stare
homozigotă blochează formarea clorofilei şi fotosinteza, ceea ce le face
incapabile să supravieţuiască. Genele implicate în incapacitatea plantelor
de sinteză a clorofilei şi respectiv de fotosinteză, sunt gene subletale, care
nu determină moartea în faza de zigot sau embrion, dar plantele nu ajung
niciodată la maturitatea de reproducere (sexuală). De exemplu, prin
autopolenizarea sau încrucişarea unor plante ce conţin gena recesivă
pentru albinism (w) în stare heterozigotă (Ww), descendenţa segregă
astfel: 1 WW : 2 Ww : 1 ww. Deoarece ultima categorie de indivizi pier,
segregarea plantelor are loc de fapt în raport de 1/3 WW : 2/3 Ww.
Dacă la plantele heterozigote care se încrucişează (Ww x Ww)
frecvenţa genei recesive w este de 50%, la plantele din prima generaţie
(1/3 WW : 2/3 Ww) frecvenţa genei recesive letale este de numai 33.3%.
S-a demonstrat experimental că prin polenizarea liberă a plantelor primei
generaţii, în generaţia F2 frecvenţa genei recesive letale se reduce la 1/4,
în generaţia următoare la 1/5, etc.
A fost elaborată o formulă teoretică (qn+1 = qn/1+qn), cu ajutorul
căreia poate fi exprimată matematic descreşterea progresivă a frecvenţei
unei gene recesive letale, ca urmare a faptului că indivizii homozigoţi
35
AUREL POPESCU

pentru gena letală pier. Pe baza studiilor privind frecvenţa genelor letale
într-o populaţie şi descreşterea lor în cazul când homozigoţii dublu
recesivi sunt eliminaţi, s-au elaborat metode artificiale pentru controlul
frecvenţei genelor respective.

Abateri Reale de la Raporturile Mendeliene de Segregare

Abaterile de la segregarea mendeliană sunt considerate ca fiind

aparente atunci când mecanismul cromozomial care stă la baza segregării
şi comportamentul celulelor haploide care formează zigotul sunt cele
aşteptate conform rezultatelor lui Mendel, dar factori adiţionali au
distorsionat proporţia indivizilor în una sau mai multe clase ale
descendenţei. In contrast, adevăratele abateri de la legile lui Mendel apar
atunci când celulele haploide nu se formează în meioză în raportul tipic de
1:1, sau acestea nu se unesc randomizat pentru producerea zigoţilor.
Prima situaţie este rezultatul meiozei atipice, iar cea de a doua este
determinată de comportamentul diferenţiat al celulelor haploide.

Segregarea preferenţială

Segregarea preferenţială este cazul în care distribuţia anumitor

cromozomi, respectiv a anumitor gene nu este randomizată în procesul
meiozei. Adevărata segregare preferenţială apare când, în oogeneză, un
anumit cromozom sau segment de cromozom este inclus preferenţial în
celula ou, în timp ce omologul său merge la ceilalţi nuclei (nucleii polari,
sau nucleii echivalenţi din macrosporul plantelor), care nu participă de
altfel la formarea zigotului. In formarea gameţilor masculi, cazurile de
segregare preferenţială apar atunci când meioza nu are ca rezultat
producerea a patru celule sexuale, sau când cele patru celule produse
nu sunt egal funcţionale. Segregarea preferenţială poate fi dedusă din
comportamentul citologic al cromozomilor şi din distorsionarea
rapoartelor genetice.
Chiar dacă diferenţele în ceea ce priveşte viabilitatea în faza
diploidă şi letalitatea observabilă a gameţilor sau celulelor haploide pot fi
excluse, comportamentul diferenţiat al celulelor haploide purtând un
anumit cromozom sau o anumită genă poate să conducă la segregare
preferenţială aparentă, dar nu adevărată.
Segregarea preferenţială a fost bine studiată la porumb (Zea
mays). La câteva varietăţi de porumb există un cromozom (10) denumit
‘10 anormal’ (10a), care segregă preferenţial în macrosporul plantelor
36
GENETICĂ

care sunt heterozigote pentru acest cromozom. Acest cromozom segregă

normal în timpul macrosporogenezei la formele homozigote (10a/10a)
şi segregă de asemenea normal (în raport de 1:1) în microsporogeneză,
atât la formele homozigote cât şi la cele heterozigote (10a/10n). Totuşi,
se pare că heterozigoţii 10a/10n manifestă un fenomen mai pronunţat de
avortare a polenului, decât în mod obişnuit (aproximativ 10% la plantele
10a/10n, comparativ cu 0-5% în mod obişnuit la plantele 10n/10n).

Fig. 1.10. Segregarea preferenţială a culorii boabelor la Zea mays.

Fenomenul segregării preferenţiale a fost pus în evidenţă

urmărindu-se transmiterea în descendenţă a genei R, care determină
formarea pigmentului antocianic în seminţe şi plante. Prin încrucişarea
unei linii de porumb posedând cromozomii 10a purtători ai alelelor
recesive rr, cu o linie de porumb posedând cromozomii 10n purtători ai
alelelor dominante RR, s-au obţinut în F1 plante heterozigote (Rr) cu
boabe de culoare roşie. Prin retroîncrucişarea plantelor hibride
(heterozigote) cu genitorul posedând caracteristica recesivă (rr) nu s-au
obţinut 50% descendenţi cu boabe necolorate şi 50% descendenţi cu
boabe de culoare roşie (deci un raport de segregare de 1:1), ci 70.2%
indivizi cu boabe necolorate şi 29.8% indivizi cu boabe roşii, ca urmare a
segregării preferenţiale a cromozomilor 10a.
Non-disjuncţia cromozomilor în meioză

37
AUREL POPESCU

In mod obişnuit, în meioză are loc separarea cromozomilor din

perechile de omologi şi repartizarea lor în celulele haploide care se
formează. Uneori, prin non-disjuncţia cromozomilor în cursul meiozei
(mai precis, în cursul anafazei I), după prima diviziune se formează o
celulă cu un cromozom în plus şi o celulă cu un cromozom în minus.
Celulele sexuale care se formează din acestea vor produce după fecundare
zigoţi cu 2n+1 şi 2n-1 cromozomi (Fig. 1.10).
Non-disjuncţia se poate produce şi în cursul anafazei celei de a
doua diviziuni meiotice (anafaza II). Totuşi, studiile realizate la
numeroase specii de plante şi animale au arătat că non-disjuncţia în
anafaza I este mai frecventă decât non-disjuncţia în anafaza II. Rezultate
similare au fost raportate şi pe baza studiilor realizate pentru stabilirea
cauzelor apariţiei trisomiei 21 la om (care cauzează sindromul Down),
care au arătat preponderenţa non-disjuncţiei cromozomilor 21 în meioza
1 maternă (> 70%) (Antonarakis şi colab., 1992).
Organismele care se vor dezvolta din zigoţii cu 2n+1 cromozomi
vor fi trisomice, iar cele care se vor dezvolta din zigoţii cu 2n-1
cromozomi vor fi monosomice.

Fig. 1.10. Non-disjuncţia cromozomilor în meioză.

Frecvenţa cu care se produce non-disjuncţia cromozomilor variază

larg la organismele vegetale şi animale. A devenit însă evident faptul că
acest gen de anomalie se produce cu frecvenţă mai mare la organismele
triploide, fiind rar la cele diploide.
Formarea nerandomizată a zigoţilor

38
GENETICĂ

De regulă, în procesul fecundării, gameţii se întâlnesc între ei

randomizat. Uneori, gameţii se întâlnesc nu la întâmplare ci preferenţial
(nerandomizat). La plante, acest fenomen este favorizat de viabilitatea
inegală a celulelor sexuale mascule (microsporii) (Fig. 1.11) şi de
capacitatea inegală de formare şi de maturizare a stigmatului.
O altă cauză a formării nerandomizate a zigoţilor o constituie
barierele genetice de autopolenizare şi autofecundare. De exemplu,
polenul ce poartă alele identice cu cele existente în celulele pistilului va fi
incapabil să formeze tuburi polinice lungi şi să participe la fecundare.

Polen
Stigmat

Stil

Tub polinic

Ovul

Fig. 1.11. Incompatibilitatea gametofitică – o cauză a modificării

raportului mendelian de segregare la unele specii de plante.

La porumb, spre exemplu, există gene care controlează creşterea

tubului polinic în stil (Fig. 1.11). Polenul care conţine alela dominantă a
genei S dezvoltă tubul polinic mai repede şi formează un număr mai mare
de zigoţi cu această genă, ceea ce are ca rezultat abateri de la raportul de
segregare de tip Mendelian.
In mod similar, la unele specii de plante, pe stigmat germinează
numai grăunciorii de polen ce conţin cel puţin o alelă diferită de cele ale
pistilului (fenomen denumit incompatibilitate gametofitică), ceea ce duce
la absenţa unora dintre clasele de descendenţi şi, implicit, modificarea
raportului de segregare.

39
AUREL POPESCU

2. TEORIA CROMOZOMIALĂ A EREDITĂŢII

Elaborarea teoriei celulare, de către botanistul M.J. Schleiden şi

zoologul T. Schwann (1838), completată ulterior de R. Virchow (1855),
demonstrând că toate organismele au o alcătuire celulară sau
pluricelulară, a constituit unul din momentele care şi-au lăsat puternic
amprenta asupra dezvoltării geneticii ca ştiinţă. Studiul celulei şi a
diviziunii celulare a făcut posibilă identificarea materialului genetic, a
mecanismului prin care genele se transmit de la celula mamă la celulele
fiice, de la ascendenţi la descendenţi, a modului cum se realizează
recombinarea genetică şi cum se produc mutaţiile la nivel genic, precum
şi restructurările la nivelul cromozomilor.
La câteva decenii de la apariţia teoriei celulare, Hertwig (1875) şi
curând după aceea Strasburger, Waldeyer şi alţii, au descoperit că în
momentul în care celula se divide, nucleul se împarte într-un număr
constant de structuri pe care le-a denumit cromozomi (corpusculi
coloraţi).
W. Flemming (1882) introduce în ştiinţă denumirea de mitoză, în
urma descoperirii faptului că în cursul diviziunii celulare cromozomii
clivează longitudinal, având ca rezultat identitatea cromozomilor celulelor
fiice cu cei ai celulei mamă.
Un moment important în evoluţia geneticii îl reprezintă şi
descoperirea de către E. van Beneden (1883) a existenţei unui număr
redus la jumătate (haploid) de cromozomi în gameţi, fiind astfel explicată
relaţia între structura genetică a gameţilor şi respectiv aceea a zigotului
(diploidă). Ulterior, H. von Winiwarter constata că meioza constă din
două diviziuni nucleare, dar una singură a cromozomilor, având ca
rezultat formarea a patru gameţi haploizi.
In anul 1902, W.S. Sutton şi T. Boveri descopereau independent că
diferiţii cromozomi au dimensiuni şi anumite caracteristici care se
păstrează constante atât în mitoză, cât şi în meioză. Un an mai târziu
(1903), studiind meioza, Sutton observa că cromozomii omologi
aparţinând celor doi genitori (patern şi matern) se asociază în bivalenţi, şi
că în metafaza I cromozomii care formează bivalenţii se orientează diferit,
independent de celelalte perechi. Această observaţie îl conducea la
concluzia că gameţii prezintă o multitudine de posibilităţi de combinare a
cromozomilor. Astfel, pentru o specie cu 36 de cromozomi în celulele
somatice, Sutton a calculat că există 2 18 = 262.144 combinaţii posibile în
gameţi, ceea ce poate avea ca rezultat un număr posibil de descendenţi
diferiţi genotipic de 236 sau 6.87 x 1010.
40
GENETICĂ

Cercetările privind mecanismul cromozomial al determinării

sexelor au adus un argument important în sprijinul ipotezei că factorii
ereditari se găsesc plasaţi în cromozomi. In anul 1891, Henking a emis
prima ipoteză potrivit căreia determinismul sexelor este dependent de
diferenţierea gameţilor, pe baza observaţiilor sale că gameţii insectelor
din specia Pyrrhocoris apterus sunt de două feluri, unii posedând nişte
corpusculi necunoscuţi pe care i-a denumit X, iar alţii lipsiţi de aceşti
corpusculi. In primii ani ai secolului al XX-lea, această ipoteză avea să fie
confirmată de numeroase alte studii. Astfel, C.E. McClung (1902)
descoperă că la speciile de lăcuste masculii (2n=31) şi femelele (2n=32)
posedă număr diferit de cromozomi, fapt pe care îl explică prin
determinarea genetică a sexelor. Câţiva ani mai târziu, E.B. Wilson (1905)
observa că la genul de insecte Protenor masculii au 2n=13 cromozomi şi
femelele 2n=14 cromozomi, iar gameţii sunt de un singur tip la femele
(n=7) şi de două tipuri la masculi (n=6 şi n=7). Prin fecundarea ovulelor
cu spermatozoizi cu 6 cromozomi apar indivizi masculi, iar prin
fecundarea cu spermatozoizi cu 7 cromozomi apar indivizi femeli.
Această descoperire demonstra concludent că sexul are determinare
ereditară cromozomială.

Fig. 2.1 Determinismul genetic al sexelor la speciile de insecte

Protenor şi Drosophila.
Meritul de a fi stabilit legătura logică dintre factorii ereditari
(gene) ai lui Gregor Mendel şi cromozomi, ca purtători ai acestora, a

41
AUREL POPESCU

revenit biologului american W.S. Sutton (1902) şi celui german T. Boveri

(1904), care au emis ipoteza plasării genelor pe cromozomi.
Thomas Hunt Morgan (profesor la Universitatea Columbia din
New York) a reuşit să sintetizeze rezultatele tuturor aceste cercetări,
precum şi pe cele ale unui impresionant volum de experimente proprii,
într-o teorie unitară, cunoscută sub denumirea de teoria cromozomială a
eredităţii. Pentru contribuţia sa la dezvoltarea geneticii, şi în mod deosebit
pentru elaborarea acestei teorii, Morgan a fost distins cu premiul Nobel.
Cercetările lui Morgan şi ale colaboratorilor săi au fost efectuate
în special asupra musculiţei de oţet (Drosophila melanogaster). Ritmul de
reproducere al acestei specii (o generaţie la circa 12 zile), prolificitatea
foarte ridicată (o femelă produce câteva sute de descendenţi în fiecare
generaţie) şi numărul mic de cromozomi somatici (2n=8), uşor de
identificat datorită deosebirilor de morfologie, au reprezentat avantaje
importante pentru reuşita studiilor asupra mecanismelor eredităţii.

Fig. 2.2 Musculiţa de oţet (Drosophila melanogaster)

Studiind câteva sute de mii de indivizi timp de mai mulţi ani,

Morgan şi colaboratorii săi au reuşit să identifice peste 500 de mutaţii
care afectau toate organele insectei (Tabel 2.1). Aceste mutaţii au servit ca
un excelent material pentru studiul transmiterii ereditare a caracterelor la
descendenţi şi respectiv a mecanismului cromozomial al eredităţii.
42
GENETICĂ

Tabel 2.1. Câteva din mutaţiile dominante şi recesive identificate de

Morgan la Drosophila melanogaster.

Organul afectat Caracterul Mutaţia Gena

implicată
Albă W
Ochii Culoarea Purpurie Pr
Sepia Se
Baraţi B
Ochii Forma In stea S
Absenţi Ey
Trunchiate T
Aripile Forma Vestigiale Vg
Îndoite C
Galbenă Y
Corpul Culoarea Portocalie L
Neagră B

Fig. 2.3. Tipul sălbatic (stânga sus) şi câteva dintre mutantele comune
de Drosophila melanogaster.
Prin încrucişarea mutantelor între ele sau cu tipul normal
(“sălbatic”) s-a studiat modul de transmitere ereditară a diferitelor gene în
43
AUREL POPESCU

cursul mai multor generaţii. Rezultaele obţinute, corelate cu cele ale

studiilor citologice, au constituit suportul ştiinţific al elaborării celor mai
importante teze privind mecanismul cromozomial al eredităţii.

Gene şi Cromozomi

Importanţa nucleului şi a conţinutului său a fost recunoscută odată

cu observarea fuziunii nucleilor a doi gameţi în cursul procesului de
fertilizare. Următorul pas important a fost descoperirea cromozomilor,
vizibili la microscopul optic când sunt coloraţi cu coloranţi bazici. S-a
descoperit apoi că cromozomii segregă atât în gameţi cât şi în celulele
fiice. In sfârşit, au fost observate trei reguli importante în ceea ce priveşte
complementul cromozomial (setul complet de cromozomi) al plantelor
superioare şi animalelor:

1. Nucleul fiecărei celule somatice (o celulă a corpului, în contrast

cu o celulă germinală, sau gamet) conţine un număr fix de cromozomi,
tipic pentru o anumită specie. Totuşi, numărul de cromozomi variază
extrem de larg de la o specie la alta, fără a fi dependent de complexitatea
organismului (Tabel 2.2).

2. In nucleii celulelor somatice cromozomii sunt prezenţi în mod

obişnuit în perechi. De exemplu, cei 46 de cromozomi ai indivizilor
umani constau în 23 de perechi, iar cei 14 cromozomi ai plantelor de
mazăre constau în 7 perechi. Unul din cromozomii fiecărei perechi
provine de la genitorul matern şi celălalt de la genitorul patern. Celulele
cu nuclei de acest fel, conţinând două seturi similare de cromozomi, sunt
denumite diploide.

3. Celulele germinale, sau gameţii, care se unesc în cursul

fertilizării pentru a produce stadiul diploid al celulelor somatice, au nuclei
care conţin un singur set de cromozomi, constând dintr-un membru al
fiecărei perechi. Aceşti nuclei sunt haploizi.

La organismele complexe care se dezvoltă din celule unice,

prezenţa unui număr diploid de cromozomi în celulele somatice şi a unui
număr haploid de cromozomi în celulele germinale indică existenţa a
două procese de diviziune nucleară. Unul dintre acestea – mitoza -
menţine numărul de cromozomi, pe când celălalt – meioza - îl reduce la
jumătate. Aceste două procese sunt examinate în subcapitolele următoare.
44
GENETICĂ

Tabelul 2.2. Numărul somatic de cromozomi la câteva specii de plante şi

animale.
Plante Animale
Specia Număr Specia Număr
de de
cromozomi cromozomi
Haplopapus gracilis 4 Scorpion 4
Crin 12 Musculiţa de oţet 8
(Lilium sp.) (Drosophila
melanogaster)
Mazăre 14 Muscă 12
(Pisum sativum) (Musca domestica)
Cireş (Prunus avium) 16 Triton 24
(Triturus vulgaris)
Sfeclă (Beta vulgaris) 18 Broasca 26
(Rana esculenta)
Porumb (Zea mays) 20 Biban 28
(Perca fluvialtilis)
Alun 22 Hidră (Hydra vulgaris) 32
(Corylus avellana)
Lalea 24 Şopârlă (Lacerta agilis) 38
(Tulipa gesneriana)
Dud (Morus alba) 28 Pisică (Felix domestica) 38
Măr 34 Şoarece (Mus musculus) 40
(Malus domestica)
Viţa de vie 38 Porc (Sus scrofa) 40
(Vitis vinifera)
Grâu 42 Capră (Capra hircus) 60
(Triticum aestivum)
Frasin 46 Cal (Equus cabalus) 66
(Fraxinus excelsior)
Cartof 48 Găină (Gallus gallus) 78
(Solanum tuberosum)
Căpşun 56 Câine (Canis familiaris) 78
(Fragaria ananassa)
Dalia 64 Porumbel 80
(Dahlia variabilis) (Columba livia)
Tei (Tilia cordata) 82 Molia geometridă 224
Mitoza

45
AUREL POPESCU

Mitoza este un proces precis al diviziunii celulare care asigură ca

fiecare dintre cele două celule fiice să primească un complement de
cromozomi identic cu cel al celulei parentale. Procesul este în mod
esenţial acelaşi la toate organismele şi este remarcabil de simplu:

1. Fiecare cromozom este deja prezent ca o structură replicată la

începutul fiecărei diviziuni nucleare.
2. Fiecare cromozom se divide longitudinal în două jumătăţi
identice care se separă una de cealaltă.
3. Jumătăţile de cromozomi separate se mişcă în direcţii opuse,
fiecare fiind inclusă în una dintre cele două celule fiice care se
formează.

In celulele care nu sunt pregătite pentru mitoză cromozomii nu

sunt vizibili la microscopul optic. Acest stadiu al ciclului celular se
numeşte interfaza. In cadrul pregătirii pentru mitoză are loc sinteza
materialului genetic din cromozomi (ADN), care se realizează în cursul
unei perioade a interfazei târzii denumită S (Fig. 2.4). Sinteza ADN este
însoţită de replicarea cromozomilor. Perioada S este precedată de o
perioadă denumită G1 şi urmată de o perioada G2, în care nu se realizează
sinteza ADN.
M

G2

G1

G0
S

Fig. 2.4. Fazele ciclului celular.

Sinteza ADN se realizează numai în faza S, în timp ce în faza presintetică
(G1) şi în cea postsintetică (G2) cantitatea de ADN rămâne constantă: simplă
în G1 şi dublă în G2. Celulele care intră în G0 îşi încetează diviziunea.
Ciclul celular, sau ciclul de viaţă al celulei, este în mod obişnuit
descris în termenii acestor trei perioade ale interfazei, urmate de mitoză

46
GENETICĂ

(M), respectiv G1  S  G2  M. In această reprezentare, diviziunea

citoplasmei în două părţi aproximativ egale conţinând nucleii este inclusă
în perioada M. Durata ciclului celular variază dependent de tipul de
celulă. La majoritatea organismelor superioare ciclul celular durează între
18 şi 24 de ore. Durata relativă a diferitelor perioade ale ciclului celular
variază de asemenea considerabil în funcţie de tipul de celulă. De regulă,
mitoza este perioada cea mai scurtă a ciclului celular, care se realizează
într-un interval de 1/2 oră până la 2 ore.

INTERFAZA

cromozom nucleol cromozom membrana cromozom cromozom

bicromatidic nucleara

fusul mitotic centromer

METAFAZA ANAFAZA TIMPURIE ANAFAZA TARZIE TELOFAZA

Fig. 2.5. Fazele mitozei.

2. Metafaza. După ataşarea la fibrele fusului, cromozomii se mişcă

spre centrul celulei până ce toţi centromerii se aşează într-un plan
echidistant de polii fusului mitotic. Perioada în care cromozomii sunt
situaţi în planul central al fusului este denumită metafază. In acest stadiu
cromozomii ating maximum de contractare şi sunt cel mai uşor de
numărat şi de studiat sub aspect diferenţelor de morfologie.
3. Anafaza. In anafază centromerii se divid longitudinal şi cele
două cromatide surori ale fiecărui cromozom se mişcă opus spre cei doi
47
AUREL POPESCU

poli ai fusului. Odată ce centromerii se divid, fiecare cromatidă soră

devine în fapt un cromozom separat. Mişcarea cromozomilor se realizează
în parte prin scurtarea progresivă a fibrelor fusului ataşate la centromeri,
care trag cromozomii în direcţii opuse spre poli. La încheierea anafazei,
cromozomi sunt dispuşi în două grupuri lângă polii opuşi ai fusului.
Fiecare grup conţine acelaşi număr de cromozomi care a fost prezent în
nucleul interfazic de origine.

4. Telofaza. In timpul telofazei, în jurul fiecărui grup compact de

cromozomi se formează un înveliş, se formează nucleolii, iar fusul
dispare. Cromozomii parcurg procesul invers condensării, până când nu
mai sunt vizibili ca entităţi distincte. Cei doi nuclei fii dobândesc uşor
aspectul tipic interfazei, pe măsură ce citoplasma celulei se divide în două
părţi care se separă prin sintetizarea unui perete celular nou între celulele
fiice.

Meioza

Meioza este modul de diviziune celulară prin care se formează

celule cu un singur membru din fiecare pereche de cromozomi prezentă în
celula premeiotică. Când o celulă diploidă cu două seturi de cromozomi
parcurge meioza, rezultă patru celule fiice, fiecare diferită din punct de
vedere genetic, şi fiecare conţinând un set haploid de cromozomi.
Meioza constă din două diviziuni nucleare succesive, ale căror
detalii esenţiale sunt prezentate în Figura 2.6.

1. Inainte de prima diviziune nucleară, cei doi membri ai fiecărei

perechi de cromozomi, despre care se spune ca sunt omologi unul altuia,
devin strâns asociaţi pe toată lungimea lor. Deoarece fiecare cromozom
omolog este deja replicat, această asociere constă în fapt dintr-un duplex
de două cromatide surori unite în regiunea centromerului. Prin urmare,
împerecherea cromozomilor omologi produce o structură tetra-catenară.

2. In prima diviziune nucleară, cromozomii omologi împerecheaţi se

separă unul de celălalt. Se formează doi nuclei, fiecare conţinând un set
haploid de cromozomi duplicaţi.

3. A doua diviziune nucleară este oarecum asemănătoare cu o

diviziune mitotică. Nu are loc nici o replicare a cromozomilor, dar în

48
GENETICĂ

metafază cromozomii se aliniază în zona centrală a fusului, iar în anafază

cromatidele fiecărui cromozom se separă în nucleii fii.

PROFAZA I

leptoten zigoten pachiten diploten diachineza

METAFAZA I

ANAFAZA I
TELOFAZA I METAFAZA II
TELOFAZA II

Fig. 2.6. Fazele meiozei.

Efectul net al celor două diviziuni este formarea a patru nuclei

haploizi, fiecare conţinând echivalentul unei singure cromatide soră din
fiecare pereche de cromozomi omologi.
Deşi procesul meiozei este similar la toate organismele cu
reproducere sexuală, atât la animalele cât şi la plantele femele, doar
unul dintre cei patru nuclei se dezvoltă într-o celulă funcţională (ceilalţi
trei se dezintegrează). La animale, produşii meiozei (gameţii) sunt
spermatozoizii şi ovulele. La plante, situaţia este uşor mai complicată:

1. Produşii meiozei formează tipic spori, care parcurg una sau mai
multe diviziuni diviziuni mitotice pentru a produce organismul gametofit
haploid. Gametofitul produce gameţi prin diviziunea mitotică a nucleului
haploid.

49
AUREL POPESCU

2. Fuziunea gameţilor haploizi dă naştere zigotului diploid care se

dezvoltă într-o plantă sporofită, care parcurge meioza pentru a produce
spori şi astfel se reia ciclul.

Meioza este un proces mult mai complex şi considerabil mai lung

decât mitoza, necesitând zile sau chiar săptămâni. Esenţa meiozei constă
în realizarea a două diviziuni ale nucleului, în condiţiile unei singure
duplicări a cromozomilor. Diviziunile nucleare - denumite prima
diviziune meiotică şi a doua diviziune meiotică - pot fi separate într-o
secvenţă de stadii similare celor descrise în cazul mitozei. Evenimentele
distinctive ale acestui important proces se produc pe parcursul primei
diviziuni a nucleului; aceste evenimente sunt descrise în subcapitolul
următor.

Prima diviziune meiotică

Cele patru stadii definite ale primei diviziuni meiotice sunt

profaza I, metafaza I, anafaza I, şi telofaza I. In general, aceste stadii sunt
mai complexe decât cele corespunzătoare în cazul mitozei.

1. Profaza I. Acesta este un stadiu lung, care la majoritatea

organismelor superioare durează câteva zile, şi este împărţit convenţional
în cinci substadii - leptoten, zigoten, pachiten, diploten şi diachineza.
In leptoten cromozomii devin vizibili ca structuri lungi
asemănătoare unor şiraguri. Perechile de cromatide surori pot fi distinse
prin microscopie electronică. In această fază iniţială a condensării
cromozomilor, la intervale neregulate de-a lungul lor apar numeroase
granule dense. Aceste contractări localizate, denumite cromomere, au
număr, mărime şi poziţie caracteristică pentru un cromozom dat.
Perioada zigoten este marcată prin împerecherea latură pe latură a
cromozomilor omologi, proces denumit sinapsă. Imperecherea începe în
unul sau mai multe puncte de-a lungul cromozomilor şi are ca rezultat o
asociere foarte precisă între cromomere. Fiecare pereche de cromozomi
omologi aflaţi în sinapsă este denumită ca fiind un bivalent.
Pe durata stadiului pachiten, condensarea cromozomilor continuă,
şi complementul cromozomial este reprezentat de numărul haploid de
bivalenţi. Fiecare bivalent constă dintr-o tetradă de patru cromatide, dar
în mod obişnuit cele două cromatide surori ale fiecărui cromozom nu pot
fi distinse. In cursul pachitenului apare un eveniment important din punct

50
GENETICĂ

de vedere genetic, denumit crossing-over, dar acesta nu este evident decât

după trecerea la diploten.
In diploten, cromozomii aflaţi în sinapsă încep să se separe.
Totuşi, ei rămân asociaţi la anumite intervale de-a lungul lungimii lor prin
legături în cruce. Fiecare legătură în cruce, denumită chiasmă, este
rezultatul unei ruperi şi reuniri între cromatide non-surori. Cu alte
cuvinte, o chiasmă rezultă din schimbul fizic între cromatidele
cromozomilor omologi (Figura 2.4). In meioza normală, fiecare bivalent
are cel puţin o chiasmă, însă bivalenţii formaţi din cromozomi lungi au
adesea trei sau mai multe.
Pe parcursul perioadei finale a profazei I - diachineza -
cromozomii ating maximum de condensare. Cromozomii omologi
formând bivalenţi rămân conectaţi prin cel puţin o chiasmă, care persistă
până la prima anafază meiotică. Aproape de sfârşitul diachinezei, este
iniţiată formarea fusului şi se produce ruperea învelişului nuclear.

2. Metafaza I. Bivalenţii se poziţionează cu centromerii celor doi

cromozomi omologi în părţi opuse ale planului format de mijlocul fusului.
Orientarea perechilor de centromeri ai fiecărui bivalent spre polii fusului
este întâmplătoare (randomizată).

3. Anafaza I. In acest stadiu, cromozomii omologi, fiecare compus

din două cromatide unite printr-un centromer nedivizat, se separă unul de
celălalt şi se mişcă spre polii opuşi ai fusului.

Separarea cromozomilor omologi în cursul anafazei reprezintă

baza fizică a legii Mendeliene a segregării.

4. Telofaza I. La încheierea anafazei I, lângă fiecare pol al fusului se

află câte un set haploid de cromozomi constând din câte un omolog din
fiecare bivalent. In timpul telofazei, fusul se dezorganizează şi, dependent
de specie, ori se formează foarte repede un înveliş în jurul fiecărui grup de
cromozomi, ori cromozomii intră în cea de a doua diviziune mitotică după
o uşoară despiralizare.

A doua diviziune meiotică

La unele specii, cromozomii trec direct de la telofaza I la profaza

II fără pierderea condensării; la altele, există o scurtă pauză între cele
două diviziuni meiotice. Replicarea cromozomilor nu se produce
51
AUREL POPESCU

niciodată între cele două diviziuni; cromozomii prezenţi la începutul celei

de a doua diviziuni meiotice sunt identici cu cei prezenţi la sfârşitul
primei diviziuni. După o scurtă profază (profaza II) şi formarea fusurilor
pentru a doua diviziune, centromerii cromozomilor se aliniază în fiecare
nucleu în planul central al fusului în metafaza II. In anafaza II,
centromerii se divid longitudinal şi cromatidele fiecărui cromozom se
mişcă spre polii opuşi ai fusului. Telofaza II este marcată de trecerea la
condiţia din interfază a cromozomilor, în patru nuclei haploizi, însoţită de
diviziunea citoplasmei. Astfel, a doua diviziune meiotică este într-un fel
asemănătoare cu o diviziune mitotică. Totuşi, există o diferenţă
importantă: de regulă, cromatidele unui cromozom nu sunt surori identice
pe toată lungimea lor deoarece formarea chiasmelor în timpul profazei
primei diviziuni au ca rezultat producerea a unul sau mai multe crossing-
over.

Cromozomii şi Ereditatea

Prima dovadă clară că genele sunt părţi ale cromozomilor a fost

obţinută în urma experimentelor privind modelul transmiterii
cromozomilor sexului, responsabili pentru determinarea sexelor la unele
plante şi la majoritatea animalelor superioare. Aceste rezultate sunt
examinate în subcapitolul care urmează.

Determinarea cromozomială a sexului

Cromozomii sexului sunt o excepţie de la regula că toţi

cromozomii organismelor diploide sunt prezenţi în perechi de omologi
similari din punct de vedere morfologic. Cu multe decenii în urmă,
analizele microscopice au arătat că la unele specii de insecte unul dintre
cromozomii masculilor nu are un omolog. Acest cromozom fără pereche a
fost denumit cromozom X şi era prezent în toate celulele somatice, dar
numai în jumătate din celulele spermatice. Semnificaţia biologică a
acestor observaţii a devenit clară când s-a constatat că femelele aceloraşi
specii au doi cromozomi X.
La alte specii la care femelele au doi cromozomi X, masculii au un
cromozom diferit ca morfologie. Acesta a fost desemnat ca fiind
cromozomul Y, şi se împerechează cu cromozomul X în timpul meiozei la
masculi, deoarece X şi Y sunt omologi pentru o regiune scurtă.
Diferenţele în ceea ce priveşte constituţia cromozomală a masculilor şi
femelelor este un mecanism cromozomial pentru determinarea sexului în
52
GENETICĂ

momentul fertilizării, în sensul că în timp ce orice celulă ou conţine un

cromozom X, jumătate din celulele spermatice conţin un cromozom X şi
jumătate conţin un cromozom Y. Fertilizarea unui ovul de către un
spermatozoid purtător al unui cromozom X are ca rezultat formarea unui
zigot XX, din care se dezvoltă o femelă; fertilizarea de către un
spermatozoid purtător al unui cromozom Y are ca rezultat formarea unui
zigot XY, din care normal se dezvoltă un mascul. Intr-un astfel de model
de ereditate, masculii primesc cromozomul X de la mamă şi îl transmit
exclusiv la fiice.
Tipul XX-XY de determinism cromozomial al sexelor se
întâlneşte la mamifere (inclusiv omul), numeroase specii de insecte, alte
animale, precum şi la unele specii de plante cu flori. Femela este
denumită sexul homogametic deoarece produce un singur tip de gameţi
(purtători ai cromozomului X), iar masculul este denumit sexul
heterogametic deoarece produce două tipuri de gameţi (purtători de X şi
purtători de Y). In cazul unirii randomizate a gameţilor la fertilizare,
raportul previzibil al sexelor este de 1:1 deoarece masculii produc număr
egal de spermatozoizi purtători de X şi respectiv de Y.
Cromozomii X şi Y sunt denumiţi cromozomi ai sexului pentru a-i
deosebi de celelalte perechi de cromozomi, care sunt denumiţi autozomi.
Deşi cromozomii sexului controlează factorii care comută procesul de
dezvoltare înspre organisme femele sau mascule, în procesul de
dezvoltare în sine sunt implicate multe gene împrăştiate în tot
complementul cromozomial, incluzând gene de pe autozomi. Aşa cum se
va vedea în subcapitolul următor, cromozomul X conţine de asemenea
multe gene care funcţionează fără legătură cu diferenţierea sexuală. La
majoritatea organismelor, inclusiv la om, cromozomul Y poartă câteva
gene care nu au nicio legătură cu determinarea sexului mascul.

Ereditatea caracterelor legate de sex

Incrucişările de tipul celor studiate în Capitolul I au ca rezultat

descendenţe similare când genotipurile părinţilor masculi şi femeli sunt
inversate, adică încrucişări reciproce. Una dintre primele excepţii sesizate
de la această regulă a fost cea observată de Thomas Hunt Morgan în 1910,
într-un studiu asupra culorii albe a ochilor la Drosophila melanogaster.
Aşa cum s-a descris în Capitolul I, culoarea de tip sălbatic a ochilor
musculiţei de oţet este o combinaţie roşu-cărămiziu a pigmenţilor roşu şi
brun. Deşi ochi albi pot să apară ca rezultat al anumitor combinaţii ale
unor gene autozomale care elimină pigmenţii individual, alela pentru ochi
53
AUREL POPESCU

albi studiată de Morgan determină un blocaj metabolic care elimină ambii

pigmenţi simultan. Studiul lui Morgan a început cu un singur mascul cu
ochi albi, apărut într-o populaţie de tip sălbatic menţinută în laborator
timp de mai multe generaţii. Din încrucişarea acestui mascul cu femele de
tip sălbatic toţi descendenţii din generaţia F1 au avut ochi roşii, indicând
că alela pentru ochi albi este recesivă. In generaţia F 2 obţinută prin
încrucişarea masculilor şi femelelor din generaţia F1, Morgan a observat
2.459 de femele cu ochi roşii, 1.011 masculi cu ochi roşii, şi 782 masculi
cu ochi albi. Fenotipul ‘ochi albi’ era cumva legat de sex, întrucat toate
musculiţele cu ochi albi erau masculi.
Totuşi, ochi albi nu apăreau exclusiv la masculi. De exemplu, când
femele F1 cu ochi roşii originare din încrucişarea femelelor de tip sălbatic
cu masculi cu ochi albi au fost reîncrucişate cu taţii lor cu ochi albi,
descendenţa a constat din femele cu ochi albi şi ochi roşii, şi respectiv
masculi cu ochi albi şi ochi roşii, în număr aproximativ egal.
Incrucişările între femele cu ochi albi şi masculi de tip sălbatic au
permis o observaţie de importanţă majoră, aceea că toate femelele din
descendenţă aveau ochi de tip sălbatic, iar toţi masculii aveau ochi albi.
Aşadar, din încrucişarea reciprocă a celei originale (femele de tip sălbatic
x masculi cu ochi albi) au fost obţinute rezultate diferite. Morgan şi-a dat
seama că din încrucişările reciproce se obţin descendenţe diferite din
cauză că alela pentru ochi albi este prezentă în cromozomul X. Se poate
spune deci că această genă este legată de sex.

Fig. 2.7. Complementul cromozomial

la musculiţa de oţet (Drosophila melanogaster)

Figura 2.7 arată complementul cromozomial normal (2n = 8)

al speciei Drosophila melanogaster. Femelele au în complementul
cromozomial doi cromozomi X, iar masculii un cromozom X şi unul Y.
Cromozomul Y nu conţine un corespondent al genei pentru ochi albi.
Genotipul masculilor cu ochi albi este w / Y, iar acela al masculilor de tip
54
GENETICĂ

sălbatic este w+ / Y. Simbolurile w şi w+ denotă forma mutantă şi

respectiv de tip sălbatic ale genei pentru culoarea albă a ochilor prezentă
în cromozomul X. Deoarece alela w este recesivă, femelele cu ochi albi
sunt de genotip w / w, iar cele de tip sălbatic sunt fie heterozigote w+ /
w, fie homozigote w+ / w+.

P x

F1 x

F2

Fig. 2.8. Transmiterea ereditară a culorii ochilor, caracter legat de sex,

la Drosophila melanogaster.

Figura 2.8 ilustrează segregarea în F1 şi F2 a descendenţilor

rezultaţi din încrucişarea unui mascul de ‘tip sălbatic’ cu o femelă cu
‘ochi albi’. Ulterior s-a descoperit că la Drosophila multe alte gene
urmează acelaşi model de ereditate, legată de cromozomul X.
55
AUREL POPESCU

Caracteristicile eredităţii legate de sex pot fi rezumate astfel:

1) Raporturile fenotipice diferite obţinute în cazul încrucişărilor

reciproce indică adesea ereditatea legată de sex.
2) Femelele heterozigote transmit fiecare alelă legată de
cromozomul X la aproximativ jumătate din fiicele şi jumătate
din fii lor.
3) Masculii care moştenesc alela recesivă legată de cromozomul
X au caracterul recesiv deoarece cromozomul Y nu conţine
alela corespondentă de tip sălbatic. Masculii afectaţi transmit
alela recesivă tuturor fiicelor lor şi nici unuia dintre fii.
Oricare dintre masculii care nu sunt afectaţi este purtător al
alelei de tip sălbatic în cromozomul său X.

Un exemplu de caracter uman cu ereditate legată de sex este

hemofilia A, o anomalie serioasă a coagulării sângelui determinată de o
alelă recesivă. Persoanele afectate sunt lipsite de proteina sanguină
necesară pentru coagularea normală şi acestea suferă sângerări excesive,
care pot ameninţa viaţa, după orice rănire. Un pedigree faimos de
hemofilie a început cu Regina Victoria a Angliei (Fig. 2.9). Unul dintre fii
săi a fost hemofilic, iar două dintre fiicele sale au fost purtătoare
heterozigote ale genei. Două dintre nepoatele reginei au fost de asemenea
purtătoare, şi prin căsătorie au introdus gena în familia ţaristă a Rusiei şi
familiile regale ale Prusiei şi Spaniei. Actuala familie regală a Angliei este
descendentă dintr-un fiu normal al Victoriei şi este neafectată de boală.

Bărbat hemofilic

Femeie purtătoare

Fig. 2.9. Pedigree ilustrând transmiterea ereditară a hemofiliei –

boală cauzată de o genă plasată pe cromozomul X.

56
GENETICĂ

La unele organisme, sexele homogametice şi heterogametice sunt

inversate; aceasta înseamnă că masculii sunt XX şi femelele sunt XY.
Acest tip de determinism al sexului este găsit la păsări (ZZ şi ZW)
(Fig. 2.10), fluturi, molii, unele reptile şi peşti.

Fig. 2.10. Determinismul sexului este inversat la păsări.

Inversarea determinismului sexelor are ca rezultat un model opus

de transmitere ereditară nereciprocă a genelor legate de cromozomul X.

Nondisjuncţia ca Dovadă pentru Teoria Cromozomială a

Eredităţii

Paralelismul dintre transmiterea ereditară a alelei pentru culoarea

albă a ochilor la Drosophila şi transmiterea genetică a cromozomului X
a constituit o dovadă în sprijinul teoriei cromozomiale a eredităţii,
conform căreia genele sunt părţi ale cromozomilor. Dovada definitivă a
fost furnizată de alte experimente realizate cu Drosophila.
Unul dintre studenţii lui Morgan, Calvin Bridges, a descoperit
abateri rare de la modelul aşteptat de transmitere ereditară în cazul
încrucişărilor în care erau implicate câteva gene legate de cromozomul
sexului. De exemplu, când femele cu ochi albi au fost împerecheate cu
masculi cu ochi roşii (Fig. 2.11), cea mai mare parte a descendenţei a fost
constituită aşa cum era de aşteptat din femele cu ochi roşii şi masculi cu
ochi albi. Totuşi, aproximativ unul din 2000 de indivizi F1 făcea excepţie,
fiind ori femelă cu ochi albi, ori mascul cu ochi roşii. Bridges a arătat că
aceşti descendenţi excepţional de rari sunt rezultatul eşecului ocazional al
separării celor doi cromozomi X ai mamei în cursul meiozei.
Consecinţa nondisjuncţiei cromozomului X este formarea unor
ouă cu doi cromozomi X şi a altora cu nici unul. In urma fertilizării
acestor ouă anormale sunt de aşteptat patru clase de zigoţi. Indivizi fără
cromozom X nu pot fi obţinuţi deoarece embrionii lipsiţi de X nu sunt
viabili, iar majoritatea descendenţilor cu trei cromozomi X mor într-o fază
57
AUREL POPESCU

timpurie de dezvoltare. Examinarea microscopică a cromozomilor la

descendenţii excepţionali rezultaţi din încrucişarea ‘femele cu ochi albi’ x
‘masculi cu ochi roşii’ a arătat că femelele cu ochi albi aveau doi
cromozomi X plus un cromozom Y, iar masculii cu ochi roşii aveau un
singur cromozom X, şi erau lipsiţi de cromozomul Y. Aceştia din urmă,
având o constituţie cromozomială notată XO, erau masculi sterili.

Fig. 2.11. Rezultatul aşteptat al încrucişării între female cu ochii albi

(XwXw) şi masculi cu ochii roşii (XwY).

Rezultatele experienţelor lui Bridges au demonstrat concludent că

genele sunt plasate pe cromozomi, pentru că există un paralelism perfect
între comportamentul cromozomilor şi transmiterea ereditară a genelor.

Determinismul Sexului la Drosophila

Printre organismele cu determinism al sexului de tip XX-XY,

Drosophila este unul mai puţin obişnuit în sensul că cromozomul Y nu
determină sexul mascul. Aceasta s-a demonstrat prin descoperirea faptului
58
GENETICĂ

că embrionii XXY se dezvoltă în femele morfologic normale şi fertile, iar

embrionii XO se dezvoltă în masculi morfologic normali, dar sterili.
Sterilitatea masculilor XO arată că cromozomul Y, deşi nu este necesar
pentru dezvoltarea indivizilor masculi, este esenţial pentru fertilitatea
acestora. Intr-adevăr, la Drosophila, cromozomul Y conţine un număr de
factori necesari pentru formarea de spermă normală.
Determinismul genetic al sexului la Drosophila depinde de
numărul de cromozomi X prezenţi într-un individ, raportat la numărul de
seturi de cromozomi. Masculii normali au un cromozom X şi două seturi
haploide de autozomi, raportul X/A fiind aşadar de 1/2. Femelele normale
au doi cromozomi X şi două seturi haploide de autozomi, raportul X/A
fiind aşadar 1. Musculiţele de oţet cu raport X/A mai mic de 1/2 (de
exemplu cu un cromozom X şi trei seturi de autozomi) sunt masculi, iar
cele cu raport X/A mai mare de 1 (de exemplu cu trei cromozomi X şi
două seturi de cromozomi) sunt femele. Raporturile X/A intermediare,
cum ar fi 2/3 (de exemplu doi cromozomi X şi trei seturi de autozomi) au
ca rezultat apariţia de indivizi intersexuaţi, prezentând caracteristici ale
fiecărui sex.

Inlănţuirea Genelor (fenomenul de linkage)

Studiul celor peste 500 de mutante de Drosophila melanogaster

i-a dus pe T.H. Morgan şi colaboratorii săi nu numai la constatarea că
genele trebuie să fie plasate în cromozomi, dar şi la ipoteza că mai multe
gene trebuie să existe în acelaşi cromozom, aceasta fiind de altfel singura
explicaţie logică a existenţei unui număr foarte mare de gene şi a unui
număr relativ mic de cromozomi. Această ipoteză implica transmiterea
înlănţuită (legată) la descendenţi a tuturor genelor plasate într-un
cromozom, fenomen denumit “linkage”.
Primele indicaţii referitoare la transmiterea înlănţuită a genelor şi
respectiv transmiterea împreună a caracterelor pe care le codifică aceste
gene, apăruseră în fapt încă din anul 1906, când W. Bateson şi R.C.
Punnett, ocupându-se de transmiterea caracterelor la Lathyrus odoratus,
semnalează un fapt interesant. Din încrucişarea a două soiuri ale acestei
specii, unul cu flori purpurii (R/R) şi grăunciori de polen alungiţi (Ro/Ro)
şi altul cu flori roşii şi grăunciori de polen rotunzi (ro/ro), s-au obţinut
în prima generaţie plante dublu heterozigote (Rr/Roro) cu flori purpurii şi
polen alungit, întrucât aceste caractere sunt dominante. In generaţia a
doua însă, segregarea nu s-a produs în raport mendelian de 9:3:3:1, ci în
alte proporţii. Rezultatele lor dovedeau faptul că plantele cu florii purpurii
59
AUREL POPESCU

prezintă într-o măsură mai mare polen alungit, iar plantele cu flori roşii
polen rotund, în detrimentul celorlalte două variante. Aşadar, cele două
caractere (flori purpurii şi polen alungit pe de o parte, şi flori roşii şi polen
rotund pe de altă parte) tind să se transmită împreună, fenomen denumit
atunci de W. Bateson “coupling” (cuplaj). Aceste constatări i-au dus pe
Bateson şi Punnett la concluzia că genele R şi Ro sunt plasate pe acelaşi
cromozom, iar genele alele corespunzătoare r şi ro sunt plasate pe
cromozomul pereche. Ca urmare, genotipul homozigot dominant trebuie
scris R Ro/R Ro, cel homozigot recesiv r ro/r ro, iar cel dublu heterozigot
R Ro/r ro.

Părinţi

Gameţi

Descendenţi

Fig. 2.12. Transmiterea înlănţuită a genelor (linkage).

T.H. Morgan şi colaboratorii săi au constatat un fapt similar în

urma încrucişării unor mutante de Drosophila. De exemplu, prin
încrucişarea unei musculiţe normale (ca genitor patern) cu o musculiţă
60
GENETICĂ

care prezintă două mutaţii recesive (aripi vestigiale şi ochi purpurii)

trebuia să obţină în F2 conform legilor lui Mendel, 4 tipuri de indivizi:
1) normali; 2) cu aripi normale şi ochi purpurii; 3) cu aripi vestigiale şi
ochi normali; 4) cu aripi vestigiale şi ochii purpurii, în proporţie de
9:3:3:1. Spre surprinderea lor, în generaţia F2 au fost obţinute numai două
tipuri de indivizi: 1) normali; 2) cu aripi vestigiale şi ochii purpurii, în
proporţie de aproximativ 1:1 (519/552). Constatând că fenomenul se
repetă şi în cazul altor mutante, în anul 1910 T.H. Morgan a concluzionat
că faptul se datorează plasării pe acelaşi cromozom a celor două gene
(care determină caracterele aripi vestigiale şi ochi purpurii), şi transmiterii
lor înlănţuite, fenomen pe care l-a denumit linkage (Fig. 2.12).
Cele peste 500 de mutante descoperite de grupul lui Morgan la
Drosophila melanogaster, sunt prin urmare împărţite în 4 grupe de
linkage (înlănţuire), corespunzător celor 4 perechi de cromozomi, după
cum urmează: grupa a I-a - 141 mutante; grupa a II-a - 228 mutante;
grupa a III-a - 156 mutante; grupa a IV-a - 12 mutante.
Faptul că numărul de grupe de înlănţuire a genelor este egal cu
numărul de perechi de cromozomi este încă un argument incontestabil în
sprijinul tezei că genele sunt plasate pe cromozomi. Aşa cum s-a constatat
în decursul anilor, există o corelaţie logică între mărimea cromozomilor şi
numărul de gene pe care le conţin. Spre exemplu, grupa a IV-a de linkage
la Drosophila, care cuprinde numai 12 gene, corespunde celei mai mici
perechi de cromozomi.
Ansamblul acestor observaţii a stat aşadar la baza elaborării uneia
dintre tezele de bază ale teoriei cromozomiale, conform căreia toate
genele plasate pe acelaşi cromozom se transmit la descendenţi împreună,
în bloc, formând o singură grupă de linkage.

Recombinarea Genetică

Organismele vii se caracterizează, printre altele, prin faptul că

între indivizii unei populaţii, respectiv ai unei specii, există nenumărate
deosebiri, atât genotipice, cât şi fenotipice. Fiecare individ constituie o
entitate unică şi nerepetabilă (exceptând indivizii clonaţi), datorită
faptului că el prezintă o anumită configuraţie a factorilor genetici.
Deosebirile genotipice dintre indivizi se realizează în primul rând
prin fenomenul recombinării genetice, prin care informaţia ereditară are
capacitatea de a “circula” în cadrul unei populaţii. Recombinarea, care
este unul dintre fenomenele de bază ale geneticii, poate să apară pe
parcursul meiozei, caz în care este denumită recombinare meiotică, dar
61
AUREL POPESCU

poate de asemenea să se producă şi în celulele care parcurg mitoza, caz în

care poartă denumirea de recombinare mitotică sau somatică. La speciile
evoluate, frecvenţa recombinării mitotice este foarte scăzută comparativ
cu aceea a recombinării meiotice, dar în ambele tipuri de recombinare
procesul este reciproc, constând în schimbul anumitor gene între un grup
linkage şi grupul omolog din cromozomul pereche.
Fenomenul recombinării genetice are o importanţă biologică
extraordinară, acesta determinând diferenţierile genotipice între indivizii
unei populaţii şi respectiv ai unei specii, şi nu în ulţimul rând posibilităţile
foarte largi de adaptare şi de supravieţuire a organismelor.
Recombinarea genetică se realizează în principal în cadrul
procesului sexual, fapt care explică răspândirea sa extraordinară nu numai
la organismele evoluate, dar chiar şi la procariote, cum sunt de exemplu
bacteriile.
La organismele eucariote, fenomenul de recombinare genetică se
realizează, în cadrul procesului sexual, pe trei căi:

1) prin disjuncţia independentă a perechilor de cromozomi în

cursul meiozei (recombinare intercromozomială);
2) prin crossing-over între cromozomii pereche (recombinare
intra-cromozomială);
3) prin conversie (recombinare genetică nereciprocă).

Disjuncţia Independentă a Perechilor de Cromozomi

Studiul comparativ al mitozei şi meiozei a arătat că al doilea tip de

diviziune este cel care asigură libera combinare a cromozomilor şi, pe
această bază, o mare variaţie genotipică a gameţilor şi a descendenţilor.
Cromozomii omologi care se asociază în metafaza I formând
bivalenţi, se separă ulterior, fiecare pereche independent de celelalte, fapt
care determină combinarea pe bază de probabilitate a cromozomilor
proveniţi de la bunici. In mod logic, posibilităţile de a forma mai multe
combinaţii în cadrul gameţilor sunt direct corelate cu numărul de perechi
de cromozomi.
Spre exemplu, dacă se încrucişează două specii care au 2n=6 şi
dacă pe fiecare pereche de cromozomi se află câte o singură pereche de
gene, hibridul care rezultă va moşteni jumătate din cromozomii şi factorii
ereditari ai fiecăruia dintre genitori. Astfel, dacă genitorul matern posedă
genele AA BB CC şi cel patern genele aa bb cc, hibridul va fi Aa Bb Cc.
In cursul diviziunii reducţionale, acest hibrid va forma 8 tipuri de gameţi
62
GENETICĂ

datorită faptului că în metafaza meiozei cromozomii omologi se grupează

în bivalenţi (câte doi) şi apoi migrează la polii celulei în mod diferit,
indiferent de originea lor. Rezultatul este formarea a 8 tipuri de gameţi
masculi şi femeli diferiţi genotipic (ABC, ABc, AbC, Abc, aBC, aBc, abC,
abc), prin a căror combinare se vor obţine 64 de indivizi diferiţi din punct
de vedere ereditar.
Cu cât este mai mare numărul cromozomilor şi respectiv al
genelor în cromozomi, cu atât este mai mare numărul combinaţiilor
posibile ale gameţilor. Astfel, dacă în cazul unei specii cu 8 cromozomi şi
câte o singură genă în cromozom, probabilitatea ca un gamet să fie diferit
de altul este egală cu (1/2)4 = 1/16, iar ca un individ să fie diferit de altul
este în consecinţă de (1/2)8 = 1/256, la o specie cu 20 de cromozomi (ex.
Zea mays) probabilitatea ca un gamet să fie diferit de altul este de (1/2) 10
= 1/1.024, iar ca un individ să fie diferit genotipic este de (1/2) 20 =
1/1.048.576. Dacă am considera că la porumb sunt numai trei gene,
plasate una de alta la o distanţă suficient de mare, astfel încât să se poată
separa uşor prin crossing-over, probabilitatea ca un individ să fie diferit
genotipic de alţii ar fi de (1/2)60. Conform aprecierii lui W.R. Singleton
(1964), pentru a oferi spaţiu tuturor combinaţiilor genotipice posibile într-
un astfel de caz, ar fi necesară o suprafaţă de teren de 2.000 ori mai mare
decât cea a Pământului.
La om (2n=46), dacă am considera că pe fiecare cromozom se află
o singură genă, probabilitatea ca o celulă sexuală (ovul sau spermatozoid)
să fie diferită de alta, este de (1/2)23, adică 1/8.388.608, iar ca un individ
să fie diferit genotipic de altul, de (1/2) 46, cifră care depăşeşte de multe
mii de ori populaţia planetei. Ştiut fiind însă faptul că la om pe fiecare
cromozom se află un număr mare de gene, şi că între cromozomii
pereche se pot produce schimburi de segmente cromatidice, este evidentă
concluzia că numărul de combinaţii posibile ale factorilor ereditari în
gameţi, şi respectiv numărul posibil de indivizi diferiţi genotipic, tinde la
infinit.
Inmulţirea sexuată a organismelor determină aşadar o mare
variabilitate genotipică a descendenţilor, în primul rând prin mecanismul
de combinare pe bază de probabilitate a cromozomilor în cursul diviziunii
reducţionale. Pe lângă aceasta, un rol important în sporirea variaţiei
genotipice individuale revine fenomenului de schimb de segmente
cromatidice între cromozomii pereche (crossing-over) precum şi genelor
extranucleare.
Fenomenul variaţiei genotipice are o valoare biologică extremă,
reprezentând suportul pentru caracterul unic al indivizilor, pentru
63
AUREL POPESCU

asigurarea adaptării organismelor la variatele condiţii de mediu şi, în

ultimă analiză, pentru asigurarea supravieţuirii speciilor.

Recombinarea Genelor între Cromozomii Pereche (crossing-

over)

Studiul mecanismului de transmitere ereditară a arătat că nu

întotdeauna genele care fac parte din aceeaşi grupă de linkage, deci
plasate în acelaşi cromozom, se transmit înlănţuite, şi că de la acest mod
de transmitere a informaţiei genetice există unele excepţii. Respectivele
abateri au fost explicate prin posibilitatea realizării unui schimb reciproc
de gene între cromozomii pereche, printr-un proces care a fost denumit
crossing-over.

ovule

sperma

Fig. 2.13. Recombinarea genetică prin crossing-over la încrucişarea unei

femele de Drosophila de tip sălbatic cu un mascul dublu-mutant.

64
GENETICĂ

Un astfel de caz a fost observat atunci când o femelă de tip

sălbatic (cu corp gri şi aripi normale – b+ b+ vg+ vg+) a fost împerecheată cu
un mascul dublu-mutant (cu corp negru şi aripi vestigiale – b b vg vg). In
prima generaţie (F1) au rezultat descendenţi (female şi masculi) cu fenotip
normal (cu corp gri şi aripi normale) (Fig. 2.13). Reîncrucişarea femelelor
heterozigote din F1 (b+ b vg+ vg) cu masculi dublu-mutanţi (b b vg vg) a
avut însă ca rezultat apariţia în descendenţă a patru tipuri de indivizi, în
următorul raport: 965 femele de tip sălbatic (cu corp gri şi aripi normale –
b+ b+ vg+ vg+); 944 masculi dublu-mutanţi (cu corp negru şi aripi vestigiale
– b b vg vg); 206 femele cu un caracter normal şi unul mutant (corp gri şi
aripi vestigiale – b+ b vg vg); 185 masculi cu un caracter normal şi unul
mutant (corp negru şi aripi normale – b b vg+ vg).
In mod similar, la încrucişarea femelelor de Drosophila
melanogaster care prezentau concomitent două mutaţii recesive (Xy w Xy
w), şi anume corpul galben (y = yellow) şi ochii albi (w = white), genele y
şi w fiind plasate pe cromozomii sexului (X X), cu un mascul (la care
cromozomii sexului sunt diferiţi, respectiv X Y) normal, cu corpul gri şi
ochi roşii (Xy+w+ Y), s-au obţinut în prima generaţie (F1) femele
heterozigote normale (Xyw Xy+w+) şi masculi ce prezentau ambele mutaţii
(Xyw Y). Prin încrucişarea indivizilor masculi şi a femelelor din F 1 s-a
obţinut în a doua generaţie (F2) o descendenţă la care caracterele
respective au segregat în raportul prezentat în Tabelul 2.3. In generaţia a
doua (F2) ar fi trebuit să rezulte în proporţii egale indivizi masculi şi
femele cu corp galben şi ochi albi (50%) şi respectiv cu corp gri şi ochi
roşii (50%). Apariţia într-o proporţie redusă (1.5%) a masculilor şi
femelelor cu corp galben şi ochi roşii, sau cu corp gri şi ochi albi,
demonstrează că între genele y şi y+ pe de o parte, şi între w şi w+ pe de
altă parte, s-a produs o recombinare, datorită faptului că genele yw plasate
pe un cromozom X, şi y+w+ plasate pe celălalt cromozom X, nu s-au mai
transmis înlănţuite, ci s-au separat una de alta. Aşadar, între cromozomii
pereche a avut loc un schimb de gene alele, având ca rezultat
recombinarea genetică prin procesul de crossing-over.
Procesul de crossing-over nu se realizează exclusiv între genele de
pe cromozomii sexului, ci şi între cele plasate în autozomi. Ca şi în cazul
cromozomilor sexului, linkage-ul autozomal poate fi absolut (sau
complet), toate genele unei grupe de linkage segregând împreună, sau
poate fi relativ (sau incomplet), unele gene devenind separate de celelalte
într-un anumit procentaj de segregări. Efectul imediat al recombinării este
disocierea dintr-o legătură a unor gene şi formarea unei noi grupe linkage
cu genele cromozomului omolog.
65
AUREL POPESCU

Tabel 2.3. Segregarea în F2 a unor gene sex-linkate la Drosophila

melanogaster (în cazul unei descendenţe formate dintr-un număr egal de
masculi şi femele).

♂ Xyw Y Genotipuri
♀

Xyw Xyw Xyw Xyw Y Nerecombinate

49.25% 49.25%

Xy+w+ Xy+w+ Xyw Xy+w+ Y (98.5%)

49.25% 49.25%

Xyw+ Xyw+ Xyw Xyw+ Y Recombinate

0.75% 0.75%
Xy+w
Xy+w Xyw Xy+w Y (1.5%)
0.75% 0.75%

Un exemplu de crossing-over realizat la nivelul autozomilor a fost

oferit de studiul modului de transmitere ereditară a caracterelor la două
mutante de Drosophila melanogaster, una care prezenta aripi vestigiale
(vg) şi corp gri normal (b+) şi alta cu aripi normale (vg+) şi corp negru (b),
respectivele caractere fiind determinate de gene plasate în cromozomii
care formează perechea a II-a.
Prin încrucişarea femelei vg b+/vg b+ cu un mascul vg+ b/vg+ b, în
prima generaţie au apărut numai indivizi normali (aripi normale şi corpul
gri fiind caractere dominante). In urma retroîncrucişării (back-cross) unei
femele din prima generaţie cu un mascul care prezenta ambele caractere
mutante recesive, adică aripi vestigiale şi corp negru (vg b/vg b),
descendenţa nu a segregat în raportul de 1/2 (sau 50%) indivizi cu aripi
vestigiale şi corp normal, şi 1/2 indivizi cu aripi normale şi corp negru, ci
în proporţiile următoare:

41.5% masculi şi femele b b vg vg;

41.5% masculi şi femele b+ b vg+ vg;

66
GENETICĂ

8.5% masculi şi femele b b vg+ vg;

8.5% masculi şi femele b+ b vg vg.

Apariţia ultimelor două categorii de indivizi este rezultatul

fenomenului de recombinare genetică, produs prin schimbul de gene între
cromozomii pereche.

Crossing-overul mitotic

Recombinarea furnizează informaţia esenţială pentru cartarea

genetică, prin care genele sunt ordonate pe baza relaţiei lor în interiorul
grupelor de linkage. Fenomenul de crossing-over mitotic a fost utilizat
extensiv pentru alcătuirea hărţilor genetice la organismele la care în ciclul
de viaţă predomină haplofaza (de exemplu: Saccharomyces cerevisiae,
Aspergillus nidulans, etc.), dar şi la organismele la care diplofaza este
preponderentă în ciclul de viaţă.
Cercetările realizate de Stern (1939) cu Drosophila melanogaster
au arătat că prin încrucişarea unor indivizi normali ca fenotip, dar
heterozigoţi pentru două gene recesive (y+ sn / y sn+) care determină
culoarea galbenă a corpului (y) şi respectiv lipsa perilor de pe corp (sn),
în procesul diviziunii mitotice apar celule homozigote pentru gena y
(y sn / y sn+) sau pentru gena sn (y+ sn / y sn). O astfel de recombinare a
genelor reprezintă cauza apariţiei la unii indivizi a fenomenului de
mozaicism, caracterizat prin prezenţa regiunilor de corp de culoare
galbenă sau lipsite de peri.
Geneticianul american J.H. Taylor (1957) a adus dovezi
incontestabile pentru existenţa crossing-overului somatic, bazate pe
rezultatele studiului diviziunii celulare la planta Bellevalia romana
(2n = 8) cu ajutorul metodei autoradiomicrografiei. Taylor a introdus timp
de 8 ore rădăcini tinere (în care celulele se aflau în diviziune mitotică
activă) ale plantelor de Bellevalia într-o soluţie nutritivă, la care a adăugat
timidină marcată cu tritiu (3H = izotopul radioactiv al hidrogenului), prin
dezintegrarea căruia rezultă heliu şi emisia de particule  de slabă energie,
ce impresionează placa fotografică. Prin transferul rădăcinilor într-o
soluţie fără timidină marcată (mediu “rece”), la care s-a adăugat
colchicină pentru blocarea diviziunii celulelor (clivajul cromozomilor
nefiind însă blocat), s-a putut determina câte diviziuni ale cromozomilor
au avut loc după scoaterea rădăcinilor din mediul radioactiv. Preparatele
microscopice de tip “squash” acoperite cu plăci fotografice au arătat că în
prima metafază care urmează după introducerea rădăcinilor în mediul
67
AUREL POPESCU

“rece”, ambii cromozomi ai unei perechi sunt radioactivi în mod egal. S-a
constatat însă că în metafaza celei de a doua diviziuni în fiecare pereche
se află un cromozom radioactiv şi altul “rece”. Taylor a observat de
asemenea că în unele celule există cromozomi în întregime “reci” şi alţii
în întregime “calzi”, dar “reci” la un capăt. In mod similar, au fost
observate celule cu un cromozom în întregime “cald” şi altul “rece” în cea
mai mare parte, dar “cald” la un capăt. Acest experiment a dovedit aşadar
că în cursul diviziunii mitotice s-a produs un schimb de fragmente între
cromatidele cromozomilor omologi, deci recombinarea genelor plasate în
respectivele fragmente.

Frecvenţa crossing-overelor

Frecvenţa cu care se poate realiza recombinarea prin fenomenul de

crossing-over este dependentă nu de genele în sine, ci de “arhitectura”
locilor în care sunt plasate. In general, aceasta este foarte redusă şi numai
în cazuri rare se apropie de limita superioară de 50%, valoare care
corespunde segregării independente a caracterelor, conform legilor
mendeliene.
Rezultatele unui număr mare de experimente au demonstrat că la
Drosophila melanogaster, spre exemplu, frecvenţa recombinării variază
în limite largi, în funcţie de genele implicate (afectate). Astfel, între
genele “black” şi “brown” aceasta atinge 41.0%, între “sepia” şi “ebony”
35.5%, între “vestigial” şi “brown” 28.6%, iar între “yellow” şi “white”
frecvenţa de recombinare este de aprox. 1.0%.
Calcularea directă a procentului de recombinare se poate efectua
prin analiza genetică, conform procedeului următor: se încrucişează un
organism care prezintă două gene, una dominantă şi una recesivă, în stare
homozigotă (Ab/Ab), cu un altul care prezintă de asemenea cele două gene
în stare homozigotă, gena recesivă şi cea dominantă fiind însă inversate
(aB/aB), şi se obţine în prima generaţie (F1) o descendenţă în totalitate
dublu heterozigotă (Ab/aB). In cazul când genele sunt plasate pe
cromozomi diferiţi, în urma efectuării unui backcross între o femelă dublu
heterozigotă din F1 şi un mascul dublu recesiv homozigot (adică Ab/aB x
ab/ab), se va produce segregarea independentă, conform legilor
mendeliene. Prin urmare, femela va produce 4 tipuri de gameţi în
proporţii egale (AB, Ab, aB, ab), iar masculul un singur tip de gameţi
(ab). In descendenţa se vor obţine patru tipuri de descendenţi, în proporţii
egale, dintre care două tipuri parentale (25% Ab/ab; 25% aB/ab) şi două
tipuri recombinate (25% AB/ab; 25% ab/ab).
68
GENETICĂ

In cazul în care genele sunt plasate pe acelaşi cromozom, cele

două categorii de indivizi de tip parental prezintă o frecvenţă mai mare
decât cele recombinate.
Frecvenţa recombinărilor poate fi de asemenea calculată pe baza
rezultatelor încrucişărilor între organisme dublu heterozigote din F1. In
cazul descris mai sus, aceasta înseamnă încrucişarea între indivizi normali
şi indivizi care prezintă concomitent două mutaţii, adică AB/AB x ab/ab,
din care vor fi obţinuţi în F 1 exclusiv descendenţi de tipul AB/ab, care vor
produce patru tipuri de gameţi (AB, Ab, aB, ab), din combinarea cărora
vor rezulta atât indivizi de tip parental, cât şi de tip recombinat.

Mecanismul citologic al crossing-overului

Teoriile propuse pentru explicarea mecanismului crossing-

overului pot fi incluse în două categorii:

1. Teorii care consideră că fenomenul de crossing-over se

datorează ruperii cromatidelor şi schimbului reciproc de
segmente cromatidice (breakage theory);
2. Teorii care consideră ca fenomenul de crossing-over este
cauzat de copierea (replicaţia) selectivă a cromatidelor în
timpul sintezei materialului cromozomial (copy-choice
theory).

Dintre teoriile incluse în prima categorie, cea mai cunoscută este

teoria chiasmatipiei, elaborată de F.A. Jannsen (1924), dezvoltată de C.D.
Darlington şi K. Mathei (1932) şi verificată cu ajutorul izotopilor
radioactivi de J.H. Taylor între anii 1957-1963. Conform acestei teorii, în
profaza meiozei, între leptoten şi pachiten, cromozomii omologi (unul de
origine maternă şi unul de origine paternă) se împerechează formând
sinapse, datorită faptului că conţin gene alele. In fazele următoare, şi
anume între pachiten şi diploten, cromozomii se separă longitudinal, încât
fiecare apare ca fiind format din două cromatide. Intre cele patru
cromatide ale unei perechi de cromozomi omologi există puncte de
contact numite chiasme. Teoria chiasmatipiei se bazează pe ipoteza unui
schimb reciproc de segmente cromatidice egale între cromozomii pereche,
înaintea fazei de diplonem, iar fenomenul a fost denumit chiasmata. Ca
urmare, din cele patru cromatide ce se transformă în cromozomi
independenţi şi se distribuie în cei patru gameţi, două sunt nerecombinate
iar celelalte două au suferit un proces de recombinare genetică, realizat
69
AUREL POPESCU

prin schimbul reciproc de gene (Fig. 2.14). Trebuie, în acest context,

menţionat faptul că numai două dintre cele patru cromatide ale unei
perechi de cromozomi pot fi afectate de chiasmata. Ca urmare, frecvenţa
crossing-overului între doi cromozomi omologi nu poate depăşi 50%.

Fig. 2.14 Schimbul de segmente de cromatide între cromozomii omologi

prin crossing-over.

Cercetările de citologie şi citogenetică au permis evidenţierea

posibilităţii realizării mai multor chiasme simultan, în special între
cromatidele cromozomilor lungi, fapt care stă la baza apariţiei
fenomenului de crossing-over dublu, crossing-over triplu, etc. Astfel,
observaţiile lui Mather (1937) au confirmat că la lăcustele din genul
Stenobothrus, la care cromozomii au mărimi foarte variabile, între
lungimea cromozomilor şi numărul mediu de chiasme există o strânsă
corelaţie, reflectată în existenţa unei singure chiasme la cromozomii
foarte scurţi şi în creşterea numărului de chiasme la cromozomii lungi,
proporţional cu lungimea acestora.
S-a constatat că repartiţia chiasmelor de-a lungul cromozomilor se
face după anumite reguli. Astfel, prima chiasmă apare de obicei la o
anumită distanţă de centromer, denumită distanţă diferenţială. Această
distanţă este mai mică la cromozomii scurţi şi mai mare la cei mai lungi.
Diferitele chiasme de pe acelaşi braţ cromozomial sunt separate între
ele prin intervale constante la aceeaşi specie, denumite distanţe de
interferenţă.
Pentru a explica forţele care determină ruperea cromatidelor şi
respectiv schimbul de fragmente de cromatide, C.D. Darlington (1935) a
emis ipoteza că acestea ar fi cauzate de tensiunea creată asupra
cromatidelor externe, mai mare decât cea exercitată asupra cromatidelor
interne, în stadiul de zigonem, când cromozomii omologi sunt strâns
răsuciţi unul în jurul altuia. Ca urmare, cromatidele se rup, se derulează
parţial şi apoi se sudează fie în cadrul aceleeaşi cromatide, astfel că
70
GENETICĂ

fenomenul de crossing-over nu are loc, fie cu cromatida pereche a

cromozomului omolog (Fig. 2.14), caz în care se produce crossing-overul
(schimbul de gene).
In anul 1942, M.J.D. White a emis o altă ipoteză pentru explicarea
fenomenului de crossing-over, pornind de la premisa că, în timp ce are loc
fenomenul de sinapsă, între cromatidele celor doi cromozomi omologi
există o atracţie care ulterior se transformă în repulsie, odată cu clivarea
cromozomilor. In stadiul de diachineză, cromozomii omologi prezintă
bucle succesive, datorită faptului că fisurarea lor este împiedicată de
prezenţa chiasmelor. Ca urmare a tensiunii care se crează în cazurile când
zone în care se manifestă atracţia se suprapun cu zone în care se manifestă
repulsia cromatidelor, se poate produce ruperea cromatidelor interne şi
sudarea inversă a acestora, având ca rezultat schimbul de segmente de
cromatide între cromozomii pereche.
Teoria copierii selective a cromatidelor în timpul replicării
cromozomului, consideră că fenomenul de crossing-over se realizează de
fapt în timpul perioadei S din cursul ciclului celular, în care are loc
sinteza ADN. Intrucât atât sinteza ADN, cât şi a materialului cromozomial
în ansamblu, se realizează după tipul semiconservativ, se consideră că la
un moment dat, replicaţia cromozomului (prin care se formează cele două
cromatide) se realizează nu după matriţa proprie, ci după matriţa
cromozomului pereche şi invers. Ca urmare, cromatidele nou sintetizate
copiază o parte a materialului genetic de pe un cromozom şi o parte de pe
cromozomul pereche. Rezultatul este apariţia de cromatide recombinate,
posedând gene de pe ambii cromozomi pereche. Această teorie a fost însă
infirmată prin demonstrarea producerii fenomenului de crossing-over şi în
afara fazei S a ciclului celular.
Verificarea experimentală a acestor ipoteze s-a realizat prin
marcarea cu 15N a ADN-ului unor bacteriofagi, cu care au fost infectate
bacterii cultivate pe mediu conţinând 14N, mediu pe care bacteriofagii nou
formaţi nu puteau conţine decât 14N în ADN-ul lor. Analiza ADN-ului de
la bacteriofagii apăruţi prin liza bacteriilor cultivate pe mediu conţinând
14
N a arătat prezenţa în acesta a unei anumite proporţii de 15N, indicând
aşadar că ruperea şi sudura moleculelor de ADN are loc în timpul în
care ele posedă o structură bicatenară. Prin urmare s-a demonstrat că
dintre cele două ipoteze, prima este cea exactă. Pe baza rezultatelor
experimentale s-a demonstrat de asemenea că recombinarea genetică
poate afecta regiuni foarte mici ale ADN, chiar până la o singură pereche
de nucleotide.

71
AUREL POPESCU

Recombinarea Genetică Nereciprocă (Conversie)

Spre deosebire de recombinarea genetică reciprocă, care se

realizează prin crossing-over, recombinarea genetică nereciprocă apare ca
rezultat al fenomenului de conversie. Existenţa acestui fenomen a fost
sesizată de C. Lindgren (1919), în urma studierii recombinării genetice
la diferite specii de ciuperci din genurile Saccharomyces, Neurospora,
Aspergillus, etc.
Conversia se manifestă prin aceea că descendenţa haploidă a
nucleului heterozigot diploid (a+ a) nu prezintă raportul normal de
segregare, respectiv 1:1, una dintre alele având o frecvenţă mai mare
decât cealaltă (Fig. 2.15). Astfel, la ciuperci, în locul raportului de
segregare normal 4:4 se întâlnesc raporturile de 5:3; 6:2; 7:1; 8:0. S-a
demonstrat că frecvenţa recombinării genetice nereciproce variază la
diferite gene, iar în interiorul unei gene frecvenţa conversiei creşte de la
un cap la altul. Fenomenul de polarizare a conversiei în interiorul
aceleeaşi gene a primit denumirea de polaron.

Fig 2.15. Conversia genică înlocuieşte alela B- de pe cromozomul figurat

în partea de jos (linie îngroşată) cu alela B+. Observaţi că aranjamentul
(distribuţia) alelelor de pe cromozomul figurat în partea de sus
(linie subţire) nu s-a schimbat.

La câteva gene implicate în determinismul pigmenţilor din plante

heterozigote cum ar fi Licopersicum, Zea, etc., a fost pusă în evidenţă
conversia somatică. La astfel de indivizi heterozigoţi, mutaţiile pe care
una dintre alele le suferă în anumite celule pot fi direcţionate spre alela
pereche, sau într-o altă direcţie, având ca rezultat apariţia fenomenului de
mozaicism în ceea ce priveşte pigmentaţia.
Fenomenul de conversie a fost observat şi la bacteriile lizogene,
care conţin profagi şi din această cauză dobândesc caracteristici noi
privind producerea de toxine, sensibilitatea la infecţii cu alte virusuri, sau
îşi modifică particularităţile antigenice. Acest tip de conversie se numeşte
conversie fagică şi este cel mai probabil cauzată de adiţia de material
genetic la genomul bacterian.
72
GENETICĂ

Conversia genică are loc în cursul meiozei şi se consideră că se

realizează în două etape:

1. In prima etapă are loc transferul a 100-200 nucleotide din

molecula de ADN de pe o cromatidă, pe alta, formându-se
astfel scurte secvenţe de ADN hibrid;

2. In cea de a doua etapă are loc corecţia împerecherilor greşite

dintre nucleotide în cadrul ADN hibrid, în timpul sau imediat
după recombinarea intergenică prin crossing-over. Ca urmare
s-a observat existenţa unei corelaţii între fenomenul crossing-
over şi frecvenţa conversiei în imediata vecinătate.

Un mecanism similar determină conversia şi în cazul diviziunii

mitotice (conversie somatică), precum şi la organismele procariote
(conversie fagică).
Recent s-a descoperit că există trei tipuri de conversie genică
(Fig. 2.16): a) nealelică sau interlocus în trans (între copii ale unor gene
nealelice rezidente pe cromatide surori sau cromozomi omologi);
b) nealelică sau interlocus în cis (între copii ale unor gene nealelice
rezidente pe aceeaşi cromatidă). Evenimentele de conversie genică sunt
practic indistinctibile unul de altul; c) interalelică (între alele rezidente pe
cromozomi omologi).

Fig. 2.16. Tipuri de converise genică (recombinare genetic nereciprocă)

(după Chen şi colab., 2007).

73
AUREL POPESCU

Mecanismul împerecherii cromozomilor şi complexul

sinaptinemal

Studiul electrono-microscopic al cromozomilor omologi a arătat

că, în anumite faze, aceştia conţin o structură denumită complex
sinaptinemal.
Complexul sinaptinemal este alcătuit din trei componente
longitudinale paralele: două elemente laterale, având o grosime de
aproximativ 300-400 Å şi un element central, cu o grosime de 120-200 Å.
Intre elementele laterale şi cel central se găsesc numeroase filamente
transversale fine, cu diametrul de circa 20 Å. Din punctul de vedere al
compoziţiei chimice, complexul sinaptinemal este o structură distinctă de
cea a cromozomilor, fiind format în principal din proteine bazice bogate
în arginină.
In profaza timpurie, şi anume în leptoten, cromatina se
condensează sub forma unor fire lungi şi fine, în această fază cromozomii
fiind greu de identificat. In zigoten cromozomii apar sub formă de
perechi, uniţi pe întreaga lor lungime, iar în pachiten perechile de
omologi se scurtează prin contracţie, rămânând însă strâns unite. Ulterior
cromozomii omologi se separă formând o configuraţie numită diploten,
cu excepţia câtorva regiuni în care se realizează ruperi-reuniri şi ca
urmare schimburi reciproce de fragmente cromatidice. In această fază
cromatidele devin vizibile şi locurile în care se produc schimburile de
material genetic între cromatide prezintă o configuraţie caracteristică
denumită chiasmă (Fig. 2.17).
Complexele sinaptinemale tipice sunt caracteristice pentru
pachiten, dar ele pot fi observate parţial la microscopul electronic şi în
leptoten şi zigoten. In leptoten, cromozomii neîmperecheaţi dezvoltă axe
singulare, dense, fiecare dintre ele corespunzând unui element lateral al
viitorului complex sinaptinemal. In pachiten, complexe sinaptinemale
deplin formate pot fi găsite de-a lungul întregii lungimi a cromozomilor
omologi. In diploten, complexele sinaptinemale se dezagregă repede, pe
măsură ce cromozomii omologi se depărtează.
Primele cercetări de citogenetică au arătat că fenomenul crossing-
over are loc în zigoten-pachiten. Cercetările ulterioare au relevat că
crossing-overul coincide în timp cu formarea complexelor sinaptinemale
şi sinapsa cromozomilor omologi. In prezent se consideră că mecanismul
genetic al recombinării genetice are ca suport existenţa complexelor
sinaptinemale. Trebuie însă menţionat faptul că, deşi prezenţa
complexelor sinaptinemale este necesară pentru producerea crossing-
74
GENETICĂ

overului, prezenţa acestui complex nu determină în mod obligatoriu

realizarea schimburilor de material genetic.
Sinapsele dintre braţele cromozomilor şi prezenţa chiasmelor în
diploten au un rol precis în crossing-over, dar precizia acestor mecanisme
este relativ redusă. Astfel, s-a constatat că sinapse se pot forma şi între
cromozomi non-omologi, sau între braţele aceluiaşi cromozom.

Fig. 2.17. Formarea de chiasme între cromatidele cromozomilor omologi

(imagine electronomicroscopică).

Analizele moleculare au indicat că în complexul sinaptinemal,

ADN este absent în elementul central, dar prezent în cantităţi foarte mici
în elementele laterale. Pentru disjuncţia cromozomilor omologi este
necesară sinteza unui ADN adiţional, care realizează separarea lor de
complexele sinaptinemale în faza de tranziţie de la pachinem la diplonem.
Rezultatele unor cercetări au indicat că în ataşarea cromozomilor omologi
de complexele sinaptinemale şi în sinteza reparatoare consecutivă
fenomenelor de rupere-reunire, sunt implicate patru fracţii mici de ADN,
care sunt sintetizate în profaza meiozei. Se consideră că împerecherea
cromozomilor omologi în meioză se realizează în trei etape:

1) împerecherea premeiotică sau alinierea cromozomilor

omologi, urmată de sinapsă mediată de complexul
sinaptinemal;
2) împerecherea moleculară intimă între segmente scurte de ADN
conţinând secvenţe similare de nucleotide;
3) formarea moleculelor de ADN heteroduplex, care determină
apariţia crossing-overelor.

A fost emisă ipoteza existenţei unor gene ce codifică proteine de

împerechere, cu rol în sinapsa cromozomilor, proteine alosterice capabile
să se unească specific cu o anumită secvenţă de nucleotide.
Complementaritatea se realizează cu ajutorul unor configuraţii ale
75
AUREL POPESCU

suprafeţei cromozomilor, ce permit realizarea unor sinapse foarte intime.

Legătura dintre proteinele alosterice şi secvenţele specifice de baze ale
macromoleculei de ADN este suficient de puternică pentru a sigura o
împerechere stabilă a cromozomilor.
Un alt model de împerechere a cromozomilor, are la bază ipoteza
existenţei unor proteine de împerechere bivalente, cu două regiuni
distincte pentru recunoaşterea ADN. Se presupune că sinteza acestor
proteine ar fi codificată de către o genă de fuziune, rezultată dintr-un
crossing-over inegal.
Recombinarea genetică la eucariote are loc întotdeauna după ce
cromozomii s-au replicat, şi implică numai câte o cromatidă a fiecărui
cromozom omolog. Cercetările de genetică moleculară au permis
evidenţierea sintezei în perioada premeiotică până în faza de zigoten, de-a
lungul întregului cromozom, a unei cantităţi mici de ADN bogat în
legături de tip guanină - citozină. Se consideră că acest ADN nou
sintetizat, care reprezintă numai 0.3% din cantitatea totală de ADN, ar
avea un rol important în realizarea legăturilor între cromozomii omologi,
deoarece adăugarea în această fază a unui inhibitor al sintezei de ADN,
provoacă fragmentarea cromozomului.
In procesul de recombinare genetică intervin mai multe enzime:
endonucleaze, care rup legăturile monocatenei de ADN de la capetele
moleculei (5’-hidroxil şi 3’-fosforil), o fosfatază, care defosforilează
capătul 3’ al moleculei, o polinucleotid-kinază, care fosforilează capătul
5’ şi o polinucleotid-ligază, care determină legătura 3’-hidroxil şi
5’-fosforil. Aceste enzime au activitate maximă în zigotenul târziu sau
pachitenul timpuriu şi sinteza lor este corelată direct cu fenomenul
recombinării genetice. Enzimele acţionează de-a lungul complexului
sinaptinemal, determinând recombinarea prin crossing-over în anumite
puncte fixe de deschidere a macromoleculei de ADN.

76
GENETICĂ

3. STRUCTURA MOLECULARĂ A CROMOZOMULUI

LA EUCARIOTE

Cromozomii variază ca mărime şi proprietăţi structurale, şi ADN-

ul lor diferă în compoziţie şi aranjamentul secvenţelor de nucleotide. Cele
mai pronunţate diferenţe în ceea ce priveşte structura şi organizarea
genetică sunt între cromozomii eucariotelor şi cei ai procariotelor. Unii
cromozomi virali sunt în special deosebiţi, constând dintr-o singură
moleculă monocatenară (mai degrabă decât dublu catenară) de ADN sau,
la un număr mic de virusuri, din una sau mai multe molecule de ARN
în loc de ADN. De asemenea, celulele eucariotice conţin mai mulţi
cromozomi, fiecare dintre aceştia conţinând o moleculă superrăsucită de
ADN, pe când procariotele conţin un singur cromozom (plus, ocazional,
câteva copii ale uneia sau mai multor molecule circulare mici de ADN,
denumite plasmide).
Complementul genetic al unei celule sau virus formează ceea ce se
numeşte genom. La eucariote, acest termen este utilizat în mod obişnuit
(în genetică şi biologia moleculară) pentru a face referire la totalitatea
genelor şi secventelor necodante ale ADN/ARN.

Mărimea Genomului şi Complexitatea Evolutivă

Măsurarea conţinutului de acid nucleic al genomurilor virusurilor,

bacteriilor, şi eucariotelor inferioare şi superioare, a condus la următoarea
generalizare: mărimea genomului creşte considerabil odată cu
complexitatea evolutivă. Aceasta înseamnă că molecula unică de acid
nucleic a unui virus tipic este mai mică decât molecula de ADN dintr-un
cromozom bacterian; eucariotele unicelulare, cum sunt drojdiile, conţin
mai mult ADN decât o bacterie tipică, iar ADN este organizat în mai mulţi
cromozomi; eucariotele multicelulare au cea mai mare cantitate de ADN
(Fig. 3.1). Totuşi, la eucariotele superioare nu există o corelaţie între
complexitatea evolutivă şi cantitatea de ADN, conţinutul de acid nucleic
nefiind direct proporţional cu numărul de gene (Tabel 3.1).
Bacteriofagul MS2 este unul dintre virusurile cele mai mici, având
numai patru gene conţinute într-o moleculă monocatenară de ARN
formată de 3.569 de nucleotide. Virusul SV40 care infectează celulele de
maimuţă şi umane, are un complement genetic de cinci gene, acestea fiind
conţinute într-o moleculă circulară dublu catenară de ADN constând din
aproximativ 5.000 de perechi de nucleotide (Tabel 4.1). Moleculele mari
77
AUREL POPESCU

de ADN sunt măsurate în perechi de kilobaze (kb), sau mii de perechi de

baze. Genomul virusului SV40 are o mărime de circa 5 kb.
Fagii mai complecşi şi virusurile animalelor au până la 250 de
gene şi molecule de ADN a căror mărime variază de la 50 la 300 kb.
Genomurile bacteriene sunt considerabil mai mari. De exemplu,
cromozomul de E. coli conţine aproximativ 3.000 de gene într-o moleculă
de ADN compusă din circa 4.700 kb.

Fig. 3.1. Mărimea genomurilor (în număr de perechi de baze / genom

haploid). Se constată că genomul mamiferelor (incluzând omul) este mai
mic decât cele ale protistelor, plantelor, peştilor cartilaginoşi şi
amfibienilor (după Hardin, Bertoni & Kleinsmith, 2012).

Eucariotele au un aparat genetic mai complex. Genomurile lor

sunt împachetate în cromozomi. Numărul de cromozomi este caracteristic
unei specii particulare, aşa cum s-a menţionat în Capitolul 2. Pe măsură ce
se înaintează pe scara evolutivă a animalelor sau plantelor, conţinutul de
ADN per genom haploid are tendinţa generală de creştere, dar există

78
GENETICĂ

destule excepţii. Unul dintre cele mai mici genomuri la un animal

multicelular este cel al nematodului Caenorhabditis elegans, care conţine
o cantitate de ADN de aproximativ 20 de ori mai mare decât cea din
genomul de E. coli. Genomurile de Drosophila melanogaster şi Homo
sapiens conţin o cantitate de ADN de aproximativ 40 şi respectiv 700 de
ori mai mare decât aceea din genomul de E. coli. Genomurile unor
amfibieni şi peşti sunt foarte mari, depăşind de multe ori mărimea
genomurilor de mamifere.

Tabel 4.1 Conţinutul de ADN în unele genomuri virale, bacteriene şi

eucariotice reprezentative.

Genomul Nr. aproximativ de (kb)*

Virusul
SV40 5
ØX174 5
M13 6
 50
Herpes simplex 152
T2 165

Bacteria
Mycoplasma hominis 760
Escherichia coli 4.700
Eucariota Număr haploid
de cromozomi
Saccharomyces cerevisiae 16 15.000
Caenorhabditis elegans (nematod) 6 100.000
Arabidopsis thaliana 10 100.000
Drosophila melanogaster 4 165.000
Homo sapiens 23 3.200.000
Zea mays 10 4.500.000
Amphiuma sp. 14 76.500.000

* kb = kilobaze, sau mii de perechi de baze. Lungimea moleculară

aproximativă în m poate fi calculată prin împărţirea lungimii în perechi
79
AUREL POPESCU

de baze la 3.000. Masa moleculară aproximativă poate fi calculată prin

înmulţirea lungimii în perechi de baze cu 660.
Genomurile organismelor superioare sunt extrem de mari –
teoretic suficient de mari pentru cele aproximativ 106 gene ale indivizilor
umani sau 25 x 106 ale salamandrelor din specia Amphiuma (Tabel 3.1).
Totuşi, din motive variate, numărul actual de gene este la aceste două
specii mult mai mic decât cel maxim teoretic. De exemplu, conţinutul de
ADN per celulă al unor specii strâns înrudite de salamandre diferă de
până la 30 de ori, deşi ele trebuie să aibă cam acelaşi număr de gene.
Se pare că la organismele superioare cea mai mare parte din ADN are alte
funcţii decât aceea de înregistrare a informaţiei genetice.
O trăsătură remarcabilă a aparatului genetic al eucariotelor este
divizarea precisă în fiecare diviziune celulară a cantităţii enorme de
material genetic conţinut în nucleul fiecărei celule. Genomul haploid
uman conţinut într-un gamet are un conţinut de ADN echivalent unei
molecule liniare cu lungimea de 1 metru (106 m). Cel mai mare dintre cei
23 de cromozomi ai genomului uman conţine o moleculă de ADN cu
lungimea de 82 mm (8.2 x 10 4 m). Totuşi, în metafaza diviziunii
mitotice, molecula de ADN este condensată într-o structură compactă de
aproximativ 10 m lungime şi mai puţin de 1 m în diametru.
Genomurile procariotelor şi virusurilor, deşi sunt mult mai mici decât
genomurile eucariotelor, sunt de asemenea foarte compacte. De exemplu,
un cromozom de E. coli, care conţine o moleculă de ADN lungă de
aproximativ 1.500 m, este conţinut într-o celulă lungă de aproximativ
2 m şi cu diametrul de 1 m. Modul în care se ajunge la această
compactare va fi descris într-unul din subcapitolele următoare.

Superrăsucirea ADN

ADN din cromozomii procariotelor şi eucariotelor este super-

răsucit, adică segmentele dublu catenare sunt răsucite unul în jurul altuia.
Geometria superrăsucirii poate fi ilustrată printr-un exemplu simplu.
Consideraţi întâi o moleculă liniară dublu catenară de ADN ale cărei
capete sunt unite astfel încât fiecare catenă formează un cerc continuu.
O astfel de moleculă de ADN este denumită cerc covalent şi se spune că
este relaxată dacă nu este supusă în continuare răsucirii. Catenele
polinucleotidice individuale ale unui cerc relaxat formează structura
spirală obişnuită, cu orientare de dreapta (pozitivă) cu 10 perechi de
nucleotide per tură a spiralei (helixului). Inainte de unirea capetelor
moleculei liniare, dacă unul dintre capete este rotit odată sau de mai multe
80
GENETICĂ

ori cu 360° în raport de celălalt capăt în direcţia care determină

despiralizarea dublului helix, unirea capetelor are ca rezultat formarea
unui helix circular parţial afectat. Un rol esenţial în superrăsucirea
helixului ADN îl au enzimele numite topoizomeraze, care au capacitatea
de a cliva şi apoi de a reface o catenă (topoizomeraza de tip I) sau
simultan ambele catene (topoizomeraza de tip II). Topoizomerazele de tip
I şi II au fost descoperite atât la procariote, cât şi la eucariote, dar diferă
mult între ele. Astfel, topoizomerazele de tip I de la procariote relaxează
uşor structurile superrăsucite negativ şi foarte greu pe cele superrăsucite
pozitiv, în timp ce la eucariote ele relaxează la fel de uşor ambele tipuri de
structuri superspiralizate. La eucariote, topoizomerazele acţionează asupra
moleculelor circulare de ADN (mitocondrial, cloroplastic) sau, în cazul
replicării, acţionează între limitele unui replicon pentru relaxarea
structurii superspiralizate a ADN înaintea furcii de replicare sau, în final,
pentru separarea moleculelor fiice. Trebuie menţionat faptul că
topoizomerazele, prin capacitatea lor de a da naştere unor forme
topologice diferite ale ADN, joacă un rol important în desfăşurarea
proceselor de replicare, transcripţie (transcriere) şi recombinare genetică.
Superspiralizarea este întâlnită şi la moleculele de ADN dublu-
catenare liniare de la eucariote, însă nu este rezultatul acţiunii unor
enzime de tipul izomerazelor, ci apare ca efect al cuplării fibrei de ADN
cu proteinele histonice; complexul ADN-histone dictează structura
fundamentală a cromatinei la eucariote şi joacă un rol important în
reglajul genetic.

Structura Cromozomilor la Eucariote

Un cromozom eucariotic conţine o singură moleculă de ADN cu o

lungime enormă. De exemplu, cel mai mare cromozom din genomul
speciei Drosophila melanogaster are un conţinut de ADN de aproximativ
65.000 kb (6.5 x 107 perechi de nucleotide), care este echivalentul unui
duplex liniar continuu cu o lungime de circa 22 mm. Aceste molecule
lungi se fracturează de obicei in timpul izolării, dar chiar şi în acest caz
mai pot fi găsite unele fragmente foarte lungi. Astfel, la Drosophila,
autoradiografiile ADN-ului marcat radioactiv au permis evidenţierea unor
fragmente cu o lungime mai mare de 36.000 kb.
ADN-ul tuturor cromozomilor eucariotici este asociat cu
numeroase molecule de proteine într-un agregat ordonat denumit
cromatină. Unele dintre proteinele prezente în cromatină determină
structura cromozomilor şi modificările structurale care apar în cursul
81
AUREL POPESCU

ciclului de diviziune celulară. Alte proteine ale cromatinei par să aibă un

rol important în reglarea funcţiilor cromozomului.
Nucleosomul - unitatea structurală de bază a cromatinei

Cea mai simplă formă a cromatinei este prezentă în celule

eucariotice care nu se divid, când cromozomii nu sunt suficient de
condensaţi pentru a fi vizibili prin microscopie optică. Cromatina izolată
din astfel de celule este un agregat complex de ADN şi proteine, dintre
care cele mai importante sunt proteinele histonice (histone).
Histonele sunt responsabile în mare măsură pentru structura
cromatinei. Cinci tipuri majore - H1, H2A, H2B, H3, şi H4 - sunt
prezente în cromatina majorităţii eucariotelor, în cantităţi aproximativ
egale ca masă cu aceea a ADN. Histonele sunt proteine mici (100-200
aminoacizi), care diferă de majoritatea celorlalte proteine prin aceea că
20% până la 30% dintre aminoacizi sunt lizina şi arginina, ambii având o
încărcătură pozitivă (doar câteva procente din aminoacizii unei proteine
normale sunt lizina şi arginina). Incărcăturile pozitive permit moleculelor
de histone să se lege de ADN, în primul rând prin atracţia electrostatică
faţă de grupările fosfat din structura ADN, care au încărcătură negativă.
Histonele se leagă de asemenea strâns unele de altele; atât legăturile
ADN-histone, cât şi cele histonă-histonă sunt importante pentru structura
cromatinei.
Similaritatea histonelor de la diferite organisme este remarcabilă,
excepţie făcând doar H1. In fapt, secvenţele de aminoacizi ale
moleculelor de H3 sunt aproape identice chiar şi la organisme foarte
îndepărtate din punct de vedere filogenetic. De exemplu, secvenţele de
aminoacizi ale histonei H3 din cromatina de vacă diferă de cele din
cromatina de mazăre prin doar 4 dintre cei 135 de aminoacizi. Proteinele
H4 sunt de asemenea aproape identice la majoritatea organismelor. Astfel,
diferenţele între cromatina de vacă şi cea de mazăre sunt limitate la doar 2
dintre cei 102 aminoacizi. Există foarte puţine alte proteine ale căror
secvenţe de aminoacizi să varieze aşa de puţin de la o specie la alta. Când
variaţia este foarte redusă între diferitele organisme, se spune că avem de
a face cu o secvenţă înalt conservată. Conservarea extraordinară a
compoziţiei histonelor pe parcursul sutelor de milioane de ani de evoluţie
divergentă este o dovadă incontestabilă a rolului acestor proteine în
organizarea structurală a cromozomilor eucariotici.
La microscopul electronic, cromatina se aseamănă cu un şirag de
mărgele. Tratamentul de scurtă durată al cromatinei cu anumite ADN-aze
are ca rezultat obţinerea unei colecţii de particule mici, cu mărime foarte
82
GENETICĂ

uniformă, constând doar din histone şi ADN. Când histonele sunt

îndepărtate din aceste particule, rezultă fragmente de ADN cu lungimi de
aproximativ 200 de perechi de nucleotide (mărimea precisă variază
dependent de specie şi ţesut). Unităţile cromatinei de tipul mărgelelor sunt
denumite nucleosomi. Fiecare unitate are o compoziţie definită, mai
concret o moleculă de H1, două molecule ale fiecăreia dintre histonele
H2A, H2B, H3 şi H4, si un segment de ADN conţinând aproximativ 200
de perechi de nucleotide. Digestia prelungită a acestor unităţi cu o
nuclează cauzează pierderea unei părţi a ADN şi, de asemenea, determină
pierderea histonei H1. Structura rezultată, denumită particula miez, constă
dintr-un octamer de perechi de H2A, H2B, H3 şi H4, în jurul căruia
segmentul de ADN rămas, format din 145 de perechi de nucleotide, se
roteşte cu o tură şi aproximativ trei pătrimi (Fig. 3.2). Astfel, un
nucleosom este format dintr-o particulă miez, ADN adiţional care leagă
particulele adiacente (ADN-ul care este îndepărtat prin digestie cu
nuclează) şi o molecula de H1; H1 se leagă de octamerul de histone şi de
ADN-ul de legare (ADN linker). Mărimea linkerului variază de la 20 la
100 de perechi de nucleotide dependent de specie şi, la aceeaşi specie,
chiar de tipul de celule (mărimea medie este considerată a fi în mod
obişnuit de 200 – 145 = 55 perechi de nucleotide). Se cunoaşte foarte
puţin despre structura ADN linker şi nu se ştie dacă acesta are o funcţie
genetică specială şi nici care este cauza variaţiei lui în lungime.

Aranjarea fibrelor de cromatină în cromozomi

Molecula de ADN a unui cromozom este împachetată şi

reîmpachetată în aşa fel încât se poate vorbi despre existenţa mai multor
nivele de organizare a cromozomilor, fiecare dintre acestea fiind
responsabil pentru scurtarea într-un anumit grad a lungimii enorme a
catenei. Ansamblul de ADN şi histone poate fi considerat ca primul nivel
– respectiv o reducere de şapte ori a lungimii ADN şi formarea unei fibre
flexibile, având aspectul şiragului de mărgele (Fig. 3.2), cu o grosime de
110 Ǻ (11 nm), adică aproape de cinci ori grosimea ADN liber.
Un al doilea nivel de compactare este cel în care are loc
organizarea fibrei de nucleozomi de 110 Ǻ într-o fibră mai scurtă şi mai
groasă, cu un diametru mediu care variază între 300 şi 350 Ǻ, denumită
fibra de 30 nm (Fig. 3.2). Pentru formarea acestei structuri, fibra de 110 Ǻ
se răsuceşte într-un fel de super-helix cu orientare spre stânga, sau
asemănătoare unui solenoid cu şase nucleozomi pe tură (Fig. 3.2). Se

83
AUREL POPESCU

consideră că cea mai mare parte a cromatinei intracelulare are

configuraţia solenoidului superrăsucit.

84
GENETICĂ

Figura 3.2. Modelul general al asocierii histonelor şi ADN în nucleosom,

ilustrând modul în care fibra de cromatină se răsuceşte într-o structură
mai condensată, formând în final cromozomul mitotic (după Hartl, 1997).
Nivelul final de organizare este acela în care fibra de 30 nm se
condensează într-o cromatidă a cromozomului metafazic compact (Fig.
3.2). Se cunoaşte foarte puţin despre acest proces în afara faptului că se
produce în etape. In microfotografiile electronice cu cromozomi
metafazici izolaţi din care au fost îndepărtate histonele, partea de ADN
neîmpachetat are forma unui număr enorm de bucle care par să pornească
dintr-un miez central, sau schelă, compus din proteine cromozomale
nonhistonice. Studiile de microscopie electronică asupra condensării
cromozomilor în mitoză şi meioză sugerează că schela se extinde de-a
lungul cromatidei şi că fibra de 30 nm participă la formarea unui helix de
bucle care radiază din schelă. Nu sunt însă cunoscute detaliile
împachetării adiţionale necesare pentru fibra fiecărei bucle, pentru a
produce cromozomul metafazic deplin condensat.
Semnificaţia genetică a compactării ADN şi proteinelor în
cromatină şi apoi în cromozom este aceea că aceasta facilitează
determinant mişcarea materialului genetic în timpul diviziunii nucleare.
Fără condensarea cromozomilor, ar fi foarte multe anomalii în distribuirea
materialului genetic în celulele fiice.

Cromozomii Politenici

Un cromozom eucariotic tipic conţine o singură moleculă de

ADN. Totuşi, în nucleii celulelor glandelor salivare şi în anumite ţesuturi
ale larvelor de Drosophila şi ale altor două insecte diptere, există
cromozomi gigantici (Fig. 3.3), denumiţi cromozomi politenici, care
conţin aproximativ 1000 de molecule de ADN aliniate lateral. Fiecare
dintre aceşti cromozomi are un volum de multe ori mai mare decât cel al
cromozomului corespunzător în metafaza mitotică a celulelor somatice
obişnuite, precum şi un model constant şi distinctiv de bandare
transversală. Structurile politenice sunt formate prin replicarea repetată a
ADN într-o pereche de cromozomi omologi legaţi strâns prin sinapsă, fără
separarea catenelor de cromatină replicate sau a celor doi cromozomi.
Cromozomii politenici sunt cromozomi atipici şi se formează în
celule “terminale”; aceasta înseamnă că celulele larvale care îi conţin nu
se mai divid pe parcursul dezvoltării muştelor şi ulterior sunt eliminate la
formarea pupei. Totuşi, acestea au avut o valoare deosebită pentru studiul
geneticii Drosophilei.
85
AUREL POPESCU

In nucleii politenici ai Drosophilei melanogaster şi ai altor specii,

blocuri mari de heterocromatină adiacentă centromerelor sunt agregate
într-o singură masă compactă denumită cromocentru. Deoarece cei mai
mari doi cromozomi (2 şi 3) au centromerii localizaţi central, cromozomii
apar în configuraţia arătată în Fig. 3.3: perechea de cromozomi X (la
femele), braţele stâng şi drept ale cromozomilor 2 şi 3, şi un cromozom
scurt (cromozomul 4) pornind din cromocentru. La un mascul,
cromozomul Y, care constă aproape în întregime din heterocromatină, este
incorporat în cromocentru. Benzile transverse de culoare întunecată ale
cromozomilor politenici rezultă din alinierea latură pe latură a regiunilor
strâns împachetate ale catenelor individuale de cromatina. In interiorul
benzilor este prezent mai mult ADN decât în regiunile dintre benzi
(interbenzi). Aceasta este de altfel explicaţia slabei lor colorări. In
cromozomii politenici ai Drosophilei melanogaster au fost identificate
aproximativ 5.000 de benzi. Acest aranjament liniar de benzi, care are un
model constant şi caracteristic fiecărei specii, furnizează o hartă
citologică fin detaliată a cromozomilor. Modelul de bandare permite
identificarea chiar şi a unor regiuni foarte scurte ale oricărui cromozom.

Fig. 3.3 Cromozomii politenici din celulele glandei salivare de

Drosophila melanogaster. Regiunile centromerice ale tuturor
cromozomilor sunt unite într-un cromocentru comun.

Datorită mărimii lor şi a morfologiei fin detaliate, cromozomii

politenici sunt extrem de utili pentru hibridizarea in situ a acizilor
86
GENETICĂ

nucleici. Procedeul hibridizării in situ se realizează prin denaturarea ADN

din cromozomii politenici, după care este adăugată o probă marcată
radioactiv de ADN sau ARN, în condiţii care favorizează renaturarea.
După spălare, singura probă care a rămas în cromozomi a format
duplexuri hibride cu ADN cromozomial şi poziţia sa poate fi identificată.

Organizarea Secvenţelor de Nucleotide în Genomurile

Eucariotice

La bacterii, variaţia compoziţiei medii de baze dintr-o parte în alta

a genomului este foarte redusă. Totuşi, la eucariote, unele componente ale
genomului pot fi detectate deoarece compoziţia lor în baze este destul de
diferită de media restului genomului (de exemplu, o componentă a ADN
de la crab este în proporţie de doar 3% G+C). Aceste componente sunt
denumite ADN satelit. La şoarece, ADN satelit reprezintă 10% din
genom. O trăsătură distinctivă a ADN satelit este aceea că el constă din
secvenţe scurte de nucleotide care se pot repeta de până la un milion de
ori în genomul haploid. In ADN eucariotic sunt prezente şi alte secvenţe
repetitive. Unele dintre trăsăturile speciale ale ADN repetitiv sunt
discutate în subcapitolul următor.

Compoziţia Secvenţei de Nucleotide

Organismele eucariotice diferă larg în ceea ce priveşte proporţia

din genom care constă în secvenţe de ADN repetitiv şi tipul acestor
secvenţe. Un genom eucariotic constă în mod tipic din trei componente:
1. Secvenţe unice, sau într-o singură copie. Aceasta este de regulă
componenta majoră şi conţine în mod tipic de la 30 până la 75 de procente
din ADN cromozomial la majoritatea organismelor.
2. Secvenţe înalt repetitive. Această componentă constituie de la 5
până la 45 de procente din genom. Unele dintre aceste secvenţe sunt ADN
satelit la care ne-am referit anterior. Secvenţele din această clasă sunt
formate în general din 5 până la 300 de perechi de baze şi sunt duplicate
de până la 105 ori per genom.
3. Secvenţe mediu-repetitive. Această componentă constituie 1 până
la 30 de procente dintr-un genom eucariotic şi include secvenţe care sunt
repetate de câteva ori, până la 105 ori per genom.
Aceste componente diferite pot fi identificate după numărul de
benzi care apar în hibridizările Southern când sunt folosite probe

87
AUREL POPESCU

adecvate, sau prin alte metode. Trebuie să se reţină că delimitarea dintre

secvenţele mediu-repetitive şi cele înalt repetitive este arbitrară.

Secvenţe Unice

Majoritatea secvenţelor de gene şi secvenţele de nucleotide

adiacente necesare pentru exprimarea lor fac parte din componenta
secvenţelor unice. Cu rare excepţii (de exemplu, repetiţia uneia sau a
câtorva gene), genomurile virusurilor şi procariotelor sunt compuse în
întregime din secvenţe într-o singură copie; în contrast, astfel de secvenţe
reprezintă numai 38% din genomul total al unor specii de arici de mare,
puţin mai mult de 50% din genomul uman, şi aproximativ 70% din
genomul speciei D. melanogaster.

Secvenţe Inalt Repetitive

Multe dintre secvenţele înalt repetitive sunt localizate în blocuri de

repetiţii în tandem, pe când altele sunt dispersate în tot genomul. Un
exemplu pentru tipul dispersat este acela al familiei de secvenţe înrudite
din genomul uman, denumită familia Alu deoarece secvenţele conţin un
situs de restricţie caracteristic pentru enzima AluI. Secvenţele Alu au o
lungime de 300 de perechi de baze şi sunt prezente în aproximativ
500.000 de copii în genomul uman; această familie de ADN repetitiv
reprezintă singură circa 5% din ADN uman.
Majoritatea secvenţelor înalt repetitive sunt în general scurte.
Secvenţele de acest tip reprezintă aproximativ 6% din genomul uman şi
18% din genomul de D. melanogaster, dar 45% din ADN al speciei
D. virilis. Una dintre secvenţele repetitive cele mai simple posibil este
compusă dintr-o secvenţă alternantă .... ATAT.... între care intercalările de
G+C reprezintă circa 3%. O astfel de secvenţă reprezintă până la 25% din
genomurile unor specii de crabi. In genomul de D. virilis, componentele
majore ale clasei înalt repetitive sunt trei secvenţe diferite dar înrudite
formate din şapte perechi de baze:

5’-ACAAACT-3’
5’-ATAAACT-3’
5’-ACAAATT-3’

Blocurile de secvenţe satelit (înalt repetitive) din genomurile unor

organisme au fost localizate prin hibridizarea in situ cu cromozomi
88
GENETICĂ

metafazici. Secvenţele satelit localizate prin această metodă au fost găsite

în regiuni ale cromozomilor denumite heterocromatina. Acestea sunt
regiuni care se condensează mai devreme în profază decât restul
cromozomului şi se colorează intens cu mulţi dintre coloranţii standard
folosiţi pentru a face cromozomii vizibili; uneori heterocromatina rămâne
înalt condensată în tot cursul ciclului celular. Eucromatina, care formează
cea mai mare parte a genomului, este vizibilă numai în ciclul mitotic.
Regiunile heterocromatinice majore sunt adiacente centromerului; blocuri
mai mici sunt prezente la capetele braţelor cromozomilor (telomere) şi
intercalate cu eucromatina.
La multe specii, un cromozom întreg, cum este cromozomul Y la
Drosophila melanogaster, este aproape complet heterocromatinic.
Hibridizarea in situ cu diferite secvenţe înalt repetitive purificate de la
D. melanogaster a arătat că fiecare secvenţă are o distribuţie a sa
distinctivă în cromozomi.
Conţinutul genetic al heterocromatinei este rezumat în următoarea
generalizare: numărul genelor localizate în heterocromatină este mic în
raport cu cel al genelor localizate în eucromatină. Numărul relativ mic de
gene înseamnă că multe blocuri mai mari de heterocromatină sunt
aproape inerte genetic, sau lipsite de funcţie. Intr-adevăr, blocurile
heterocromatinice pot fi adesea rearanjate în genom, duplicate, sau chiar
deletate, fără consecinţe fenotipice majore.

Secvenţe Mediu-Repetitive

Secvenţele mediu-repetitive reprezintă circa 12 procente din

genomul speciei D. melanogaster şi 40 de procente sau mai mult din
genomurile uman şi al altor eucariote. Aceste secvenţe diferă mult în ceea
ce priveşte numărul de copii şi distribuţia lor în interiorul genomului. Ele
conţin multe familii de secvenţe înrudite şi includ câteva grupuri de gene.
De exemplu, genele pentru componentele ARN ale ribozomilor
(particulele pe care sunt sintetizate proteinele) şi genele pentru moleculele
de ARNt (care de asemenea participă la sinteza proteinelor) sunt repetate
în genomul tuturor organismelor. Cele două molecule majore ale ARN
ribozomal provin dintr-o pereche de gene în tandem care sunt repetate de
câteva sute de ori în majoritatea genomurilor eucariotice. Genomurile
tuturor eucariotelor conţin de asemenea copii multiple ale genelor pentru
histone. Fiecare genă pentru histone este repetată de aproximativ 10 ori
per genom la găini, de 20 de ori la mamifere, de aproximativ 100 de ori la
Drosophila, şi de aproape 600 de ori la anumite specii de arici de mare.
89
AUREL POPESCU

Componenta ADN mediu-repetitiv dispersat din genomul speciei

D. melanogaster constă din aproximativ 50 de familii de secvenţe
înrudite, şi de la 20 până la 60 de copii ale fiecărei familii sunt răspândite
în cromozomi. Poziţiile acestor secvenţe diferă de la un individ la altul, cu
excepţia celor complet homozigoţi obtinuţi în laborator. Variaţia în ceea
ce priveşte poziţia este determinată de faptul că multe dintre aceste
secvenţe sunt capabile să se mute dintr-un locus în altul în cromozom şi
chiar între cromozomi; astfel de secvenţe, denumite elemente genetice
transpozabile, au fost identificate în genomurile majorităţii organismelor.

Structura Centromerelor şi Telomerelor

Centromerul este o regiune specifică a cromozomului eucariot

care devine vizibilă ca o entitate morfologică distinctă de-a lungul
cromozomului în cursul condensării. El este responsabil de mişcarea
cromozomilor în mitoză şi meioză, funcţionând, cel puţin în parte, prin
jucarea rolului de loc de ataşare pentru una sau mai multe fibre ale fusului
(Fig. 3.4). Centromerul este de asemenea locul în care fibrele fusului se
scurtează, determinând mişcarea cromozomilor spre poli.

Fig. 3.4. Structura centromerului şi ataşarea unei fibre a fusului mitotic

(http://web.mst.edu/~rfrank/Molecular_Genetics/331figures.html).

Analiza electrono-microscopică a arătat că la unele organisme - de

exemplu la drojdia Saccharomyces cerevisiae - o singură fibră proteică a
fusului este ataşată cromatinei centromerice. Majoritatea celorlalte

90
GENETICĂ

organisme au multiple fibre ale fusului ataşate de fiecare regiune

centromerică.
ADN centromeric este cuprins într-o structură (miezul
centromerului) care conţine mai mult ADN decât un miez centromeric
tipic pentru drojdii (care conţine 160 de perechi de baze) şi este mai mare.
Această structură este responsabilă pentru rezistenţa ADN centromeric la
ADN-ază. Se consideră că fibra fusului se ataşează direct la această
structură.
Aranjamentul secvenţei de baze a centromerilor de la drojdii nu
este cel tipic celorlalţi centromeri eucariotici. La eucariotele superioare,
cromozomii sunt de aproximativ 100 de ori mai mari decât cei ai
drojdiilor şi de regulă mai multe fibre ale fusului se ataşează
fiecărui cromozom. Mai mult, regiunile centromerice ale cromozomilor
multor eucariote superioare conţin cantităţi mari de heterocromatină,
constând din ADN satelit repetitiv. De exemplu, regiunile centromerice
ale cromozomilor umani conţin o secvenţă de ADN repetată în tandem de
aproximativ 170 de perechi de baze, denumită alpha-satelit. Numărul de
copii ale acestor secvenţe în regiunea centromerului variază de la 5.000 la
15.000, dependent de cromozom. Secvenţele de ADN necesare pentru
ataşarea de fibrele fusului pot fi intercalate printre secvenţele alpha-
satelit. Nu se cunoaşte încă dacă secvenţele alpha-satelit contribuie la
activitatea centromerului.

Cromatidă
Telomeră

Centromer
Kinetocor

Fig. 3.5. Centromerul, kinetocorii si telomerele – structuri de importanţă

majoră ale cromozomilor organismelor eucariote.

91
AUREL POPESCU

Telomera este o secvenţă specială de ADN la capătul fiecărei

cromatide, respectiv fiecărui cromozom eucariotic (Fig. 3.5), esenţială
pentru stabilitatea cromozomului. Dovada faptului că telomerele au un rol
special este evidentă din observaţiile genetice şi microscopice. De
exemplu, capetele cromozomilor rupţi, lipsiti de telomere, devin progresiv
mai scurte cu fiecare generaţie. Mai mult, capetele cromozomilor rupţi au
tendinţa să fuzioneze oricând apare această posibilitate. Dacă un capăt al
unui singur cromozom metafazic este rupt şi pierdut, adesea cromatidele
surori fuzionează, formând un cromozom cu doi centromeri.
Secvenţele speciale de ADN ale telomerelor sunt adăugate la
capetele cromozomilor eucariotici de către o enzimă denumită
telomerază. Substratul pentru telomerază este o secvenţă de adăugare a
telomerelor constând dintr-o scurtă secvenţă repetitivă. La mamifere,
secvenţa telomerică constă din numeroase repetiţii în tandem ale
secvenţei 5’-TTAGGG-3’.
Catena complementară de ADN a telomerei este sintetizată de
către ADN polimerază. In majoritatea regiunilor telomerei, există
secvenţe secvente de ADN mai lungi, moderat repetitive, care preced
secvenţele repetitive terminale. Aceste secvenţe diferă de la un organism
la altul şi chiar între diferiţii cromozomi ai aceluiaşi organism.

92
GENETICĂ

4. STRUCTURA MOLECULARĂ ŞI FUNCŢIILE

GENEI

Conceptul de genă a fost introdus în ştiinţă de către Wilhelm

Johannsen (1909) pentru a desemna unitatea ereditară de bază, localizată
în cromozomi.
Genele sunt plasate în cromozomi într-un anumit locus, şi în
acelaşi locus de pe cei doi cromozomi omologi există sub formă de alele.
In cazul când o genă care determină un anumit caracter a suferit un număr
mare de mutaţii, în locusul pentru aceasta de pe cromozom, gena
respectivă se poate găsi sub forma alelelor multiple sau a polialelelor,
care determină o expresie modificată a caracterului codificat. Genele sunt
reprezentate cu ajutorul unor simboluri formate din 1-4 litere, care sunt
abrevieri ale termenilor (de regulă, din limba engleză) desemnând
caracterele codificate. De asemenea, tipul normal (sălbatic) al caracterului
respectiv se poate nota cu semnul plus (+).
In conceptul clasic, gena are trei caracteristici de bază: unitate
funcţională, determinând producerea unui anumit fenotip; unitate
mutaţională, în sensul că prin mutaţii genele se transformă în alela sau
alelele lor; unitate de recombinare genetică, prin care genele pot fi
transferate de pe un cromozom pe omologul său prin fenomenul de
crossing-over. Conform ipotezei “o genă, o enzimă”, propusă de Beadle şi
Tatum (1941), între gene şi enzime există raportul de 1:1. Prin urmare se
consideră că fiecare enzimă se află sub control genetic atât în ce priveşte
sinteza şi fucţionarea sa, cât şi în ce priveşte specificitatea.
Progresele remarcabile înregistrate în cercetările de genetică
moleculară au determinat schimbarea fundamentală a concepţiei despre
genă, sub aspectul structurii moleculare şi a funcţionării sale. In prezent,
gena este definită ca fiind un segment din macromolecula de ADN sau
ARN (în cazul unor virusuri) format dintr-o secvenţă anumită de

93
AUREL POPESCU

nucleotide, care conţine o cantitate de informaţie genetică necesară

pentru sinteza unei polipeptide sau a altor biomolecule (ARNr, ARNt,
etc). Informaţia genetică dintr-o genă este transferată prin transcripţie în
ARN, iar prin translaţie este decodificată într-o secvenţă de aminoacizi
(care formează un polipeptid). In ceea ce priveşte mărimea genelor, se
apreciază că aceasta este foarte variabilă în funcţie de cantitatea de
informaţie genetică pe care o conţin.
Cercetările de genetică moleculară au infirmat concepţia despre
funcţionarea exclusivă a genei ca o unitate, aducând dovezi prin care s-a
demonstrat în mod incontestabil că unitatea mutaţională şi de recombinare
genetică este perechea de nucleotide din segmentul de ADN
corespunzător genei. Acest nou concept admite aşadar posibilitatea
producerii mutaţiilor punctiforme, care afectează o singură pereche de
baze din ADN, şi a crossing-overului intragenic.

Structura Moleculară a Genelor

Pornind de la constatarea lui Philip Allan Sharp (1977), că genele

virale au o lungime mai mare decât a ARNm corespunzător, şi de la
similaritatea structurii moleculare a genelor virusurilor cu cea a genelor
organismelor gazdă, Walter Gilbert (1978) a lansat ipoteza structurii
discontinue a genelor organismelor eucariote şi a celor virale. Conform
acestui model de organizare structurală, genele sunt alcătuite dintr-o
alternanţă de segmente informaţionale, care sunt transcrise în ARNm şi
care sunt denumite exoni, şi segmente non-informaţionale, denumite
introni, care sunt eliminate în procesul transcripţiei (Figura 5.1).
Numărul de introni este foarte variabil de la o genă la alta. Astfel,
a fost demonstrată existenţa a numeroase gene care conţin un singur
intron, cum este cea care determină sinteza ARNt de la Sacharomyces, dar
şi a unor gene în care numărul de introni ajunge la câteva zeci, cum
este, de exemplu, gena pentru distrofină (cea mai mare genă din genomul
uman, ce codifică sinteza unei proteine formate din circa 3.500
aminoacizi), care conţine 78 de introni.
Dacă structura continuă a genelor bacteriene şi absenţa aparatului
enzimatic necesar pentru excizarea intronilor, caracteristic organismelor
cu gene discontinue, erau bine cunoscute de mai mult timp, rezultatele
cercetărilor de genetică moleculară mai recente au arătat că gene fără
introni pot exista şi la eucariote, aşa cum sunt genele care codifică sinteza
proteinelor histonice.
94
GENETICĂ

De regulă, intronii sunt mai lungi decât exonii, astfel că la o genă

la care exonii au circa 1.000 pb, intronii reprezintă între 5.000 şi 20.000
pb. De exemplu, exonii reprezintă numai 1/4 din gena ovalbuminei de la
găină, care are o lungime totală de aproximativ 7.700 pb şi este formată
din 8 exoni şi 7 introni (Fig. 4.2). Gena care codifică sinteza proteinei de
coagulare a sângelui la om (factorul VIII), a cărei absenţă determină
hemofilia A, conţine 26 de exoni cu o mărime cuprinsă între 69 şi 3.106
pb, şi 25 de introni cu o mărime care variază de la 200 la 32.400 pb.

I1 I2 I3 I4 I5 I6
ADN
E1 E2 E3 E4 E5

transcripţie
5’ 3’

ARN precursor
(metilare şi adenilare) - AAA

Membrana nucleară

E1 E2 E3 E4 E5
ARNm - AAA

Fig. 4.1 Structura discontinuă a genei, formată din ADN informaţional

(exoni = E) şi ADN non-informaţional (introni = I). In procesul de
transcripţie se formează mai întâi un ARN precursor, apoi cu ajutorul
unor enzime se elimină secvenţele de nucleotide non-funcţionale şi apare
ARNm.

Cea mai mare genă este considerată a fi gena umană pentru

distrofină, localizată pe braţul scurt al cromozomului X, care reprezintă
0.07% din genomul uman. Transcriptul primar al acestei gene de 2.2
megabaze măsoară circa 2.400 kb, iar ARNm matur măsoară 14 kb. Cei
79 de exoni codifică o proteină formată din peste 3.500 de aminoacizi.
Unele gene discontinue sunt transcrise în diferite moduri, ceea ce
determină producerea unor tipuri distincte de ARNm, fiecare codificând o
altă proteină sau forme diferite ale aceleiaşi proteine. Diferenţierile care
95
AUREL POPESCU

apar în procesul transcripţiei sunt controlate genetic şi sunt asociate cu

diferitele etape de dezvoltare a organismului, fiind corelate direct cu
necesarul de proteine al diferitelor tipuri de celule.

Fig. 4.2. Structura moleculară a genei ce codifică sinteza ovalbuminei.

Printr-un mecanism de “excludere” a unora dintre exoni de la

formarea transcriptului de ARNm (“exon skiping”), este posibilă
combinarea în diferite moduri a exonilor pentru a forma proteine cu
diferite domenii funcţionale, fiecare domeniu fiind responsabil pentru o
anumită funcţie a proteinelor, de exemplu cuplarea cu un anumit substrat
sau cu un cofactor. In cazul imunoglobulinelor, de exemplu, fiecare
domeniu este codificat de un anumit exon.
Genele organismelor eucariote se află sub un reglaj transcripţional
strict, mediat de 3 tipuri de ARN-polimeraze. Astfel, ARN-polimeraza I
transcrie numai genele ce codifică ARNr de tip 18S, 5.8S şi 28S, ARN-
polimeraza II transcrie toate genele ce codifică proteine, precum şi ARNr
mic nuclear care constituie particulele mici de ribonucleoproteine
(snRNPs), iar ARN-polimeraza III transcrie genele ce codifică ARNr 5S
şi pe cele ce codifică ARNt. In conformitate cu tipul ARN-polimerazelor
implicate în transcrierea lor, genele eucariotelor pot fi împărţite în trei
clase.
In prezent se cunoaşte faptul că ARN-polimeraza III transcrie şi
gene ce determină sinteza altor gene (cu o mărime medie de 300 pb şi
aflate într-un număr mare de copii), ce codifică diverse tipuri de ARN cu
96
GENETICĂ

rol structural. S-a demonstrat de asemenea că în unele cazuri intronii

reprezintă gene funcţionale, care codifică alte gene, a căror transcripţie se
realizează întotdeaună în direcţie opusă faţă de aceea pentru gena
proximală.
Transcripţia genelor la procariote şi eucariote

Procesul de transcripţie al genelor discontinue este mai complex

decât al celor continue. Acesta începe cu sinteza unui ARNm precursor
sau primar, care copiază integral gena (exoni şi introni), după care are loc
eliminarea intronilor în una sau mai multe etape. De exemplu, în cazul
genei ovalbuminei într-o primă etapă se elimină 5 introni, ceilalţi doi
introni fiind eliminaţi într-o a doua etapă. Procesul de excizie a intronilor
are loc în nucleu, astfel că numai ARN matur, care rezultă din asamblarea
exonilor, migrează în citoplasmă (Figura 5.1). Eliminarea intronilor se
realizează cu ajutorul unor enzime de restricţie capabile să recunoască şi
să taie molecula de ADN în anumite regiuni. Studiul structurii intronilor a
arătat că aceştia încep întotdeauna cu bazele GT şi se termină cu bazele
AG, care servesc aşadar ca locus de recunoaştere pentru enzimele de
restricţie.
La procariote, sinteza ARN este catalizată de un singur tip al
enzimei ARN-polimeraza şi începe într-o regiune a genei care prezintă o
anumită secvenţă de nucleotide, care constituie promotor-ul, cu care
ARN-polimeraza se cuplează specific pentru iniţierea transcripţiei.
Incepând cu regiunea promotorului, enzima se mişcă în sensul 5’  3’ de-
a lungul matriţei reprezentată de o catenă ADN a genei, până întâlneşte un
semnal de terminare (o anumită secvenţă de nucleotide), care determină
separarea enzimei de ADN şi eliberarea ADN nou-sintetizat.
La eucariote, transcripţia este mult mai complexă, în aceasta fiind
implicate toate cele 3 tipuri diferite de ARN-polimeraze, fiecare realizând
transcripţia unui set diferit de gene. Spre deosebire de ARN-polimeraza
specifică procariotelor, care este alcătuită din 5 catene polipeptidice,
ARN-polimerazele eucariotelor sunt formate din 9-11 lanţuri de
polipeptide.
Cele 3 tipuri de ARN-polimeraze de la eucariote sunt capabile să
recunoască secvenţe diferite de ADN ale promotorului, în amonte de
locusul de iniţiere a transcripţiei. De exemplu, ARN-polimeraza II este
capabilă să recunoască o secvenţă de nucleotide care se întinde până la
aproximativ 150 de nucleotide în amonte de locusul de începere a
transcripţiei. Semnalul de recunoaştere a ARN-polimerazei II include
două secvenţe diferite de nucleotide: una care începe cu 25 de nucleotide
97
AUREL POPESCU

în amonte şi alta cu 50 de nucleotide mai departe în amonte faţă de startul

transcripţiei. Promotorul eucariotelor este aşadar mult mai complex, fapt
reflectat de altfel şi de numărul mare de molecule ale ARN-polimerazei I
şi II (câte 40.000), precum şi ale ARN-polimerazei III (20.000).
In timp ce la procariote transcripţia se realizează exclusiv pe baza
moleculelor de ADN, la eucariote ADN este asociat cu histonele
nucleosomale, astfel că transcripţia are loc la nivelul fibrei de cromatină.
Se consideră că la eucariote procesul de transcripţie are loc fără ca
proteinele histonice să se separe de molecula de ADN. Viteza de sinteză a
moleculei de ARN este de aproximativ 30 de nucleotide per secundă şi se
realizează în direcţia 5’  3’ până când se ajunge la semnalul de
terminare a transcripţiei.
Moleculele de ARN nou sintetizate sunt cuplate cu molecule de
proteine cu o greutate moleculară de 30.000-40.000 daltoni, formând
complexe de ribonucleoproteine. Cu ajutorul ARN-polimerazei II se
sintetizează ARN-nuclear heterogen (ARNnh), caracterizat printr-o largă
variaţie a greutăţii moleculare, din care o fracţie mică migrează din nucleu
în citoplasmă sub forma ARNm. Lungimea moleculelor nou sintetizate
de ARN descreşte rapid la scurt timp după iniţierea transcripţiei
(aproximativ 30 minute), având loc conversia moleculelor foarte lungi de
ARNnh (care ajung până la 50.000 de nucleotide) în molecule scurte de
ARN citoplasmatic, formate de regulă din 500 până la 3.000 de
nucleotide.
In nucleul eucariotelor are loc un proces de eliminare a intronilor
genelor discontinue, adică a secvenţelor non-informaţionale. Se apreciază
că la mamifere numai 7-10% din cantitatea totală de ADN nuclear este
transcrisă în ARN, dar întrucât din moleculele de ARN precursor (care
constituie transcriptul primar şi reprezintă copia întregii gene) sunt
eliminate secvenţele non-informaţionale prin excizia realizată de enzime
de restricţie, numai secvenţele de nucleotide incluse în exoni sunt legate
între ele pentru a forma moleculele de ARNm (reprezentând transcriptul a
1-2% din secvenţele de ADN) care migrează în citoplasmă.
Deoarece intronii nu posedă informaţie genetică, producerea de
mutaţii la nivelul acestora nu ar trebui să aibă efecte asupra genomului.
Totuşi s-a constatat că la capătul terminal al fiecărui intron există o
secvenţă de câteva nucleotide a cărei modificare prin mutaţie afectează
funcţia genei din care face parte. Se consideră că aceste secvenţe intronice
scurte constituie semnalele pentru “tăierea” ARN, care are ca rezultat
eliminarea intronilor.

98
GENETICĂ

Cuplarea secvenţei terminale de nucleotide a unui exon cu cea

iniţială a exonului următor, pentru a realiza molecula de ARNm care
migrează din nucleu în citoplasmă, are loc prin aşa-numita procesare a
ARN-primar. Prin această procesare, care are loc în direcţia 5’  3’,
majoritatea transcriptului ARN-primar este degradat în nucleu, rezultatul
fiind acela că din masa totală a ARN transcris, ARNm care migrează în
citoplasmă reprezintă numai circa 5%.
La capătul 5’ al moleculei de ARN, care este primul sintetizat, se
găseşte o structură specială care permite ulterior cuplarea cu un ribozom
în vederea sintezei proteice. La celălalt capăt al moleculei de ARN (3’)
are loc un proces de adăugare a 100-200 de molecule de acid adenilic, cu
ajutorul unei enzime denumite poli-A-polimeraza. Această structură care
completează transcriptul ARN-primar are rolul de a media procesarea
ulterioară a ARN şi exportul de ARNm matur în citoplasmă.
Spre deosebire de procariote, la care ARN rezultat din procesul de
transcripţie este translat imediat şi direct într-o secvenţă de aminoacizi
dintr-un lanţ polipeptidic, la eucariote translaţia are loc numai după
realizarea procesării ARN-primar.
Pe baza rezultatelor cercetărilor de genetică moleculară a fost
propus principiul “o genă, un lanţ polipeptidic”. Prin prisma acestui
principiu, se poate considera că la sinteza unor enzime cum sunt ARN-
polimerazele, care sunt constituite din mai multe lanţuri polipeptidice,
participă mai multe gene.
La procariote, ARNm este de regulă policistronic, adică codifică
mai multe proteine care sunt translate separat din aceeaşi moleculă de
ARNm. Din contră, la eucariote ARNm este monocistronic, conţinând
informaţia genetică pentru sinteza unui singur tip de lanţ polipeptidic.
Gena este deci un segment din macromolecula de ADN care poartă
informaţia genetică pentru sinteza unui anumit tip de lanţ polipeptidic.

Amplificarea genică

Replicarea independentă a anumitor secvenţe de ADN, denumită

amplificare genică, se poate realiza pe căi variate, cum sunt
poliploidizarea (inclusiv endopoliploidia şi politenia), eliminarea ADN
sau a unor cromozomi, diferenţierea replicării ADN prin amplificare şi
subreplicare, restructurarea unor segmente de ADN (în special prin
acţiunea transpozonilor), restructurarea unor cromozomi, etc. Unităţile de
amplificare genică, adică orice secvenţă de nucleotide implicată în

99
AUREL POPESCU

amplificarea genică şi care devine amplificată (ADN repetitiv), au primit

denumirea de ampliconi.
Se consideră că fenomenul de amplificare genică are un rol
important în procesul diferenţierii celulare, în primul rând prin afectarea
reglajului genetic al funcţionării genelor.
S-a demonstrat că stresul este în egală măsură un fenomen
perturbator al replicaţiei ADN şi un factor declanşator al amplificării
genice. Este relevantă în acest sens constatarea că prezenţa unor toxine în
culturile de celule determină (ca rezultat al unui proces de selecţie)
amplificarea unor secvenţe de ADN. Producerea amplificării genice în
condiţii de stress este probabil şi explicaţia pentru apariţia rezistenţei la
diverşi agenţi (de exemplu, methotrexatul) în culturile de celule animale
şi umane.
Existenţa fenomenului de amplificare genică constituie o dovadă
a plasticităţii genomului. Cunoaşterea mecanismelor amplificării genice
poate contribui într-o măsură importantă la apariţia unor strategii noi de
ameliorare prin manipularea in vitro a genomului, de exemplu pentru
inducerea rezistenţei la factorii abiotici de stres. Nu în ultimul rând,
cunoscut fiind faptul că amplificarea genică a fost evidenţiată cu frecvenţă
ridicată în celulele tumorale şi în anumite celule oncogene, descifrarea
mecanismelor semnal implicate în declanşarea acestui fenomen poate
contribui la contracararea factorilor care determină formarea tumorilor şi
carcinogeneza.

Familii multigenice şi pseudogene

Genele ce codifică proteine necesare în cantităţi mari pentru

dezvoltarea şi diferenţierea celulară a organismelor eucariote, sunt
prezente într-un număr mare de copii. Familia genelor pentru sinteza
histonelor include 5 gene majore ce codifică histonele H1, H2A, H2B, H3
şi H4. La eucariotele inferioare, aceste 5 gene se găsesc într-un bloc de
5.000-6.000 pb, fiecare bloc fiind repetat între 100 şi 1.000 de ori. Ca
urmare, pot fi sintetizate rapid cantităţile mari de histone necesare pentru
constituirea fibrei de cromatină.
La eucariotele superioare, familia de gene a histonelor se găseşte
numai între 10 şi 40 de copii per genom.
La drojdia de bere (Sacharomyces cerevisiae) există numai câte
două copii ale fiecărei gene pentru histonele H2A, H2B, H3 şi H4, între
fiecare grup aflându-se o regiune spaţiatoare (spacer DNA) care nu este
transcrisă. Genele care se găsesc într-un număr mare de copii, cum sunt
100
GENETICĂ

cele aproximativ 450 de gene identice, dispuse în tandem, ce codifică

ARNr din celulele somatice de Xenopus laevis, sau cele 2.000 de gene
identice ce codifică ARNr de tip 5S la om, formează familii multigenice
repetitive.
Genele ce codifică subunităţile  şi  ale hemoglobinei umane
alcătuiesc două familii de gene care au o structură înrudită, fiind
rezultatul duplicaţiei unei gene ancestrale. Prin duplicaţiile ulterioare ale
fiecărei gene s-au format cele două familii genice actuale, situate pe
cromozomi diferiţi, respectiv pe cromozomul 16 genele pentru -globine
şi pe cromozomul 11 genele pentru -globine. Genele -globinei sunt
dispuse într-o regiune de 25 kb, în care se găsesc 3 gene, dintre care una
este funcţională în embrion şi două la adult. Genele familiei -globinei
sunt dispuse într-o regiune de 50 kb, şi includ 5 gene: una funcţională în
perioada embrionară, două la fetus şi două la adult. Intre produsele de
translaţie ale diferitelor gene care aparţin aceleeaşi familii există diferenţe
atât sub aspectul etapei ontogenice în care sunt necesare, cât şi al
proprietăţilor. Este relevant în acest sens faptul că hemoglobina fetală, de
exemplu, oferă fetusului un avantaj important datorită afinităţii mai mari
pentru oxigen comparativ cu cea sintetizată în faza de adult. Aceste gene
formează aşa numitele familii multigenice non-repetitive.

Fig. 4.3. Ordinea şi aranjarea genelor pentru globine la om. (a) Clusterul
globinic de pe cromozomul 16; (b) Clusterul globinic de de cromozomul
11. Casetele gri reprezintă genele funcţionale, iar casetele albe reprezintă
pseudogene (după Walsh şi Stephan, 2001)

In general, genele unei familii sunt aliniate de-a lungul

cromozomului în ordinea în care vor funcţiona în cursul dezvoltării
organismului.
In genomul eucariotelor se găsesc şi secvenţe scurte repetitive de
ADN, dispersate în întreg genomul şi care sunt transcrise în ARN. Astfel,
101
AUREL POPESCU

la unele organisme există o clasă de 5-200 de nucleotide, repetate în

tandem, care nu sunt transcrise în ARN. La om există de asemenea o clasă
de astfel de secvenţe, denumită minisatelit ADN, alcătuită din 15-100 pb
repetate de 20-50 de ori. Intrucât aceste secvenţe sunt variabile la indivizi
diferiţi, evidenţierea modului lor de dispersie prin metoda amprentelor
ADN (DNA fingerprinting) este frecvent utilizată în medicina legală.
S-a constatat că în genomul eucariotelor există cantităţi mari de
ADN non-informaţional, reprezentat de introni, de secvenţe repetate de
nucleotide (ADN repetitiv) şi de secvenţe ce separă genele. In genomul
uman, de exemplu, care conţine circa 50.000 de gene, numai aproximativ
10% din cantitatea totală de ADN este informaţională. Pe măsura
evoluţiei are loc o creştere a numărului de gene discontinue, spaţiile
intergenice devin mai mari, secvenţele repetitive devin tot mai numeroase
şi se găsesc tot mai des familii multigenice.
Familiile multigenice sunt utile pentru organism, deoarece acestea
asigură sinteza unor cantităţi mari de proteine sau sinteza unor proteine
foarte înrudite, care determină mărirea variabilităţii şi complexităţii
organismelor, precum şi adaptarea lor mai eficientă la mediu. Redundanţa
în ansamblu a materialului genetic la eucariote determină aşadar mari
posibilităţi de variaţie a informaţiei genetice.
In familiile multigenice există şi gene nefuncţionale, înrudite ca
structură cu cele funcţionale, denumite pseudogene. De exemplu, în
familia -globinei umane există pseudogena psi 1, înrudită structural cu
genele funcţionale pentru -globină. Pseudogenele includ numeroase
mutaţii punctiforme, deleţii, etc., care le fac nefuncţionale. Pseudogene au
fost identificate şi în familia genică a -globinei, cum sunt psi 1 şi psi 2.
Se consideră că aceste pseudogene reprezintă adevărate relicte ale
procesului de evoluţie, ele fiind gene non-funcţionale, silenţioase, care
prezintă o omologie de 70-80% cu genele funcţionale ce determină
sinteza globinelor.

Gene suprapuse şi gene antisens

In mod normal, genele sunt alcătuite dintr-o secvenţa de codoni ce

codifică diverşi aminoacizi, codonii fiind decodificaţi în procesul sintezei
într-o anumită ordine de-a lungul genei.
La fagul X174 s-au descoperit recent gene suprapuse, ceea ce
înseamnă că o anumită secvenţă de nucleotide poate fi citită în mod
repetat, realizându-se astfel sinteza a două catene polipeptidice diferite.
Cromozomul fagului X174 este reprezentat de o macromoleculă
102
GENETICĂ

circulară de ADN monocatenar alcătuită dintr-o secvenţă de 5.386 de

nucleotide, a căror ordine a fost identificată. Genomul circular al fagului
X174 este constituit din 10 gene, deoarece s-a constatat că prin infecţia
bacteriei E. coli este indusă sinteza a 10 proteine diferite, cu o greutate
moleculară totală de circa 250.000 de daltoni. Teoretic, s-a constatat însă
că un genom de această mărime are o capacitate maximă de codificare
echivalentă cu circa 200.000 de daltoni de proteine. Diferenţa între
capacitatea reală de codificare a genomului viral şi cea teoretică a sugerat
posibilitatea existenţei unor gene suprapuse, care ar permite mărirea
substanţială a capacităţii de codificare, a căror existenţă a fost de altfel
descoperită ulterior. Identificarea precisă a secvenţei nucleotidelor în
genomul viral a permis delimitarea celor 10 gene, care au fost notate cu
primele litere mari ale alfabetului: A, B, C, D, E, F, G, H, J şi K. Genele A
şi B determină sinteza a două proteine diferite, cu greutatea moleculară de
60.000 şi respectiv 35.000 de daltoni. S-a constatat că gena B reprezintă
partea terminală a genei A, care este mai mare. In acest fel, genele A şi B
sunt suprapuse, gena B fiind translată începând de la un punct de iniţiere
intern. Genele D şi E sunt de asemenea suprapuse, prima dintre ele
determinând sinteza unei proteine cu greutatea moleculară de 15.000 de
daltoni, necesară pentru asamblarea proteinelor virale, şi cea de a doua
determinând sinteza unei proteine cu o greutate moleculară de 10.000 de
daltoni, necesară pentru liza bacteriei. In sfârşit, codonul terminal TAA al
genei D se suprapune parţial cu o nucleotidă a genei J, al cărei codon
iniţiator este ATC. Descifrarea independentă a secvenţei nucleotidelor
genelor D şi E a arătat nu numai că ele se suprapun, dar şi că
decodificarea mesajului genetic se face decalat cu o singură nucleotidă.
Gena G din genomul fagului X174 conţine informaţia genetică
pentru sinteza a 4 proteine diferite, notate cu G 1, G2, G3 şi G4. Acest
fenomen poate fi explicat prin existenţa a 4 puncte diferite de iniţiere a
translaţiei informaţiei genetice.

Iniţiere

Iniţiere

103
AUREL POPESCU

Fig. 4.5. Genele suprapuse codifică produşi diferiţi de transcripţie şi

respectiv produşi diferiţi de translaţie (polipeptide), datorită iniţierii
acesteia la nivelul codonilor AUG situaţi în poziţii diferite.
Genele suprapuse determină o mărire substanţială a capacităţii de
codificare a genomului viral. In aceste cazuri particulare genele nu se
succed, ci se suprapun parţial, având acelaşi punct de iniţiere a translaţiei
sau puncte diferite (Fig. 4.4). Existenţa genelor suprapuse mai are şi o altă
semnificaţie genetică deosebită, deoarece producerea unei mutaţii la
nivelul uneia dintre ele afectează şi gena sau genele suprapuse cu aceasta.
Ca urmare economia de material genetic pentru înregistrarea unei cantităţi
mari de informaţie genetică reprezintă doar un avantaj relativ, datorită
riscului sporit de afectare a genelor în cazul unei mutaţii.
De regulă, numai una dintre catenele ADN este transcrisă şi
translată, aceasta fiind catena “sens”, în timp ce catena pereche
(“antisens”) prezervă integritatea secvenţelor codificatoare. Deci se
poate considera că genele se găsesc de fapt numai pe catena “sens”.
S-a demonstrat că două gene pot ocupa acelaşi segment de ADN, fiind
plasate faţă în faţă pe cele două catene cu sensuri contrare. De exemplu,
în ţesuturile cerebrale de şobolan a fost identificată gena GnRH
(“gonadotropin releasing hormone”), care determină sinteza hormonului
ce eliberează gonadotropina, dar totodată s-a descoperit că şi catena
pereche opusă cu secvenţa genei GnRH este transcrisă şi translată.
Această catenă formează aşadar o genă antisens, care a fost denumită SH
(“sweet heart”) deoarece transcripţia şi translarea sa în proteine are loc
în inimă. Intrucât GnRH codifică un hormon necesar pentru dezvoltarea
sexuală (absenţa sa însemnând sterilitate), această genă este foarte stabilă.

104
GENETICĂ

5. ELEMENTE GENETICE TRANSPOZABILE

In genomul multor specii vegetale şi animale sunt prezente copii

multiple ale unor secvenţe de ADN care au capacitatea de a-şi schimba
poziţia dintr-un locus în altul. Intrucât aceste secvenţe de ADN, care au
primit denumirea de transpozoni, pot fi integrate în noul locus în cadrul
genomului prin alte mecanisme decât omologia secvenţelor de nucleotide,
se consideră că ele pot determina recombinarea genetică nelegitimă, pot
cauza mutaţii, modificări în reglajul genetic al unor gene, activarea sau
inactivarea unor gene şi a celor adiacente locusului de integrare,
restructurări cromozomiale (deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii). Aşa
cum se va arăta în acest capitol, urmare a mobilităţii lor, transpozonii sunt
consideraţi responsabili pentru o parte considerabilă a evenimentelor
mutaţionale şi capabili să regleze simultan activitatea unor gene
independente, acţionând în momente diferite ale dezvoltării.
Fenomenul de instabilitate somatică observat la porumb,
caracterizat prin apariţia de mozaicuri de culoare pe frunze, tulpini,
inflorescenţe şi endospermul boabelor, a stat la baza descoperirii de către
Barbara McClintock (1940) a elementelor genetice mobile sau
transpozabile. Pentru explicarea fenomenului mai sus menţionat,
McClintock a emis ipoteza existenţei anumitor elemente de control care
au capacitatea de a circula dintr-o regiune în alta a genomului şi se pot
insera în diferite locusuri determinând mutaţii ale genelor şi chiar
restructurări ale cromozomilor. Aceste elemente au fost iniţial considerate
gene săritoare (“jumping genes”) şi ulterior au primit denumirea de
elemente genetice transpozabile sau transpozoni. Studierea fenomenului
de instabilitate somatică a fost reluată de către Robertson (1978), care prin
utilizarea metodelor de genetică moleculară a identificat la o linie de
porumb (cu o frecvenţă de peste 50 de ori mai mare decât cea normală a
mutaţiilor spontane) peste 10 clase diferite de elemente genetice
transpozabile.
Elementele genetice transpozabile sunt secvenţe ale
macromoleculei de ADN având capacitatea de a se deplasa în genom
dintr-o poziţie (locus) în alta, independent de gradul de omologie a
acestora. Existenţa transpozonilor a fost demonstrată atât la eucariote cât
105
AUREL POPESCU

şi la procariote, dimensiunea lor fiind însă extrem de variabilă (între 750

şi 40.000 pb).
La Drosophila melanogaster au fost identificate mai multe tipuri
de elemente genetice transpozabile, cum sunt Copia, FB (fold back),
Hobo, etc., care sunt considerate ca fiind responsabile pentru apariţia a
circa 50% din mutaţiile cunoscute la această specie.
La Rhododendron simsii au fost descrise recent elementele
transpozabile din familia hAT, responsabile de coloraţia pătată a florilor
de azalee.
Până în prezent au fost bine descrise patru categorii de
transpozoni: 1) elemente de control, din care au fost deja descoperite 8
familii; 2) elemente de tip retroviral; 3) Mu (abreviere pentru mutator);
4) inserţii biologic necaracterizate, cu structură similară transpozonilor.
Elementele de control pot fi la rândul lor grupate în două clase: prima
include elementele autonome, care conţin toată informaţia necesară pentru
propria lor transpoziţie, dar a căror activitate (în ciuda autonomiei) poate
fi afectată atât de fondul genotipic cât şi de factorii de mediu; a doua clasă
conţine elementele neautonome, care pot fi mobilizate doar în prezenţa
(oriunde în genom) unui element activ înrudit. Astfel, fragmentul inactiv,
mobilizat, şi activatorul formează un sistem dublu-element. Cel mai bine
cunoscut sistem de acest fel este Ac-Ds. Majoritatea elementelor Ds sunt
considerate a fi elemente Ac degenerate, în sensul că sunt înrudite cu
elementele active Ac, dar au suferit mutaţii şi/sau deleţii care le-au
inactivat funcţia de transpoziţie (Fig. 5.1). Totuşi, multe elemente Ds sunt
omologe cu elementele active Ac doar în secvenţele terminale repetate,
care sunt ţinte necesare în procesul de transpoziţie. Astfel, un membru
neautonom al unei familii dublu-element poate fi construit din segmente
terminale adecvate care definesc capetele fragmentelor de mobilizat,
separate de orice secvenţă.
Limita superioară de mărime a fragmentelor care pot fi mobilizate
de transpozoni nu a fost încă determinată, dar se apreciază că mărimea
acestora poate fi de ordinul sutelor de kb. Secvenţa de baze pentru
integrare pare să fie în mod esenţial randomizată, dar relaţia dintre situsul
de origine al elementului şi situsul în care se transpozează nu este în mod
necesar randomizată. Astfel, Ac se deplasează mult mai frecvent în poziţii
apropiate celei de origine, decât în poziţii îndepărtate şi rareori se
transpozează între cromozomi. Ac este în mod obişnuit prezent în genom
într-un număr redus de copii, aşa încât este relativ simplu de urmărit
transpoziţia, atât în termeni genetici cât şi moleculari. In fapt, frecvenţa de
transpoziţie este cu atât mai redusă cu cât numărul de copii ale Ac este
106
GENETICĂ

mai ridicat. In mod contrastant, Mu pare să se deplaseze randomizat în

interiorul genomului, fără a fi limitat la transpoziţii scurte. Fagul Mu este
capabil să se insereze în diverse locusuri în cromozomul bacterian,
provocând o gamă largă de mutaţii diferite. Ulterior s-a descoperit că
acesta este de fapt un transpozon, care poate să existe şi sub forma unui
virus temperat. Capacitatea de replicare a fagului Mu este asociată cu cea
de transpoziţie, ceea ce poate determina o serie remarcabilă de
rearanjamente cromozomiale, cum sunt fuziunea între două molecule
separate şi autoreplicabile independent (repliconi), deleţia unor secvenţe
de nucleotide, inversia unor astfel de secvenţe, etc.

Fig. 5.1. Structura moleculară a elementelor transpozabile Ac şi Ds.

Se afirmă că transpoziţia poate avea sau nu efecte detectabile, însă

inserţia unui element genetic transpozabil într-o secvenţă de codificare
determină cu mare probabilitate inactivarea genei respective. Totodată,
s-a sugerat că excizia imprecisă a elementelor transpozabile poate genera
rearanjamente (deleţii, inversii) ale secvenţelor cromozomale adiacente.

Structura Moleculară a Transpozonilor

107
AUREL POPESCU

Transpozonii diferă în mărime şi omologia de ansamblu, dar au ca

trăsătură comună aceeaşi secvenţă de flancare, formată din 11 pb invers
repetate (Fig 5.1). Două dintre tipurile cele mai frecvente de transpozoni
sunt cele notate Ac şi Ds. Se pare că tipul Ds, care cuprinde subtipurile a,
b şi c cu mărimi cuprinse între 0.4 şi 4 kb, provine prin deleţii ale tipului
Ac cu o mărime de 4.5 kb (Fig. 5.1).
Cei mai simpli transpozoni sunt cei descoperiţi la bacterii şi
cunoscuţi acum sub denumirea de secvenţe de inserţie sau elemente IS.
Similar elementelor transpozabile de la eucariote, aceşti transpozoni mici
posedă secvenţele invers repetate la capetele lor şi codifică propria
transpozază (proteina enzimă necesară pentru producerea exciziei şi
realizarea transpoziţiei); transpozonii bacterieni codifică de asemenea una
sau mai multe proteine implicate în reglarea ratei transpoziţiei. Structura
moleculară a unei secvenţe de inserţie este prezentată în Fig. 5.2
Transpozonii complecşi au dimensiuni mai mari, deoarece pe
lângă genele necesare transpoziţiei conţin şi una sau mai multe gene
mobile transpozabile, cum ar fi gene pentru rezistenţa la antibiotice,
toxine, etc. Ca structură, un transpozon complex include un segment de
ADN mai mare, având la extremităţi câte un transpozon simplu (IS), iar în
partea centrală gena sau genele ce sunt transpozate (Fig. 5.2).
Transpozonii sunt în mod obişnuit desemnaţi prin abrevierea Tn
urmată de un număr (de exemplu Tn5). Când trebuie să se facă referire la
genele purtate de un astfel de element, se foloseşte şi abrevierea pentru
acestea. De exemplu Tn5 (neo-r ble-r str-r) conţine genele pentru
rezistenţa la trei antibiotice diferite: neomicină (kanamicină), bleomicină
şi streptomicină (Fig. 5.2). Aceste gene reprezintă markeri, care fac uşoară
detectarea transpoziţiei unui element complex.

IS50L

IS50R
Neo-r Ble-r Str-r

Fig. 5.2 Structura moleculară a transpozonului Tn5

(după Hartl şi Jones., 1998).

108
GENETICĂ

La Escherichia coli sunt cunoscuţi mai mulţi transpozoni

complecşi, cum sunt Tn3 (Fig. 5.3), Tn5 (Fig. 5.2), Tn10 (Fig. 5.3), etc.
De exemplu, transpozonul Tn3 este constituit dintr-un segment de ADN
de 4.957 pb, care are în partea centrală gena pentru rezistenţa la
ampicilină, iar transpozonul Tn10 are o mărime de 9.300 pb şi posedă
gena pentru rezistenţa la tetraciclină. Există şi transpozoni complecşi mai
mari, cum este transpozonul Tn2571, care are o mărime de 23.000 pb şi
posedă concomitent mai multe gene de rezistenţă (la streptomicină,
cloramfenicol, sulfonamide, etc.).

segment mobil segment

de transfer

Fig. 5.3. Structura moleculară a transpozonilor Tn3, Tn10 şi Tn55.

Retrotranspozonii

Majoritatea elementelor transpozabile generează repetiţii directe

de flancare pe fiecare parte a punctului de inserţie în ADN ţintă. Multe
elemente transpozabile posedă de asemenea repetiţii inversate terminale.
Spre deosebire de elementele din clasa 2, elementele din clasa 1 –
cunoscute sub denumirea de retrotranspozoni – se mişcă prin intermediul
ARN. Cu alte cuvinte, elementele transpozabile din clasa 1 nu codifică
transpozaza; ele produc în schimb transcripte ARN şi se bazează pe revers
transcriptaze pentru a transcrie invers secvenţele de ARN în ADN, care
sunt apoi inserate în situsul ţintă.

Element transpozabil

Repetitie inversata terminala

Repetitie terminala de flancare

109
AUREL POPESCU

Fig. 5.4. Retrotranspozonii prezinta repetitii terminale lungi (LTR)

Există două tipuri majore de elemente transpozabile de clasa 1:

retrotranspozonii LTR, care se caracterizează prin prezenţa repetiţiilor
terminale lungi (LTRs) la ambele capete (Fig. 5.4); elementele
transpozabile non-LTR, cărora le lipsesc repetiţiile terminale.
Cele mai cunoscute elemente transpozabile non-LTR sunt cele din
familiile LINE1 (sau L1) şi Alu. Spre deosebire de elementele LINE1,
care au o lungime de circa 6 kb, elementele Alu au în medie doar cateva
sute de nucleotide, ceea ce le face elemente transpozabile scurte
dispersate, sau SINE. Analizele de genetică moleculară au arătat că Alu au
avut o expansiune impresionantă, fiind prezente în fiecare celulă umană în
circa 1 milion de copii. Elementele LINE1 sunt de asemenea comune la
om; deşi nu sunt prezente în număr aşa de mare ca elementele Alu,
datorită mărimii lor aceste elemente formează 15-17% din genomul uman
(Slotkin şi Martienssen, 2007).
Deşi existenţa lor nu a fost dovedită până în prezent decât la un
număr restrâns de specii, se apreciază că elementele genetice
transpozabile sunt ubiquitare în natură şi că acţionează ca reglatori ai
activităţii genelor. Un singur element transpozabil este capabil să regleze
simultan activitatea unor gene independente, acţionând în momente
diferite ale dezvoltării. Prin inserţie, elementele transpozabile cauzează
duplicarea a 6-8 pb care par să rămână ca o “amprentă genetică” după
excizia acestora. In virtutea mobilităţii lor, elementele transpozabile pot
inactiva gene structurale, altera reglarea genică, reactiva (posibil) gene
silenţioase şi genera duplicaţii şi rearanjamente cromozomale. Deşi
mutaţiile induse de multe elemente transpozabile sunt în fapt instabile
genetic, în egală măsură ele pot produce mutante stabile. Prin urmare,
elementele genetice transpozabile sunt recunoscute în prezent ca o forţă
majoră în modelarea structurii genomului şi totodată sunt considerate ca
fiind responsabile pentru o parte considerabilă a evenimentelor
mutaţionale.

Tipuri de Transpoziţie

De regulă, transpozonii pot migra şi se pot insera în orice locus

din genom, deşi uneori preferă să se insereze în anumite secvenţe de
nucleotide. S-a demonstrat existenţa a trei moduri distincte de realizare

110
GENETICĂ

a transpoziţiei elementelor mobile (transpozabile): 1) transpoziţie simplă;

2) transpoziţie replicativă; 3) retrotranspoziţie.
Prin transpoziţia simplă (Fig. 5.5) are loc migrarea unui element
genetic transpozabil într-un alt locus din genom, determinând astfel
apariţia unui gol (gap) în vechiul loc de inserţie. Inserţia sa în noul locus
are ca rezultat inducerea unor restructurări cromozomiale, inactivarea
unei gene sau a genelor adiacente, mutaţii, etc.

Fig. 5.5. Transpoziţia simplă (nereplicativă)

Transpoziţia replicativă (Fig. 5.6) se realizează prin replicarea

transpozon-ului, urmată de migrarea copiei sale într-un alt locus. Spre
deosebire de transpoziţia simplă, acest tip de transpoziţie înseamnă o
mărire a numărului de copii ale transpozonului respectiv per genom.

Fig. 5.6. Transpoziţia replicativă

Retrotranspoziţia se realizează prin transcripţia transpozon-ului

în ARN, urmată de migraţia în noul locus, unde cu ajutorul enzimei
111
AUREL POPESCU

revers-transcriptaza se produce transcripţia inversă în ADN. Sub această

formă, retrotranspozonii sunt inseraţi în noul locus printr-un proces de
recombinare. Un exemplu de retrotranspozon este Ty de la specia de
drojdie Saccharomyces cerevisiae, care se pare că este înrudit cu
retrovirusurile care au genom ARN, cum este cazul virusului imuno-
deficienţei umane (HIV).
De regulă, mobilitatea transpozonilor este determinată de condiţii
de stres (de exemplu iradierea cu radiaţii ionizante sau neionizante, şocuri
de temperatură, acţiunea unor agenţi chimici mutageni, cultura in vitro a
celulelor, ţesuturilor sau organelor), iar inserarea lor în genom se
realizează probabilistic. Există însă şi cazuri când transpoziţia se produce
programat. Un exemplu de transpoziţie programată este cel cunoscut sub
denumirea de modelul casetei, prin care se realizează schimbarea sexului
la drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae). La această specie, celulele
haploide prezintă două tipuri sexuale (a şi ) care în momentul fuzionării
dau naştere unor celule diploide. La unele tulpini de drojdii tipul sexual
este stabil, însă la altele acesta se schimbă. Schimbarea sexului este
explicată prin modelul casetei după cum urmează: pe cromozomul 3 al
drojdiei există un locus de împerechere MAT în care gena ce determină
sexul este activă; la o distanţă de 200 kb de locusul MAT (spre dreapta) se
află locusul HMR cu gena a şi la aceeaşi distanţă (spre stânga) se află
locusul HML cu gena . Când una dintre aceste gene (considerate a fi
silenţioase) donează o casetă care migrează şi se plasează în locusul de
împerechere, ea înlocuieşte gena existentă. Ca urmare, gena a înlocuieşte
gena  în proporţie de 90% şi invers, schimbându-se astfel rapid sexul
tulpinii de drojdie. Cele 10% care nu se schimbă sunt reprezentate de 5%
gene ce nu sunt înlocuite şi 5% gene înlocuite cu altele de acelaşi sex.
Migrarea copiilor genelor silenţioase şi inserarea lor în locusul de
împerechere se realizează prin intermediul transpozonilor.
Intrucât elementele genetice transpozabile pot fi integrate în
noul locus în cadrul genomului prin alte mecanisme decât omologia
secvenţelor de nucleotide, ele pot determina recombinarea genetică
nelegitimă, pot cauza mutaţii, modificări în reglajul genetic al unor gene,
activarea sau inactivarea unor gene şi a celor adiacente locusului de
integrare, restructurări cromozomiale (deleţii, duplicaţii, inversii,
translocaţii).
Retrovirusurile care infectează celulele eucariote sunt înrudite la
origine cu retrotranspozonii. Aceste virusuri au dobândit capacitatea de a
se insera în genomul celular sub formă de provirusuri, iar sub formă
liberă, adică de virioni sau particule virale, pot circula de la o gazdă la
112
GENETICĂ

alta, spre deosebire de retrotranspozoni care pot circula numai în cadrul

genomului celular. Retrovirusurile şi retrotranspozonii se aseamănă în
mod deosebit prin faptul că mobilitatea lor se realizează prin intermediul
ARN. Recent s-a demonstrat că între retrovirusuri, provirusuri şi
elementele genetice transpozabile există similarităţi structurale
considerabile. S-a observat că după transpoziţie transpozonii sunt legaţi
de o secvenţă repetitivă inversată de până la 1.500 pb. Secvenţa repetitivă
directă ia forma unei duplicaţii de 4 până la 12 pb la locusul de inserţie în
genom. Studiul locusurilor de inserţie a unor provirusuri şi retrovirusuri a
dus la constatarea că inserţia în genomul celular se realizează în regiuni
unde există o secvenţă repetitivă de 5 pb, alături de o secvenţă inversată
formată din 3 pb, secvenţele respective fiind însă diferite pentru diferitele
virusuri.
Rezultatele studiilor de genetică moleculară au dus la ipoteza
provenienţei retrovirusurilor din elemente genetice transpozabile. Se
consideră că în cursul procesului evolutiv, prin captarea de către
transpozoni a unor gene pentru sinteza unor proteine (evident, proteine
pentru construcţia capsidei), ele au dobândit capacitatea de a circula nu
numai în cadrul genomului, ci şi extracelular, devenind retrovirusuri. Mai
mult, s-a constatat că transpozonii pot fi transportaţi de către virusuri
peste barierele de specie, virusurile fiind de obicei capabile să infecteze
mai multe specii. Transpozonii pot deci circula orizontal de la o specie la
alta prin intermediul virusurilor, devenind un factor important pentru
procesul evolutiv, ca urmare a modificărilor importante pe care le pot
determina în materialul genetic al diverselor specii. Influenţa elementelor
genetice transpozabile în modelarea genomului se realizează prin sporirea
variabilităţii genetice şi prin frecvenţa mai ridicată cu care organismele
pot suferi mutaţii.
Se poate concluziona că în celule pot exista mici secvenţe de
ADN care au ajuns la o anumită autonomie faţă de genomul celular.
Aceste secvenţe, devenite elemente genetice transpozabile, au o replicaţie
diferită de a ansamblului genomului, şi mediază recombinarea genetică
nereciprocă, determinând asamblarea unor segmente de ADN disparate
neomoloage. Studiul elementelor genetice transpozabile arată aşadar că
organizarea ADN în genom este mai fluidă şi mai dinamică decât s-a
crezut pe baza informaţiilor oferite de genetica clasică, fapt care are mare
importanţă pentru procesul de restructurare a genomului, pentru
intensificarea variabilităţii în condiţii de stres şi pentru adaptarea la
condiţii noi de mediu.

113
AUREL POPESCU

Transpozonii în Analiza Genetică

Transpozonii pot fi folosiţi într-o varietate de moduri pentru

analiza genetică. Trei trăsături îi fac foarte utili pentru acest scop:
1. Transpozonii pot să se insereze într-un număr extrem de mare
de situsuri ţintă, a căror distribuţie în genom este în esenţă
randomizată (întâmplătoare).
2. Mulţi transpozoni codifică propria transpozază necesară
exciziei.
3. Transpozonii conţin una sau mai multe gene pentru rezistenţa
la antibiotice care servesc ca markeri genetici pentru selecţie.

Analiza genetică bazată pe folosirea transpozonilor este

importantă în mod deosebit la speciile de bacterii patogene, la care aceştia
oferă posibilitatea identificării şi manipulării factorilor implicaţi în
patogeneză. De regulă, transpozonii sunt introduşi în bacteria patogenică
prin intermediul unui bacteriofag mutant incapabil de replicare în gazda
patogenică, dar numeroase alte metode pot fi folosite în acest scop.
De exemplu, după introducerea transpozonului Tn (neo-r) şi selecţia pe
mediul conţinând antibioticul neomicină, singurele celule bacteriene care
supravieţuiesc sunt cele care au transpozonul inserat în cromozomul
bacterian, deoarece fagul ADN în care a fost introdus este incapabil de
replicare. Apoi sunt folosite oricare dintre metodele care permit selecţia
celulelor în care o anumită genă patogenică a devenit nefuncţională
(inactivată) ca rezultat al inserţiei transpozonului în gena respectivă. Acest
tip de metodă de selecţie este cunoscută sub denumirea de etichetare cu
transpozon (“transposon tagging”).
Odată ce gena patogenică a fost etichetată prin inserţia
transpozonului, aceasta poate fi folosită în cartarea genetică, deoarece
prezenţa genei etichetate va avea ca rezultat rezistenţa la antibiotic
(neomicină în acest caz), ceea ce permite identificarea şi selecţia ei.
Ulterior, ADN de la tulpina patogenică este purificat, tăiat cu enzime de
restricţie în fragmente de mărimi adecvate, care sunt inserate în plasmide
de dimensiuni mici, capabile de replicare în E. coli. Rezultatul este o
colecţie heterogenă de plasmide, majoritatea conţinând alte fragmente de
ADN decît cel de interes. Totuşi, plasmidele conţinând fragmentul de
interes conţin de asemenea şi transpozonul etichetă, şi prin urmare sunt
capabile să confere celulelor gazdă rezistenţa la antibiotic. Colecţia
heterogenă de plasmide este introdusă în celule de Escherichia coli prin
transformare, şi acestea sunt cultivate pe mediu solid conţinând antibiotic.
114
GENETICĂ

Singurele celule care supravieţuiesc sunt cele conţinând plasmida dorită,

adică aceea care conţine transpozonul, împreună cu secvenţele de ADN
din gena de interes. Clonarea acestei gene în E. coli facilitează
considerabil studiile ulterioare la nivel molecular.

6. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA GENOMULUI

EXTRANUCLEAR

Existenţa genelor citoplasmatice a fost sugerată încă din anul 1909

de către biologul german Carl Correns, ca suport genetic pentru
explicarea transmiterii non-mendeliene a unor caractere ereditare. Ulterior
s-a constatat că la numeroase specii de plante şi animale anumite
caractere se transmit ereditar exclusiv pe linie maternă, iar confirmarea
existenţei genelor extranucleare a fost realizată prin demonstrarea
prezenţei în unele dintre principalele organite celulare, respectiv în
mitocondrii (Fig. 6.1) şi cloroplaste, a ADN şi totodată a întregului aparat
de sinteză proteică. Aceste organite, responsabile de producerea şi
stocarea energiei în celulă, conţin nu numai propriul ADN, dar şi ARN,
enzime şi ribozomi, deci întregul echipament necesar transcripţiei şi
translaţiei informaţiei genetice.
Primele informaţii asupra existenţei ADN în organitele celulare au
fost furnizate în anul 1951 pe baza observaţiilor care au relevat apariţia
coloraţiei Feulgen, specifică pentru ADN, în unele regiuni ale
cloroplastelor de la muşchiul Selaginella. Studiile de microscopie optică
şi electronică, precum şi tratamentele enzimatice şi hidrolitice, au
demonstrat clar existenţa ADN în mitocondrii şi cloroplaste. Aşadar, la
eucariote, în afară de genomul nuclear, există cel puţin două genoame
extranucleare, respectiv unul cloroplastic, specific plantelor verzi
fotosintetizatoare, şi altul mitocondrial, comun plantelor şi animalelor.
La baza eredităţii extranucleare stă dublul helix de ADN care codifică
macromolecule ce condiţionează creşterea şi specificitatea organitelor
celulei eucariote implicate în fotosinteză şi respiraţie.
Genomul mitocondrial şi cel cloroplastic (nu însă şi organitele
corespunzătoare) sunt comparabile cu plasmidele bacteriene. In acest
context trebuie precizat faptul că plasmidele bacteriene sunt molecule
circulare de ADN (implicate în rezistenţa la antibiotice, parasexualitatea
bacteriilor sau proprietatea lor colicinogenică), mult mai mici decât
cromozomul bacterian (aproximativ 1/100), prezente în număr diferit în
celula bacteriană şi având replicare autonomă.

115
AUREL POPESCU

Analiza chimică a ADN cloroplastic (ADNcp) şi a ADN

mitocondrial (ADNmt) a demonstrat că aceşti acizi nucleici diferă într-o
măsură importantă de ADN nuclear (ADNn) în ceea ce priveşte
compoziţia de baze. Cercetările realizate la o mare varietate de organisme
au arătat că moleculele de ADNcp şi ADNmt sunt întotdeauna dublu
catenare, dar spre deosebire de ADNn de la eucariote nu formează
complexe nucleo-proteice cu histonele sau cu alte proteine bazice.
Demonstrarea existenţei ADN în mitocondrii şi cloroplaste a jucat
rolul central în acceptarea existenţei genelor extranucleare şi totodată a
dus la ipoteza că în celula eucariotă interacţionează sisteme genetice
multiple, respectiv cel puţin două la animale (nucleu şi mitocondrii) şi cel
puţin trei la plante (nucleu, mitocondrii şi cloroplaste).

Mitocondrii

ADN mitocondrial

Fig. 6.1. ADN mitocondrial

Genele citoplasmatice (extranucleare) nu prezintă lincaj cu genele

nucleare. Fenomenele de ereditate extranucleară sunt foarte complexe şi,
în consecinţă, au un comportament non-mendelian. Caracterele codificate
de gene extranucleare, manifestă o transmitere preferenţială, de regulă pe
cale citoplasmatică sau maternă. Prin urmare, non-identitatea hibrizilor
reciproci reprezintă un criteriu cert al eredităţii extranucleare.
In prezent se cunoaşte că ereditatea citoplasmatică stă la baza
rezistenţei la antibiotice a bacteriilor, a androsterilităţii la plantele de
cultură (determinată de alterări în ADN mitocondrial, şi nu cloroplastic
cum s-a crezut mult timp), a rezistenţei la paraziţi vegetali, a senescenţei
116
GENETICĂ

la unele organisme vegetale (de exemplu, Podospora), animale şi om,

precum şi a unor maladii umane cum este acefalia.
Trebuie precizat că nu întotdeauna aspectele de ereditate
citoplasmatică au la bază activitatea genelor extranucleare. Un exemplu în
acest sens îl constituie caracterul “killer” la parameci, care are ca substrat
material prezenţa în citoplasma acestora a unor particule “kappa”, în fapt
prezenţa unor bacterii endosimbiotice (Caedobacter taeniospiralis).

Caracteristicile Materialului Genetic din Mitocondrii şi

Cloroplaste

Mitocondriile şi cloroplastele nu pot apărea de novo, ci numai din

organite preexistente. Ele conţin sisteme genetice relativ independente,
în sensul că unele proteine necesare pentru realizarea propriei arhitecturi
sunt importate din citosol, fiind produse ale translaţiei unor gene nucleare.
Se consideră că în organitele celulare există trei tipuri de molecule
de ADN: molecule lineare, molecule circulare deschise şi molecule
circulare răsucite. ADN-ul mitocondrial de la vertebrate a fost primul
ADN extranuclear caracterizat satisfăcător, acesta fiind o moleculă relativ
mică (4.5-6.0 m), în comparaţie cu ADNmt de la fungi şi plantele
superioare (20-30 m) şi cu ADNcp (40-60 m). Molecule circulare
deschise sunt considerate cele la care există o ruptură pe una dintre
catenele moleculei dublu catenare, dar nu şi pe catena complementară. In
cazul denaturării ADN extranuclear, din molecula circulară deschisă
se obţin două molecule unicatenare (una închisă şi una deschisă), pe
când molecula circulară superrăsucită renaturează rapid în forma ei
naturală. ADNmt linear a fost identificat numai la unele procariote ciliate
(de exemplu, Paramecium, Tetrahymena) şi molecula sa are o lungime de
14-15 m.
De regulă, genomurile mitocondriilor şi cloroplastelor sunt
formate din molecule circulare de ADN (Fig. 6.1) de dimensiuni variabile
(Tabel 6.1), au structură similară genomului bacterian şi sunt prezente în
respectivele organite în mai multe copii.

Tabel 6.1 Mărimea genomului mitocondrial şi/sau cloroplastic la unele

grupe de organisme.
Grupa de organisme Mărimea genomului
ADN mitocondrial ADN cloroplastic
Saccharomyces 78.000 pb

117
AUREL POPESCU

cerevisiae
Alge verzi 160.000 pb 180.000 pb
(genom linear)
Plante superioare 150.000 - 2.500.000 pb 120.000 - 200.000 pb
Mamifere cca 16.500 pb
In comparaţie cu ADNcp care este relativ uniform ca greutate
moleculară, moleculele de ADNmt variază mult sub raportul greutăţii în
funcţie de sursa de la care provin. Numărul de molecule de ADNmt per
organit este de 2-50, în timp ce în cazul ADNcp numărul de molecule este
mult mai mare (de exemplu 20-40 la porumb, 80 la Chlamydomonas).

Replicarea moleculelor de ADN din mitocondrii şi cloroplaste

Mitocondriile şi cloroplastele sunt capabile să-şi replice propriul

ADN, autonom, independent de nucleu. Se cunoaşte că ADN-polimeraza
mitocondrială şi cloroplastică este diferită de cea din nucleu. O dovadă
incontestabilă a replicării independente de nucleu a ADN din organitele
celulare a fost furnizată de experimentele de marcare a ADN cu azot
radioactiv (15N) efectuate de Meselson şi Stahl. S-a constatat că replicarea
ADNmt şi ADNcp se realizează semi-conservativ şi că există câteva
modele de replicare, care de altfel sunt asemănătoare cu cele descrise
pentru replicarea ADN nuclear.
Modelul de replicare a ADNmt linear de la Tetrahymena este
similar cu cel identificat la bacteriofagul T7, care este considerat a fi cel
mai simplu model de replicare cunoscut în natură. Cromozomul acestui
virus este o moleculă de ADN dublu catenar, în care replicarea ADN este
bidirecţională şi începe dintr-un punct de origine situat la o distanţă de
17% de unul din capetele duplexului. Catenele duplexului parental se
separă începând cu punctul de origine (ori C) şi formează o buclă sub
formă de ochi. Pe măsură ce replicarea continuă, buclele se măresc până
ce formează două noi duplexuri. La Paramecium, care are de asemenea
ADNmt linear, replicarea este unidirecţională şi începe dintr-un punct de
origine de la capăt, formându-se o configuraţie în formă de arcan şi apoi
de dimer linear.
Au mai fost descrise alte două modele de replicare a ADN-ului din
organite: modelul lui Cairns şi modelul inelului rotativ. Modelul lui
Cairns seamănă cu cel descris la bacteriofagul T7 sau la Tetrahymena, cu
deosebirea că cele două capete ale moleculei de ADN care se replică
rămân legate covalent în timpul procesului de replicare. Aceasta crează
probleme, deoarece avansarea procesului de dezrăsucire din punctele de
118
GENETICĂ

replicare determină formarea unei bucle care este transmisă mereu spre
porţiunea nereplicată a moleculei, făcând ca aceasta să devină
superrăsucită. Se pare că problema blocării înaintării replicaţiei ca urmare
a superrăsucirii este rezolvată cu ajutorul unei proteine (enzime) care
produce tăieri pe o catenă a duplexului, permiţând lanţurilor parentale să
se rotească liber unul în jurul celuilalt. Replicaţia este ulterior continuată,
după rotaţie, prin legarea rupturilor de către aceeaşi proteină.
ADNmt de la animale se pare că se replică conform unui model
Cairns modificat, caracterizat prin formarea unei bucle de deplasare
(bucla D-ADN). Acest model de replicare elaborat pe baza studiului
electronomicroscopic al ADNmt implică într-o primă etapă îndepărtarea
la un anumit situs a uneia dintre catenele complementare ale ADNmt (de
regulă catena uşoară - L) care nu este activă ca matriţă şi care apare ca o
buclă (displacement loop). Prin mărirea acestei bucle, denumită bucla D,
are loc conversia ADNmt în D-ADNmt făcând posibilă replicarea catenei
complementare (catena grea - H). Replicarea catenei uşoare, respectiv a
buclei D are loc mai târziu, dar în aceeeaşi direcţie (replicare
unidirecţională). Se separă două molecule fiice  şi , una circulară şi
dublu-catenară şi alta circulară parţial monocatenară, care în urma
activităţii ulterioare a ADN-polimerazei şi ADN-ligazei formează două
molecule fiice circulare, covalent închise. Această replicare asimetrică a
ADNmt a fost descrisă pentru prima dată la metazoare şi durează circa
120 minute. Bucla D a fost însă descrisă şi în cazul replicării ADNcp de la
mazăre.
La mazăre şi porumb, replicarea ADNcp implică atât modelul
Cairns modificat cât şi modelul inelului rotativ. Nu se cunoaşte însă dacă
acest model complex de replicare este general în lumea plantelor.
In sfârşit în legătură cu perioada din ciclul celular în care se
desfăşoară replicarea ADN-ului din organitele celulare, se pare că
replicarea ADNcp are un maxim la începutul perioadei de lumină şi un al
doilea la sfârşitul acesteia, când are loc replicarea ADNn. Se consideră că
replicarea ADNmt este probabil concomitentă cu aceea a ADNn, având
loc discontinuu la o mică diferenţă în timp de replicarea ADNn, sau
continuu în tot cursul ciclului celular.

Genele Cloroplastice

Biogeneza cloroplastelor se află sub un dublu control genetic: al

genomului nuclear şi al genomului cloroplastic. Cloroplastele au un
sistem propriu de sinteză proteinică, în care participă ribozomi
119
AUREL POPESCU

cloroplastici care reprezintă 20-50% din populaţia de ribozomi ai

celulelor fotosintetice, şi conţin un număr mare de diferite tipuri de
proteine. Unele dintre aceste proteine (ex. enzimele din ciclul Calvin) sunt
prezente în stroma organitului sub formă solubilă sau semisolubilă, iar
altele, precum componentele fotosistemelor I şi II, sunt asociate
complexelor hidrofobice ale sistemelor membranare. Proteina numită
“fracţiunea I” (care reprezintă enzima ribulozo-1,5-difosfat carboxilaza),
ce intervine în prima etapă a fixării (reducerii) dioxidului de carbon fiind
deci esenţială în fotosinteză, constituie cea mai mare parte (cca 40%) din
proteinele cloroplastice. Această proteină majoră solubilă a cloroplastului
este compusă din două subunităţi: subunitatea mare (5.5 x 10 4 daltoni) şi
subunitatea mică (1.4 x 104 daltoni). Analiza genetică a arătat că
subunitatea mică este codificată de gene nucleare, pe când subunitatea
mare este controlată extranuclear, de gene localizate probabil în
cloroplast. Izolarea subunităţii mari a ARNm pentru această proteină şi
hibridizarewa ei cu un ADNcp a arătat că are loc hibridarea moleculară a
fragmentului ARNm cu segmentul ADNcp. S-a demonstrat aşadar că
subunitatea mare a acestei enzime este codificată de către o genă
cloroplastică şi este sintetizată pe ribozomii cloroplastici. Subunitatea sa
mică este codificată de o genă nucleară, fiind sintetizată pe ribozomi
citoplasmatici şi apoi transportată prin membrana cloroplastului în
organit. In urma asocierii subunităţii mari cu cea mică este asamblată
enzima funcţională, aceasta fiind deci un produs al cooperării genelor
nucleare şi respectiv genelor cloroplastice.
ADN cloroplastic are o mărime de 85-190 kb sau chiar mai mult,
dar la majoritatea plantelor superioare studiate până în prezent, acesta are
aproximativ 150 kb. Mărimea moleculelor de ADNcp permite aplicarea
relativ uşoară a tehnicii ADN recombinant, oferind posibilitatea creării
bibliotecilor de fragmente de restricţie, a clonării lor, a identificării
genelor şi alcătuirii hărţilor de restricţie. Determinarea ordinii consecutive
a fragmentelor de restricţie în molecula intactă de ADNcp reprezintă baza
pentru cunoaşterea aşa numitei arhitecturi moleculare a cromozomilor
organitelor celulare.
ADNcp are o compoziţie specifică de nucleotide, diferită de
aceea a ADNn, în primul rând datorită faptului că ADNcp este bogat
în AT, spre deosebire de ADNn care este bogat în GC. De asemenea, spre
deosebire de ADNn, ADNcp nu conţine 5-metil citozină.
ADNcp de la majoritatea speciilor studiate conţine o secvenţă
repetitivă inversată de 20-28 kb, separată în molecula de ADNcp circulară
prin regiuni de ADN monocatenar. Există totuşi şi plante care fac excepţie
120
GENETICĂ

de la acest mod de organizare a moleculei de ADNcp, printre acestea fiind

Vicia faba şi Pisum sativum, la care nu sunt prezente secvenţele repetitive.
S-a constatat că între specii neînrudite există un anumit grad de
omologie între ADNcp, aşa cum s-a demonstrat prin experienţele de
hibridare moleculară. De regulă, cel puţin 30% din secvenţele de ADNcp
sunt omologe, ele alternând cu secvenţe neomologe. Această alternanţă
corespunde probabil celei a regiunilor care codifică sau nu proteine.
Studiile moleculare au indicat existenţa unui conservatorism marcant în
păstrarea poziţiilor diferitelor secvenţe în ADNcp, fapt care conferă o
mare stabilitate genomului cloroplastic.
Potenţialul de codificare al genomului cloroplastic este mai mare
decât al celui mitocondrial, fiind suficient pentru câteva sute de
polipeptide cu greutatea moleculară de aproximativ 20.000 daltoni.
La Euglena, din capacitatea de codificare a genomului cloroplastic,
suficientă pentru sinteza a 150 polipeptide cu greutatea moleculară de
circa 50.000 daltoni, doar 10% reprezintă gene structurale, restul fiind
implicată în reglare.
Sistemul de sinteză proteinică cloroplastică este cel mai bine
studiat la Chlamydomonas reinhardtii. In cadrul acestui sistem intră
ribozomi cloroplastici care, similar celor bacterieni, prezintă sensibilitate
la rifampicină, spectinomicină, streptomicină, cloramfenicol şi alţi
inhibitori ai transcrierii şi traducerii (translaţiei). ARN-polimeraza
cloroplastică, spre deosebire de cea nucleară, este sensibilă la rifampicină.
Ribozomii cloroplastici se deosebesc de cei citoplasmatici, având o
constantă de sedimentare mai mică (60-68S), apropiată de cea a
procariotelor. Ei sunt asamblaţi în interiorul cloroplastelor, dar
componenta lor proteică este sintetizată pe ribozomii citoplasmatici. Se
apreciază că concentraţia de ribozomi cloroplastici şi intensitatea
proceselor de translaţie ce se desfăşoară pe aceştia condiţionează
capacitatea fotosintetizatoare a celulei.
La plantele superioare, genomul cloroplastic conţine aproximativ
120 de gene şi include 4 gene pentru ARNr, 20 de gene pentru proteine
ribozomale cloroplastice, gene ce codifică subunităţi ale polimerazei
cloroplastice, gene ce codifică proteine ale fitosistemelor I şi II, gene ale
subunităţilor ATP-sintetazei, 30 de gene pentru ARNt şi circa 40 de gene
ce codifică proteine cu funcţii necunoscute.
Pentru 8 gene cloroplastice, funcţiile fotosintetice pot fi afectate în
cazul producerii de mutaţii, cel mai adesea prin incapacitatea de a
sintetiza unele polipeptide ale membranelor tilacoide. Este de asemenea
cunoscut faptul că mutaţia uneia dintre genele cloroplastice duce la
121
AUREL POPESCU

blocarea formării ribozomilor cloroplastici, cu afectarea sintezei

proteinice cloroplastice şi absenţa activităţii fotosintetice.

Genele pentru ARN ribozomal

Genele responsabile cu sinteza ARN ribozomal (ARNr) din

cloroplaste sunt aranjate, ca şi cele de la Escherichia coli şi alga albastră-
verde Euglena viridis, în următoarea ordine: ADNr 16S - ADN de spaţiere
- ADNr 23S - ADN de spaţiere - ADNr 5S. La plantele superioare s-a mai
găsit un ARNr de 4.5S asociat cu subunitatea ribozomală 50S.
In genomul cloroplastic al plantelor superioare, genele ADNr sunt
prezente într-o singură copie. Mărimea genelor cloroplastice pentru ADNr
16S a fost estimată la 1.491 pb, iar cea a genelor ADNr 23S la 1.804 pb.
O comparaţie a ADNcp cu ADNr 23S de la E. coli, a relevat o omologie
de 67% în cazul tutunului şi de 71% în cazul porumbului. S-a constatat de
asemenea că în ADNr 23S de la porumb există 3 secvenţe de inserţie
(25 pb, 65 pb şi respectiv 78 pb) similare structural cu elementele de
inserţie din genomul bacterian. ADN 23S de la Chlamydomonas
reinhardtii este singura genă cloroplastică identificată până în prezent,
care conţine un intron format din 870 perechi de baze.

Genele pentru ARN de transfer

Pe baza rezultatelor experienţelor de hibridare moleculară totală

între ARNt cloroplastic şi ADNcp s-a dedus că în genomul cloroplastic
există 25-45 cistroni de ARNt. Se presupune că toate tipurile de ARNt
(32) implicate în sinteza proteică cloroplastică sunt codificate de către
genomul cloroplastic. Genele cloroplastice pentru ARNt se deosebesc de
cele ARNt de la E. coli prin lipsa codonului CCA 3’ terminal, acest aspect
indicând o asemănare mai mare a genelor ARNt cloroplastic cu cele de la
organismele eucariote.
Studiile moleculare au reflectat existenţa la cel puţin două dintre
speciile de plante superioare studiate (porumb şi tutun) a intronilor în
genele pentru ARNt. S-a constatat totodată că între intronii conţinuţi de
genele ARNt din genomul cloroplastelor de la porumb (2) şi cei de la
tutun (2) gradul de omologie a succesiunii de baze este foarte mare,
respectiv 95%.

Genele care codifică sinteza proteinelor

122
GENETICĂ

Cu ajutorul tehnicilor de clonare a ADN au fost identificate toate

genele din ADNcp responsabile cu sinteza proteinelor cloroplastice.
Prin sinteza de proteine în cloroplaste izolate experimental, s-a
demonstrat că în genomul cloroplastic există gene pentru codificarea a
5 proteine: subunitatea mare a carboxilazei RuBP (rbeL), polipeptida de
32.000 daltoni asociată cu membrana tilacoidală şi 3 din cele 5 subunităţi
ale ATP-azei.

Genele Mitocondriale

Studiile asupra ADNmt la eucariote au arătat că acesta are aceeaşi

funcţie în toate celulele, care este limitată, dar esenţială pentru biogeneza
mitocondriilor.
ADNmt conţine gene pentru ARN de transfer (ARNt) şi ARN
ribozomal (ARNr), care folosesc la translaţia unui număr mic de molecule
de ARN mesager (10-15), implicate în sinteza unui număr similar de
polipeptide ce formează complexul enzimatic al membranei mitocondriale
interne (aproximativ 10% din totalul proteinelor mitocondriale).
Majoritatea proteinelor mitocondriale, inclusiv cele responsabile pentru
replicarea, transcripţia şi translaţia informaţiei conţinute în ADNmt, sunt
codificate de ADN nuclear, sintetizate pe ribozomii citoplasmatici şi
importate în mitocondrii.
Prin aplicarea tehnicilor de biologie moleculară implicând
clonarea, hibridarea şi secvenţarea ADN, au fost obţinute rezultate
remarcabile, cum este acela al determinării complete a secvenţei de
16.549 de perechi de baze în genomul mitocondrial uman. Completarea
acestor tehnici cu analiza genetică a recombinării şi mutaţiei a permis
identificarea şi cartarea majorităţii genelor mitocondriale la drojdii
(Saccharomyces cerevisiae). Din rezultatele acestor studii s-a desprins
concluzia că în timp ce proteinele funcţionale produse de genele
mitocondriale sunt bine conservate, structura, organizarea, codificarea şi
modalităţile de exprimare a genelor mitocondriale sunt diferite la
diversele specii de eucariote.

Genele mitocondriale la mamifere

ADNmt de la mamifere codifică 2 ARN-uri ribozomale, 22 ARN-

uri de transfer şi 13 proteine. Regiunile care codifică sunt plasate alăturat
sau sunt separate prin numai câteva nucleotide. Secvenţele de spaţiere
123
AUREL POPESCU

(intronii) sunt absente, iar la capătul fiecărei secvenţe ce codifică ARNr

sau ARNm există o genă pentru ARNt care are şi rol de semnal de
recunoaştere pentru enzime.
Genele mitocondriale la drojdii

ADNmt de la drojdii (aproximativ 75-78 kb) conţine regiuni

bogate în perechi de baze A-T (peste 50% din genom) şi este sărac în
perechi de baze G-C (18%).
Genomul mitocondrial include 2 gene pentru ARNr, 25 gene
pentru ARNt şi codifică acelaşi număr de proteine ca şi la mamifere, cu
deosebirea că ordinea genelor şi a secvenţelor de spaţiere este diferită. S-a
constatat că între genele care codifică proteinele membranei
mitocondriale interne de la drojdii şi om există o omologie de aproape
50%, deşi structura lor poate fi foarte diferită.
Analiza genetică a arătat că doar două dintre genele mitocondriale,
respectiv cea care determină sinteza proteinelor apocitocromului b şi
citocrom-oxidazei, şi gena pentru subunitatea mare a ARNr (21S), conţin
introni. De exemplu, gena pentru apocitocromul b conţine 5 introni care
separă 6 exoni, gena respectivă având de 6 ori lungimea necesară pentru
codificarea proteinei structurale.

Genele mitocondriale la plantele superioare

Mărimea genomului mitocondrial de la plantele superioare este

comparabilă cu aceea de la drojdii. ADNmt de la plante are însă un
conţinut relativ mai ridicat de perechi de baze G-C (47%) decât cel de la
drojdii, nu are regiuni foarte bogate în A-T şi nici secvenţe de spaţiere
(introni). In consecinţă, potenţialul informaţional al ADNmt la plante este
considerat a fi mult mai mare decât la animale. Dacă se estimează că
ADNmt al plantelor superioare măsoară minimum 25 m pentru o masă
moleculară de 70 milioane de daltoni, se poate considera că acest ADN
trebuie să dirijeze sinteza a mai mult de 100 polipeptide diferite cu o masă
moleculară medie de 30.000 de daltoni.
Primele gene mitocondriale identificate la plantele superioare au
fost genele structurale din ADNmt de la Triticum aestivum, responsabile
cu sinteza ARNr 26S, 18S şi 5S. La fel ca şi la fungi, dar deosebit de
animale, genele ARNr 26S şi 18S sunt situate la distanţă în genomul
mitocondrial de la T. aestivum. In schimb, genele ARNr 5S şi 18S sunt
legate fizic unele de altele şi despărţite de genele ARNr 26S. Acest mod
de aranjare a genelor ARNr întâlnit la T. aestivum şi Secale cereale este
124
GENETICĂ

deosebit de cel de la procariote, de la cloroplaste, sau de cel nuclear. Ca şi

la procariote şi cloroplaste, din genomul mitocondriilor lipsesc genele
pentru sinteza moleculelor de ARNr 5.8S, caracteristice genomului
mitocondrial al eucariotelor.
O constatare interesantă este aceea că genele mitocondriale de la
plante care codifică o subunitate a citocrom c oxidazei nu conţin codonul
UGA (prezent la drojdii şi om), acesta fiind substituit de codonul CGG.

Genele Mitocondriale şi Androsterilitatea Citoplasmatică

Dependenţa androsterilităţii la plantele superioare de activitatea

unor factori ereditari citoplasmatici a fost presupusă încă din anul 1950
de către M. Rhoades. Ulterior, J. Rogers şi J. Edwardson (1952) au
descoperit că fenomenul de androsterilitate la porumb se produce prin
avortarea polenului ca urmare a alterării structurii mitocondriilor.
La plantele superioare androsterilitatea citoplasmatică este foarte
importantă pentru selecţia plantelor mai productive, mai precoce şi mai
rezistente la boli. De exemplu la porumb, aşa cum se cunoaşte, fecundarea
este alogamă. In acest context, folosirea sistemului genetic de
androsterilitate oferă posibilitatea reducerii considerabile a costului
programelor de selecţie, precum şi a cheltuielilor pentru producerea de
sămânţă hibridă, deoarece permite obţinerea de linii consangvinizate
(homozigote), de mare utilitate în crearea de hibrizi performanţi, prin
autofecundare, în condiţiile evitării operaţiei foarte costisitoare de
suprimare a inflorescenţelor mascule (panicule).
Există mai multe sisteme genetice de androsterilitate, dar cel mai
avantajos este androsterilitatea citoplasmatică produsă de gene
mitocondriale în interacţiune cu genele nucleare. Prin folosirea acestui
sistem nu este afectată fertilitatea organului de reproducere femel, iar
fertilitatea polenului hibrizilor F1 este restaurată de genele nucleare prin
supresia genelor mitocondriale pentru androsterilitate.
La porumb există trei tipuri de androsterilitate citoplasmatică,
desemnate T, C şi S, pe baza genelor nucleare specifice (genele Rf)
restauratoare a fertilităţii polenului. Pentru ca planta să fie androsterilă
trebuie să intervină două gene nucleare recesive (rf1 şi rf2), astfel încât
citoplasma să imprime fenotipul steril (St); orice altă combinaţie are ca
efect fertilitatea plantelor. Din încrucişarea unei plante femele de tip St
(cu genotipul rf1/rf1; rf2/rf2) cu o plantă masculă fertilă restauratoare de
fertilitate (cu genotipul Rf1/Rf1; Rf2/Rf2), rezultă hibrizi fertili (Rf1/rf1;
Rf2/rf2) deoarece genele Rf1 şi Rf2 sunt dominante şi se exprimă fenotipic.
125
AUREL POPESCU

In prezent se cunosc foarte bine sistemele de androsterilitate la

peste 150 de specii de plante cultivate.

7. TRADUCEREA INFORMAŢIEI GENETICE ŞI

SINTEZA PROTEICĂ

La scurt timp după descoperirea structurii macromoleculei de

ADN de către James Watson şi Francis Crick (1953), a apărut ideea
existenţei unui cod genetic. Intrucât s-a presupus că secvenţa
nucleotidelor de-a lungul macromoleculei de ADN trebuie să conţină sub
o formă codificată informaţia genetică a organismelor, s-a pus problema
legăturii dintre secvenţa celor 4 tipuri de nucleotide, ce conţin diferite
baze azotate purinice şi pirimidinice (adenina, guanina, citozina şi timina)
şi secvenţa aminoacizilor din catenele polipeptidice.
Ciberneticianul George Gamow (1954) a fost primul care a emis
ipoteza că în macromolecula acizilor nucleici se găseşte codificată
biochimic informaţia genetică necesară sintezei moleculelor de proteine.
Ipoteza sa a avut la bază un studiu teoretic, ţinând seama de existenţa în
macromolecula de ADN a celor 4 tipuri de nucleotide care se pot succeda
într-o infinitate de moduri, şi de faptul că în molecula proteică sunt 20 de
tipuri de aminoacizi care, de asemenea, se pot succeda într-o infinitate de
moduri. Pornindu-se de la imposibilitatea codificării celor 20 de tipuri de
aminoacizi de către o singură nucleotidă (41=4) sau prin combinarea a
câte două nucleotide (42=16), deoarece numărul total de combinaţii este
mai mic decât numărul aminoacizilor, s-a ajuns la concluzia că numai
combinaţiile de 3 nucleotide (43=64) pot realiza codificarea celor 20 de
aminoacizi.
Macromoleculele de acizi nucleici conţin un număr mare de
nucleotide, astfel că prin modificarea secvenţei nucleotidelor se poate
înregistra o cantitate enormă de informaţie genetică. Dacă se consideră
că o genă este formată în medie dintr-o secvenţă de 1.000 nucleotide,
numărul posibil de schimbări în succesiunea acestora este imens, fiind
egal cu 41000 sau cu 10602 (S. Wright, 1966). In condiţiile în care prin
înlocuirea unei singure nucleotide din cele 1.000 ale unei gene, se pot
produce 3.000 de tipuri de gene alele, este evident faptul că macro-
moleculele de acizi nucleici au o capacitate practic infinită de variaţie şi
respectiv de înregistrare a informaţiei genetice.
Rezultatele primelor experimente privind natura codului genetic
au arătat că formarea unui anumit aminoacid este determinată de mai mult

126
GENETICĂ

decât o pereche de nucleotide. Ulterior s-a demonstrat că unitatea care

codifică un aminoacid este o tripletă de nucleotide, denumită codon.
M.W. Niremberg şi J.H. Mathew (1961) au avut o contribuţie
importantă la descifrarea codului genetic, prin demonstrarea realizării
biosintezei in vivo a polifenilalaninei cu ajutorul unui ARN artificial
conţinând numai nucleotide de uracil (poli-U). S-a dovedit astfel
experimental că tripleta de nucleotide UUU codifică aminoacidul fenil-
alanină.
Experimentele bazate pe folosirea ARNm artificiali pentru
demonstrarea sintezei proteice au prezentat însă dificultăţi în cazul
folosirii ARNm artificial conţinând două tipuri de baze, datorită apariţiei
structurilor secundare. Astfel, în cazul ARNm conţinând adenină şi uracil
(poli-AU) sau guanină şi citozină (poli-GC), datorită afinităţii chimice
dintre bazele respective apar structuri secundare, întrucât ARNm nu mai
este constituit dintr-o singură catenă ci formează structuri duble sau triple.
Ţinând seama de acest fapt, Niremberg a reuşit ulterior să determine
codonii necesari incorporării diferiţilor amonoacizi în lanţul polipeptidic.
De exemplu, poli AG determină incorporarea lizinei, iar poli CG
determină incorporarea alaninei, argininei şi prolinei în lanţul poli-
peptidic. Aceşti poli-AG şi poli-CG sunt activi numai în cazul când
guanina nu depăşeşte 45%, probabil din cauza structurilor secundare care
se formează. In mod similar s-a reuşit ulterior ca folosindu-se un poli
ACG să se realizeze incorporarea alaninei, argininei, acidului aspartic,
acidului glutamic şi lizinei.
Prin folosirea unor ARNm sintetizaţi artificial s-au putut identifica
codonii pentru mai mulţi aminoacizi. De exemplu, ARNm artificial în
care ordinea nucleotidelor este UGUGUG determină sinteza unui lanţ
polipeptidic în care alternează cisteina şi valina. Ulterior s-a stabilit că
sinteza cisteinei este codificată de codonul UGU, iar a valinei de codonul
GUG.
Una din căile folosite pentru depistarea ordinei nucleotidelor din
codoni o constituie studiul mutaţiilor de substituţie a unor aminoacizi din
molecula unor proteine mai bine cunoscute, cum sunt hemoglobina,
triptofansintetaza colibacilului, sau proteina virusului mozaicului
tutunului (VMT). De exemplu, o mutaţie de substituţie foarte frecventă
constă în înlocuirea valinei cu izoleucina. Ţinând seama de faptul că
mutaţiile de acest tip care se produc la nivelul lanţului polinucleotidic
afectează de obicei o singură nucleotidă, s-a ajuns la concluzia că
izoleucina are drept secvenţă a nucleotidelor AUU. Este prin urmare
evident că înlocuirea valinei cu izoleucina se realizează prin schimbarea
127
AUREL POPESCU

codonului GUU pentru valină în AUU pentru izoleucină. In mod similar

s-au descoperit secvenţele nucleotidelor şi pentru codonii altor
aminoacizi.

Codul Genetic şi Caracteristicile Sale

Informaţia genetică este codificată în ADN sau, în cazul unor

virusuri, în ARN, sub forma unor secvenţe de 3 nucleotide, denumite
codoni. Prin transcripţie informaţia genetică este transferată ARNm, şi
apoi prin translaţie (traducere) este transformată într-o secvenţă de 20
tipuri de aminoacizi în catena polipeptidică. In prezent, codul genetic este
descifrat complet, fiind cunoscute toate tripletele de nucleotide (codonii)
din ARNm ce codifică diferiţi aminoacizi (Fig. 7.1). Aceşti codoni sunt
formaţi din 4 tipuri de nucleotide conţinând bazele azotate adenină (A),
uracil (U), guanină (G) şi citozină (C).
Codul genetic conţinut în macromolecula de ADN poate fi foarte
uşor cunoscut prin înlocuirea nucleotidelor din ARNm cu complementul
lor: citozina (C) prin guanină (G), guanina (G) prin citozină (C), adenina
(A) prin timină (T) şi uracilul (U) prin adenină (A). Codonii AUG (care
codifică sinteza formilmetioninei la E. coli) şi GUG (care codifică sinteza
metioninei la eucariote) marchează iniţierea sintezei unei catene
polipeptidice, iar codonii UAA, UAG şi UGA sunt codoni “fără sens”,
adică nu codifică nici un aminoacid. Se cunoaşte de asemenea că codonul
UGA repară genele în cadrul unui mesaj genetic policistronic. Se pare că
cel puţin unul dintre aceşti 3 codoni marchează terminarea sintezei unei
catene polipeptidice. Ca urmare, din cei 64 de codoni (4 3 = 64), un număr
de 3 au rol de punctuaţie.
Codul genetic are 5 caracteristici esenţiale: este universal,
neacoperit (nu este suprapus), fără virgule, degenerat şi ambiguu.

1. Codul genetic este universal pentru că un anumit codon

codifică un acelaşi aminoacid la orice organism, indiferent de
treapta evolutivă pe care se află (de la virusuri până la om).
Această caracteristică a fost demonstrată experimental în
sisteme acelulare provenite de la bacterii şi mamifere sub
influenţa unui aceluiaşi ARNm sintetizat artificial, obţinându-
se aceeaşi proteină, indiferent dacă sistemul acelular provenea
de la bacterie, sau de la mamifer. In acest sens sunt relevante
rezultatele unui experiment în care injectarea în ovocite de
broască (celule specializate, care nu sintetizează niciodată
128
GENETICĂ

hemoglobină) a ARNm care codifică sinteza hemoglobinei,

purificat din reticulocite de iepure, a determinat sinteza de
către acestea a hemoglobinei stabile de iepure. Deci, mesajul
genetic (înscris în succesiunea codonilor) al oricărui sistem
biologic poate fi tradus în citoplasma oricărui alt sistem
biologic.
2. Codul genetic nu este suprapus (“non overlaping code”),
adică, în succesiune, codonii nu se acoperă, nu au nici o
nucleotidă comună, ei reprezentând unităţi de codificare de
sine stătătoare.
3. Codul genetic nu are virgule (“commaless code”), adică
succesiunea codonilor este continuă, fără spaţii, fără
nucleotide intercalate.
4. Codul genetic este degenerat pentru că mai multe triplete pot
codifica acelaşi aminoacid (deci sunt sinonime). Astfel,
fenilalanina este codificată de 2 codoni, respectiv UUU şi
UUC; alanina este codificată de 4 codoni, respectiv GCU,
GCC, GCA şi GCG; serina este codificată de 6 codoni,
respectiv UCU, UCC, UCA, UCG, AGU şi AGC, etc. Se pare
însă că degenerarea este relativă, deoarece codonii nu sunt la
fel de eficienţi în procesul de biosinteză proteică; primele două
nucleotide din codon sunt cele mai importante, cea de a treia
putând fi înlocuită cu altă bază azotată de acelaşi tip (A cu G
sau invers; C cu U sau invers), sau cu oricare alta din cele
patru.
5. Codul genetic este ambiguu deoarece anticodonul dintr-un
ARNt recunoaşte mai mulţi codoni din ARNm. Codonul AUG
este recunoscut atât de anticodonul pentru metionină (ARNtmet,
cât şi de anticodonul fenilmetioninei (ARNtfmet). Ambiguitatea
este determinată şi de faptul că aminoacizi cu proprietăţi
structurale similare pot avea codoni înrudiţi. De exemplu,
acidul aspartic şi acidul glutamic, care diferă doar printr-o
grupare (-CH2-), sunt codificaţi de codonii GAU sau GAC,
respectiv GAA sau GAG, In mod similar, aminoacizii
aromatici fenilalanina, tirozina şi triptofanul sunt codificaţi de
triplete care încep cu U. Această proprietate a fost şi este foarte
importantă pentru evoluţie, deoarece înlocuirea unui
aminoacid, determinată de o mutaţie punctiformă, cu un alt
aminoacid, într-o catenă polipeptidică, este cu atât mai puţin
dăunătoare cu cât aminoacidul înlocuit este mai asemănător
129
AUREL POPESCU

(din punct de vedere structural şi implicit al proprietăţilor sale

fizico-chimice) cu aminoacidul iniţial.

Descifrarea (citirea) mesajului genetic conţinut într-o succesiune

de nucleotide se face într-un singur sens. Orice modificare determinată de
adiţia, deleţia sau modificarea unei nucleotide are ca rezultat, prin citirea
ca atare a informaţiei, obţinerea unui alt produs (aminoacid).

Fig. 7.1 Codul genetic “universal”. Fiecare set de trei baze nucleotidice
din ARN (deci fiecare codon) este tradus într-un aminoacid legat în lanţul
polipeptidic în cursul biosintezei proteinelor. De exemplu, codonul
GUG este tradus în valină, GAG în acid glutamic, etc. Abrevierile
aminoacizilor sunt următoarele: Phe = fenilalanină, Ser = serină, Tyr =
tirozină, Cys = cisteină, Leu = leucină, Trp = triptofan, Pro = prolină, His
= histidină, Arg = arginină, Gln = glutamină, Ile = izoleucină, Thr =
treonină, Asp = asparagină, Lys = lizină, Val = valină, Ala = alanină, Glu
= acid glutamic, Gly = glicină.

130
GENETICĂ

Transcripţia şi Translaţia Informaţiei Genetice

Transferul informaţiei genetice conţinută în macromolecula de

ADN se realizează prin transcripţie şi translaţie. Prin transcripţie,
informaţia unei catene de ADN este transmisă la ARN-mesager (ARNm),
precum şi altor tipuri de ARN. Ulterior, prin translaţie are loc
transformarea unei secvenţe de nucleotide şi respectiv de codoni din
ARNm într-o secvenţă de aminoacizi în catena polipeptidică.
Proteinele, al căror rol structural şi funcţional este extrem de
important, sunt foarte variate în natură, până în prezent fiind identificate
peste 100.000 de proteine diferite (vegetale şi animale). In linii mari, toate
aceste proteine sunt alcătuite prin variaţia secvenţei a 20 de aminoacizi
mai importanţi.
In fiecare celulă bacteriană, genele se găsesc, în general, într-un
singur exemplar, în timp ce numărul moleculelor proteice este foarte
mare, chiar de sute de mii. Aceasta înseamnă că decodificarea informaţiei
genetice se realizează cu viteză foarte mare, încât celula poate sintetiza
rapid cantităţi mari de molecule proteice. Pentru aceasta există un sistem
de amplificare, care rezolvă problema şi prin care genele sunt copiate în
numeroase exemplare de ARNm. In felul acesta, prin transcripţie
informaţia genetică este transferată ARNm şi apoi prin translaţie este
transformată în secvenţa de aminoacizi.
In procesul de sinteză proteică la nivel celular, intervin trei tipuri
de acizi ribonucleici: ARN mesager, ARN ribozomal şi ARN de transfer
(ARN solubil), fiecare având un rol bine determinat. Rolul ARN în
decodificarea informaţiei genetice a fost pus în evidenţă încă din
perioada 1950-1955 de către J. Brachet şi T. Caspersson, care au
demonstrat că în celulă sinteza proteică este acompaniată de o mărire
considerabilă a cantităţii de ARN. Ulterior s-a reuşit identificarea precisă
a celor trei tipuri de ARN şi s-au făcut progrese importante privind nu
numai structura lor chimică dar şi rolul lor funcţional. Toate cele trei
tipuri de ARN celular sunt complementare cu anumite regiuni ale ADN
din celula respectivă, adică sunt sintetizate pe baza informaţiei genetice
conţinute de acesta.

ARN mesager şi transcripţia genetică

Acest tip de ARN este reprezentat de molecule de dimensiuni

variabile, în funcţie de cantitatea de informaţie pe care o conţin. Astfel, în
celula bacteriană mai mulţi codoni dispuşi într-o anumită ordine
131
AUREL POPESCU

alcătuiesc o genă, care conţine informaţia necesară sintezei unei catene

polipeptidice. Genele sunt şi ele grupate în unităţi funcţionale mai mari,
denumite operoni. Transcripţia operonilor se face în bloc, şi ARNm
transcris corespunde mai multor gene şi respectiv catene polipeptidice.
Numai în cazuri relativ rare sinteza ARNm corespunde unei singure gene.
Existenţa ARN mesager (ARNm) a fost descoperită prima dată de
E. Wolkin şi L. Astrachan (1958). S-a constatat că acest ARN are
caracteristici proprii, care permit diferenţierea sa de alte fracţii de ARN.
Aceste caracteristici sunt următoarele: este sintetizat rapid în celulă;
este heterogen sub aspectul vitezei de sedimentare şi respectiv al greutăţii
moleculare; este capabil de hibridare cu o catenă de ADN a cărei secvenţă
de nucleotide o copiază; este responsabil de asocierea ribozomilor în
poliribozomi. Cantitatea de ARNm în celulă este de numai circa 2-5% din
totalul ARN celular.
Se pare că heterogenitatea vitezei de sedimentare şi a greutăţii
moleculare se datorează mărimii genelor copiate din ADN. Prin separarea
celor două catene de ADN s-a reuşit realizarea de hibrizi ARNm-ADN
numai cu una din catene, fapt care indică posibilitatea de copiere a
mesajului genetic conţinut doar de una din catene. Rolul ARNm în sinteza
proteică a fost demonstrat experimental prin adaosul de ARNm de la
ADN bacteriofagic la un sistem celular liber de E. coli conţinând
metaboliţi şi ribozomi, acesta determinând o sinteză rapidă de proteine
specifice bacteriofagului.
Studiul in vitro al sintezei proteice a indicat că moleculele de
ARNm conţin o regiune care iniţiază sinteza lanţului polipeptidic şi care
este reprezentată de o tripletă iniţiatoare (codonii AUG sau GUG) ce
codifică aminoacidul N-formilmetionina.

ARN-polimeraza

ARN-polimeraza, enzimă descoperită în anul 1960 de către

S. Weiss, J. Hurwitz şi A. Stevens în extracte celulare de tip procariotic şi
eucariotic, are un rol important în procesul de transcripţie a informaţiei
genetice de la o catenă de ADN la o moleculă de ARNm. In regiunea în
care enzima este activă, cele două catene de ADN sunt separate prin
ruperea legăturilor de H şi ca urmare se formează o catenă de ARNm
complementară cu una din catenele ADN. Apare astfel un hibrid
molecular efemer de tip ADN-ARN, care ieşind din zona de activitate a
enzimei se separă, ARNm rămâne liber, iar molecula de ADN este
reconstituită prin refacerea legăturilor de tip H.
132
GENETICĂ

Catena
codificatoare

Catena
Genă matriţă

Catena
codificatoare

Catena
matriţă

Fig. 7.2. Transcripţia unei gene (RNAP = ARN-polimeraza).

Sinteza ARNm în procesul transcripţiei se realizează de la capătul

5’ spre capătul 3’ al catenei de ADN, enzima ARN polimeraza catalizând
conversia ribonucleotidelor trifosfat din mediu într-o catenă ribo-
nucleotidică de tip ARN. Prin urmare are loc polimerizarea ATP, GTP,
CTP şi UTP într-o catenă de ARNm. ARN-ul transcrie o singură catenă a
ADN, de care rămâne legat uşor prin intermediul enzimei şi probabil
printr-un număr limitat de împerecheri la nivelul punctului de creştere al
catenei de ARN. In timpul transcripţiei, enzima are rolul de a provoca o
despărţire locală a catenelor de ADN numai la nivelul acestui punct de
creştere, sinteza realizându-se întotdeauna polarizat 5’  3’.
ARN polimeraza este o enzimă cu o greutate moleculară foarte
mare, ea fiind formată din mai mulţi constituienţi polipeptidici:
enzima minimală, ce catalizează formarea legăturilor fosfodiester între
nucleotide; factorul sigma (), care are o greutate moleculară mai redusă
(95.000) decât enzima minimală, cu rol de iniţiator al catenelor în cursul
transcripţiei; factorul ro (), care are rolul de a marca terminarea
catenelor. Factorul sigma este utilizat numai în etapa iniţierii sintezei de
ARN, după care el se disociază de enzima minimală şi se refixează de o
altă moleculă a enzimei respective, fapt ce permite iniţierea sintezei unei
noi catene de ARN.
Urmează apoi etapa alungirii, care corespunde creşterii catenei de
ARN şi se realizează cu ajutorul enzimei minimale. Etapa finală, în care
intervine factorul ro (o proteină cu greutatea moleculară de aprox.
200.000), este etapa în care acesta blochează creşterea ARN. Totodată, în

133
AUREL POPESCU

prezenţa factorului ro, catenele de ARN nou formate se detaşează de

matriţa de ADN.

ARN ribozomal şi structura ribozomilor

ARN ribozomal (ARNr) reprezintă circa 85% din cantitatea totală

de ARN din celule şi se găseşte exclusiv dispus în ribozomi. Sinteza
diferitelor fracţii de ARNr se realizează pe matriţa de ADN, pentru
aceasta existând gene specializate (ADNr). Astfel, la organismele
procariote există un număr relativ redus de gene care se repetă pentru
toate cele trei fracţii de ARNr (5S, 16S şi 23S). La organismele eucariote
însă, genele ribozomale se găsesc într-un număr mare de exemplare, fapt
explicabil prin necesitatea unei cantităţi mărite de ARNr. La plante, de
exemplu, genele ce determină sinteza ARNr sunt prezente într-un număr
de copii de ordinul miilor (2.200 la Nicotiana tabacum, 2.500 la Taxus
bacata, 10.700 la Pinus silvestris, 12.700 la Triticum aestivum, 32.000 la
Hyacinthus orientalis, etc.).
Ribozomii sunt structuri submicroscopice celulare prezente în
toate celulele procariote şi eucariote. Existenţa lor a fost descoperită de
cercetătorul american de origine română George Emil Palade, laureat al
Premiului Nobel. Studiile de microscopie electronică au arătat că la
eucariote ribozomii pot fi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticulului
endoplasmatic, şi apar de formă relativ ovală, cu dimensiuni de 20-30 nm.
Izolarea ribozomilor prin ultracentrifugare cu gradient de densitate a adus
primele dovezi care atestă că aceştia sunt alcătuiţi din 2 subunităţi, una
mare şi alta mică, ale căror constante de sedimentare (S = constanta de
sedimentare Svedberg) sunt la organismele eucariote de 60S şi respectiv
40S. Ribozomii bacterieni şi ribozomii mitocondriali şi cloroplastidiali ai
celulelor vegetale sunt asemănători sub raportul mărimii de ansamblu şi a
subunităţilor lor, subunitatea mică 30S fiind alcătuită din ARNr 16S şi din
21 proteine distincte, iar subunitatea mare 50S din ARNr 28S, 5S şi 34 de
proteine distincte.
Ribozomii celulelor eucariote au în subunitatea 60S trei specii de
ARNr (5S, 5.8S şi 28S) şi 45 proteine distincte, iar subunitatea mică
conţine ARNr 18S şi 33 proteine distincte.
Componentele din care se autoasamblează ribozomii au
capacitatea de a se recunoaşte şi de a se asocia. Asamblarea lor începe în
nucleol, unde are loc transcrierea ARNr pe baza matriţelor pe care le
constituie genele pentru ARN ribozomal, aflate în copii multiple. Imediat
după sinteza ARNr, acesta este complexat cu proteine, formând
134
GENETICĂ

precursorii ribozomali care migrează în citoplasmă, unde vor fi asamblaţi

ribozomii, suporturi mecano-structurale şi organizatorice specifice
sintezei lanţurilor polipeptidice.

ARN de transfer (ARN solubil)

Acest tip de ARN formează complexe efemere cu aminoacizii pe

care îi transferă la locul sintezei proteice, adică la ribozomi. Denumirea
de ARN solubil se datorează solubilităţii ARNt într-o soluţie 1M de NaCl,
fiind binecunoscut faptul că ARNr nu este solubil. ARNt a fost izolat
pentru prima dată de M.B. Hoagland (1957), deşi existenţa sa fusese
sugerată de F. Crick cu mult timp înainte. Molecula de ARNt este relativ
mică, fiind formată dintr-o secvenţă de aproximativ 75-90 nucleotide, cu
o greutatea moleculară medie de 25.000.
O caracteristică importantă a ARNt este aceea că conţine
numeroase nucleotide neobişnuite. Astfel, în cazul ARNt ce transferă
alanina la drojdia de bere, există 9 nucleotide care conţin baze azotate
puţin obişnuite cum sunt: 1-metilhipoxantina, 1-metilguanina, N2-dimetil-
guanina, hipoxantina, dihidro-uracilul, pseudouracilul, etc.
Analiza structurii macromoleculei de ARNt arată că ea are un braţ
acceptor de aminoacid, format din 7 nucleotide, un braţ opus unde se află
anticodonul format din 5 nucleotide, un braţ T unde se află timina, format
din 5 nucleotide, şi un braţ D unde se află dehidrouracilul, format din 3-4
nucleotide. Macromolecula de ARNt mai include o regiune variabilă
alcătuită din 4-21 nucleotide, care se schimbă în funcţie de tipul de ARNt.
Sinteza ARNt se realizează cu ajutorul genelor respective din
cromozomii celulei, gene care se găsesc într-un număr oarecare de copii.
Macromolecula de ARNt are trei regiuni caracteristice necesare pentru
recunoaşterea moleculelor sau structurilor celulare cu care vine în contact:
1. Regiunea pentru recunoaşterea aminoacidului este situată pe
braţul cu codonul CCA de la un capăt al moleculei de ARNt.
Fixarea aminoacidului de ARNt specific este catalizată de
enzima aminoacil ARNt-sintetaza. Această enzimă are o
variabilitate foarte largă în celule, existând câte o astfel de
enzimă pentru fiecare tip de aminoacid.
2. Regiunea anticodonului este reprezentată de o tripletă de
nucleotide complementară unui anumit codon din ARNm. Este
aşadar evident faptul că numărul de anticodoni este identic cu
cel al codonilor.
135
AUREL POPESCU

3. Regiunea pentru recunoaşterea ribozomului este alcătuită

dintr-o secvenţă de 5 nucleotide: G-T-P-C-G, în care cu litera P
este marcat pseudo-uracilul. Cu ajutorul acestei regiuni se
realizează o legătură temporară a ARNt cu ribozomul în cursul
sintezei proteice.
Structura bine definită a moleculei de ARNt permite acesteia
realizarea de interrelaţii bazate pe recunoaşterea reciprocă a unor regiuni
stereoscopice ale altor molecule sau structuri celulare cum este ribozomul.

Mecanismul Molecular al Biosintezei Proteinelor în Ribozomi

Asocierea subunităţilor, deci formarea ribozomilor funcţionali, are

loc numai atunci când începe sinteza lanţurilor polipeptidice. In sinteza
unui lanţ polipeptidic, care se consideră că ar fi un proces relativ similar
la procariote şi eucariote, se disting câteva etape:
1. Activarea aminoacizilor şi formarea complexelor amino-acil-
ARNt. In această etapă, aminoacizii (AA) liberi aflaţi în citosol sunt
preparaţi specific şi energetic pentru a fi selectiv rânduiţi în conformitate
cu codonii din ARNm şi pentru a avea nivelul energetic necesar formării
legăturii peptidice. Reacţiile de activare implică AA liberi, molecule de
ATP, ARNt specifici pentru diferiţi AA şi sunt catalizate de o familie de
enzime denumite AA-ARNt-sintetaze datorită funcţiei lor de a sintetiza
complexe specifice de AA-ARNt. Pentru fiecare aminoacid şi ARNt
corespunzător acestuia, există cel puţin o enzimă separată: Ala-ARNt-
sintetaza, Ile-ARNt-sintetaza, Val-ARNt-sintetaza, etc. Fiecare AA-ARNt
-sintetază are trei situri active: un sit pentru ATP, comun tuturor tipurilor
de enzimă; un sit specific pentru AA; un sit specific pentru ARNt
corespunzător AA.
2. Activarea aminoacizilor şi formarea complexelor AA-ARNt;
rolul esenţial al AA-ARNt-sintetazelor în traducere.
Formarea complexelor AA-ARNt este o reacţie de aminoacilare şi
decurge în două etape:

1) enzima leagă mai întâi ATP şi AA în siturile corespunzătoare,

catalizând o reacţie de esterificare a grupării carboxil la nivelul
restului fosforic  din ATP mai sărac în electroni. Se formează
un complex AA-AMP după următoarea reacţie:

AA + ATP + Enzimă  AA-AMP-Enzimă + Pirofosfat

136
GENETICĂ

2) enzima păstrează compusul AA - AMP şi leagă selectiv ARNt

corespunzător captat din citoplasmă, conform reacţiei:

AA-AMP-Enzimă + ARNt  AA-ARNt + Enzimă + AMP

Specificitatea de interacţiune a AA-ARNt-sintetazei cu AA, pe de

o parte, şi cu ARNt corespunzător, pe de altă parte, constituie prima
treaptă a specificării AA în procesul complex al traducerii. Fidelitatea cu
care fiecare aminoacid este incorporat într-o secvenţă peptidică specifică
în etapele ulterioare ale traducerii este dependentă de activităţile specifice
ale diferitelor AA-ARNt-sintetaze.

Etapele sintezei catenelor polipeptidice

Etapa de iniţiere a sintezei catenelor polipeptidice. Pentru

incorporarea organizată a aminoacizilor într-o secvenţă specifică a unui
lanţ polipeptidic, este necesară constituirea unui agregat în care diferitele
complexe AA-ARNt din citoplasmă să interacţioneze prin intermediul
anticodonilor cu codonii din ARNm. Atât ARNm, cât şi complexele AA-
ARNt sunt macromolecule expuse mişcărilor browniene din citoplasmă.
Asigurarea stabilităţii celor două macromolecule, cât şi orientarea lor în
configuraţii spaţiale favorabile pentru interacţiuni specifice sunt date de
ribozom, care se complexează cu ARNm la nivelul unor situri specifice şi
formează un agregat capabil să ataşeze complexul AA-ARNt. Formarea
primului agregat tripartit ARNm-ribozom-AA-ARNt necesar în sinteza
unui lanţ polipeptidic se numeşte iniţiere, iar agregatul format se numeşte
complex iniţiator.
Codonul iniţiator. Tripleta de ribonucleotide din ARNm care
participă la alcătuirea sitului de interacţiune a mesagerului cu ribozomul,
cu complexul AA-ARNt iniţiator şi cu factorii iniţiatori, poartă numele de
codon iniţiator. Atât la procariote, cât şi la eucariote, acesta este constituit
din tripleta 5’-AUG-3’, care specifică incorporarea metioninei. Datele
experimentale obţinute in vitro cu ajutorul poliribonucleotizilor sintetici
au indicat că şi codonii GUG şi GUA pot iniţia sinteza de polipeptide, dar
în sintezele naturale numai codonul AUG poate fi iniţiator. Tot cu ajutorul
poliribonucleotizilor sintetici s-a observat că formarea complexului de
iniţiere are loc la extremitatea 5’ a mesagerului, iar citirea se continuă în
direcţia 5’  3’. La început s-a emis ipoteza simplă că poziţia codonului
AUG la extremitatea 5’ îi conferă calitatea de iniţiator, iar poziţia internă
în secvenţa codonică a ARNm îi conferă calitatea de codon de
137
AUREL POPESCU

incorporare. Această ipoteză a fost infirmată însă de determinările

secvenţelor nucleotidice care au demonstrat că în mesagerii naturali
codonul AUG iniţiator nu se află la extremitatea 5’ a ARNm natural, ci se
găseşte interiorizat de telosegmente extracodonice (netraductibile).
Secvenţa telosegmentului 5’ împreună cu codonul iniţiator formează un
sit de recunoaştere pentru factorii de iniţiere participanţi în formarea
complexului iniţiator. Cu alte cuvinte, situl de iniţiere din ARNm nu este
constituit numai din codonul AUG, ci şi din telosegmentul 5’ care-i
imprimă primului calitatea de iniţiator.
ARNt iniţiator. Cercetările efectuate în sisteme bacteriene au
demonstrat existenţa a două tipuri de ARNt pentru metionină (ARNtMet):
unul care participă numai la iniţiere şi altul care incorporează metionina
interiorizat şi nu la extremitatea amino. Drept urmare, primul tip de ARNt
a fost numit ARNt-iniţiator. Ulterior, s-a descoperit că şi eucariotele
posedă tot două tipuri de ARNtMet. Gruparea amino a metioninei fixată de
acest ARNt este blocată de un radical formil, rezultând deci complexul
formilmetionină - ARNt. Ca urmare aminoacidul respectiv nu poate fi
incorporat decât în poziţia iniţială a catenei polipeptidice, începând astfel
translaţia (traducerea).
Factorii de iniţiere, simbolizaţi cu iniţialele IF (“initiation factor”)
sunt proteine bazice cu greutate moleculară diferită (IF-1 = 9.400 daltoni;
IF-2 = 80.000 daltoni; IF-2b = 100.000 daltoni), care conţin în moleculă
un număr variabil de aminoacizi (90 la IF-1). La eucariote, factorii de
iniţiere manifestă diferenţe remarcabile ca număr, structură şi implicaţii
funcţionale în controlul întregului proces de traducere cât şi în
diferenţiere. Sunt descrişi cel puţin 6 factori de iniţiere, toţi fiind de
natură proteinică, cu o mare diversitate structurală. Sensul biologic al
multitudinii factorilor de iniţiere constă în necesitatea de a edifica în mod
specific complexul ribozom-ARNm, de a rândui subunităţile ribozomale
şi ARNm într-un edificiu apt de a începe sinteza polipeptidului propriu-
zis. S-a demonstrat că IF-1 şi IF-2 sunt necesari pentru fixarea ARNt şi
intervin în stabilizarea complexului, în timp ce factorul IF-3 serveşte la
recunoaşterea regiunilor iniţiatoare ale diferitelor gene.
Imediat după sinteza catenelor polipetidice, gruparea formil a
metioninei este îndepărtată de o enzimă specifică şi în 50% din cazuri
însăşi metionina este eliminată.

Etapa de alungire a catenei polipeptidice constituie cea de a doua

etapă a procesului de sinteză. In această etapă, două molecule de ARNt se
asociază cu ribozomul şi respectiv cu ARNm. Prima moleculă de ARNt
138
GENETICĂ

poartă catena polipeptidică completă (peptidil ARNt) şi ocupă locusul

donor denumit peptidil (P), iar cealaltă ocupă locusul acceptor denumit
aminoacil (A). Se formează apoi legătura peptidică între grupul aminat al
aminoacil - ARNt şi esterul carboxilic al peptidil - ARNt, reacţie
catalizată de enzima peptidil transferază, una dintre proteinele subunităţii
50S a ribozomului.
După ce se formează legătura peptidică, peptidil - ARNt ocupă
locusul A şi trebuie transferat (translocat) către locusul P înainte ca un alt
aminoacid ARNt să poată fi fixat de locusul A. Simultan, ARNt dezacilat
este expulzat din locusul P şi ARNm se deplasează cu trei nucleotide în
raport cu ribozomul, astfel încât în locusul A poate fi plasat codonul
următor.

Creşterea lanţului polipeptidic

ARNt deacilat
eliberat din
situsul E
Centrul pentru peptidil-
transferază

Centrul de decodificare
Mişcarea ribozomului
Fig. 7.3. Alungirea catenei polipeptidice.

Alungirea catenei polipeptidice se realizează cu ajutorul a trei

factori de alungire: EF-Tu, EF-Ts şi EF-G (EF = “elongation factors”).
Dintre aceştia, primii doi factori facilitează fixarea aminoacil - ARNt
pe ribozom, iar ultimul determină deplasarea grupului respectiv corelat
cu GTP, peptidil ARNt şi ARNm. Aceşti trei factori se fixează pe
subunitatea 50S a ribozomului între proteinele L7 şi L12. Ansamblul
acestor reacţii necesită cel puţin o molecula de GTP degradată în
GDP şi (P).
139
AUREL POPESCU

Incheierea sintezei catenei polipeptidice, cea de a treia etapă, se

realizează cu ajutorul a doi factori proteici notaţi RF-1 şi RF-2 (RF =
“releasing factors”), care sunt activaţi în prezenţa codonilor de încheiere a
sintezei, respectiv UAG, UAA şi UGA.
La eucariote, sinteza proteică se realizează de asemenea în cele
trei etape sus-menţionate, numai că ribozomii sunt mai mari, conţinând
ARNr cu o greutate moleculară superioară şi proteine mai numeroase.
Intrucât numeroase antibiotice reacţionează cu ribozomul şi cu
sinteza proteică, prin folosirea lor au putut fi studiate etapele sintezei.
De exemplu, tetraciclina inhibă fixarea formil metioninei - ARNt,
streptomicina perturbă specificitatea citirii codonului ARNm, cloram-
fenicolul inhibă formarea legăturii peptidice, eritromicina împiedică
translocarea, puromicina determină încheierea artificială a catenei
polipeptidice înainte de timp.

Viteza sintezei proteice

Viteza cu care se realizează transcripţia şi translaţia informaţiei

genetice s-a studiat la unele gene de la procariote şi eucariote. Astfel, la
E. coli gena ce determină sinteza enzimei care intervine în producerea
triptofanului este transcrisă cu viteza de 28 nucleotide/sec. la 37C, iar
viteza cu care cei 30 ribozomi asigură translaţia este de 7 aminoacizi/sec.
Genele ce determină sinteza hemoglobinei umane, formate dintr-o
secvenţa de 670 nucleotide, sunt decodificate cu viteza de 4 aminoacizi/
secundă, ceea ce înseamnă că sinteza unei molecule complete de
hemoglobină se realizează la fiecare 35 secunde. Aceasta demonstrează că
viteza sintezei proteice este similară la organismele procariote şi
eucariote.

140
GENETICĂ

8. VARIAŢIA NUMĂRULUI DE CROMOZOMI

LA
EUCARIOTE

Numărul de cromozomi variază în limite relativ mari la diferitele

specii de organisme eucariote şi, de regulă, este caracteristic fiecărei
specii de plante sau animale. Astfel, se cunoaşte că planta Haplopapus
gracilis posedă 2n=4 cromozomi, în timp ce dudul (Morus nigra) are
2n=308 cromozomi. In mod similar, la animale, numărul de cromozomi
din celulele somatice variază de la 2 în cazul nematodului Ascaris
megalocephala univalens, la aproximativ 1.600 la radiolarul Aulacantha.
De la regula existenţei unui număr caracteristic de cromozomi, dublu (2n)
în celulele somatice şi simplu (n) în celulele gametice (sexuale), există
însă numeroase excepţii. De exemplu, stuful (Phragmites communis)
reprezintă o specie complexă, în cadrul căreia există populaţii cu
număr variat de genomuri: 2n=36 (3x); 2n=48 (4x); 2n=72 (6x); 2n=84
(7x); 2n=96 (8x). Mai mult, au fost identificate şi clone la care numărul
de cromozomi variază în jurul tipului cu 2n=48, respectiv 2n=44, 46, 49,
50, 52.
In unele cazuri, chiar la nivelul aceluiaşi individ există o variaţie a
numărului de cromozomi, celulele din diferite ţesuturi sau organe având
număr diferit de cromozomi. Un astfel de exemplu îl oferă spanacul
(Spinacea oleracea), la care celulele ţesuturilor meristematice ale
rădăcinii au 2n=12 cromozomi, în timp ce în ţesuturile altor organe au
fost identificate celule cu 2n= 24, 48 şi 96 cromozomi.
Variaţiile numerice ale numărului de cromozomi pot fi clasificate
în mai multe grupe mari şi anume:

1) Modificări prin care are loc o multiplicare a numărului de

genomuri (x) în celulele somatice (Fig. 8.1). Acest fenomen poartă
numele de poliploidie şi în funcţie de numărul de genomuri organismele
respective pot fi: triploide (3x), tetraploide (4x), pentaploide (5x),
hexaploide (6x), octoploide (8x), decaploide (10x), etc. Poliploizii care
conţin un număr par de genomuri sunt denumiţi artioploizi (2x, 4x, 6x,
8x, etc.), iar cei care conţin un număr impar sunt denumiţi perisoploizi
(3x, 5x, 7x, etc.)
Organismele rezultate prin multiplicarea propriilor garnituri de
cromozomi (genomuri) se numesc autopoliploizi, iar în acest caz seturile

141
AUREL POPESCU

de cromozomi sunt omoloage. Dacă mărirea numărului de garnituri de

cromozomi s-a realizat prin hibridare interspecifică, organismele rezultate
poartă denumirea de alopoliploizi.
Organismele care înglobează genomuri de la două sau mai multe
specii, rezultate prin hibridare interspecifică, urmată de dublarea
numărului de cromozomi pe cale naturală sau artificială, se numesc
alopoliploizi (amfiploizi). Este însă posibil ca amfiploizi să apară şi prin
dublarea iniţială a numărului de cromozomi în celulele somatice ale
speciilor genitoare, urmată de hibridarea acestor autopoliploizi.
In sfârşit, organismele care prezintă în toate celulele somatice
acelaşi număr de cromozomi se numesc euploide, în timp ce organismele
cu număr variat de cromozomi, multiplu al numărului de bază, se numesc
endopoliploide. Uneori, la acelaşi organism, a fost semnalată existenţa
(chiar şi în acelaşi ţesut) a unor celule cu grade variate de ploidie, acest
fenomen fiind cunoscut sub denumirea de mixoploidie.
In timp ce poliploidia este asociată cu o mărire a cantităţii de
material genetic (ADN), pseudopoliploidia este fenomenul prin care are
loc mărirea numărului de genomuri datorită unui proces general de
fragmentare a cromozomilor, ceea ce, evident, nu implică schimbări în
cantitatea de ADN comparativ cu genotipul de origine.

Fig. 8.1. Mărirea numărului de seturi de cromozomi are ca rezultat

apariţia de forme poliploide.

2) Modificări prin care organismele eucariote prezintă în celulele

somatice numai un set de cromozomi. Acest fenomen se numeşte
monoploidie (x) sau haploidie. Haploizii proveniţi dintr-un organism
tetraploid se numesc dihaploizi, iar cei care rezultă din organisme
poliploide se numesc polihaploizi. Indiferent de numărul de seturi de

142
GENETICĂ

cromozomi (unul în cazul haploizilor şi mai multe în cazul

polihaploizilor) organismele haploide sunt de regulă sterile.
3) Modificări prin care organismele prezintă în celulele somatice
nu un multiplu al numărului de bază (x), ci unul sau mai mulţi cromozomi
în plus sau în minus. Acest fenomen se numeşte aneuploidie sau
heteroploidie. Pentru reducerea numărului de cromozomi se foloseşte
noţiunea de hipoploidie, iar pentru mărirea acestuia, noţiunea de
hiperploidie.

In timp ce aneuploidia este însoţită de o creştere sau micşorare a

cantităţii de material genetic, fenomenul de pseudoaneuploidie constă
într-o variaţie a numărului de cromozomi ca rezultat al fisionării şi/sau
fuzionării cromozomilor din genomul de origine. Intrucât acest proces are
loc cel mai adesea în regiunea centromerică, numărul de cromozomi (2n)
variază, în timp ce numărul fundamental de braţe cromozomiale (NF)
rămâne constant.
4) Variaţia numărului de cromozomi prin adiţia la complementul
normal a unui număr variabil de cromozomi (denumiţi cromozomi B,
accesorii, sau supranumerari). Cromozomii B sunt, în general, mai mici
decât cromozomii complementului normal, nu sunt omologi cu aceştia şi,
datorită unui comportament mitotic şi meiotic particular, prezintă o
variaţie numerică intraindividuală, şi intra- sau interpopulaţională.

Poliploidia

Multiplicarea numărului de genomuri constituie o mutaţie

genomică cu o deosebită importanţă genetică, deoarece:

- prin poliploidie are loc o mărire a cantităţii de material genetic

(ADN) şi respectiv a posibilităţilor de variaţie genotipică prin
efectul de doză, prin mutaţie şi selecţie, fapt care determină
apariţia fenomenului de diploidizare adaptativă a poliploizilor;
- prin poliploidie se realizează apariţia de combinaţii hibride
stabile, la care fenomenul heterozis are un caracter constant; în
timp ce hibrizii interspecifici sunt, în general, sterili, datorită
unor bariere de natură genetică, amfidiploizii sunt fertili şi
prezintă heterozigoţie şi homeostazie constantă;
- poliploidia a avut şi are un rol important în procesul de
evoluţie; existenţa seriilor poliploide intraspecifice şi
interspecifice, precum şi frecvenţa mare a poliploizilor în
143
AUREL POPESCU

natură, constituie dovezi că poliploidia a contribuit la sporirea

diversităţii organismelor vegetale şi animale.
Denumirea de poliploidie a fost folosită pentru prima dată de
Winkler (1916), pentru a desemna plantele care prezentau un număr
multiplicat de genomuri.
La plante, în general, numărul de cromozomi într-un genom nu
este foarte mare şi în majoritatea cazurilor acesta nu depăşeşte 12. De
altfel, chiar şi la unele genuri cum sunt Populus sau Pyrus, la care
numărul de cromozomi dintr-o garnitură este mai mare (19, respectiv 17),
pe baza constatărilor că formele triploide aparţinând speciilor de plop şi
păr au o fertilitate aproape normală (cunoscut fiind faptul că triploizii sunt
cel mai adesea total sterili), s-a concluzionat că acestea au suferit un
fenomen de poliploidie secundară, şi că numărul de bază este mai mic
decât cel aparent. Spre exemplu, în cazul genotipurilor de păr triploide se
consideră că numărul de bază de cromozomi a fost iniţial 8.
Fenomenul poliploidiei este foarte răspândit la plante şi se
apreciază că speciile poliploide reprezintă 47% din totalitatea
angiospermelor. Frecvent, speciile aparţinând aceluiaşi gen prezintă
o mare variaţie a numărului de genomuri, alcătuind adevărate serii
poliploide (Tabel 8.1). Spre exemplu, în genul Chrysanthemum există
specii cu 2n=18, 36, 54, 72, 90, 126 şi 144 cromozomi.
La plante, poliploidia este corelată cu modificări importante
morfologice, fiziologice şi biochimice, care se reflectă într-o mărire a
habitusului formelor poliploide (incluzând o vigoare mai mare a
frunzelor, tulpinilor, rădăcinilor, inflorescenţelor şi florilor, precum şi a
seminţelor sau fructelor). S-a evidenţiat de asemenea corelarea pozitivă a
poliploidiei cu dimensiunea stomatelor, cu numărul de cloroplaste în
stomate, cu mărimea grăunciorilor de polen şi cu numărul de pori
germinativi.
Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, plantele poliploide
prezintă o cantitate mai mare de clorofilă şi o capacitate sporită de
fotosinteză, o capacitate mai mare de producţie a substanţelor proteice,
glucidelor, vitaminelor, pigmenţilor, etc., o rezistenţă sporită la ger,
secetă, boli şi dăunători.
Există însă numeroase excepţii, în care formele poliploide nu sunt
caracterizate prin fenomenul de vigoare ridicată, dar prezintă în schimb o
adaptabilitate foarte bună la condiţii extreme de mediu. Se consideră de
altfel că aceasta este principala explicaţie pentru frecvenţa mare a
speciilor şi populaţiilor poliploide în regiunile montane, arctice, deşerturi,

144
GENETICĂ

terenuri sărăturate, etc. S-a constatat de asemenea că perioada de vegetaţie

a poliploizilor este mai lungă, comparativ cu diploizii corespunzători.

Tabel 8.1. Evoluţia numărului de bază de cromozomi (x) şi exemple de serii poliploide la unele genuri de
plante.

Genul Număr
de bază de
cromozomi 2x 4x 6x 8x 10x 12x 14x 16x
(x)
Triticum 7 + + + - - - - -
Rosa 7 + + + + - - - -
Rubus 7 + + + + - - - -
Fragaria 7 + + + + + - - -
Dahlia 8 + + + - - - - -
Prunus 8 + + + - - - - -
Chrysanthemum 9 + + + + + - + +
Senecio 10 + + + - - - - -
Lycopersicon 12 + + + + - - - -
Solanum 12 + + + - - - - -
Nicotiana 12 + + + + - - - -
Tulipa 12 + + + - - - - -
Rhododendron 13 + + + + - + - -
Malus 17 + + - - - - - -
Pyrus 17 + + - - - - - -
Vitis 19 + + - - - - - -

La animale poliploidia este mai puţin frecventă, mai ales la cele

mai evoluate, la care diferenţierea heterozomilor şi apariţia
determinismului cromozomial al sexelor fac aproape imposibilă mărirea
numărului de garnituri cromozomiale.

Autopoliploidia

Autopoliploidia este un fenomen spontan la plante, prin care se

realizează o multiplicare a complementului cromozomial. Acest fenomen
a fost sesizat pentru prima dată la planta Oenothera lamarckiana în anul
1900, când Hugo de Vries a identificat o formă cu habitus foarte
dezvoltat, pe care a denumit-o “gigas”, şi care s-a dovedit a fi tetraploidă
(2n=28).
Frecvenţa în natură a formelor autopoliploide este relativ mare, şi
unele dintre aceste forme au fost selecţionate de om pentru caracteristicile
lor. Printre acestea pot fi menţionate cartoful (Solanum tuberosum,
145
AUREL POPESCU

2n=28), lucerna (Medicago sativa, 2n=32), arborele de cafea (Coffea

arabica, 2n=22, 44, 66, 88), mărul (Malus domestica, 2n=68), părul
(Pyrus communis, 2n=68), viţa de vie (Vitis vinifera, 2n=76), etc.
De asemenea, în cultură au fost introduse unele forme triploide,
care manifestă heterozis şi nu au seminţe, cum este cazul bananierului
(Musa sapientum, 3n=33), mărului (Malus domestica, 3n=51), părului
(Pyrus communis, 3n=51), pepenelui (Citrullus vulgaris, 3n=33),
ananasului (Ananas sativus, 3n=75), viţei de vie (Vitis vinifera, 3n=57),
etc. In prezent, la numeroase specii horticole importante se cultivă soiuri
cu nivele variate de ploidie. Mai mult, la unele specii ornamentale,
formele autopoliploide au înlocuit în cultură speciile diploide originare,
datorită calităţilor lor decorative superioare conferite de mărimea, forma
şi culoarea florilor, sau chiar a frunzelor şi tulpinilor.

Mecanisme citologice de apariţie a autopoliploizilor

Este un fapt bine cunoscut că mecanismele citologice care

determină apariţia autopoliploizilor pe cale naturală, sau sub influenţa
unor factori artificiali, sunt foarte variate. Cel mai adesea fenomenul
poliploidiei are ca suport afectarea diviziunii celulare mitotice sau
meiotice.
Se consideră că există 3 tipuri de modificări la nivel celular, care
conduc la apariţia poliploizilor:

a) diviziuni de reducere cromozomială (meioze) anormale, care

determină formarea de celule sexuale diploide (2n), prin a
căror unire în procesul fecundaţiei se formează un organism
tetraploid (4n);
b) diviziuni mitotice anormale datorită nerealizării migrării la
poli a nucleilor, care au ca rezultat apariţia nucleilor de
restituţie şi în final a celulelor somatice tetraploide, acestea
fiind la rândul lor punct de plecare pentru formarea de celule
sexuale diploide (2n);
c) diviziuni mitotice anormale imediat după formarea zigotului,
care au ca rezultat autopoliploidizarea întregului organism.

Analizând cauzele care pot determina formarea de autopoliploizi,

a fost sugerată existenţa mai multor mecanisme:

146
GENETICĂ

1. Un factor important este considerat a fi endomitoza,

consecinţă a incapacităţii de formare a fusului de diviziune şi a
nerealizării dezintegrării membranei nucleare, având ca
rezultat multiplicarea numărului de cromozomi din nucleul
iniţial diploid. Dacă din celulele respective se formează apoi
celule reproducătoare, sau dacă acestea servesc la formarea
mugurilor sau lăstarilor (în cazul plantelor cu propagare
vegetativă), are loc apariţia de forme autopoliploide.
2. Un al doilea factor care poate determina apariţia poliploidiei
este considerat a fi mitozele anormale, în cazul cărora deşi
membrana nucleară este dezintegrată, nu are loc formarea unui
fus nuclear funcţional. In celulele respective, grupările
anafazice şi telofazice ale materialului genetic nu se separă în
doi nuclei fii şi se reface membrana nucleară (nucleu de
restituţie).
3. Fuziunile somatice ale celulelor sau nucleilor în ţesuturi
diferenţiate, pot constitui un alt factor implicat în generarea
autopoliploidiei.
4. Fuziunile nucleare sau cromozomiale în celulele germinale pot
avea de asemenea ca rezultat apariţia autopoliploidiei. In acest
caz, meioza se desfăşoară normal până la o anumită fază, după
care nucleii sau cromozomii telofazici fuzionează formând
celule diploide, triploide, etc.
5. Procesele regenerative prin care în fazele normale 2n ale
ciclului de viaţă sunt formate din faze diploide sunt
considerate ca fiind alte căi posibile de realizare a
autopoliploidiei. La Briophyta şi Pteridophyta, ţesuturile
gametofitului normal haploid dau naştere sporofitului diploid,
iar prin repetarea acestor procese se pot forma organisme 4n,
8n, etc.

Aşadar “erorile” care pot determina apariţia de celule

autopoliploide sunt foarte numeroase, aceastea explicând frecventa
producere spontană a organismelor (mai ales plante) poliploide. Foarte
adesea aceste organisme se dovedesc a avea capacitate adaptativă
superioară formelor iniţiale, aşa încât prin selecţie naturală are loc
conservarea lor.
Intrucât organismele poliploide (în special cele vegetale) pot
prezenta importanţă economică, în ultimele decenii au fost elaborate
metode foarte variate şi eficiente pentru inducerea experimentală a
147
AUREL POPESCU

autopoliploidiei. Rezultatele numeroaselor cercetări ce au avut ca scop

inducerea autopoliploidiei au arătat că unele tipuri de plante sunt mai
susceptibile la dublarea genomului, şi anume:

1) plantele care prezintă în mod natural un număr relativ redus de

cromozomi în celulele somatice;
2) plantele alogame, a căror poliploidizare se poate realiza mai
uşor comparativ cu cele autogame;
3) plantele care sunt cultivate pentru organele lor vegetative
(frunze, tulpini, rădăcini, flori).

După tipul agenţilor implicaţi (fizici, chimici, biologici), metodele

de generare a poliploidiei pot fi clasificate în:

A. Metode fizice.
Metoda centrifugării, elaborată de D. Kostoff (1937), constă în
centrifugarea plantelor în faza embrionară cu o viteză suficient de mare
pentru ca în ţesutul meristematic să se producă distrugerea fusului nuclear
în celulele în diviziune, apariţia de poliploizi fiind în acest caz posibilă
prin înpiedicarea migrării cromozomilor spre polii celulei.
Metoda şocurilor de temperatură, propusă de L.F. Randolph în
anul 1932, se bazează pe influenţa expunerilor de scurtă durată la
temperatură ridicată în perioada primelor mitoze după fecundare. Prin
utilizarea acestei metode la speciile Triticum aestivum, Triticum
compactum, Secale cereale şi hibrizi Triticum x Secale, respectiv prin
aplicarea unui şoc de temperatură de 42°-43°C timp de 20 ore, Dorsey
(1936) a obţinut 3% plante poliploide din totalul plantelor tratate termic.
Metoda iradierii se bazează pe efectul negativ al radiaţiilor asupra
organizării şi funcţionării fusului nuclear, şi în consecinţă pe
imposibilitatea migrării cromozomilor spre polii celulei, care are ca
rezultat formarea nucleului de restituţie cu număr dublu de garnituri de
cromozomi.

B. Metode biologice.
Metoda poliembrioniei, se bazează pe constatarea că, la
majoritatea plantelor superioare, seminţele conţin cu o frecvenţă variabilă
doi sau mai mulţi embrioni, unii dintre aceştia fiind poliploizi (în special
triploizi). La Vitis vinifera de exemplu, în urma analizei realizate la 35
genotipuri, Bouquet (1980) a raportat o valoare medie a poliembrioniei de
0.054%. A fost însă remarcat faptul că un hibrid V. vinifera x V. riparia a
148
GENETICĂ

prezentat o valoare semnificativ mai mare a poliembrioniei, respectiv 5%.

O frecvenţă relativ ridicată a poliembrioniei (2-7%) a fost sesizată de
asemenea la unele soiuri aparţinând speciilor Prunus domestica şi Prunus
avium. Intrucât capacitatea naturală de germinare a embrionilor gemeni
este cel mai adesea scăzută, metoda poliembrioniei se poate dovedi foarte
utilă pentru selecţia de plante poliploide atunci când se apelează la
recuperarea embrionilor prin germinarea pe mediu de cultură in vitro
(embriocultură).
Metoda regeneraţiei, elaborată de Winkler (1916), constă în
producerea de răni în calusul ce se formează în zona de sutură dintre altoi
şi portaltoi, şi se bazează pe constatarea că unii dintre lăstarii regeneraţi
din acest calus sunt poliploizi (cel mai adesea tetraploizi). Metoda poate fi
aplicată nu numai plantelor care se propagă prin altoire (pomi fructiferi,
viţă de vie, trandafiri, etc.), ci şi celor cu înmulţire generativă. S-a raportat
de altfel că metoda regeneraţiei a fost folosită cu succes pentru obţinerea
de poliploizi la genurile Solanum şi Nicotiana.
Metoda culturilor in vitro de celule şi ţesuturi, pare a fi una dintre
metodele cu cea mai mare eficienţă pentru obţinerea de plante cu grade
variate de ploidie. Apariţia de forme poliploide printre plantele regenerate
din cultura in vitro de celule (inclusiv protoplaşti) şi ţesuturi somatice este
unul dintre evenimentele înregistrate cu frecvenţă relativ ridicată la
numeroase specii vegetale. De altfel, cultura de ţesuturi somatice a fost
sugerată ca o cale eficientă pentru generarea de poliploizi, cu peste trei
decenii în urmă (Murashige şi Nakano, 1966). Este un fapt bine cunoscut
în prezent că frecvenţa celulelor poliploide creşte considerabil în cultura
de calus de lungă durată. Factorii care pot determina instabilitatea
genomului celular în condiţiile de cultură in vitro şi generarea poliploidiei
sunt numeroşi şi probabil că în majoritatea cazurilor acţionează sinergic.
Unii dintre regulatorii de creştere folosiţi frecvent pentru regenerarea de
plante din celule şi ţesuturi vegetale cultivate in vitro, şi anume auxinele
2,4-D (acid 2,4-diclorofenoxiacetic) şi ANA (acid -naftilacetic), sunt
însă consideraţi a fi responsabili într-o măsură importantă de apariţia
plantelor poliploide.
Un exemplu de poliploidizare indusă in vitro a fost semnalat de
Nyman şi Wallin (1992) la genotipuri de Fragaria. Astfel, printre cele 51
de plante regenerate din protoplaşti aparţinând unor genotipuri de F. x
ananassa (octoploide), au identificat 15 hexadecaploizi (16x), 8
mixoploizi şi un diplodecaploid (12x). Plantele cu număr dublu de
cromozomi s-au diferenţiat clar de plantele normale (octoploide) prin
frunzele mai groase şi mai puţin numeroase, peţiolul mai scurt şi mai
149
AUREL POPESCU

gros, precum şi prin florile mai mari. Apariţia poliploidiei a fost

semnalată şi în cazul regenerării de plante din calus derivat din antere.
Astfel, Simon şi colab. (1987) au raportat că, în mod surprinzător, toate
somaclonele obţinute prin organogeneză din calusul de antere la soiul
remontant de căpşun “Bordurella” au avut număr dublu de cromozomi
(2n = 16x = 112). Observaţiile efectuate asupra acestor somaclone au
relevat o creştere semnificativă a grosimii laminei foliare şi peţiolului,
precum şi a conţinutului de substanţă uscată solubilă în fructe, comparativ
cu plantele genotipului de origine, octoploid.
Metoda fuzionării protoplaştilor (celule vegetale lipsite de
peretele pecto-celulozic) s-a dovedit a fi foarte eficientă, şi poate fi
folosită pentru inducerea autopoliploizilor la toate speciile vegetale la
care sunt întrunite următoarele condiţii: un randament ridicat de izolare
enzimatică a protoplaştilor, viabilitate ridicată a acestora după tratamentul
enzimatic, capacitate nealterată de refacere a peretelui celular după
fuzionarea protoplaştilor, potenţial ridicat de regenerare de plante din
calusurile formate din protoplaşti. Fuzionarea protoplaştilor vegetali poate
fi stimulată de anumiţi agenţi inductori, cum sunt polietilenglicolul
(PEG), sau impulsurile electrice de frecvenţă scăzută (2-20 Mhz),
intensitate ridicată (0.5-5.0 kV/cm) şi durată foarte scurtă (20-50 s).

C. Metode chimice. Este general recunoscut faptul că până în

prezent cele mai bune rezultate în inducerea poliploidiei la plante s-au
obţinut prin tratarea seminţelor sau plantelor în diferite faze de vegetaţie
cu o gamă variată de substanţe chimice. După modul lor de acţiune aceste
substanţe sunt incluse în două grupe principale:

a) substanţe cu acţiune de tipul colchicinei, care inhibă formarea

fusului de diviziune şi, prin urmare, blochează migrarea
cromozomilor metafazici spre polii celulei. Nucleii de
restituţie autotetraploizi care se formează sub acţiunea unor
astfel de substanţe, reprezintă aşadar punctul de pornire în
apariţia de celule, ţesuturi, organe, sau plante în întregime
autopoliploide. Alături de colchicină, din acest grup mai fac
parte cumarina, acenaftenul, clorhidratul, -monobrom-
naftalena, -monoclornaftalena, -monoiodnaftalena, etc.

b) substanţe cu acţiune de tipul para-diclorbenzenului, care nu

blochează formarea fusului de diviziune, ci interferează
negativ cu procesul de formare a membranei nucleare. Apariţia
150
GENETICĂ

celulelor poliploide este în acest caz rezultatul fuzionării a doi

sau mai mulţi nuclei. Pe lângă para-diclorbenzen, din acest
grup de substanţe mai fac parte monoclorbenzenul, orto-
diclorbenzenul, meta-diclorbenzenul, mono-brombenzenul,
orto-clortoluenul, meta-clortoluenul, etc.

D. Metode chimico-biologice. Combinarea culturii in vitro de

ţesuturi vegetale cu tratamentul cu agenţi chimici pentru inducerea
autopoliploidiei s-a dovedit a avea o eficienţă extrem de ridicată. De
altfel, se apreciază că dublarea numărului de cromozomi prin tratamentul
cu colchicină in vitro prezintă avantaje importante comparativ cu
poliploidizarea in vivo, întrucât lăstarii in vitro sunt uşor de manipulat,
meristemele acestora sunt compuse dintr-un număr mai redus de celule,
comparativ cu cele ale plantelor in vivo, şi sunt mai puţin protejate de
primordiile foliare, fapt care permite mutagenilor chimici în faza lichidă
să intre uşor în contact cu celulele meristematice. De exemplu,
Niemirowicz-Szczytt şi colab. (1986) au raportat succesul în restaurarea
fertilităţii unor hibrizi interspecifici de căpşun prin autopoliploidizare,
respectiv prin dublarea numărului de cromozomi în plantele regenerate
din meristemele tratate cu colchicină.
Utilizarea embrionilor maturi sau imaturi pentru obţinerea de
poliploizi prin colchicinizare in vitro, a fost de asemenea raportată ca
fiind foarte eficientă. Niemirowicz-Szczytt şi colab. (1984) au obţinut
poliploizi ai soiului “Baron Solemacher” (Fragaria vesca) prin cultura
achenelor pe mediu cu colchicină. Recent, pentru aceeaşi specie, Bors şi
Sullivan (1995) au raportat optimizarea tehnicii de colchicinizare prin
“picătură”, bazată pe tratamentul cu soluţii de colchicină (1-5%), timp de
6-26 ore, a plantulelor aflate în faza de “prima frunză adevărată”, formate
din achenele de căpşun plasate pe mediul de cultură in vitro.

Colchicina şi mecanismul său de acţiune. Efectul statmocinetic

al colchicinei a fost descoperit de A.F. Blakeslee şi A.G. Avery în anul
1937, care au constatat că acest alcaloid extras din bulbul plantei
Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă) inhibă formarea tubulilor
fusului de diviziune sau îl distruge. Colchicina este o substanţă de culoare
albă, foarte solubilă în apă, care se degradează rapid sub influenţa luminii
(fotolabilă) şi căldurii (termolabilă). Cel mai frecvent, pentru inducerea
autopoliploidiei sunt tratate cu soluţii apoase de colchicină (0.01-2.0%)
seminţe în curs de germinare, sau meristemele terminale (vârfuri de
creştere) sau axilare (muguri axilari) ale plantelor.
151
AUREL POPESCU

De exemplu, la speciile de Fragaria tehnica dublării numărului de

cromozomi prin tratamente cu soluţii de colchicină a fost utilizată încă din
anul 1938 de către Dermen şi Darrow, care au reuşit să obţină in vivo
forme 4x de F. vesca şi forme 16x de F. x ananassa. Succesul dublării
genomului prin tratamentul apexului sau a mugurilor axilari cu 1-2%
colchicină, timp de 16-28 ore, a fost ulterior confirmat la numeroase alte
specii şi hibrizi interspecifici de Fragaria. Prin prisma procentului de
poliploizi induşi prin colchicinizare, rezultatele au indicat însă o largă
variabilitate, aceasta fiind atribuită factorilor genetici, care pot influenţa
sensibilitatea diferitelor genotipuri la colchicină.
Sub influenţa colchicinei, diviziunea celulară mitotică se modifică
în mod esenţial şi poartă denumirea de C-mitoză, colchimitoză sau
statmocineză. In funcţie de specie, de intensitatea şi durata tratamentului,
fusul nuclear este influenţat într-o măsură variată, astfel:
1) formarea fusului celular este blocată total şi se formează un
nucleu de restituţie (fenomenul este denumit statmocineză).
2) formarea fusului celular este blocată parţial (fenomenul este
denumit merostatmocineză).
3) fusul celular este orientat neregulat (fenomenul este denumit
tropocineză).
Mecanismul C-mitozei este foarte bine cunoscut de peste o
jumătate de secol. Sub influenţa colchicinei fusul de diviziune este
inactivat şi are loc o întârziere a diviziunii centromerului, fără însă ca
replicaţia cromozomilor şi separarea lor în cromatide să fie afectată.
C-profaza mitozei nu se deosebeşte fundamental de cea normală. In
schimb, în C-metafază (pseudometafază), în absenţa fusului de diviziune,
cromozomii nu se dispun în placă ecuatorială, ci se dispersează în
citoplasmă. Cromozomii sunt puternic contractaţi (mai scurţi şi mai
groşi), iar cromatidele omoloage unite prin centromer se resping în partea
distală a braţelor, ceea ce determină forma caracteristică de X. Inactivarea
centromerilor (nu se divid) cauzează acumularea de metafaze şi ca urmare
dublarea cromozomilor. In C-anafază (pseudoanafază) are loc diviziunea
centromerilor şi individualizarea cromatidelor omoloage, care rămân însă
dispuse paralel (aspect asemănător perechii de schiuri); în C-telofază
(pseudotelofază) fiecare cromozom, datorită dublării şi neseparării, este
format din 4 cromatide, care sunt incluse într-un singur nucleu (nucleu de
restituţie). In cursul diviziunilor următoare, în absenţa influenţei
colchicinei, acest nucleu va sta la baza apariţiei unor ţesuturi sau plante
întregi autopoliploide (tetraploide).
152
GENETICĂ

Prelungirea influenţei colchicinei poate produce repetarea

C-mitozei în aceleaşi celule, ceea ce are ca rezultat apariţia de nuclei
8-ploizi, 16-ploizi, etc. Mărirea continuă a gradului de ploidie a celulelor
aflate sub influenţa colchicinei este în mod concludent demonstrată de
observaţiile făcute de Levan (1938) la Allium cepa (2n=16), respectiv de
identificarea unor celule cu 256 cromozomi (de 16 ori mai mulţi decât în
celulele diploide normale), după un tratament cu durata de 72 ore.
Dublarea succesivă a genomului are însă efecte puternic negative asupra
capacităţii de diviziune a celulelor cu nivel foarte ridicat de
autopoliploidie, deci obţinerea unor plante viabile din astfel de celule este
foarte puţin probabilă.
Colchicina afectează de asemenea diviziunea reducţională
(meioza), care se deosebeşte într-o măsură importantă de cea normală, şi
este denumită C-meioză. Acţiunea colchicinei se manifestă încă din
profază, cromozomii rămânând în totalitate sub formă de univalenţi. După
dezintegrarea membranei nucleare, cromozomii univalenţi (uneori apar şi
câţiva bivalenţi, ca urmare a omologiei unor segmente ale braţelor
cromozomiale) apar în C-metafaza meiozei dispersaţi în întreaga celulă.
In C-anafaza meiozei bivalenţii se separă formând figuri similare literei
X, iar apoi se dispun paralel; în C-telofază, în loc să formeze o diadă
normală, cromozomii sunt incluşi într-un singur nucleu de restituţie.
Celulele cu nucleu de restituţie conţin un număr redus de cromozomi şi,
în loc să se formeze o tetradă în care fiecare celulă să aibă n cromozomi,
printr-o diviziune homotipică se formează diada cu acelaşi număr neredus
de cromozomi. Prin urmare, în loc să fie haploizi, gameţii ce se formează
sub influenţa colchicinei sunt diploizi.

Meioza şi disjuncţia cromozomilor la autopoliploizi. In prezent

este unanim acceptat faptul că slaba fertilitate a autopoliploizilor este
determinată în mare măsură de o diviziune meiotică anormală şi de o
disjuncţie neechilibrată a materialului genetic în gameţi. La organismele
diploide (2n) meioza se desfăşoară normal, în sensul că cromozomii
omologi se asociază sub forma de bivalenţi, iar în anafaza I ei se
distribuie (disjuncţia cromozomială) echilibrat, rezultând gameţi haploizi.
Din cauză că la autopoliploizi există mai mult decât doi
cromozomi omologi, în meioză apare un număr variat de asociaţii de tip
multivalent, care cuprind atâţia cromozomi câte seturi haploide de
cromozomi sunt prezente în celula respectivă (3x, 4x, 5x, 6x, etc.).
Desigur, pe lângă multivalenţi există şi un număr variabil de bivalenţi şi
univalenţi. Consecinţa acestui fenomen este o disjuncţie neechilibrată a
153
AUREL POPESCU

materialului genetic în gameţi, care devin astfel într-o proporţie ridicată

nefuncţionali.
Asocierea cromozomilor în multivalenţi în cursul meiozei este
influenţată de următorii factori:

1) lungimea cromozomilor, în sensul că probabilitatea asocierii

este mai mare cu cât aceştia sunt mai lungi;

2) numărul total redus de cromozomi înfluenţează negativ

asocierea lor în multivalenţi, în timp ce numărul total mare de
cromozomi în celulă influenţează pozitiv formarea de
multivalenţi;

3) frecvenţa mare a chiasmelor între cromozomii omologi

măreşte şansa ca ei să rămână împreună ca multivalenţi şi
invers.

Imperecherea cromozomilor omologi se realizează încă în faza de

zigoten numai la nivelul regiunilor eucromatinice ale cromozomilor, atât
la diploizi, cât şi la poliploizi. La organismele poliploide, cromozomii
omologi asociaţi încă din zigoten se pot separa sau rămân asociaţi în
fazele următoare ale meiozei, în funcţie de absenţa sau prezenţa
chiasmelor între cromatidele alăturate. Dacă aceste regiuni sunt scurte,
probabilitatea de a se forma chiasme este mică şi atunci în diachineză şi
metafază anumiţi cromozomi, care mai timpuriu erau asociaţi, apar ca
univalenţi.
In zigoten, asocierea cromozomilor la poliploizi poate fi definită
ca o împerechere primară, deoarece în metafaza I se observă o
împerechere secundară, care constă în tendinţa bivalenţilor de a se plasa
alăturat cu univalenţi omologi. Uneori, o astfel de împerechere secundară
se observă şi la diploizi între cromozomii neomologi între care au avut loc
însă translocaţii anterioare. Asociaţiile secundare, atât la poliploizi cât şi
la diploizi, tind să provoace migrarea cromozomilor asociaţi la acelaşi
pol, şi astfel determină formarea în urma meiozei de gameţi neechilibraţi.
Ca regulă, numărul tetravalenţilor este mai mic decât numărul
haploid de cromozomi, deoarece întotdeauna se formează un număr
variabil de univalenţi, bivalenţi şi trivalenţi. Prezenţa tetravalenţilor,
trivalenţilor şi univalenţilor în meioza autotetraploizilor constituie sursa
iniţială pentru repartizarea inegală a cromozomilor în gameţi. De
exemplu, migrarea unui trivalent spre un pol şi a univalentului respectiv
154
GENETICĂ

spre celălalt pol al celulei constituie o cauză a repartizării inegale a

cromozomilor. De asemenea, trebuie menţionat că unii cromozomi
univalenţi nu migrează spre polii celulei, rămânând în placa ecuatorială
sub formă de cromozomi întârziaţi (retardatari), sau dacă migrează nu
sunt incluşi în nucleul gametului, ci rămân în citoplasmă unde formează
aşa-numiţii micronuclei.
Din cele prezentate reiese că autotetraploidia indusă artificial este
asociată cu reducerea fertilităţii plantelor. Acest inconvenient nu scade
utilitatea tetraploidiei (şi în general a autopoliploidiei), întrucât în cazul
plantelor cu propagare vegetativă disjuncţia neechilibrată a cromozomilor
în gameţi nu are nici o importanţă, iar în cazul plantelor cu înmulţire
generativă, printr-un proces genetic de diploidizare a poliploizilor meioza
se poate regulariza, în sensul că şi la tetraploizi cromozomii se pot asocia
sub formă de bivalenţi astfel încât disjuncţia lor în gameţi să se realizeze
normal, rezultatul fiind bineînţeles fertilitatea normală.

Alopoliploidia (Amfiploidia)

In prezent este bine cunoscut faptul că numeroase specii vegetale

(de exemplu Triticum aestivum, Gossypium hirsutum, Nicotiana tabacum,
Brassica napus, etc.) sunt la origine hibrizi interspecifici poliploizi, adică
alopoliploizi (Fig. 8.2).

Fig. 8.2. Originea unor specii alopoliploide de Brassica.

155
AUREL POPESCU

In funcţie de modul în care se produce, alopoliploidia

(amfiploidia) este clasificată în:

a) Alopoliploidie genomică, care este fenomenul apariţiei de

poliploizi prin hibridarea între specii cu genomuri diferite
(de exemplu AA şi BB), caz în care cromozomii celor două
specii nu se pot împerechea unii cu ceilalţi, iar planta rezultată
este sterilă. Fertilitatea plantelor alopoliploide/amfiploide este
însă normală dacă are loc dublarea numărului de cromozomi
proveniţi de la speciile genitoare (AABB), ceea ce face ca în
meioză cromozomii să se asocieze sub formă de bivalenţi şi
disjuncţia acestora să se realizeze la fel ca la plantele diploide;

b) Alopoliploidie segmentală, care este fenomenul prin care

poliploizii (alopoliploizi) apar ca rezultat al hibridării unor
specii cu genomuri parţial sau complet omoloage, astfel că
după dublarea numărului de cromozomi aceştia nu formează
bivalenţi în cursul profazei meiozei I, ci mai ales tetravalenţi,
trivalenţi şi univalenţi, ca în cazul autopoliploidiei. O astfel de
împerechere anormală a cromozomilor determină un grad
ridicat de sterilitatea a hibrizilor.

c) Autoalopoliploidia, care este rezultatul dublării numărului de

cromozomi ai unui alotetraploid (amfidiploid). De exemplu,
un alotetraploid AABB poate deveni autoalooctoploid
(AAAABBBB). Hibridarea între doi genitori autotetraploizi
(AAAA şi BBBB) poate avea de asemenea ca rezultat apariţia
de autoalooctoploizi.

Speciile Primula kewensis, Delphinum gypsophilum, sau Aesculus

carnea, sunt exemple clasice de amfiploizi segmentali. De exemplu,
amfidiploidul Primula kewensis (2n=36) este rezultatul încrucişării
experimentale a speciilor P. floribunda (2n=18) şi P. verticillata (2n=18),
şi ca efect al formării de numeroşi multivalenţi în meioză are un grad
ridicat de sterilitate.
In cazul când cromozomii ce se împerechează în procesul meiozei
provin de la genitori diferiţi, are loc formarea de bivalenţi, iar fenomenul
(caracteristic alopoliploidiei genomice) se numeşte alosindeză. Dacă
cromozomii ce se împerechează în meioză provin de la genitori originari

156
GENETICĂ

din acelaşi strămoş, are loc formarea de multivalenţi, iar fenomenul se

numeşte autosindeză şi este caracteristic alopoliploidiei segmentale.
Un exemplu binecunoscut de alopoliploidie este acela al hibridului
tetraploid (2n=4x=68) de Helianthus, obţinut prin hibridarea între
H. tuberosus (2n=6x=102) şi H. annuus (2n=2x=34).
Dintre diferitele tipuri de alopoliploizi (amfiploizi), o importanţă
deosebită o prezintă amfiploidia genomică, numeroase specii avându-şi
originea în hibrizi poliploizi interspecifici. De altfel, grâul (Triticum
aestivum), cea mai cultivată specie pe glob, este un amfiploid (AABBDD)
la formarea căruia au participat trei specii diferite (genomul A de la
Triticum monococcum sau T. aegilopoides, genomul B de la Aegilops
speltoides sau Agropyron triticeum, şi genomul D de la Aegilops
squarrosa).

Haploidia

Haploidia este termenul general pentru desemnarea indivizilor sau

ţesuturilor care au în celulele somatice numărul gametic de cromozomi
(n). Totuşi, întrucât în special la plante apar serii poliploide care posedă
multipli ai setului de bază de cromozomi (x), termenul de haploidie
trebuie să fie subdivizat în două categorii principale:

1. monohaploizi (x), pentru indivizii care provin dintr-o specie

diploidă;
2. polihaploizi (2x, 3x, 4x, etc.), pentru indivizii care provin din
orice specie poliploidă (4x  2x; 6x  3x, etc.).

Haploizii pot apare spontan, prin dezvoltare asexuală, dar originea

lor este cel mai adesea neclară. La animale, frecvenţa de apariţie spontană
a indivizilor haploizi este foarte rară deoarece, în mod obişnuit, aceştia
prezintă anomalii fiziologice severe, care le cauzează moartea în cursul
dezvoltării embrionare. S-a constatat că la unele specii animale cum sunt
Drosophila, salamandra, tritonul, broasca, şoarecele, şi chiar găina,
embrioni haploizi apar însă frecvent.
La plante, haploizi spontani au fost identificaţi la numeroase
specii, printre care tomate, bumbac, arborele de cafea, sfecla de zahăr,
secară, grâu, palmierul de cocos, rapiţă, arborele de cacao, asparagus, etc.
Haploidia poate fi de asemenea indusă printr-o varietate de
metode, incluzând: hibridarea intergenerică; hibridarea interspecifică;
iradierea polenului; tratamentul cu agenţi chimici; stimularea poli-
157
AUREL POPESCU

embrioniei şi analiza embrionilor gemeni; polenizarea cu polen purtător al

unei gene marker; cultura de antere sau polen, etc.
Hibridarea intergenerică sau interspecifică. Atunci când omologia
dintre cromozomii plantelor utilizate în încrucişări intergenerice sau
interspecifice este foarte redusă, poate avea loc formarea embrionului fără
fecundare. In unele cazuri se poate produce eliminarea setului de
cromozomi al genitorului patern imediat după fecundare, ceea ce conduce
de asemenea la formarea de seminţe haploide. Unul dintre primele
rezultate de obţinere experimentală de haploizi prin hibridare
interspecifică a fost raportat de Jorgensen (1928), care a identificat 7
haploizi printre cele 35 de plante viabile rezultate din încrucişarea
speciilor Solanum nigrum şi Solanum luteum. Gametul mascul a avut doar
rolul de a participa la formarea endospermului şi de a stimula formarea
embrionului, el dezvoltându-se însă direct din celula ou, în absenţa
fertilizării. Ulterior, metoda hibridării interspecifice şi-a găsit o largă
aplicare în ameliorarea cartofului, care fiind o specie autotetraploidă
(4x=48) nu prezintă complicaţii ale eredităţii în cazul formelor diploide
(2x=24). Eficienţa metodei de inducere a apariţiei haploizilor prin
hibridare interspecifică a fost demonstrată prin numeroase rezultate
experimentale, mai ales în cazul folosirii unor specii cu grad mai scăzut
de înrudire.
Eliminarea de cromozomi, fenomen care apare cu frecvenţă
ridicată în cazul unor hibridări între specii înrudite îndepărtat din punct de
vedere filogenetic, este o metodă folosită pe scară foarte largă pentru
producerea de haploizi la unele genuri de plante. Un exemplu este
hibridarea dintre speciile Hordem vulgare (2x=14) şi H. bulbosum
(2x=14), care are ca rezultat eliminarea cromozomilor în cursul mitozei,
ulterior fertilizării. Eficienţa acestei metode poate fi considerată a fi foarte
ridicată, dacă avem în vedere că în diferitele lucrări au fost obţinute
procente de plante haploide cuprinse între 11% şi 68.5%. Una dintre
cauzele suspectate pentru producerea eliminării cromozomilor genitorului
patern în cazul hibridărilor îndepărtate, derivă din durata diferită a ciclului
celular în celulele părinţilor implicaţi.
Iradierea polenului. Metoda iradierii cu raze X, propusă încă din
anul 1929 (Goodspeed şi Avery), s-a dovedit a fi foarte eficientă pentru
inducerea de haploizi în cazul unor specii cum sunt tutunul, grâul, plopul
şi mărul. Principiul metodei se bazează pe pierderea capacităţii de
fertilizare a polenului iradiat, fiind însă neafectată capacitatea de
stimulare a dezvoltării pe cale partenogenetică a oului nefecundat.

158
GENETICĂ

Tratamentul cu agenţi chimici. Rezultatele unor cercetări au

relevat faptul că para-fluorofenilalanina (PFP), analog structural al
fenilalaninei şi tirozinei cu efect toxic dovedit asupra celulelor procariote
şi eucariote, acţionează antagonic colchicinei, determinând reducerea
numărului de cromozomi la plantele regenerate din cultura in vitro de
ţesuturi somatice (Griesbach, 1986). Baza biochimică a acestui efect
implică înlocuirea aminoacizilor fenil-propanoidici în timpul sintezei
proteice şi/sau interferenţa cu procesele feed-back de reglare. Totuşi,
întrucât în experimente cu specii tetraploide, PFP a permis obţinerea de
plante dihaploide şi aneuploide, în timp ce la specii diploide reducerea
numărului de cromozomi nu a fost posibilă, Fukui şi Niizeki (1982) au
sugerat că efectul acestui compus poate fi dependent de specie şi/sau de
nivelul de ploidie.
Haploidia a fost de asemenea indusă cu succes la câteva specii
(tomate, porumb, plop, Vinca rosea) prin tratarea polenului cu un colorant
vital şi anume albastru de toluidină. Acest tratament a fost cel mai eficient
atunci când colorantul a fost aplicat pistilului după polenizare, în
momentul când tuburile polinice sunt formate, dar nu s-a realizat încă
fecundarea. La plop, folosind această metodă, Illes (1974) a reuşit să
inducă apariţia a 282 haploizi ginogenetici dintr-un total de 1.192 puieţi
de plop (23.6%).
Stimularea poliembrioniei şi analiza embrionilor gemeni. Metoda
analizei embrionilor gemeni (proveniţi dintr-o singură sămânţă) pentru
selecţia de haploizi a fost eficientă la un număr limitat de specii. La ardei
(Capsicum sp.), la care s-a demonstrat că frecvenţa embrionilor gemeni
este controlată de genotipul matern (în condiţiile în care se cunoaşte că
frecvenţa haploizilor este direct corelată cu accea a embrionilor gemeni),
selecţia pentru astfel de genotipuri a permis creşterea considerabilă a
ponderii seminţelor cu mai mulţi embrioni. Seminţele poliembrionice pot
produce gemeni de tipul haploid-haploid, diploid-diploid, sau diploid-
haploid. Se consideră că în cazul gemenilor diploid-haploid formarea
celor doi embrioni are loc prin dezvoltarea concomitentă dintr-un zigot
diploid normal şi dintr-o celulă sinergidă haploidă.
Polenizarea cu polen purtător al unei gene marker. Folosirea ca
genitor patern în hibridările interspecifice, sau chiar intraspecifice, a unor
genotipuri purtătoare ale unei gene marker (cel mai adesea pentru
pigmentaţie), a oferit acestei metode şi avantajul unei identificări uşoare a
haploizilor cu origine maternă (haploizi gino-genetici). Markerii utilizaţi
la diferitele specii pentru trierea formelor haploide ginogenetice sunt
foarte variaţi. Astfel, la tutun s-a folosit gena marker recesivă pentru
159
AUREL POPESCU

culoarea galben-verzuie (yg) a părintelui femel, iar la lucernă s-a folosit o

genă marker pentru pigmentarea hipocotilului. Un exemplu recent îl
reprezintă în acest sens folosirea speciei Malus pumila var.
niedzweckiana, care posedă o genă marker dominantă în stare homozigotă
pentru culoarea roşie a frunzelor şi tulpinii (RR), pentru selecţia de
haploizi ginogenetici rezultaţi prin încrucişarea su soiuri comerciale
aparţinând speciei Malus domestica. In mod normal, în cazul în care se
produce fecundarea toţi hibrizii trebuie să prezinte fenotip roşu (frunze şi
tulpini cu pigmentaţie roşie), această caracteristică oferind aşadar
posibilitatea selecţiei uşoare a eventualelor forme haploide care, nefiind
rezultatul hibridării, au fenotip verde, caracteristic genitorului matern.
Cultura in vitro de antere şi polen. Metoda inducerii haploidiei
prin cultura in vitro de antere şi polen, propusă cu aproape jumătate de
secol în urmă (1964) de Guha şi Maheshwari pe baza rezultatelor obţinute
în experimentele realizate cu Datura innoxia, a fost utilizată extensiv la
numeroase specii pentru obţinerea de haploizi androgenetici. Anterele
cultivate oferă posibilitatea regenerării de haploizi fie direct din
microspori, fie prin formarea de calus, urmată de regenerarea de embrioni
(embriogeneză) sau de lăstari (organogeneză). In prezent, numărul
speciilor la care s-a raportat obţinerea de plante haploide (monoploizi
sau polihaploizi) depăşeşte 160. Acestea aparţin la 52 genuri şi 23 de
familii de di- şi monocotiledonate şi includ unele specii importante pentru
cultură, cum sunt Triticum, Zea, Oryza, Nicotiana, Solanum, Phaseolus,
Lycopersicum, Fragaria, Coffea, Prunus, Malus, Vitis, etc.
Comportamentul meiotic al monohaploizilor. Pentru ca meioza
să se realizeze normal, este necesară prezenţa a doi cromozomi omologi
pentru fiecare tip de cromozomi ai complementului. Monoploizii posedă
doar unul dintre genomurile de bază (x), şi în consecinţă comportamentul
lor meiotic este foarte neregulat. Intrucât studiile realizate la numeroase
specii (porumb, orez, tomate, tutun, etc.) au arătat că şi la monoploizi
poate să apară împerecherea cromozomilor (împerechere intragenomică),
s-a considerat că aceasta trebuie să fie consecinţa duplicării cromozomilor
şi a redundanţei genetice. Chiar dacă studiile de microscopie electronică
au confirmat posibilitatea apariţiei unoror complexe sinaptinemale
similare în natură cu cele observate la formele diploide corespunzătoare,
în diachineza monoploizilor cromozomii apar în majoritate ca univalenţi.
Alături de univalenţi au fost observaţi uneori şi bivalenţi. De exemplu, la
monoploizii de porumb, frecvenţa celulelor cu unul sau mai mulţi
bivalenţi ajunge la, sau chiar depăşeşte 50%.

160
GENETICĂ

La monoploizi (haploizi), metafaza I este puternic afectată de

puternica dezorganizare a fusului nuclear. Chiar şi atunci când acesta
funcţionează slab, mecanismul distribuţiei cromozomilor spre polii opuşi
este dereglat şi distribuţia se realizează la întâmplare (randomizat).
Deşi a fost emisă o ipoteză interesantă, potrivit căreia toţi
cromozomii au o anumită tendinţă de împerechere în profaza meiotică,
mecanismul împerecherii cromozomilor neomologi în meioza
monoploizilor nu este încă pe deplin clarificat. Se consideră totuşi că,
dacă nu există cromozomi omologi în celulă, tendinţa de împerechere este
satisfăcută de forţe care pot uni segmente ale cromozomilor neomologi.
Comportamentul meiotic al polihaploizilor. Ca o consecinţă a
faptului că poliploizii pot fi fie autopoliploizi (de exemplu AAAA), fie
alopoliploizi (de exemplu AABB), în funcţie de originea lor, polihaploizii
pot fi clasificaţi în autopolihaploizi (de exemplu AA), sau alopolihaploizi
(de exemplu AB).
Studiul meiotic al polihaploizilor poate sau nu să ajute la
determinarea tipului de polihaploidie în cazul unei specii poliploide date.
Dacă nu are loc împerecherea cromozomilor sau a unor segmente de
cromozomi, se poate considera că speciile implicate au cu cea mai mare
probabilitate origine alopoliploidă.
Imperecherea cromozomilor la polihaploizi constituie o indicaţie
asupra existenţei unor relaţii fie de omologie, fie de omeologie între
cromozomi (termenul de omeologie se foloseşte pentru cromozomii
parţial omologi şi desemnează omologia reziduală a cromozomilor care la
origine au fost complet omologi). Intrucât împerecherea cromozomilor
este considerată ca fiind preferenţială, majoritatea împerecherilor
observate la polihaploizi sunt probabil cauzate de omologia parţială sau
completă între genomuri (împerechere intergenomică).
Apariţia haploidiei este corelată cel mai adesea cu reducerea
volumului nucleului şi respectiv a întregii celule, fapt care determină o
talie mai redusă a organismelor haploide. La haploizii plantelor autogame,
care au un grad mai ridicat de homozigoţie, lipsa unei garnituri de
cromozomi nu are consecinţe morfologice prea severe. In schimb la
plantele alogame, fenomenul haploidiei este corelat cu o reducere mult
mai accentuată a taliei şi a vitalităţii decât la cele autogame. Acest efect se
explică prin existenţa la haploizii plantelor alogame a unei singure
garnituri de cromozomi, care determină manifestarea mutaţiilor recesive
negative, în timp ce la diploizi aceste caractere se află în stare recesivă şi
nu se manifestă.

161
AUREL POPESCU

Utilizările posibile ale haploizilor. Principalul motiv al

amelioratorilor pentru obţinerea de haploizi este acela de a crea rapid linii
homozigote diploide sau poliploide. Homozigotarea plantelor prin
consangvinizarea repetată necesită multe generaţii, deci este un proces de
lungă durată. Deoarece haploizii conţin doar unul din cei doi cromozomi
omologi, fiecare genă este unică şi, în consecinţă, dublarea cromozomilor
trebuie să aibă ca rezultat homozigoţia completă. Dublarea cromozomilor
se poate produce spontan, sau poate fi indusă prin cultura in vitro sau prin
colchicinizare.
Pe lângă informaţiile importante pe care le pot oferi în ceea ce
priveşte ereditatea caracterelor dorite (prin analiza generaţiilor F1 şi F2 ale
genotipurilor homozigote), plantele obţinute prin dublarea haploizilor pot
constitui linii parentale eficiente pentru programele de ameliorare,
întrucât clonele homozigote selectate pot transmite genele dorite în
fiecare gamet, sporind astfel frecvenţa indivizilor incorporând caracterul
urmărit de ameliorator. Selecţiile homozigote diploide pot fi de asemenea
utilizate ca linii pure pentru inducerea efectului heterozis sau pentru
ameliorarea rezistenţei la stresul mineral şi la boli (Zhang şi Lespinasse,
1992). Numeroase experimente au relevat că diferenţele în ceea ce
priveşte rezistenţa la stresul mineral şi la boli sunt exprimate în aceeaşi
manieră în celulele cultivate şi în plantele întregi. Prin urmare
genotipurile rezistente pot fi identificate şi izolate în culturile de celule
haploide sau diploide homozigote, rezistenţa fiind ulterior exprimată în
plantele haploide sau diploide homozigote regenerate din aceste celule.
Protoplaştii haploizi pot constitui un material ideal pentru
strategiile de transfer de gene, în condiţiile în care sunt disponibile
metode eficiente de regenerare, întrucât prin dublarea numărului de
cromozomi pot fi obţinute plante transgenice homozigote diploide.
In şirul de multiple aplicaţii, hibridarea somatică a protoplaştilor
haploizi deţine un potenţial considerabil. O variantă a acestei aplicaţii,
vizând fuziunea de protoplaşti haploizi cu protoplaşti diploizi, poate găsi
în egală măsură o largă utilizare în programele de ameliorare a unor specii
importante de plante.
Tratamentul mutagenic al plantelor haploide, urmat de dublare, ar
permite ca mutaţiile induse (inclusiv cele recesive) să se exprime în
totalitate, contribuind astfel la lărgirea gamei de selecţie de genotipuri cu
configuraţii noi şi utile de caractere.
Una dintre aplicaţiile potenţiale ale formelor haploide se referă la
simplificarea interpretării polimorfismului fragmentelor de restricţie
(RFLP), prin compararea genotipurilor diploide şi respectiv haploide,
162
GENETICĂ

oferind astfel posibilitatea identificării directe a variaţiilor alelice. De

asemenea, genotipurile haploide pot facilita clonarea genică cu ajutorul
transpozonilor, ca urmare a exprimării oricărei modificări a alelelor
recesive sau dominante.

Aneuploidia

Aneuploidia reprezintă o variaţie cromozomială noneuploidă, în

sensul că organismele afectate de acest fenomen nu prezintă în celulele
somatice un multiplu exact al numărului de bază (x) de cromozomi, ci
unul sau mai mulţi cromozomi în plus sau în minus. Variaţia noneuploidă
a numărului de cromozomi apare de regulă ca rezultat al nondisjuncţiei în
meioză. Fenomenul aneuploidiei a fost sesizat de Blakeslee (1928) la
Datura stramonium, pe baza observaţiilor citogenetice care au arătat
apariţia unor plante cu 2x+1 cromozomi (trisomie).
Datorită fenomenului aneuploidiei, la un organism diploid la care,
de exemplu, numărul normal de cromozomi în celulele somatice este
2x=6 (cele trei perechi de cromozomi fiind AABBCC), se pot întâlni
următoarele variaţii mai importante ale ploidiei: monosomie, monosomie
dublă, nulisomie, monosomie-nulisomie, trisomie, trisomie dublă,
tetrasomie, trisomie-tetrasomie, trisomie-monosomie (Tabel 8.2).

Tabel 8.2. Principalele variaţii aneuploide la organismele vegetale şi

animale.

Tipul Număr Variante cromozomiale posibile

de aneuploidie de cromozomi
Oligosomie
monosomie 2x=6-1 AABBC, AABCC, ABBCC
monosomie dublă 2x=6-1-1 AABC, ABBC, ABCC
nulisomie 2x=6-2 AABB, AACC, BBCC
monosomie-nulisomie 2x=6-2-1 BBC, AAC, AAB, ABB,
ACC, BCC
Polisomie
trisomie 2x=6+1 AAABBCC, AABBBCC,
AABBCCC
trisomie dublă 2x=6+1+1 AAABBBCC, AAABBCCC,
AABBBCCC
tetrasomie 2x=6+2 AAAABBCC, AABBBBCC,
AABBCCCC,
163
AUREL POPESCU

trisomie-tetrasomie 2x=6+1+2 AAABBBBCC, AAABBCCCC,

AABBBCCCC, AABBBBCCC,
AAAABBBCC, AAAABBCCC
Trisomie-monosomie 2x=6+1-1 AAABBC, AAABCC, AABBBC,
AABCCC, ABBBCC, ABBCCC
Tetrasomie-nulisomie 2x=6+2-2 AAAABB, AAAACC, AABBBB,
AACCCC, BBBBCC, BBCCCC

Monosomia şi nulisomia sunt tipurile de aneuploidie (cunoscute şi

sub denumirea de hipoploidie) caracterizate prin lipsa unui cromozom sau
a întregii perechi, iar trisomia şi tetrasomia sunt tipurile de aneuploidie
(hiperploidie) caracterizate prin prezenţa în plus a unui cromozom sau a
unei perechi de cromozomi.
Toate tipurile de ploidie pot apare spontan, dar pot fi şi induse
experimental sub acţiunea unei game variate de agenţi fizici, chimici şi
biologici.
Mecanismele citologice de apariţie a aneuploizilor. Deoarece
fenomenul aneuploidiei apare cel mai frecvent la descendenţii
organismelor poliploide (apărute spontan, sau induse) recente,
mecanismul său este relativ bine cunoscut. Aneuploidia este o consecinţă
prezenţei univalenţilor şi a asociaţiilor cromozomice multiple (trivalenţi,
tetravalenţi) în cursul diviziunii reducţionale (meioza) la diferitele tipuri
de poliploizi, care au ca rezultat distribuţia neechilibrată a cromozomilor
în gameţi.
O altă cale posibilă de apariţie a aneuploizilor este nondisjuncţia
cromozomială în diviziunea reducţională, concretizată în formarea de
gameţi, respectiv celule diploide, cu număr modificat de cromozomi.
Exemple clasice de nondisjuncţie a autozomilor sau heterozomilor sunt
cele de trisomie şi monosomie care pot afecta organismul uman, respectiv
trisomia autozomală caracteristică sindromului Down, trisomia
heterozomală specifică sindromului Klinefelter la bărbaţi (prezenţa a 3
cromozomi ai sexului - XXY), şi monosomia heterozomală caracteristică
sindromului Turner la femei (un singur cromozom al sexului - XO).
Aneuploizi pot să apară cu frecvenţă variată şi în descendenţa
organismelor iradiate, ca o consecinţă a afectării omologiei dintre
cromozomi.
Importanţa genetică a aneuploizilor. In corelaţie cu gradul de
ploidie al organismelor afectate, aneuploidia poate determina reducerea
considerabilă a viabilităţii şi vitalităţii. Astfel, la Triticum aestivum

164
GENETICĂ

(2n=6x=42) au fost obţinute serii complete de nulisomici, monosomici,

trisomici şi tetrasomici viabili, în timp ce la organisme cu grad redus de
ploidie, cum este Drosophila melanogaster (2n=8), se obţin foarte rar
aneuploizi viabili.
Deşi organismele aneuploide nu au importanţă economică, aşa
cum au poliploizii, lucrările de obţinere experimentală de aneuploizi sunt
considerate a fi de mare importanţă pentru descifrarea determinismului
genetic al unor caractere şi pentru ameliorare.
Incă din anul 1959, Sears a sugerat câteva metode pentru
localizarea genelor de pe un anumit cromozom cu ajutorul analizei
nulisomice:

1) Absenţa manifestării unui caracter la nulisomici. Caracterul

controlat de o genă plasată pe cromozomul care lipseşte, poate
fi absent la plantele nulisomice pentru perechea respectivă de
cromozomi. Astfel, s-a stabilit că cromozomul XIV de la soiul
hexaploid de grâu ‘Chinese Spring’ poartă o genă dominantă
pentru culoarea roşie a seminţelor, întrucât plantele nulisomice
pentru acest cromozom au seminţe de culoare albă, aceasta
fiind expresia genei recesive pentru culoarea seminţelor.
2) Analiza populaţiilor în F2. Localizarea unor gene dominante la
soiuri de grâu hexaploid (Triticum aestivum) se poate stabili
prin încrucişarea acestor soiuri cu fiecare din cele 21 linii
nulisomice sau monosomice ale unui soi bine cunoscut
genetic, cum este soiul “Chinese Spring”, urmată de analiza
segregării în F2. Aşa cum s-a menţionat anterior, la grâu
plantele nulisomice apar în ca descendenţi ai monosomicilor
din F1. Insuşirile recesive se vor manifesta numai la plantele
nulisomice din descendenţa monosomicilor F1. Găsirea
cromozomului respectiv (cromozomul nulisomic care poartă
gena sau genele care codifică respectivele caractere recesive)
se poate considera rezolvată când în descendenţa unor astfel de
încrucişări apare un foarte mic număr de indivizi recesivi, care
în urma analizelor citologice se dovedesc a avea constituţie
nulisomică.
3. Substituţia şi adiţia de cromozomi. Această metodă a fost
folosită la grâu în două scopuri principale, respectiv pentru
analiza efectelor genetice ale unor cromozomi individuali
substituiţi (transferaţi) într-un fond genetic cunoscut, şi pentru
transferul unor cromozomi purtători ai genelor care codifică
165
AUREL POPESCU

însuşiri valoroase (rezistenţă la boli, rezistenţă la condiţii

nefavorabile de mediu) de la o varietate (sau chiar de la o
specie) la o altă varietate (sau specie) la care aceste însuşiri
sunt absente. In primul caz, de exemplu, la grâul hexaploid se
poate analiza constituţia genetică a unor cromozomi de la o
nouă varietate (soi), prin substituţia lor în genomul soiului
“Chinese Spring”.

Un exemplu clasic de lucrări în scopul adiţiei şi substituţiei de

cromozomi este acela al cercetărilor realizate de Jenkins (1956), care au
pornit de la ideea utilităţii adiţiei la grâu a unei perechi de cromozomi de
la secară, specie care posedă unele caractere valoroase (rezistenţă la ger,
rezistenţă la dăunători), absente sau slab exprimate în genotipurile de
grâu. Prin încrucişarea soiului hexaploid de grâu “Harkov” cu soiul
diploid de secară “Dakold” au fost obţinuţi hibrizi sterili, care prin
colchicinizare (pentru dublarea genomului) au fost transformaţi în
amfiploizi cu 2n=56 cromozomi. Prin retroîncrucişarea repetată a unui
amfiploid cu soiul de grâu “Harkov” au fost obţinute 7 linii de adiţie
(2n=42+2 cromozomi de la secară) şi, în sfârşit, cei 21 de monosomici ai
soiului “Harkov” au fost hibridate cu cele 7 linii de adiţie. Rezultatul
acestor lucrări a fost obţinerea de linii de substituţie cu 2n=42
cromozomi, dintre care 40 de cromozomi ai grâului şi 2 cromozomi de la
secară, purtători ai diferitelor caractere valoroase dorite de amelioratori.

166
GENETICĂ

9. CONSANGVINIZAREA ŞI HETEROZISUL

Organismele consangvine sunt rezultatul autofecundării (în cazul

celor autogame) sau încrucişării între indivizi înrudiţi (în cazul celor
alogame) şi se caracterizează printr-un grad ridicat de homozigoţie.
Consangvinizarea are cel mai adesea un efect puternic depresiv asupra
vitalităţii şi vigorii organismelor.
Primele observaţii asupra efectelor consangvinizării au fost
efectuate la porumb de către E.M. East (1901), care a remarcat o reducere
considerabilă a vigorii plantelor obţinute prin autofecundarea
(consangvinizarea) repetată în generaţii succesive. East a observat
totodată că indivizii care rezultă din încrucişarea unor linii
consangvinizate manifestă o creştere considerabilă a vitalităţii.
Consangvinizarea are ca principal efect genetic mărirea gradului
de homozigoţie. De exemplu, prin autofecundarea indivizilor heterozigoţi
(Aa) rezultaţi din încrucişarea a două varietăţi deosebite printr-o
pereche de gene alele, în prima generaţie de consangvinizare, respectiv I 1
(I = inbreeding), segregarea are loc astfel: 25% AA; 50% Aa; 25% aa.
In generaţiile următoare de consangvinizare (I2, I3, I4, etc.), proporţia
plantelor heterozigote din populaţie se reduce cu câte 50%, reprezentând
25% în I2, 12.5% în I3, 6.25% în I4, 3.12% în I5, etc., mărindu-se
corespunzător procentul homozigoţilor.
Reducerea gradului de heterozigoţie are o importanţă foarte mare
pentru procesul de selecţie naturală. In condiţiile în care în natură se
produc permanent mutaţii (în majoritate letale, semiletale, sau cu
influenţă negativă) care afectează organismele vegetale şi animale,
mutantele dominante sau semidominante sunt eliminate rapid prin selecţia
naturală, în timp ce mutaţiile recesive (care reprezintă majoritatea) sunt
păstrate în organismele heterozigote. Prin consangvinizare se reduce rapid
numărul de organisme heterozigote, care conţin o proporţie mare de gene
recesive dăunătoare.
La plantele autogame, prin autopolenizare are loc o
consangvinizare foarte rapidă şi strictă, care nu este posibilă la plantele
alogame. La animale, consangvinizarea este mult mai lentă deoarece nu se
poate realiza decât între organisme cu grade mai mult sau mai puţin
înrudite (ex. frate-soră, tată-fiică, mamă-fiu, veri primari, etc.). Prin
autofecundare homozigoţia totală se realizează în 7-8 generaţii, în timp ce
prin încrucişarea de tip frate-soră (“sib”) după 8 generaţii se ajunge la un

167
AUREL POPESCU

grad de homozigoţie de 90%. In cazul încrucişărilor între veri primari,

după 16 generaţii se ajunge la o homozigoţie de 65%.
Rezultatele lucrărilor de hibridare reciprocă a unor plante
consangvinizate şi linii homozigote, efectuate la începutul secolului al
XX-lea (în special la porumb) au stat la baza fundamentării unei aplicaţii
deosebit de importante pentru ameliorarea plantelor. Astfel, s-a constatat
că hibrizii obţinuţi din aceste încrucişări depăşeau considerabil nu numai
liniile consangvinizate folosite, dar şi soiul iniţial din care fuseseră
obţinute aceste linii. Fenomenul de sporire a vitalităţii şi vigorii hibrizilor
rezultaţi din încrucişarea unor plante cu grad ridicat de homozigoţie a
fost denumit de Shull (1914) heterozis, şi a fost descris ca “o mărire a
vigurozităţii, dimensiunilor, productivităţii, o dezvoltare rapidă, rezistenţă
la boli şi insectele dăunătoare, sau la diferite condiţii nefavorabile, care
deosebesc formele hibride de formele consangvinizate corespunzătoare şi
care iau naştere ca un rezultat al unirii gameţilor genitorilor diferenţiaţi
genetic”.

Efectele genetice ale consangvinizării

Consangvinizarea are ca rezultat conservarea strictă a unui fond

genetic (fixitate genetică), care favorizează populaţiile de indivizi
homozigoţi într-un mediu ambiant stabil, dar reduce posibilităţile de
adaptare la un mediu variabil.
Efectul genetic cel mai important al consangvinizării constă în
reducerea heterozigoţiei şi mărirea corespunzătoare a gradului de
homozigoţie a unei populaţii panmictice, ceea ce determină manifestarea
în fenotip a genelor recesive. Prin consangvinizare există astfel
posibilitatea determinării variabilitătii genetice ascunse, adică a
evidenţierii genelor recesive care, fiind cel mai adesea în stare
heterozigotă, nu se manifestă.
La plantele care se autofecundează în mod normal, precum şi la
celelalte organisme care se consangvinizează natural, variabilitatea
genetică ascunsă determinată de existenţa unor gene recesive în stare
heterozigotă este redusă şi prin urmare depresiunea de consangvinizare
este minimă. La plantele alogame, ca de altfel la toate organismele cu
fecundare încrucişată, care în mod normal sunt heterozigote, există însă
o mare variabilitate genetică ascunsă şi ca urmare depresiunea de
consangvinizare este foarte puternică. De exemplu, prin încrucişarea de
tip “sib” (soră-frate), în F2 coeficientul de consangvinizare este F = 1/4,

168
GENETICĂ

ceea ce înseamnă că un sfert din variabilitatea genetică ascunsă se va

manifesta.
In timp ce la plante şi animale determinarea variabilităţii genetice
ascunse se poate realiza prin consangvinizare şi studiul descendenţei, la
om acest lucru nu este posibil. Studiile comparative asupra descendenţilor
rezultaţi din căsătoriile între indivizi înrudiţi şi respectiv neînrudiţi au
arătat că mortalitatea infantilă este aproape dublă în primul caz.
Fiecare individ uman are 2 părinţi, 4 bunici, 8 străbunici, etc.,
adică în cazul generaţiei ascendente n vor fi 2n strămoşi, ceea ce înseamnă
că pe durata unui mileniu, în care se succed aproximativ 35 generaţii, un
individ ar trebui să aibă 235 (aproximativ 30 miliarde) strămoşi. Intrucât,
în realitate, în urmă cu un mileniu nu existau pe glob decât câteva sute de
milioane de indivizi, se poate concluziona că fiecare om are un anumit
grad de consangvinizare.
La unele populaţii mici şi izolate, cum sunt cele din regiuni
geografice greu accesibile, sau la unele triburi sau secte religioase, gradul
de consangvinizare este relativ ridicat din cauza căsătoriilor frecvente
între rude. Studiile statistice au demonstrat că în astfel de situaţii creşte
considerabil frecvenţa maladiilor genetice, a malformaţiilor congenitale,
are loc o reducere a fertilităţii şi a rezistenţei la boli. Sunt cunoscute însă
şi unele excepţii de la aceste consecinţe, cum a fost cazul faraonilor
egipteni sau al familiilor regale incaşe, la care căsătoriile frecvente de tip
frate x soră nu au avut efecte negative evidente de-a lungul multor
generaţii.
Un exemplu concludent de efect negativ al exprimării genelor
recesive ca rezultat al consangvinizării este acela al fenilcetonuriei,
maladie umană provocată de o genă recesivă ce determină metabolizarea
fenilalaninei în acid fenilpiruvic, care este toxic pentru organism.
Frecvenţa acestei gene este de 0.01%, adică 1/10.000, ceea ce înseamnă
că într-o populaţie în echilibru 9.801/10.000 indivizi sunt normali (AA),
198/10.000 sunt purtători heterozigoţi (Aa) şi 1/10.000 prezintă maladia
fiind purtători ai genei respective în stare homozigotă (aa). In cazul
căsătoriilor între veri primari heterozigoţia se reduce cu 1/16, ceea ce face
ca în situaţia descrisă anterior 12 din cei 198 de purtători heterozigoţi să
devină homozigoţi (AA şi aa), dintre care 6 vor manifesta boala.

Mecanismul genetic al heterozisului

Pentru a explica mecanismul genetic al heterozisului au fost

elaborate mai multe teorii:
169
AUREL POPESCU

Teoria superdominanţei porneşte de la premisa că dacă genitorii

homozigoţi se deosebesc între ei printr-o singură pereche de gene (aa şi
a’a’), atunci hibridul (aa’), datorită interacţiunii genelor respective, poate
să depăşească ambii părinţi homozigoţi în exprimarea caracterului
respectiv.
Teoria dominanţei porneşte de la premisa că dacă unul dintre
genitori se deosebeşte de celălalt prin mai multe perechi de gene (ex.
AAbbCCddEEff şi aaBBccDDeeFF), în organismul hibrid se pot acumula
dominante favorabile (Aa, Bb, Cc, Dd, Ee, Ff).
Evident, ipoteza superdominanţei exclude posibilitatea ca
heterozisul să poată fi conservat în generaţiile următoare prin auto-
fecundare. In cazul ipotezei dominanţei ar trebui ca în generaţiile
următoare să reapară tipul heterozigot şi, ca urmare, fenomenul heterozis
să se manifeste. In realitate însă, acest fenomen nu se manifestă din cauză
că dacă genitorii se deosebesc între ei prin n perechi de gene, frecvenţa
organismelor homozigote dominante în F2 este (1/4)n sau (0.25)n, iar
frecvenţa fenotipurilor dominante este (3/4)n sau (0.75)n.
Fenomenul păstrării heterozisului la un număr foarte redus de
indivizi în F2 şi în generaţiile următoare se numeşte transgresiune. Partea
slabă a teoriei dominanţei constă în faptul că nu poate explica de ce nu
este posibilă fixarea heterozisului, deoarece conform cu cele susţinute ar
trebui să apară, este adevărat cu o frecvenţă redusă, organisme
homozigote cu caractere dominante, de tipul AA, BB, CC, etc.
Teoria heterozigoţiei sau teoria stimulării (elaborată de Shull şi
East, 1916), susţine că vigoarea hibridă din F 1 se datorează stării
heterozigote. Ca urmare, în cazul homozigoţiei produse prin
consangvinizare, vitalitatea se reduce, în timp ce prin hibridare, mai ales
în cazul unor genitori deosebiţi printr-un număr mare de gene nealele,
vitalitatea creşte considerabil. Pe baza acestei teorii, East a elaborat
ulterior teoria alelomorfismului multiplu, conform căreia în cazul unor
gene polialele de tipul a1, a2, a3, a4, a5, ..... an sau b1, b2, b3, b4, b5, ..... bn,
heterozisul cel mai puternic se manifestă în cazul prezenţei unor gene mai
îndepărtate din seria polialelă. De exemplu, genele a1a5 sau b1b5 determină
un efect heterozis mai puternic decât a1a2 sau b1b2.
Teoria echilibrului genetic (elaborată de Mather, 1943), susţine că
heterozisul se datorează echilibrului dintre plusgene, ce influenţează în
mod pozitiv un caracter, şi minusgene, care influenţează negativ
caracterul respectiv. Prin consangvinizare, echilibrul genetic al populaţiei
se modifică, datorită acumulării minusgenelor, ce provoacă depresiunea
biologică (dpresiune de consangvinizare), în timp ce prin hibridare
170
GENETICĂ

echilibrul genetic se restabileşte datorită acumulării plusgenelor cu

acţiune favorabilă.
Teoria polimorfismului balansat (elaborată de T. Dobjanski,
1951), susţine că fenomenul heterozis se datorează realizării la nivelul
populaţiei a unui polimorfism echilibrat, astfel încât într-o populaţie
panmictică în care încrucişarea are loc randomizat (întâmplător), deci
probabilistic, există atât organisme homozigote de tipul AA şi aa, precum
şi organisme heterozigote de tip Aa. De exemplu, se consideră că dacă
pe fiecare dintre cei 10 cromozomi ai porumbului ar exista numai câte 3
gene (la capete şi în poziţie mediană) care manifestă un linkage redus, o
plantă heterozigotă pentru cele 30 de gene nu poate da naştere la un
individ homozigot pentru toate aceste gene decât cu o probabilitate foarte
redusă, respectiv de 4-30. Este foarte sugestiv în acest sens calculul făcut
de W.R. Singleton (1964), potrivit căruia, într-o astfel de situaţie, pentru
obţinerea unui singur individ homozigot ar fi necesară cultivarea cu
porumb a unei suprafeţe de 2.000 de ori mai mari decât cea terestră.
Teoria interacţiunii nucleu-citoplasmă (elaborată de F.A. Lints,
1960), se bazează pe observaţiile efectuate asupra hibrizilor reciproci,
care arată că pentru apariţia fenomenului heterozis organismul matern are
o importanţă mai mare. Efectele interacţiunii nucleu-citoplasmă variază
de la incompatibilitate completă între gameţi, la un echilibru aproape total
între nucleu şi citoplasmă. Se apreciază că apariţia heterozisului este
provocată chiar de o uşoară tulburare a echilibrului între nucleu şi
citoplasmă, fenomenele de heterozis produse prin heteroalelie şi
heterogenomie fiind doar cazuri particulare ale heterozisului produs prin
heterocitomie.
Lints consideră aşadar că există trei nivele de heterozis şi anume:

1) Heteroalelia, care apare la încrucişarea între organisme ce se

deosebesc printr-o pereche de gene majore şi în care
heterozisul s-ar datora acumulării de elemente de tip
dominant-dominant şi dominant-recesiv, în detrimentul tipului
recesiv-recesiv;
2) Heterogenomia, care apare la încrucişarea între organisme ce
se deosebesc prin genomul lor, adică printr-un complex de
gene;
3) Heterocitomia, care apare la nivelul interacţiunii nucleu-
citoplasmă, şi care este de fapt tipul de bază în manifestarea
heterozisului.

171
AUREL POPESCU

Mecanisme de păstrare a heterozisului

Importanţa biologică deosebită a heterozisului pentru existenţa speciilor a

determinat apariţia unor mecanisme variate de păstrare a sa la
descendenţi. Pe baza unor ample studii realizate la plante, Gustaffsson
(1951) consideră că există trei tipuri principale de heterozis:

a) heterozis somatic, care se manifestă prin creşterea luxuriantă a

organelor vegetative;
b) heterozis reproductiv, caracterizat printr-o dezvoltare puternică
a organelor de reproducere, respectiv a florilor, fructelor şi
seminţelor;
c) heterozis adaptativ, exprimat prin rezistenţa sporită la factorii
de stres (agenţi patogeni, condiţii nefavorabile de mediu).

Fenomenul de heterozis la organismele cu reproducere

asexuată, partenogenetică sau apogamică. In timp ce la speciile ce se
reproduc sexuat există diferite mecanisme genetice care favorizează
heterozigoţia şi respectiv heterozisul, la speciile cu reproducere asexuată,
partenogenetică sau apogamică noua generaţie posedă genomuri şi
complexe de gene identice cu cele ale organismelor din care provin, fiind
astfel conservat fenomenul de heterozis. De exemplu, la speciile de pomi
şi arbuşti fructiferi, numeroase soiuri sunt hibrizi cu originea în părinţi cu
grade variabile de homozigoţie, păstrarea caracterelor de soi şi a
heterozisului se realizează prin reproducerea exclusiv pe cale vegetativă.
Organismele cu reproducere partenogenetică sau apogamică au un
înalt grad de heterozigoţie, care se conservă prin reproducerea asexuată
naturală sau artificială. La astfel de organisme, la care descendenţii se
formează din diferite celule diploide sau haploide apărute fără fecundare
(ex. lămâi, portocal, mandarin, etc.), seminţele sunt produse apogamic,
deşi plantele au flori şi polenizarea favorizează dezvoltarea seminţelor şi
fructelor.
Se consideră că în natură există însă foarte puţine specii care se
înmulţesc exclusiv asexuat, în majoritatea cazurilor generaţiile asexuate
alternând cu cele sexuate, ceea ce dă speciilor respective posibilitatea să
combine avantajele heterozigoţiei pentru mărirea vitalităţii şi fertilităţii,
cu cele ale reproducerii asexuate prin care se conservă această stare
heterozigotă.

172
GENETICĂ

Heterozisul la organismele cu autosterilitate genetică. La unele

specii de plante (de exemplu cireşul, mărul, trifoiul, tutunul, etc.) există
un sistem genetic de autosterilitate care asigură fecundarea încrucişată şi
respectiv apariţia fenomenului heterozis. Mai mult, s-a constatat că la
unele dintre aceste specii prin autopolenizare nu se obţin deloc seminţe.
Studiul mecanismului genetic al acestei autoincompatibilităţi
ereditare a arătat că fecundarea încrucişată este determinată de prezenţa
unei serii de gene alele: S1, S2, S3, ..... Sn. In cazul autofecundării, planta
respectivă are atât în ovule cât şi în polen aceeaşi pereche de alele, de
exemplu S1S2 sau S2S3, etc. Deoarece tuburile polinice nu pot creşte pe un
stil cu acelaşi genotip, fecundarea nu are loc. Dimpotrivă, în cazul
fecundării încrucişate între plante diferite genotipic, polenul poate
germina, tuburile polinice cresc normal şi poate avea loc fecundarea.
De exemplu, prin polenizarea plantei cu alelele S 1S2 cu polen de la planta
cu alele S2S3, numai o parte din polen, respectiv cel conţinând alela S 3
(care nu este prezentă la ambii părinţi) germinează normal şi produce
fecundarea. Dacă planta mamă conţine alelele S1S2, iar planta tată alelele
S3S4, tot polenul germinează (întrucât nu există alele comune) şi poate
participa la fecundare.
Este evident că fiecare plantă poate conţine numai două alele, care
sunt localizate opus într-o pereche de cromozomi. Acest mecanism de
autoincompatibilitate ereditară asigură polenizarea încrucişată la speciile
respective şi determină manifestarea heterozisului în fiecare generaţie.
Heterozisul la triploizi. Plantele triploide, obţinute prin
încrucişarea unor forme tetraploide (4n) cu forme diploide (2n), manifestă
întotdeauna heterozis. Acesta este de altfel principalul motiv pentru care
la numeroase specii (ex. mărul, părul, zmeurul, bananierul, portocalul,
etc.) au fost introduse în cultură soiuri triploide. La toate aceste specii,
conservarea în generaţiile succesive a heterozisului prezent în soiurile
triploide (complet, sau aproape complet sterile) nu ridică probleme,
datorită propagării lor exclusiv pe cale vegetativă.
Există însă şi specii vegetale la care formele triploide nu se
reproduc vegetativ, ci prin încrucişarea în fiecare an a formelor 2n şi 4n.
Astfel, la sfecla de zahăr (Beta vulgaris) se fac încrucişări libere între
plante tetraploide şi diploide, obţinându-se un procent ridicat de triploizi
(2n=27) care manifestă heterozis. In mod similar, la numeroase specii,
printre care pepenele verde (Citrullus vulgaris) şi tomatele (Lycopersicum
esculentum), se obţin forme triploide la care se exprimă efectul de
heterozis, şi care au în plus şi avantajul pentru consum de a fi lipsite de
seminţe. In ultimii ani, exploatarea fenomenului heterozis a devenit de
173
AUREL POPESCU

asemenea o practică curentă pentru numeroase specii ornamentale (ex.

Lilium, Tulipa, Petunia, Hyacinthus, Phleum, etc.), în scopul creşterii
valorii lor decorative prin mărimea florilor.
Heterozisul la amfidiploizi. Amfidiploizii rezultaţi pe cale
naturală sau obţinuţi artificial prin hibridare urmată de dublarea
numărului de cromozomi, manifestă un tip constant de heterozis. Printre
amfidiploizii apăruţi natural pot fi citaţi tutunul (Nicotiana
tabacum = N. sylvestris x N. tomentosa), bumbacul (Gossypium hirsutum
= G. arboreum x G. thurberi), prunul (Prunus domestica = P. divaricata x
P. spinosa), etc.
Un exemplu foarte cunoscut de amfidiploidie indusă experimental
este acela al speciei Triticale (Triticum aestivum x Secale cereale).
Amfidiploizii au posibilitatea de a se reproduce sexuat datorită
eliminării prin dublarea numărului de cromozomi a sterilităţii apărute în
urma hibridării interspecifice, ceea ce le permite să manifeste un tip de
heterozis care se manifestă la toţi descendenţii şi se păstrează nealterat la
generaţiile succesive.

Ereditatea Caracterelor Cantitative

Studiul fenomenelor consangvinizării şi heterozisului are o

deosebită importanţă practică pentru ameliorare, fiind la baza stabilirii
eredităţii caracterelor cantitative, cum sunt, producţia de seminţe, fructe,
masă vegetativă, etc (în cazul plantelor), carne, lapte, ouă, etc (în cazul
animalelor).
Evaluarea cu exactitate a măsurii în care un astfel de caracter este
determinat de genotip pe de o parte, şi de condiţiile de mediu pe de altă
parte, precum şi determinarea probabilităţii cu care un anumit caracter
cantitativ se transmite la descendenţi, reprezintă obiectul de studiu al unui
domeniu relativ distinct al geneticii, şi anume genetica cantitativă.
Spre deosebire de caracteristicile calitative ale organismelor,
caracterele cantitative sunt determinate poligenic, fiind deci rezultatul
expresiei a două sau mai multe gene cu efect aditiv.
Pentru estimarea numărului de gene implicate în determinismul
genetic al caracterelor cantitative, se studiază modul de segregare în F2.
Astfel, dacă în F2 fenotipurile parentale apar cu o frecvenţă de
(1/2)4=1/16, se poate estima că în exprimarea caracterului cantitativ
analizat sunt implicate două perechi de gene alele (de exemplu Aa şi Bb).
Dacă segregarea fenotipurilor parentale are loc în cu o frecvenţă de (1/2)6
= 1/64, se poate estima că sunt implicate trei perechi de gene alele (de
174
GENETICĂ

exemplu Aa, Bb şi Cc), iar dacă fenotipurile parentale apar cu o frecvenţă

de (1/2)8 = 1/256 sunt implicate patru perechi de gene alele.
In cazul în care un caracter cantitativ este determinat de un număr
mai mare de gene, pentru estimarea numărului de gene implicate în
exprimarea respectivului caracter se folosesc metodele de statistică
matematică.
Genele care intervin în determinismul caracterelor cantitative pot
fi de mai multe feluri. Astfel, genele pot avea efecte cumulative şi egale
(polimerie), sau pot avea efecte cumulative (aditive) şi inegale
(anisomerie). In sfârşit există şi gene modificatoare, care intensifică sau
inhibă manifestarea genelor implicate direct în determinismul caracterelor
cantitative.
Cu ajutorul metodelor de statistică matematică s-a elaborat o
formulă pentru studiul transmiterii la descendenţi a caracterelor
cantitative, cunoscută sub denumirea de coeficient de heritabilitate (h2).
Coeficientul de moştenire sau heritabilitate (h 2) a caracterelor
cantitative poate fi definit ca raportul dintre media caracterului respectiv
la genitori şi la descendenţi. Variabilitatea fenotipică dintr-o populaţie este
egală cu suma variaţiilor ereditare (determinate de genotip) şi a celor
provocate de mediu (factorii climatici, de sol, relaţiile trofice, etc.).

2P = 2G + 2M ,

în care: 2 (sigma pătrat) reprezintă dispersia sau varianţa indivizilor; P =

populaţia; G = genotipul; M = mediul.
Prin urmare, coeficientul de heritabilitate (h2) se poate calcula
uşor cu ajutorul formulei:
2G
h2 = ------
2M

Valoarea coeficientului de heritabilitate (h2) variază între 0, atunci

când caracterul respectiv depinde numai de influenţa mediului şi nu se
transmite ereditar, şi 1 atunci când caracterul se transmite la descendenţi
şi nu este influenţat în nici o măsură de condiţiile de mediu. Acest din
urmă caz nu se întâlneşte la caracterele cantitative, ele fiind întotdeauna
înfluenţate, într-o măsură mai mică sau mai mare, de mediu.
Coeficientul de heritabilitate (h2) mai poate fi definit cu ajutorul
coeficientului de corelaţie (r) între media valorii fenotipice a caracterului
cantitativ la genitori şi la descendenţi. De exemplu, pe baza analizei
175
AUREL POPESCU

producţiei de fructe la soiul de căpşun “Redgauntlet” într-un mare număr

mare de generaţii (la genitori şi la descendenţi), s-a constatat că h 2 = 0.66.
Aceasta înseamnă că producţia de fructe este determinată în proporţie de
66% de genotip şi în proporţie de 34% de factorii de mediu.
In general se consideră că numai atunci când h 2 > 0.5 descendenţii
vor moşteni cu mare probabilitate caracterele cantitative ale genitorilor.

Importanţa practică a consangvinizării şi heterozisului

Inducerea fenomenului heterozis prin hibridarea unor linii

homozigote obţinute prin consangvinizare are o mare importanţă pentru
cultura plantelor şi, într-o anumită măsură, pentru creşterea animalelor.
Un exemplu concludent în acest sens este oferit de porumbul hibrid
obţinut prin încrucişarea unor linii consangvinizate, a cărui introducere în
cultură a fost preconizată încă de la începutul secolului XX de către
geneticianul american S.H. Shull. Recomandarea sa a fost aplicată în
practică de abia după 1917, când D.F. Jones a elaborat metoda producerii
de hibrizi dubli prin încrucişarea între hibrizi simpli între linii
consangvinizate. După anul 1930 procesul de creare de hibrizi de porumb
prin folosirea liniilor consangvinizate a luat o amploare deosebită în SUA,
astfel încât în interval de un deceniu suprafaţa cultivată cu astfel de hibrizi
a depăşit 50%, iar după două decenii a ajuns la 86%. In prezent, în SUA,
ca de altfel în numeroase state ale lumii, pe întreaga suprafaţă cultivată cu
porumb se folosesc în exclusivitate hibrizi între linii consangvinizate.
Modelul hibrizilor simpli sau dubli de porumb obţinuţi prin
hibridarea unor linii consangvinizate, şi care prin urmare manifestă
efectul heterozis, a fost aplicat în ultimele decenii la numeroase specii de
plante alogame cu importanţă economică (floarea soarelui, secară, sfeclă
de zahăr, ceapă, varză, castraveţi, pepene verde, etc.).
Procesul de creare a hibrizilor între linii consangvinizate are trei
etape mai importante: 1) crearea de linii consangvinizate; 2) alegerea
celor mai bune linii consangvinizate; 3) încrucişarea între linii
consangvinizate în vederea producerii de hibrizi simpli (A x B), de hibrizi
între 3 linii consangvinizate (A x B) x C, de hibrizi dubli (A x B) x (C
x D), sau între mai multe linii consangvinizate, pentru obţinerea de hibrizi
sintetici. Generalizarea producerii de hibrizi de porumb de înaltă
productivitate (datorită efectului heterozis) prin folosirea liniilor
consangvinizate a fost facilitată considerabil de exploatarea fenomenului
de androsterilitate citoplasmatică, care a permis folosirea liniilor

176
GENETICĂ

consangvinizate androsterile şi a liniilor consangvinizate restauratoare de

fertilitate.
La plantele autogame, reproducerea naturală se realizează prin
autofecundare, astfel că ele manifestă un grad înalt de homozigoţie. S-a
constatat însă că şi aceste plante manifestă vigoare hibridă în urma
încrucişării. Descoperirea fenomenului de androsterilitate şi a unor gene
restauratoare de fertilitate la o serie de plante autogame a deschis
perspectiva producerii rapide de seminţe hibride şi a unor plante ce
manifestă heterozis. Printre plantele autogame la care se efectuiază în
mod curent lucrări pentru inducerea heterozisului pot fi citate: tomatele,
ardeiul, mazărea, fasolea, soia, grâul, etc.
Un grup important de plante care a beneficiat într-o măsură foarte
importantă de posibilitatea inducerii artificiale a efectului heterozis este
acela al speciilor forestiere. Astfel, la stejar există în cultură atât
hibrizi naturali, cât şi artificiali, valoroşi prin ritmul rapid de creştere
şi prin calitatea foarte bună a lemnului. In pădurile din România pot fi
întâlniţi numeroşi hibrizi care manifestă heterozis, rezultaţi din
încrucişarea diferitelor specii de stejar, cum sunt: Quercus romanica =
Q. pedunculiflora (stejarul brumăriu) x Q. robur (stejarul pedunculat);
Q. rosacea = Q. robur x Q. petraea (gorunul); Q. vilmoriana = Q. petraea
x Q. dentata; Q. haynaldiana = Q. frainetto (gârniţa) x Q. petraea. O altă
specie forestieră la care sunt cunoscuţi numeroşi hibrizi naturali şi
artificiali ce manifestă heterozis este plopul. De exemplu, plopul canadian
(Populus canadensis), foarte răspândit în cultură în ultimele decenii,
este o specie hibridă între plopul negru european (P. nigra) şi speciile de
plop negru american, respectiv P. deltoides şi P. angulata. In mod similar,
specia de larice Larix eurolepis este un hibrid rezultat din încrucişarea
laricelui european (L. decidua) cu laricele japonez (L. leptolepis),
iar din încrucişarea inversă a acestor două specii s-a obţinut hibridul L.
lepteuropa.
Consangvinizarea are aplicaţii practice importante şi la animale.
Prin consangvinizare (“inbreeding”) se măreşte considerabil constanţa
morfologică, fiziologică, biochimică, etc. a tipului respectiv, în timp ce
prin încrucişare (“outbreeding”) se micşorează constanţa tipului respectiv
şi se măreşte vigoarea indivizilor. Un exemplu concludent al importanţei
efectului heterozis la animale este acela oferit de numeroasele rase de oi
create prin încrucişarea unor linii parentale cu grad ridicat de
consangvinizare.
Consangvinizarea se realizează prin hibridarea între indivizi mai
înrudiţi între ei decât media înrudirii din cadrul populaţiei respective. In
177
AUREL POPESCU

funcţie de gradul de înrudire se pot deosebi următoarele tipuri de

consangvinizări:

a) consangvinizare strânsă (incest), când împerecherea se face

între rude de gradul întâi (de exemplu frate x soră, tată x fiică,
mamă x fiu);
b) consangvinizare apropiată, când pentru împerechere se
folosesc indivizi cu gradul doi de înrudire (de exemplu văr x
vară, bunic x nepoată);
c) consangvinizare moderată, când împerecherea se face între
rude de gradul trei;
d) consangvinizare îndepărtată, când se împerechează rude de
gradul patru sau mai îndepartate.

In general, la animalele domestice se foloseşte consangvinizarea

moderată, în scopul conservării unor caractere valoroase, mai ales ale
unor masculi. Limitarea numărului animalelor din grupul supus
consangvinizării, o condiţie importantă pentru sporirea eficienţei acesteia,
duce la micşorarea variabilităţii şi la creşterea uniformităţii tipului
respectiv. Uneori consangvinizarea are însă efecte negative, prin aceea
că determină homozigotarea unor gene recesive ce codifică apariţia unor
caractere negative.
In prezent, în ameliorarea animalelor, pentru exploatarea efectului
heterozis, se folosesc pe scară largă aşa numitele linii de împerechere
(“line breeding”), în sensul că pentru inducerea heterozisului se
încrucişează indivizi înrudiţi, din descendenţa unui mascul foarte valoros.
Acest sistem de ameliorare este folosit în mod curent la ovine, bovine,
porcine, iepuri, păsări, etc. In cazul găinilor, de exemplu, prin încrucişarea
unor păsări înrudite, provenite din descendenţa aceluiaşi cocoş, a fost
posibilă selecţia unor forme foarte productive, cu destinaţie specială
pentru producţia de carne sau de ouă.

178
GENETICĂ

10. MUTAŢIILE ŞI MECANISMUL LOR

MOLECULAR

Mutaţia (noţiune introdusă de H. de Vries în anul 1901) defineşte

orice modificare ereditară şi detectabilă a materialului genetic, care nu
este cauzată de recombinarea genetică sau de segregare. Modificările care
constituie suportul genetic al mutaţiilor pot apare în mod spontan (mutaţii
naturale), sau pot fi induse experimental (mutaţii artificiale). Deşi agenţii
mutageni implicaţi în apariţia mutaţiilor naturale şi respectiv a mutaţiilor
artificiale pot fi foarte diferiţi,între aceste două tipuri de mutaţii nu sunt
deosebiri de ordin calitativ.
Conform definiţiei propuse de E. Mayr (1963), mutaţiile sunt
“modificări discontinue cu efect genetic”, care pot afecta diferite unităţi
ale materialului genetic. Pe această bază, s-a sugerat următoarea
clasificare a mutaţiilor:

a) mutaţii genice, când sunt afectate genele;

b) mutaţii cromozomiale, când sunt afectaţi cromozomii;
c) mutaţii genomice, când este afectat întregul genom (mutaţii
multiple, la nivelul mai multor perechi de cromozomi).

In funcţie de genele care sunt afectate, implicând deci exprimarea

fenotipică, mutaţiile pot fi clasificate în mutaţii dominante, co-
dominante, semidominante şi recesive. Evident, o astfel de clasificare se
referă în special la organismele diploide, la care mutageneza a creat relaţii
de alelism între gene. La organismele haploide, ca o consecinţă a
prezenţei unui singur cromozom din perechea de omologi, şi implicit a
absenţei relaţiilor de dominanţă şi recesivitate, orice mutaţie se exprimă în
fenotip.
Mutaţiile au fost de asemenea clasificate şi în funcţie de locul
unde sunt plasate genele afectate, respectiv pe autozomi sau heterozomi,
în mutaţii autozomale şi mutaţii heterozomale (care manifestă sex-
linkage). Există şi mutaţii ale genelor din citoplasmă, denumite mutaţii
extranucleare.
O categorie relativ distinctă a mutaţiilor o constituie mutaţiile
letale şi mutaţiile semiletale, care afectează gene de importanţă majoră
în organism, prin a căror blocare se cauzează moartea individului, cel mai
adesea în perioada embrionară, sau înainte de maturitatea sexuală.

179
AUREL POPESCU

Mutaţiile pot afecta toate tipurile de gene (structurale, operatoare,

reglatoare) care iau parte la realizarea reglajului genetic. Cercetările de
genetică moleculară au furnizat suficiente dovezi care arată că cea mai
mică unitate mutaţională este perechea de nucleotide. Mutaţiile care se
produc la nivelul perechilor de nucleotide sunt denumite mutaţii
punctiforme şi sunt evident mutaţii intragenice.
Indiferent de nivelul la care se produc (genic, cromozomial,
genomic), mutaţiile au frecvenţă variabilă. Se apreciază însă că pot exista
gene mutabile, caracterizate printr-o mare instabilitate şi care, în
consecinţă, prezintă o frecvenţă mai mare a mutaţiilor, comparativ cu
celelalte gene din organism. O astfel de ipoteză este de altfel susţinută de
existenţa seriilor de gene polialele, care sunt considerate ca fiind
rezultatul instabilităţii pronunţate a unor gene sub influenţa anumitor
condiţii ale mediului abiotic. S-a sugerat de asemenea posibilitatea
existenţei unor gene mutatoare, care măresc frecvenţa mutaţiilor altor
gene.
Studiul aprofundat al fenomenului mutaţiei a arătat că aceasta
poate avea loc în două sensuri. Astfel, dacă prin mutaţie înainte
(forward mutation) gena normală a tipului sălbatic se transformă într-o
alelă diferită, prin mutaţie de reversie (back-mutation) această genă
(alelă) se poate retransforma în tipul iniţial. Trebuie menţionat că, în
general, mutaţiile directe (înainte) şi cele de reversie apar în paralel, însă
frecvenţa lor este diferită. Astfel, s-a calculat că la Drosophila
melanogaster frecvenţa mutaţiilor directe care au ca rezultat modificarea
culorii roşu deschis a ochilor (w) în culoarea roşu închis (we) este de
aproximativ 1.3 x 10-4, în timp ce mutaţia de reversie are o frecvenţă mai
mică, respectiv 4.2 x 10-5.
Dacă mutaţiile afectează celulele liniei germinale, ele se pot
transmise ereditar la noua generaţie. Ca urmare, la descendenţi vor fi
afectate de mutaţia respectivă atât celulele germinale, cât şi celulele
somatice. La organismele care se înmulţesc pe cale asexuată (de exemplu,
plantele cu înmulţire vegetativă), pentru ca mutaţiile apărute în celulele
somatice să fie transmise descendenţilor nu este necesar ca ele să fie
prezente şi în celulele generative. Aceasta reprezintă de altfel explicaţia
numărului mare de soiuri de pomi (de exemplu, măr) sau plante
ornamentale care îşi au originea în mutaţii ale mugurilor vegetativi, care
prin altoire, butăşire, etc., au putut fi menţinute şi transmise în generaţiile
succesive.

180
GENETICĂ

Mutaţiile Naturale şi Frecvenţa lor

Apariţia de mutaţii naturale, în special la plante, a fost sesizată încă din

secolul al XVI-lea. Este cunoscută de exemplu descoperirea în acea
vreme de către farmacistul Sprenger din Heidelberg a unei mutaţii stabile
la specia Chelidonium majus, exprimată fenotipic prin forma anormală a
frunzelor şi petalelor, care a stat la baza apariţiei unei forme noi, denumită
Chelidonium laciniatum. Un alt exemplu binecunoscut de mutaţie
descoperită cu mulţi ani în urmă (1855) este acela al salcâmului monofil,
care spre deosebire de specia de origine (Robinia pseudoacacia) nu are
frunzele compuse.
In lucrarea sa “Originea speciilor” (1859), dar mai ales în lucrarea
“Variaţia animalelor şi plantelor în stare domestică”, Charles Darwin a
evidenţiat variaţiile ereditare denumite “sporturi”. Acestea au o frecvenţă
relativ mare la plante şi au la bază variaţii mugurale determinate de factori
de stres din mediul ambiant. Exemple clasice ale variaţiilor mugurale sunt
cele care au stat la originea piersicului cu fructe nepubescente, şi a
prunului cu fructe roşii (dintr-un lăstar al unui prun cu fructe galbene).
Fenomenul mutaţiei a început să fie cu adevărat luat în seamă
numai după apariţia în anul 1901 a lucrării “Teoria mutaţiilor”, publicată
de Hugo de Vries. Teoria mutaţionistă elaborată de acesta, deşi insuficient
de bine fundamentată, a avut un rol important în explicarea evoluţiei
speciilor.
Se consideră că una dintre cauzele mutaţiilor naturale care apar la
organismele vegetale şi animale este radiaţia cosmică, o sursă permanentă
de nuclei de carbon, azot şi oxigen, care ciocnindu-se cu nuclei ai unor
atomi din aer dau naştere radiaţiei cosmice secundare, formată din radiaţii
electromagnetice şi corpusculare. Aceste radiaţii acţionează permanent
asupra Pământului, împreună cu radiaţiile care se produc prin
dezintegrarea naturală a elementelor radioactive din scoarţa pământului şi
cu gazul radon din atmosferă, alcătuind fondul natural de radiaţii terestre.
Frecvenţa mutaţiilor. Mutaţiile naturale au o frecvenţă foarte
variată în funcţie de condiţiile de mediu şi de genele afectate. De
exemplu, s-a demonstrat că la Drosophila melanogaster, în condiţii
normale de viaţă, frecvenţa mutaţiilor recesive letale sex-linkate (deci
care afectează genele plasate pe cromozomul X) este de 0.1%, în timp ce
pentru cromozomii 2 şi 3, care au dimensiuni aproximativ egale, frecvenţa
mutaţiilor este de aproximativ 5 ori mai mare (0.5%). Frecvenţa
181
AUREL POPESCU

mutaţiilor letale recesive este la această specie de aproximativ 1%, dar

dacă se iau în calcul şi mutaţiile semiletale şi subvitale, atunci rata de
ansamblu a mutaţiilor creşte la 5%, ceea ce înseamnă că în medie unul din
20 de gameţi este afectat de o astfel de mutaţie.
Desigur că frecvenţa mutaţiilor per locus este mult mai mică,
ţinând seama de numărul mare al locilor. H.J. Muller a estimat rata
mutaţiilor per locus la aproximativ 1/100.000 pentru o generaţie.
Diferitele gene prezintă o variaţie în limite foarte largi a frecvenţei
mutaţiilor (Tabel 10.1). De exemplu, rata mutaţiilor care afectează gena
waxy la porumb este foarte redusă, aproape nedetectabilă, în timp ce gena
sh se modifică cu frecvenţă relativ mare (în medie12 mutaţii la 100.000
gameţi).

Tabel 10.1 Frecvenţa mutaţiilor la diferite gene din genomul unor specii diferite.

Specia Tipul de mutaţie Număr de gameţi Mutaţii la 104

testaţi gameţi
Escherichia coli leu (leucină 0.07
try (triptofan) 5.61
Drosophila y (yellow) 70.000 29
melanogaster w (white) 70.000 29
ct (cut) 60.000 150
Zea mays wx (waxy) 1.503.744 0
sh (shrunken) 2.469.285 12
su (sugacy) 1.678.731 2.4
Homo sapiens Distrofie musculară 8
Condrodistrofie 10-140
Hemofilie 20-30.2

Rata mutaţiilor se calculează diferit, în funcţie de tipul

organismului. Astfel, la mamifere (specii diploide) o mutaţie dominantă
apărută cu frecvenţa de 1/1.000, determinată de o modificare într-unul din
cei doi gameţi care au participat la fecundare, înseamnă de fapt o mutaţie
dominantă la 2.000 de gameţi. Se subînţelege aşadar că pentru a afla rata
mutaţiilor per gamet se înmulţeşte frecvenţa mutaţiilor la indivizi cu 1/2.
In exemplul de mai sus frecvenţa mutaţiilor este de 1/1.000 x 1/2 =
1/2.000.

182
GENETICĂ

La om, rata calculată a mutaţiilor per genă este de 4 la 10.000

gameţi, fiind de patru ori mai mare decât cea calculată pentru Drosophila
melanogaster.
Plantele superioare prezintă o rată a mutaţiei comparabilă cu aceea
de la animalele superioare şi de la om. In schimb, microorganismele au o
rată a mutaţiei mult mai redusă, explicaţia constând probabil în numărul
mare de diviziuni celulare succesive implicate de ciclul de dezvoltare a
organismelor superioare, care sporeşte considerabil şansele de apariţie a
unor modificări la nivelul genelor.
Rata mutaţiilor se poate calcula numai pentru o anumită genă, dar
însumând valoarea ratei mutaţiilor pentru toate genele se poate estima
frecvenţa mutaţiilor per genom.
Gene mutatoare. Rata mutaţiilor nu este constantă, ci depinde de
diferiţi factori, printre cei mai importanţi fiind genotipul, condiţiile de
mediu, sexul, etc. Genotipul poate influenţa într-o măsură foarte
importantă rata mutaţiilor, mai ales la acele organisme la care s-a
demonstrat existenţa aşa-numitelor gene mutatoare, care măresc
frecvenţa mutaţiilor la diferite alte gene. Astfel, variaţiile foarte mari ale
frecvenţei mutaţiilor letale recesive constatate la suşe cu origini diferite de
Drosophila melanogaster, determinate de modificări ale genelor de pe
cromozomul X, au fost explicate de M. Demerec (1937) prin prezenţa
unei gene recesive mutatoare pe cromozomul 2. Această ipoteză a fost
confirmată experimental prin reducerea considerabilă a frecvenţei
mutaţiilor letale recesive de pe cromozomul X (0.07%) după eliminarea
genei mutatoare.
Pentru a explica activarea la nivel molecular a mecanismului de
acţiune al genelor mutatoare, Ch. Janofsky (1964) a sugerat că printre
cauzele posibile pot fi:

a) prezenţa unei polimeraze anormale, care determină erori în

replicaţia ADN;
b) producerea unor analogi ai bazelor azotate cu caracter
mutagen, care în cursul replicaţiei ADN sunt incluşi în
macromolecula respectivă;
c) modificarea unor baze azotate din macromolecula de ADN,
având ca rezultat apariţia de erori în cursul replicaţiei.

Descoperirea de către J. Spever a unei gene care codifică

producerea unei polimeraze anormale la organisme caracterizate printr-o

183
AUREL POPESCU

frecvenţă mărită a mutaţiilor reprezintă o dovadă experimentală în

sprijinul acestei ipoteze.
Frecvenţa mutaţiilor naturale poate fi influenţată şi de diferiţi
produşi normali ai metabolismului celular. Astfel, s-a demonstrat că
adăugarea în mediul de cultură a bacteriei Escherichia coli a unor
ribonucleoside purinice (adenosină sau guanosină) reduce frecvenţa
mutaţiilor naturale (la 1/3 în cazul adenosinei).
Unii derivaţi purinici sau purine, cum sunt cafeina, azaguanina,
sau adenina, au efecte mutagene demonstrate, de la foarte puternic
(cafeina) la redus (adenina). In contrast, ribonucleosidele purinice nu
numai că reduc frecvenţa mutaţiilor naturale, dar au chiar efect protector
faţă de acţiunea adeninei sau cafeinei, fapt pentru care au fost denumite
substanţe antimutagene.

Mutaţii Artificiale şi Factori Mutageni

Deşi primele lucrări privind efectul radiaţiilor asupra plantelor au fost

iniţiate de C. Stuart Gager la scurt timp după descoperirea razelor X
(1895), iar numeroşi alţi cercetători au încercat în primele trei decenii ale
secolului XX să inducă mutaţii la diferite organisme, dovada concludentă
a efectului mutagen al radiaţiilor a fost făcută abia în anul 1927 de către
H.J. Muller, care a demonstrat creşterea semnificativă a frecvenţei
mutaţiilor induse artificial în raport cu aceea a mutaţiilor spontane. In
aceeaşi perioadă L.J. Stadler a raportat inducerea de mutaţii stabile prin
iradiere cu raze X şi raze gamma la porumb şi orz, T.H. Goodspeed la
Nicotiana tabacum, A.F. Blakeslee la Datura stramonium, etc.
Dezvoltarea rapidă a metodelor de iradiere, de studiu a
mecanismelor moleculare ale mutagenezei şi de selecţie a organismelor
cu modificări stabile ale unor caractere, induse prin tratament cu agenţi
mutageni fizici, a determinat apariţia unui domeniu nou al geneticii,
respectiv radiogenetica. Ulterior s-a descoperit că numeroase substanţe
chimice au efect mutagen şi, ca urmare, pot fi folosite pentru inducerea
artificială de mutaţii. S-a demonstrat că şocurile termice pot de asemenea
induce apariţia de mutaţii la unele organism, prin favorizarea instabilităţii
materialului genetic şi a replicării sale eronate.
Factorii mutageni pot fi clasificaţi aşadar în: factori mutageni
fizici, factori mutageni chimici şi factori mutageni biologici. Trebuie
făcută menţiunea că indiferent de categoria din care fac parte, agenţii
mutageni determină a mărire considerabilă a frecvenţei mutaţiilor

184
GENETICĂ

comparativ cu cea naturală, dar între mutaţiile induse artificial şi cele

apărute spontan nu există deosebiri calitative.

Factorii mutageni fizici

In grupa factorilor mutageni fizici sunt incluse radiaţiile ionizante şi

neionizante, precum şi şocurile de temperatură. Radiaţiile ionizante s-au
dovedit a fi însă a fi cele mai eficiente şi, ca urmare, sunt folosite cu cea
mai mare frecvenţă în lucrările de mutageneză experimentală.
Radiaţiile mutagene utilizate în scopul inducerii de mutaţii la
plante şi animale, şi selecţiei de mutante stabile cu caractere modificate în
sens favorabil, pot fi clasificate astfel:

Radiaţii neionizante (care generează reacţii fotochimice):

- raze ultraviolete (UV)
Radiaţii ionizante (care generează reacţii radiochimice):
Radiaţii electromagnetice:
- raze X (Röntgen)
- raze gamma ()
Radiaţii corpusculare
- raze beta (electroni)
- protoni (nuclei de hidrogen)
- neutroni lenţi sau rapizi
- raze alfa (nuclei de heliu)
- particule grele

Radiaţiile neionizante, al căror efect mutagen a fost pus în

evidenţă de E. Altenburg în anul 1934 în urma unor experimente efectuate
cu ouă de Drosophila melanogaster, sunt radiaţiile ultraviolete (UV), care
fac parte din spectrul solar invizibil, fiind constituite din fotoni cu energie
joasă (circa 3-5 ergi/m2) şi cu o lungime de undă cuprinsă între 136 şi
4.000 Å.
Acţiunea radiaţiilor UV se exercită prin absorbţia energiei
fotonilor cu diferite lungimi de undă de către moleculele substratului, care
intră într-o stare de excitaţie. Consecinţa acestei stări este apariţia unor
reacţii chimice fluorescente şi fosforescente, şi transmiterea energiei
moleculei excitate unei alte molecule. Asemenea fenomene provoacă
reacţii chimice secundare variate în funcţie de substratul asupra căruia se
exercită acţiunea şi de lungimea de undă a razelor UV. Radiaţiile UV au o

185
AUREL POPESCU

capacitate penetrantă redusă, şi de aceea se folosesc pentru inducerea de

mutaţii la microorganisme şi microspori (polen).
Radiaţiile ionizante includ radiaţiile electromagnetice şi radiaţiile
corpusculare, care au un efect similar asupra substratului. Acestea se
exercită ca unde sau ca particule încărcate cu energie diferită şi acţionează
la nivelul atomilor, fiind capabile să dezorganizeze sferele de electroni
care înconjoară nucleul atomic. Se ştie că atomul neutru este într-un
echilibru electrostatic, numărul sarcinilor electrice pozitive din nucleul
atomic fiind egal cu cel al sarcinilor electrice negative ale electronilor.
Radiaţiile electronomagnetice, datorită energiei şi a vitezei lor foarte
mare, sunt capabile să smulgă unul sau mai mulţi electroni de pe orbita
exterioară a atomilor neutri întâlniţi în drumul lor. Prin pierderea unui
electron, atomul rămâne cu o sarcină electrică pozitivă în plus, devenind
ion pozitiv sau cation. Electronul eliberat nu râmâne liber, ci se ataşează
unui alt atom care, primind o sarcină electrică negativă, devine ion
negativ sau anion. Acest proces poartă numele de ionizare. Deşi ionii
produşi în urma iradierii au o viaţă foarte scurtă, de ordinul a 10-6 dintr-o
secundă, totuşi ei au posibilitatea de a intra într-o serie de reacţii chimice
cu substanţele din materia iradiată, determinând apariţia unor compuşi
noi. Dintre radiaţiile ionizante, cele mai puternice sunt radiaţiile
electronomagnetice şi în special razele gamma şi razele Röntgen, care au
o lungime de undă mică şi putere foarte mare de penetraţie.
Razele gamma, care iau naştere în cursul dezintegrării radioactive
au lungimea de undă cea mai mică, cuprinsă între 0.005 şi 1.4 Å, iar cea
mai folosită sursă de radiaţii gamma este cobaltul radioactiv ( 60Co). In
scopul iradierii (cel mai adesea cronică), materialul vegetal sau animal
este plasat în cercuri concentrice în jurul unei surse de radiaţii gamma
60
Co, în aşa-numitele câmpuri gamma sau laboratoare gamma.
Razele Röntgen (X) sunt radiaţii electronomagnetice cu acţiune
similară razelor gamma, având o lungime de undă cuprinsă între 0.06 şi
100 Å şi o energie de activare de 0.01-0.1 MeV. Puterea lor de penetraţie
este mai mică decât aceea a radiaţiilor gamma, dar suficient de mare
pentru a provoca o ionizare puternică. Folosirea frecventă a acestui tip de
iradiere poate fi explicată prin accesibilitatea surselor (disponibile în
numeroase instituţii medicale), prin dozarea uşoară şi, nu în ultimul rând,
prin posibilitatea întreruperii sursei de radiaţii, lucru imposibil în cazul
surselor gamma, a căror emisie de radiaţii este continuă.
Tot din grupa radiaţiilor ionizante fac parte radiaţiile corpusculare
cum sunt razele  (electroni), razele  (nuclei de heliu), protonii (nuclei

186
GENETICĂ

de hidrogen), neutronii şi diverse particule grele, emise de asemenea în

timpul dezintegrării radioactive a unor elemente.
Razele alfa () sunt formate din nuclei de heliu, alcătuiţi fiecare
din doi protoni, cu o masă de circa 7.000 de ori mai mare decât electronul,
ceea ce le conferă o putere de penetraţie foarte mică. Distanţa maximă de
pătrundere a particulelor alfa emise de exemplu de radium este de
aproximativ 4 cm în aer şi aproximativ 0.07 mm în ţesuturile biologice,
ceea ce face ca utilizarea lor în lucrările de mutageneză să fie limitată.
Razele beta () reprezintă un flux de electroni expulzaţi de
nucleele atomice cu o viteză de 10.000-300.000 km/sec, având o masă
mică şi o putere penetrantă de circa 200 de ori mai mare ca a razelor alfa.
Ca sursă de raze beta pentru inducerea de mutaţii se folosesc de obicei
izotopii radioactivi ai fosforului (32P) sau sulfului (35S). Manipularea
acestor izotopi impune însă măsuri speciale şi foarte severe de protecţie a
experimentatorului, ceea ce face ca radiaţiile beta să fie rar utilizate în
lucrările de inducere a mutaţiilor.
Neutronii sunt particule elementare neutre emise în cursul unor
reacţii nucleare, în special în reacţiile de dezintegrare a nucleului de
uraniu şi de plutoniu. Fiind lipsiţi de sarcină electrică ei sunt atraşi sau
respinşi de electroni sau nuclei materiei prin care trec. In funcţie de
energia pe care o posedă, neutronii pot fi rapizi (cu energii mai mari de
0.5 MeV), cu o viteză medie (având o energie care variază între 0.5 MeV
şi 1 KeV), lenţi (cu energie cuprinsă între 1 KeV şi 1 eV) şi termici (cu
energie sub 0.1 eV). In urma ciocnirilor cu nucleii atomici ai materiei pe
care o străbat, aceştia încep fie să emită protoni (ca în cazul iradierii cu
neutroni rapizi), fie pot pătrunde în nucleu, fiind capturaţi de acesta (ca în
cazul iradierii cu neutroni lenţi sau termici). In ambele situaţii, iradierea
cu neutroni duce la producerea unui număr de particule încărcate electric
şi ioni, care generează reacţii chimice noi, caracteristice materialelor
ionizate.
Măsurarea radiaţiei. Unitatea de măsură folosită în mod curent
pentru doza absorbită de radiaţii este gray-ul (Gy), reprezentând
depunerea unei cantităţi de energie de 1 joule per kilogram de ţesut.
Această unitate a înlocuit rad-ul (radiation absorbed dose, R),
reprezentând cantitatea de energie absorbită de 1 gram de materie vie sau
nevie (1 Gy = 100 R). Totuşi, deoarece neutronii şi particulele alfa
cauzează daune mai mari per gray decât radiaţia gamma sau beta, în
standardele de protecţie radiologică se utilizează o altă unitate – sievertul
(Sv). Această unitate ia în consideraţie efectele diferitelor tipuri de
radiaţii. Un gray de radiaţie beta sau gamma are efect biologic de 1 Sv, un
187
AUREL POPESCU

gray de particule alfa are efect de 20 Sv, iar un gray de neutroni este
echivalentul a circa 10 Sv (dependent de energia lor). Deoarece sievert-ul
este o unitate relativ mare, doza de radiaţii pentru om este măsurată în
mod normal în milisieverţi (mSv), adică în miimi de sievert.
O unitate mai veche şi rar folosită este röntgen-ul (r). Un röntgen
este egal cu cantitatea de radiaţii capabile să producă 2.08 x 10 9 perechi de
ioni într-un cm3 de aer la 0°C şi la presiunea atmosferică de 760 mm Hg.
Cantitatea de radiaţii corespunzătoare unei unităţi röntgen este capabilă să
provoace într-un ţesut viu formarea unei cantităţi de ioni de aproximativ
1.000 de ori mai mare, respectiv 2,08 x 10 12. De asemenea, pentru studiul
efectelor radiaţiilor asupra organismului uman se foloseşte rem-ul
(röntgen equivalent in man), o variantă röntgen-ului.
Radiosensibilitatea organismelor. Rezultatele unui număr foarte
mare de lucrări de inducere a mutaţiilor au arătat în mod concludent că
diferitele organisme prezintă diferenţe considerabile în ce priveşte
radiosensibilitatea (Tabel 10.2).
Pentru măsurarea radiosensibilităţii se folosesc noţiunile de doză
letală 100 (DL 100) şi doză letală 50 (DL 50), care reprezintă doza la care,
într-un interval de 30 zile, mor toţi subiecţii supuşi iradierii, sau circa
50%.

Tabel 10.2 Variaţia radiosensibilităţii la unele organisme vegetale şi

animale.

Tipul de organisme Specia DL 50

Linum usitatissimum 40.000 - 50.000
Lycopersicum aesculentum 30.000 - 40.000
Brassica napus 25.000 - 30.000
Plante Secale cereale 10.000 - 15.000
Phaseolus vulgaris 8.000
Abies alba 600 - 900
Paramecium 350.000
Drosophila melanogaster 46.000
Ambystoma maculatum 3.000
Animale Rattus sp. 850
Rana sp. 700
Mus musculus 530
Canis lupus familiaris 325
Om Homo sapiens 450

188
GENETICĂ

Efectele radiaţiilor la nivel celular sunt, de asemenea, foarte

variate, ele determinând încetinirea sau blocarea diviziunilor mitotice,
pierderea definitivă a capacităţii de diviziune neînsoţită de moartea
celulelor (sterilizarea celulelor), moartea celulelor după mai multe ore de
la iradiere (fără ca ele să mai intre în diviziune mitotică) sau, în cazul
dozelor foarte mari de radiaţii (iradiere acută), moartea instantanee a
celulelor. Indiferent de tipul de iradiere, respectiv cronică (de intensitate
scăzută şi durată lungă) sau acută (de intensitate mare şi durată scurtă),
cele mai afectate componente ale celulei sunt nucleul şi cromozomii, deci
materialul genetic.
In general, frecvenţa mutaţiilor creşte proporţional cu doza de
iradiere. De exemplu, la Drosophila melanogaster frecvenţa mutaţiilor
letale la o doză integrată de iradiere de 750-770 r este de 2.7%, dar la
doza de 9.000 r atinge 18.3%. In mod similar, la Antirrhinum majus,
frecvenţa mutaţiilor la 400 r este de 1.24%, iar la doza de 800 r creşte
până la 4.41%.

Efectele Genetice ale Radiaţiilor

Efectele genetice ale radiaţiilor ionizante sunt dependente de doză, debitul

dozei, tipul radiaţiei, viteza diviziunii celulare (durata ciclului mitotic),
numărul şi lungimea cromozomilor, concentraţia oxigenului intracelular
şi extracelular, reversibilitatea leziunilor cromozomiale, eficienţa
mecanismelor de reparare moleculară a ADN.
Modificările structurale ale cromozomilor provocate de acţiunea
radiaţiilor ionizante pot fi corelate sau nu cu mutaţii. Acestea constituie
însă o sursă importantă de informaţii pentru estimarea raportului cantitativ
dintre doza de iradiere şi daunele produse celulelor supuse iradierii. In
general, studiul producerii de rupturi cromozomiale prin iradiere foloseşte
ca model experimental pentru cercetarea mecanismelor implicate în
procesele de refacere (reparare). Totuşi, procesul de “rupere-reunire” nu
presupune reversia prin reunire la o stare identică cu cea anterioară ruperii
şi nici o revenire care urmează în mod obligatoriu calea inversă celei pe
care a evoluat ruperea cromozomului.
Restructurările cromozomiale care se produc sub influenţa
radiaţiilor ionizante sunt variate. Astfel, ca urmare a unei singure rupturi
cromozomiale apare un fragment acentric, care de obicei are tendinţa de a
se uni cu capătul liber al cromozomului care a fost afectat de rupere. Dacă
prin această reunire, care poartă denumirea de restituţie, secvenţa
normală a genelor nu este alterată, cromozomul va fi normal atât
189
AUREL POPESCU

structural cât şi funcţional. Dacă însă înainte de reunire fragmentul

acentric face o rotaţie de 180º, cromozomul va fi modificat din punct de
vedere structural, în sensul schimbării ordinii locilor. Acest tip de
modificare poartă denumirea de inversie terminală sau paracentrică
(Fig. 10.1). In cazul în care cromozomul suferă două ruperi, cu
producerea a trei segmente, dintre care numai segmentul care poartă
centromerul îşi schimbă orientarea, modificarea poartă denumirea de
inversie pericentrică.
Un alt tip de modificare structurală a cromozomilor care se poate
produce ca urmare a radiaţiilor ionizante este deleţia (Fig. 10.1), caz în
care ruperea nu este urmată de reunirea fragmentului acentric cu restul
cromozomului. Efectele genetice ale deleţiei depind de mărimea
fragmentului pierdut şi de importanţa genelor situate pe el.
Au fost constatate situaţii în care fragmentul acentric formează un
cromozom inelar (circular) prin unirea celor două capete ale sale, acesta
fiind pierdut la următoarea diviziune celulară ca urmare a lipsei
centromerului. Alteori, un astfel de fragment se poate suda la capătul unui
cromozom neomolog determinând o translocaţie terminală.

Deleţia Duplicaţia Inversia Translocaţia

Fig. 10.1. Tipurile de restructurări cromozomiale cauzate de mutaţii.

Prin sudarea fragmentului acentric la cromozomul omolog se

produce un alt tip de restructurare intracromozomială denumită
duplicaţie (Fig. 10.1). Evident, în funcţie de modificarea sau nu a ordinii
genelor înainte de sudură, aceasta poate fi duplicaţie în tandem, când

190
GENETICĂ

sudura nu schimbă ordinea genelor, sau duplicaţie în tandem invers,

când ordinea iniţială a genelor este schimbată ca urmare a rotirii
fragmentului acentric înainte de sudură. Duplicaţia în tandem invers poate
avea efecte genetice majore, întrucât prin efectul de poziţie poate fi
afectată expresia caracterelor codificate de genele afectate de
restructurarea intra-cromozomială. Duplicaţiile au o frecvenţă mai mare
decât deleţiile, dar spre deosebire de acestea sunt foarte rare cazurile în
care au efect letal.
In cazul producerii de ruperi simultane în doi cromozomi
neomologi poate avea loc schimbul reciproc de fragmente acentrice, acest
tip de restructurare intracromozomială fiind denumită translocaţie
reciprocă (Fig. 10.1), care, în general, are o frecvenţă mai mare decât
translocaţia terminală. Dacă fragmentele translocate au centromeri, se
vor forma cromozomi dicentrici sau policentrici. Fragmentele acentrice se
pot suda şi ele, dar vor lipsite de viabilitate ca urmare a lipsei
centromerului. Adeseori, cromozomii dicentrici sau policentrici formează
punţi în anafază, acest tip de aberaţii cromozomiale determinând apariţia
de gameţi nefuncţionali.
Translocaţiile reciproce pot fi identificate prin analiza citogenetică
în cursul meiozei, deoarece datorită transferului de gene între cromozomi
neomologi aceştia devin parţial omologi şi formează figuri caracteristice,
în formă de cruce.
In cazul prezenţei lor într-un număr mare, fragmentele acentrice
sau fragmentele centrice întârziate ale cromozomilor pot forma
micronuclei, cu forma unor nuclei cu volum redus, situaţi la o oarecare
distanţă de nucleul celular.
Un efect secundar al iradierii constă în diviziunea incorectă a
centromerului, în sensul clivării în unghi drept faţă de axul longitudinal al
cromozomului, ceea ce are ca rezultat apariţia a doi izocromozomi, dintre
care unul singur este viabil.
Este un fapt incontestabil că plantele cu cromozomi mari sunt mai
susceptibile la apariţia de ruperi ale cromozomilor sau cromatidelor, decât
cele cu cromozomi mici, deci au o radiosensibilitate mai ridicată. Se
consideră însă că aprox. 90-95% dintre rupturile primare se reunesc în
configuraţia iniţială (proces denumit restituţie) într-un interval cuprins
între câteva minute şi câteva ore. Celelalte rupturi, care nu refac
configuraţia iniţială, pot evolua pe următoarele două căi:
a) pot rămâne deschise;
b) se pot suda “nelegitim” cu capetele rupte ale altor cromozomi,
având ca rezultat producerea de translocaţii.
191
AUREL POPESCU

Aberaţiile de primul tip apar ca simple rupturi detectabile în

mitoză, iar fragmentele de cromozomi fără centromer se pot pierde, caz în
care poate avea loc şi o pierdere de informaţie genetică.
Aberaţiile de al doilea tip presupun existenţa simultană a două
rupturi deschise, aflate în imediata apropiere. Pe baza relaţiei între
frecvenţa aberaţiilor şi doza de iradiere s-a ajuns la concluzia că în cazul
radiaţiilor X şi gamma, o singură particulă are o probabilitate mică de a
produce două rupturi, fapt care este însă perfect posibil în cazul radiaţiilor
dens ionizante. Din această cauză, în cazul radiaţiilor X sau gamma,
existenţa a două rupturi deschise presupune producerea a două rupturi
independente şi de aceea frecvenţa aberaţiilor de acest tip este egală cu
produsul frecvenţelor celor două rupturi simple pe care le presupune.
Aşadar, dacă frecvenţa aberaţiilor de primul tip este dependentă de doză,
frecvenţa celor de al doilea tip este funcţie de pătratul dozei.
Pentru a explica apariţia unor astfel de aberaţii cromozomiale ca
urmare a iradierii, există două ipoteze:
Ipoteza rupturii primare consideră că efectul primar al unui agent
exogen este o ruptură cromatidică sau cromozomică la nivelul unui
cromozom interfazic. Ipoteza presupune că, de obicei, capetele de ruptură
se reunesc pentru a restaura configuraţia originală (restituţie), dar pot
exista cazuri în care capetele de ruptură pot rămâne deschise sau se pot
suda cu capetele altei rupturi. Rezultatul unei astfel de fuziuni a capetelor
de la diferite rupturi ale cromatidelor duce la realizarea a diferite
schimburi cromatidice.
Ipoteza schimburilor consideră că efectul primar al iradierii nu
este o ruptură, ci un alt tip de leziune la nivelul cromozomului, care poate
reveni la starea normală sau poate da naştere unui schimb. Când astfel de
leziuni coincid în timp şi spaţiu câte două, ele se pot transforma (într-un
stadiu ulterior al evoluţiei cromozomului) în schimb cromatidic.
Refacerea cromozomilor. Se consideră că leziunile produse de
iradierea cu agenţi mutageni pot suferi un proces de restructurare
spontană, dar aceasta poate fi provocată şi de factori fizici, sau de anumite
substanţe cum sunt unii aminoacizi sau proteine, derivaţi purinici şi
pirimidinici, nucleoside şi nucleotide, diferite enzime, etc.
Ipotezele referitoare la mecanismele moleculare ce stau la baza
reparării leziunilor cromozomice sau cromatidice şi la reunirea
cromozomilor rupţi se bazează fie pe replicarea ADN ca proces esenţial al
restaurării, fie pe implicarea unor proteine (enzime) în refacerea
cromozomilor, fie pe ambele procese. In acest sens s-a demonstrat de
altfel că o serie de enzime de tipul endonucleazelor, exonucleazelor,
192
GENETICĂ

polimerazelor, etc., au un rol foarte important în procesul de refacere a

cromozomilor afectaţi de iradiere.

Aplicaţii Practice ale Mutagenezei cu Agenţi Fizici

Este un fapt general recunoscut că majoritatea mutaţiilor induse prin

iradiere sunt nefavorabile, deci au un caracter mai mult sau mai puţin
dăunător. Totuşi, se consideră că aproximativ 1/1.000 din mutaţiile
radioinduse pot fi folosite direct sau indirect în practică. Frecvenţa redusă
a mutaţiilor de interes practic implică aşadar selecţia în populaţii foarte
numeroase de mutante. Acest inconvenient este însă compensat de
posibilitatea identificării unor genotipuri cu expresie modificată a unor
caractere foarte importante din punct de vedere economic, în condiţiile
menţinerii nealterate a ansamblului de caractere favorabile, lucru
imposibil prin metoda hibridării datorită fenomenului de “linkage”, deci a
transmiterii legate a genelor care codifică caracteristici pozitive cu cele
care codifică caracteristici negative.
Gama caracterelor care au fost modificate prin mutageneză cu
agenţi fizici la diferitele specii de plante de interes agricol este foarte
variată şi include rezistenţa la boli şi dăunători, conţinutul în proteine,
glucide (zaharuri), uleiuri, alcaloizi, etc. din seminţe, momentul maturării
fructelor, habitusul şi vigoarea plantelor, etc. Modificările induse prin
mutageneză pot afecta atât morfologia, cât şi procesele biochimice şi
fiziologice, deci metabolismul plantelor, utilizarea radiaţiilor fiind aşadar
una dintre căile cele mai importante pentru realizarea unei mari
variabilităţi genotipice şi pentru crearea unei baze largi de material
biologic, necesară pentru selecţia de genotipuri valoroase.
Avantajul inducerii instabilităţii genetice de către diferitele tipuri
de radiaţii este şi mai important în cazul plantelor autogame, la care
permite depăşirea limitelor asociate cu homozigotarea, deci cu pierderea
variabilităţii genetice din cauza autofecundării repetate, şi oferă
posibilitatea obţinerii unor forme variate ca material iniţial de selecţie.
Folosirea agenţilor mutageni fizici în scopul obţinerii de forme noi
cu însuşiri valoroase, care prin selecţie sau cu asociată cu alte metode de
ameliorare să ducă la crearea unor soiuri cu valoare practică superioară
formelor iniţiale, este creditată deja cu succese remarcabile la unele specii
cultivate de plante (grau, orz, ovăz, orez, soia, mazăre, fasole, tomate,
ceapă, cartof, tutun, bumbac, garoafe, crizanteme, dalie, crizanteme,
alstroemeria, azalee, trandafir, protocal, piersic, cais, cireş, măr, etc).

193
AUREL POPESCU

Factori mutageni chimici

Gama substanţelor chimice capabile să inducă restructurări cromozomiale

şi mutaţii este foarte largă. Deoarece multe dintre aceste substanţe au
asupra cromozomilor efecte similare radiaţiilor, provocând de exemplu
ruperi, au primit denumirea de substanţe radiomimetice. Totuşi, spre
deosebire de agenţii mutageni fizici, substanţele chimice respective au un
efect specific, provocând ruperea cromozomilor mai ales în regiunile
heterocromatice, şi anume în regiunile paracentice şi ale constricţiilor
secundare.
Substanţele chimice pot induce aberaţii variate de tip cromatidic,
subcromatidic şi cromozomial. In general însă, substanţele chimice
mutagene induc aberaţii de tip cromatidic şi numai puţine substanţe
(de exemplu, 8-etoxicofeina şi streptonigrina) produc aberaţii de tip
cromozomial sau subcromatidic.
Agenţii chimici care produc rupturi şi reorganizări cromozomiale
sunt clasificaţi astfel:

a) precursori ai ADN şi analogi ai bazelor azotate;

b) agenţi alkilanţi;
c) unele antibiotice;
d) alţi factori mutageni chimici

Se consideră că efectul agenţilor mutageni chimici este dependent

de perioada de tratament (durata), doza utilizată, şi de o serie de factori
fizici externi. Astfel, pentru obţinerea unui efect optim, perioada de
tratament trebuie să fie cât mai scurtă, dar corelată cu durata ciclului de
diviziune, doza utilizată trebuie să fie cât mai scăzută pentru a evita
inhibarea puternică a diviziunii celulare, iar factorii care ar putea influenţa
efectul substanţei mutagene (pH, concentraţia O 2, temperatura) trebuie să
aibă nivelul adecvat.
Este cunoscut faptul că agenţii mutageni chimici afectează mai
ales interfaza şi profaza timpurie, iar cei cu acţiune în timpul interfazei
influenţează diferit perioadele G1, S şi G2. Substanţele chimice cu efect în
perioadele G1 sau S vor inhiba replicarea cromozomilor prin acţiunea lor
asupra sintezei de ADN, pe când cele cu efect în G 2 vor afecta numai
formarea cromatidelor libere, întrucât în acest stadiu ADN şi cromozomii
sunt deja replicaţi.
Unii agenţi chimici, cum sunt adenina, 5-fluordeoxiuridina,
azaserina, aminopterina, etc., blochează sinteza ADN şi a precursorilor
194
GENETICĂ

săi. Alţi agenţi, cum sunt mitomicina-C, actinomicina-D, hidrazida

maleică, agenţii alkilanţi, etc., modifică proprietăţile chimice şi fizice ale
ADN. Se consideră că blocarea sintezei unei anumite baze azotate (Tabel
10.3) determină probabil apariţia unor erori în procesul de împerechere
normală a nucleotidelor purinice şi a celor pirimidinice în macromolecula
de ADN. Cel mai puternic agent mutagen chimic s-a dovedit a fi
antibioticul azaserina, care blochează sinteza bazelor azotate purinice,
acesta fiind, în acelaşi timp, şi un puternic alkilant.

Tabel 10.3. Agenţi mutageni chimici care blochează sinteza bazelor azotate
Agentul mutagen Bazele azotate a căror sinteză este inhibată
Adenina Guanina Timina
5-Aminouracilul x
Azaserina x x
Benzimidazolul x x
Cofeina x x
8-Etoxicofeina x
Etiluretanul x x
6-Mercaptopurina x x
5-Nitroxinoxalina x x
Paraxantina x x
Acidul tetrametiluric x x
Teobromina x x
Teofilina x x

O categorie distinctă de agenţi chimici mutageni este aceea a

substanţelor care acţionează asupra fusului de diviziune. Inhibarea
formării fusului celular are ca efect oprirea diviziunii celulei, fără a fi însă
afectaţi cromozomii, care îşi continuă diviziunea în mod normal. Din
această categorie de substanţe, cea mai cunoscută este colchicina, a cărei
eficacitate în acţiune este însoţită de o toxicitate redusă. Alte substanţe din
această categorie sunt: vincristina, vinblastina, orizalina, acidul benzoic,
trifluralinul, pendimethalinul, fosforotiamidatul, propiconazolul.
O altă categorie de substanţe chimice cu efect mutagen este aceea
care include derivaţii halogenaţi ai benzenului şi toluenului, amino-
purinele, cafeina, teofilina şi teobromina, care inhibă citochineza la

195
AUREL POPESCU

plante, având ca efect inhibarea diviziunii celulare fără a afecta diviziunea

cromozomului sau respectiv a nucleului.

Precursori ai ADN şi analogi ai bazelor azotate

Din această grupă fac parte un număr relativ mare de substanţe chimice cu
efect de rupere a cromozomilor şi care induc mutaţii, cum sunt: adenina,
dezoxiadenozina, 5-fluordezoxiuridina, 5-bromdezoxiuridina, 5-clor-
dezoxiuridina, 5-iododezoxiuridina, citozina arabinozidă, oxipurinele
N-metilate (cafeina, 8-etoxicafeina, teobromina, teofilina, acidul 1,3,7,9-
tetrametiluric), 5-bromuracilul, 5-cloruracilul, 5-ioduracilul, 5-flor-
uracilul, 2-aminopurina, 2-6-diaminopurina, etc.

Agenţi alkilanţi

Din grupul agenţilor alkilanţi (având una, două, sau mai multe grupe alkil
funcţionale) fac parte numeroase substanţe chimice mutagene, printre care
iperita, dietilsulfatul, epoxizii, -propiolactona, azaserina, etc.
Modul de acţiune al agenţilor alkilanţi. In general, deşi există
mai multe ipoteze privind procesele care duc la apariţia aberaţiilor
cromozomiale, se consideră că acestea sunt cel mai probabil rezultatul
sensibilităţii foarte mari la alkilare a ADN. Agenţii alkilanţi acţionează
numai în perioada S a ciclului mitotic, deoarece în celelalte perioade ADN
cromozomial este protejat de alte substanţe.
Sub acţiunea agenţilor alkilanţi, ADN este denaturat, devenind
monocatenar. Fenomenul de alkilare a ADN continuă apoi prin separarea
bazelor purinice alkilate de lanţul format de zaharuri şi radicali fosforici.
Ca urmare are loc ruperea lanţului polinucleotidic al ADN. Printre
reacţiile chimice mai importante ale agenţilor alkilanţi la nivelul acizilor
nucleici pot fi citate:

1. Alkilarea grupelor fosfat din macromolecula ADN şi ARN,

fenomen care împiedică replicaţia normală a acizilor nucleici sau duce la
apariţia de “erori de împerechere” a bazelor azotate în macromoleculele
nou sintetizate.
Alkilarea grupelor fosfat duce la formarea triesterfosfatului, care
este instabil şi se poate deci hidroliza, cu punerea în libertate a grupelor
alkil, care pot reacţiona mai departe cu acizii nucleici. In acest caz, poate
avea loc ruperea legăturilor între grupele fosfat şi zaharuri din lanţul

196
GENETICĂ

polinucleotidic, fapt care determină fragmentarea macromoleculelor de

ADN.

2. Alkilarea unor baze azotate din macromolecula de ADN sau

ARN, care duce la apariţia unor analogi ai acestora, cum sunt: 7-
metilguanina, 1-metiladenina, 3-metiladenina, 1,3-dimetiladenina, 7-
etilguanina, etc., are consecinţe importante nu numai din punct de vedere
chimic, ci şi genetic, determinând modificări ale informaţiei genetice
datorită unor erori în împerecherea bazelor azotate şi replicarea acizilor
nucleici.

3. Depurinizarea macromoleculelor de ADN şi ARN, care se

realizează prin alkilarea bazelor purinice şi ruperea legăturilor dintre
bazele purinice alkilate şi zaharurile alăturate, având ca rezultat
eliminarea unor baze purinice din macromolecula acizilor nucleici şi
apariţia de mutaţii.

Uneori, procesul de depurinizare a acizilor nucleici, mai ales în

cazul unui pH acid (< 4), este însoţit de fenomenul ruperii unor legături
din lanţul polinucleotidic şi de fragmentarea macromoleculei. In alte
cazuri, prin alkilarea mai ales a guaninei, se formează derivaţi care se
leagă transvers în macromoleculele acizilor nucleici şi împiedică
replicaţia macromoleculelor.

Antibiotice cu efect mutagen

Este un fapt bine cunoscut că mitomicina C, un antibiotic produs de

ciuperca Streptomyces caespitotus, induce aberaţii cromozomiale cu o
frecvenţa apreciabilă, atât la plante, cât şi la animale. Acest antibiotic are
un puternic efect inhibitor asupra sintezei de ADN, fără a influenţa
marcant sinteza ARN şi a proteinelor. De asemenea, mitomicina C induce
degradarea ADN şi acţionează ca un agent alkilant, afectând preferenţial
regiunea constricţiilor secundare.

Alţi factori mutageni chimici

In această categorie de factori mutageni este inclusă o multitudine de

substanţe chimice al căror mecanism de acţiune asupra acizilor nucleici
este foarte variat şi în mare măsură necunoscut. Printre aceste substanţe se
numără acidul nitros, hidroxilamina, hidrazina, clorura de mangan,
197
AUREL POPESCU

peroxidul de hidrogen, unele metale grele, unii alcaloizi, unii coloranţi

(ex. acridin orange), etc.
Acidul nitros (HNO2) este unul dintre agenţii mutageni al cărui
efect este cunoscut de foarte mult timp (pus în evidenţă la virusuri,
bacterii, ciuperci, etc.), dar al cărui mod de acţiune la nivelul acizilor
nucleici a fost descoperit abia în urmă cu 3 decenii. Acidul nitros este
capabil să inducă modificări atât în macromolecula de ADN, cât şi în cea
de ARN, mecanismul său molecular de acţiune constând în dezaminarea
unor baze azotate, ceea ce determină transformarea adeninei în
hipoxantină, a citozinei în uracil şi a guaninei în xantină.

Mecanismul Molecular al Mutaţiilor

In anul 1953, J.D. Watson şi F.C.H. Crick (descoperitorii structurii

macromoleculei de ADN) au emis ipoteza că mutaţia este consecinţa unei
erori în secvenţa nucleotidelor acizilor nucleici (Fig. 10.2-10.3). In esenţă,
ipoteza Watson-Crick consideră că apariţia mutaţiilor poate fi cauzată de:

a) modificarea structurii macromoleculei de ADN;

b) deleţia sau adiţia uneia sau mai multor nucleotide în
macromolecula de ADN;
c) substituţia uneia sau mai multor nucleotide în macromolecula
de ADN;
d) inversia unei secvenţe de nucleotide din macromolecula de
ADN.

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid
Deleţia unei singure nucleotide

Secvenţă incorectă de aminoacizi, având ca rezultat

producerea unei proteine alterate funcţional

Fig. 10.2. Mutaţia genică prin deleţia unei nucleotide.

198
GENETICĂ

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid Inserţia unei singure nucleotide

Secvenţă incorectă de aminoacizi, având ca rezultat

producerea unei proteine alterate funcţional

Fig. 10.3. Mutaţia genică prin adiţia (inserţia) unei nucleotide.

Mult mai recent, s-a descoperit că în unele genele structurale se

pot produce expansiuni ale unor repetiţii dinucleotidice (de exemplu, AC)
sau trinucleotidice (de exemplu CAG, CCG, CGG), generând mutaţii
care au ca rezultat adăugarea în secvenţa de aminoacizi a proteinei a unor
şiruri ale aceluiaşi aminoacid. In exemplul prezentat în Fig. 10.4,
repetarea secvenţei trinucleotidice CAG adaugă în serie aminoacidul
glutamină.

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid Repetiţie trinucleotidică

(CAG)

Repetiţia trinucleotidică adaugă în secvenţa

de aminoacizi o serie de glutamină (Gln)

Fig. 10.4. Mutaţia genică prin expansiunea repetiţiilor de nucleotide

(Genetics Home Reference).
199
AUREL POPESCU

Sub influenţa diverşilor factori mutageni se produc erori în

procesul de replicaţie a acizilor nucleici, care duc la apariţia de mutaţii.
Inlocuirea unei baze purinice în macromolecula de ADN sau ARN cu o
altă bază purinică (A  G), sau a unei baze pirimidinice cu o altă bază
pirimidinică (T  C) este denumită tranziţie (Fig. 10.5), în timp ce
schimbarea unei baze purinice cu o bază pirimidinică sau invers (A  T;
A  C; G  T; G  C) este denumită transversie (Fig. 10.5).

purine

Tranziţii

adenina guanina

Transversii Transversii

Tranziţii

pirimidine
citozina timina

Fig. 10.5. Tranziţii şi transversii posibile în secvenţa de nucleotide

a unei gene.

O cauză a unor astfel de erori o constituie existenţa unor baze

azotate sub formă tautomerică rară (Fig. 10.6), apărute prin schimbarea
poziţiei unui atom de hidrogen. In mod normal, adenina se împerechează
în lanţul polinucleotidic cu timina, însă forma tautomerică a adeninei se
poate împerechea cu citozina, adică A-T devine A-C. Ţinând seama că
citozina are afinitate chimică pentru guanină, la replicaţia următoare a
macromoleculei de ADN, legătura A-C se transformă în G-C. Aceasta
înseamnă în fapt că perechea de baze azotate A-T este înlocuită de
perechea de baze G-C, fiind astfel modificată informaţia genetică.

200
GENETICĂ

Cercetările privind mecanismul molecular al procesului de

mutageneză au arătat aşadar că factorii mutageni acţionează, de obicei, la
nivelul acizilor nucleici, determinând consecinţe genetice importante.
Modul de acţiune al agenţilor mutageni este foarte variat, aceştia
provocând diferite modificări, cum sunt înlocuirea unor nucleotide, adiţia
sau deleţia de nucleotide, rupturi sau chiar depolimerizări ale
macromoleculei de ADN, etc. O parte dintre aceste modificări se
stabilizează în procesul replicaţiei acizilor nucleic. Ca urmare, apar
modificări ale informaţiei genetice şi respectiv ale procesului de
biosinteză a proteinelor.
Erorile de includere a unor nucleotide în macromolecula de ADN
şi erorile de replicaţie a ADN constituie, la nivel molecular, mecanismele
de bază implicate în modificarea informaţiei genetice şi respectiv apariţia
procesului mutaţional.

Timină (ceto) Adenină (amino) Citozină (amino) Guanină (ceto)

Timină (enol) Guanină (ceto) Citozină (imino) Adenină (imino)

Fig. 10.6. Imperecherea normală a bazelor azotate: timina cu adenina,

respectiv citozina cu guanina (A); împerecherea anormală a formelor
tautomerice ale bazelor azotate: timina cu guanina, respectiv citozina cu
adenina (B).
201
AUREL POPESCU

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid Inlocuirea unei singure nucleotide

Secvenţa incorectă cauzează sinteza

Polipeptid unei catene polipeptidice mai scurte

Fig. 10.7. Mutaţia nonsens (după Genetics Home Reference).

Secvenţa originală de nucleotide în ADN

Aminoacid Inlocuirea unei singure nucleotide

Aminoacid incorect ce cauzează

sinteza unei proteine modificate

Fig. 10.8. Mutaţia cu sens greşit (după Genetics Home Reference).

Dintre cei 64 de codoni, trei (UAA, UAG, UGA) servesc pentru

marcarea terminării secvenţei de aminoacizi a unei catene polipeptidice.
O mutaţie a acestor 3 codoni nu are efecte asupra secvenţei de aminoacizi
şi ca urmare o astfel de mutaţie a fost denumită mutaţie nonsens. Dacă
însă are loc o mutaţie care determină transformarea într-un codon terminal
a unuia dintre ceilalţi 61 de codoni, aceasta poate avea ca efect încheierea
prematură a secvenţei de aminoacizi şi deci formarea unei catene
polipeptidice mai scurte (Fig. 10.7).

202
GENETICĂ

Mutaţiile care afectează unul dintre cei 61 de codoni şi determină

de obicei înlocuirea unui aminoacid cu altul, se numesc mutaţii cu sens
greşit (Fig. 10.8). Datorită fenomenului colinearităţii, mutaţia unui codon
dintr-o anumită poziţie din secvenţa de nucleotide are ca rezultat
înlocuirea unui aminoacid cu altul în poziţia corespunzătoare din catena
polipeptidică.
Pornind de la ipoteza teoretică potrivit căreia cei 64 codoni au o
frecvenţă egală în genom, iar probabilitatea înlocuirii unei nucleotide este
egală pentru toate nucleotidele ADN, M. Nei (1975) a calculat procentul
înlocuirii nucleotidelor în ADN care pot fi detectate prin înlocuirea unui
aminoacid cu altul în catena polipeptidică. Numărul total de modificări
ale celor 64 codoni este de 64 x 3 x 3 = 576, din care 27 (3 x 3 x 3)
afectează cei trei codoni nonsens. Din totalul de 549 (576-27) mutaţii
posibile ale celor 61 codoni, doar 415 (cca 76%) determină modificări în
secvenţa aminoacizilor. Mutaţiile care afectează codonii, dar care nu duc
la înlocuirea unui aminoacid cu altul, se mai numesc mutaţii sinonime
sau mutaţii neutre.

Mecanismul de rupere a cromozomilor sub acţiunea factorilor

mutageni. O ipoteză interesantă privind fenomenul de rupere a
cromozomilor este aceea elaborată de G. Ahnstrom şi A. Natarajan
(1966), care consideră că inhibarea sintezei ADN este numai parţial
răspunzătoare de ruperea cromozomilor, în schimb în acest proces un rol
mai important revine enzimei ADN-polimeraza. După cum se ştie, pentru
sinteza macromoleculei de ADN sunt necesare mononucleotide bogate în
energie, adică nucleozide trifosfat. Aceasta înseamnă că în prezenţa
precursorilor ADN, a ADN-polimerazei şi a unei cantităţi de ADN
matrice, sunt sintetizate noi molecule de ADN. Pentru ca reacţia să se
desfăşoare rapid este necesar ca pirofosfatul să fie transformat în
ortofosfat de către o enzimă (pirofosfatază) şi în acest fel să fie continuu
eliminat. Reacţia este reversată când concentraţia uneia sau mai multor
nucleozide trifosfat este sub nivelul de echilibru şi în prezenţa ADN-
polimerazei. Aşadar, conform acestei ipoteze, ruperea cromozomilor se
datorează inversării reacţiei catalizate de ADN-polimerază.
Deşi cercetările durează de mai multe decenii, mecanismul
molecular al aberaţiilor cromozomiale nu este încă înţeles în întregime.
In principal, există două teorii clasice şi una mai recentă care încearcă să
explice cum sunt generate aberaţiile cromozomiale: (1) teoria “ruperii şi
reunirii” (Sax, 1941; Lea, 1946); (2) teoria “schimbului” (Revell, 1963);
teoria molecular (Chadwick şi Leenhouts, 1981, 1998). Teoriile teoria
203
AUREL POPESCU

“ruperii şi reunirii” şi respectiv “schimbului” sunt nespecifice în ceea ce

priveşte ţinta moleculară în care se formează o “ruptură primară” şi au
fost elaborate în special pe baza interpretării relaţiilor doză-efect pentru
diferitele tipuri de radiaţii ionizante (Fig. 10.9).

Fig. 10.9. Ruperea cromatidelor şi cromozomilor ca efect al iradierii

gamma (după Bogomazova şi colab., 2011).

Teoria ruperii şi reunirii propune ruperi în axul cromozomului care

pot: (i) fi reunite la structura de origine (restituţie); (ii) conduce la aberaţii
de tipul schimbului prin reunirea diferitelor rupturi; (iii) apărea ca ruperi
cromozomiale, dacă nu se reunesc.
Teoria “schimbului” pleacă de la asumarea formării de “leziuni
instabile”. Dacă două astfel de leziuni vin în contact, ele pot iniţia un
mecanism de schimb ce poate duce la: (i) aberaţii de tip schimb, când sunt
complete; (ii) rupturi deschise, când sunt incomplete.
Teoria moleculară sugerează că aberaţiile de tip schimb pot rezulta
dintr-o singură ruptură dublu-catenară a ADN (“double-strand break =
DSB). Totuşi, se consideră că schimburile complexe sunt dificil de
explicat prin mişcarea la întâmplare a capetelor rupte şi eventual lor
reunire reciprocă. Totodată, se admite posibilitatea ca teoria clasică a
schimbului să fie greşită, şi ca schimburile să apară ca rezultat al
interacţiunii unei singure rupturi dublu-catenare cu cromatina proximală
neafectată, printr-un process de recombinare reciprocă.
204
GENETICĂ

11. GENETICA POPULAŢIILOR

Genetica populaţiilor a apărut ca ramură a geneticii cu peste 9 decenii în

urmă, fondatorii săi fiind consideraţi Ronald Fisher, Sewall Wright şi
John B.S. Haldane. Unul dintre obiectivele importante ale geneticii
populaţiilor este studiul constituţiei ereditare a organismelor şi respectiv
al caracterelor manifestate de indivizii unei populaţii ca efect al
interacţiunii dintre genotip şi mediu, făcând distincţie între variaţiile
ereditare, care afectează genotipul, şi variaţiile epigenetice, care afectează
exclusiv fenotipul şi nu sunt ereditare. Este importantă cunoaşterea atât a
nivelului variaţiei genetice în populaţii, cât şi a schimbărilor care se pot
produce după multe generaţii.
Variaţia genetică existentă în cadrul populaţiilor sau polimorfismul
genetic al populaţiilor, consecinţă a recombinării genetice şi mutaţiilor
(genice, cromozomiale şi genomice), a fluxului de gene intra- şi
interpopulaţional, a derivei genetice şi a eroziunii genetice, constituie
baza adaptării la condiţiile de mediu şi totodată condiţia esenţială pentru
menţinerea populaţiei şi/sau supravieţuirea speciei.

Genele în populaţii

In genetică, populaţia reprezintă un grup de indivizi ai aceleiaşi specii,

care se pot încrucişa liber, unul cu altul. Multe specii ocupă areale
geografice largi şi sunt divizate în populaţii a căror mărime poate varia.
Populaţii ale unei specii pot exista pe continente diferite, sau pe un singur
continent, dar în regiuni diferite, sau în zone diferite ale aceleiaşi regiuni.
O populaţie mare este formată în mod obişnuit din grupuri mai mici de
indivizi, denumite subpopulaţii, populaţii locale sau deme. Subpopulaţiile
sunt adesea separate unele de altele prin bariere geografice (de exemplu,
un fluviu, râu, munte, etc). De aceea, membrii unei subpopulaţii au o
probabilitate mult mai mare de a se încrucişa între ei, decât cu alţi
membrii ai unei subpopulaţii învecinate sau ai populaţiei generale.
Populaţiile sunt în mod tipic unităţi dinamice, care se modifică de
la o generaţie la alta. O populaţie îşi poate modifica mărimea, localizarea
geografică şi constituţia genetică. Mărimea populaţiei este dependentă de
condiţiile climatice, nivelul surselor de hrană, raportul sexelor, prădătorii
naturali, boli, dăunători, etc. Intreaga populaţie, sau numai o parte dintre
indivizii unei populaţii, pot migra într-un areal nou, în care condiţiile de
mediu pot fi diferite de cele din arealul de origine. In măsura în care
205
AUREL POPESCU

mărimea şi localizarea populaţiei se modifică, se poate modifica şi

compoziţia genetică a acesteia.
Toate alelele fiecarei gene existente într-o populaţie formează
fondul de gene al populaţiei (gene pool). Fiecare individ dintr-o populaţie
a primit genele sale de la părinţi şi, dacă este capabil de reproducere, le va
transmite descendenţilor lui, contribuind la fondul de gene al generaţiei
următoare.

Gene monomorfice şi gene polimorfice

In genetica populaţiilor, termenul de polimorfism (cu semnificaţia multe

forme) se referă la observaţia că multe caractere manifestă variaţie în
cadrul unei populaţii. Iniţial, polimorfismul se referea la variaţia
caracterelor ce puteau fi observate cu ochiul liber, cum sunt culoarea sau
modelul de culori. De aceea, cărţile mai vechi de genetica populaţiilor
conţin, aproape în totalitate, exemplul speciei Biston betularia (o molie
nocturnă, răspândită în cea mai mare parte a emisferei boreale), ai cărei
indivizi au culori diferite, ca adaptare la condiţii diferite de mediu (Fig.
11.1). La această specie, variaţia culorii, dependentă de cantitatea de
melanină sintetizată la indivizii diferitelor forme, este un caracter de
maximă importanţă pentru supravieţuire, având rol în camuflaj. Variaţia
culorii este consecinţa prezenţei la aceste forme a unor alele diferite ale
genei ce codifică sinteza pigmentului melanină.
Iniţial, marea majoritate a moliilor grizonate (B. betularia) aveau
culoare deschisă, ceea ce le asigura camuflajul pe scoarţa de culoare
deschisă a arborilor şi lichenilor pe care se aşezau. Poluarea industrială a
cauzat în multe regiuni ale Europei dispariţia lichenilor şi înnegrirea
scoarţei arborilor, ceea ce a dus la dispariţia masivă a indivizilor de
culoare deschisă (forma typica) ca urmare a detectării lor uşoare (prin
contrast) de către prădători (păsări). In aceste condiţii, indivizii formei de
culoare închisă (moliile melanice, sau forma carbonaria) au proliferat ca
rezultat al camuflării lor pe scoarţa de culoare închisă a arborilor.
Modificarea dramatică produsă în populaţiile de molie grizonată
în ceea ce priveşte culoarea indivizilor este consecinţa unei modificări
genetice, şi datorită circumstanţelor uşor de înţeles ale adaptării la condiţii
schimbate de mediu a devenit un exemplu comun folosit pentru explicarea
sau demonstrarea selecţiei naturale.
Un alt exemplu folosit frecvent pentru ilustrarea polimorfismului
este acela al variaţiei culorii cochiliilor de melci (Brooker, 2005).

206
GENETICĂ

Fig. 11.1. Indivizi de Biston betularia: forma typica (stânga), cu corpul de

culoare albicioasă (modelul scoarţei de mesteacăn), şi forma carbonaria
(dreapta), cu corpul de culoare neagră (melanism industrial).

La nivel molecular (nivelul ADN), polimorfismul se datorează

existenţei a două sau mai multe alele care influenţează fenotipul
individului care le moşteneşte. Cu alte cuvinte, polimorfismul se
datorează variaţiei genetice. Termenul polimorfic este folosit de asemenea
pentru a descrie o genă ce există în mod obişnuit ca două sau mai multe
alele într-o populaţie. Spre deosebire de o genă polimorfică, o genă
monomorfică există în mod predominant ca o alelă unică într-o populaţie.
Prin convenţie, atunci când în cel putin 99% din cazuri se găseşte o
singură alelă, gena este considerată monomorfică. Altfel spus, gena
polimorfică trebuie să aibă una sau mai multe alele ce formează cel puţin
1% din alelele unei populaţii.

Fig. 11.2. Efectul fenotipic al polimorfismului genei pentru culoarea

blănii la specia Peromyscus polionotus.
207
AUREL POPESCU

In majoritatea populaţiilor naturale, un procent substanţial de gene

sunt polimorfice (Fig. 11.2). Totuşi, în populaţiile mici, aflate aproape de
dispariţie (sau extincţie), este de aşteptat ca variaţia genetică să fie
scăzută, deoarece fondul de gene este derivat de la un număr mic de
indivizi. Un exemplu extrem este acela al populaţiilor de zimbru
european, la care variaţia genetică este foarte redusă, sau chiar aproape
de zero. Pentru comparaţie, circa 30% din genele umane (ceea ce
înseamnă circa 9.000 de gene) sunt polimorfice.

Frecvenţa alelelor

Frecvenţa alelelor este o măsură a frecvenţei relative a unei alele la un

locus într-o populaţie. In mod obişnuit este exprimată ca o proporţie sau
ca un procentaj. In genetica populaţiilor, frecvenţele alelelor arată
diversitatea genetică a populaţiei unei specii sau, echivalent, bogăţia
ansamblului de gene. Frecvenţa alelelor este definită după cum urmează:

Date fiind următoarele:

1. un locus particular pe cromozom şi o genă ocupând acel locus

2. o populaţie de indivizi purtători ai n loci în fiecare dintre
celulele lor somatice (de exemplu doi loci în celulele unei
specii diploide, care conţin două seturi de cromozomi)
3. o variantă sau alelă a unei gene,

atunci frecvenţa alelelor este fracţia sau procentajul de loci pe care le

ocupă alelele în cadrul populaţiei.
Când alelele unei gene nu diferă în ceea ce priveşte adecvarea,
numărul de purtători dintr-o generaţie este în medie proporţional cu
numărul de purtători din generaţia anterioară. Dar media nu este niciodată
concordantă, deoarece fiecare generaţie reprezintă ascendenţa pentru
următoarea o singură dată. De aceea, frecvenţa unei alele diferă adesea la
descendenţă de frecvenţa sa la generaţia parentală. In generaţia
descendenţilor, alela ar putea prin urmare să aibă o frecvenţă p’, uşor
diferită de p. In această situaţie, se spune că frecvenţele alelelor au suferit
o derivă (drift). Trebuie menţionat faptul că în generaţiile următoare
frecvenţa alelei nu va fi determinată de noua frecvenţă p’, ceea ce
înseamnă că driftul este un proces fără memorie. Tăria efectului de derivă
genetică este guvernată de mărimea populaţiei efective. Cănd mărimea
populaţiei efective este mică, driftul genetic va fi mai puternic. Alele în
208
GENETICĂ

derivă au de obicei o durată de viaţă finită. Deriva se încheie atunci când

alelele fie ating o frecvenţă zero şi dispar din populaţie, fie ating frecvenţa
de 100% şi devin alele unice în populaţie. Ulterior unui astfel de
eveniment, frecvenţa alelelor se poate schimba doar prin introducerea sau
apariţia unei noi alele, rezultată dintr-o nouă mutaţie.
Durata de viaţă a unei alele este guvernată de mărimea efectivă a
populaţiei. Intr-o populaţie foarte mică, vor fi necesare doar câteva
generaţii până la stabilizarea derivei genetice. Intr-o populaţie mare,
stabilizarea va avea loc după mult mai multe generaţii. In medie, o alelă
va fi fixată în 4Ne generaţii, unde Ne este mărimea efectivă a populaţiei.
Conform principiului Hardy-Weinberg, care susţine că frecvenţele
genelor într-o populaţie de gene nu se schimbă peste timp, o populaţie
trebuie să fie suficient de largă pentru a preveni ca deriva genetică să
schimbe frecvenţele alelelor în timp. Aşa se explică de ce legea este
instabilă într-o populaţie mică.
Driftul genetic şi selecţia naturală acţionează rar separat, ambele
forţe fiind active într-o populaţie. Totuşi, gradul în care alelele sunt
afectate de deriva genetică şi selecţie variază dependent de împrejurare.
Intr-o populaţie mare, în care deriva genetică apare foarte încet, chiar şi o
selecţie slabă asupra unei alele va împinge frecvenţa sa în sus sau în jos
(dependent de faptul dacă alela este favorabilă sau dăunătoare). Totuşi,
dacă populaţia este foarte mică, deriva genetică va predomina. In acest
caz, efectele selective mici pot să nu fie vizibile în nici o măsură, întrucât
micile schimbări ale frecvenţei care s-ar produce ar fi mascate de deriva
genetică.

Calcularea frecvenţei alelelor pe baza frecvenţei genotipurilor

Dacă f(AA), f(Aa), şi f(aa) sunt frecvenţele celor trei genotipuri la un

locus cu două alele, atunci frecvenţa p a alelei A şi frecvenţa q a alelei a
poate fi obţinută prin numărarea alelelor. Deoarece fiecare homozigot AA
constă numai din alele A, şi deoarece jumătate dintre alelele fiecărui
heterozigot Aa sunt alele A, frecvenţa totală p a alelelor A în populaţie se
calculează ca:

frecvenţa lui A

In mod similar, frecvenţa q a alelei a este dată de:

209
AUREL POPESCU

frecvenţa lui a

Ar fi de aşteptat ca suma lui p şi q să fie 1, întrucât ele sunt frecvenţele

singurelor două alele prezente. Intr-adevăr, suma lor este 1:

şi din aceasta obţinem:

q = 1 − p şi p = 1 − q

Dacă există mai mult de două forme alelice diferite, frecvenţa

fiecărei alele este simplu frecvenţa homozigoţilor plus jumătate din suma
frecvenţelor tuturor heterozigoţilor în care apar.
Este interesant de remarcat că frecvenţa alelei poate fi întotdeauna
calculată pornind de la frecvenţa genotipului. Reciproca, totuşi, cere
întrunirea condiţiei împerecherii (polenizării, în cazul plantelor) la
întâmplare (randomizate), luată în calcul de legea Hardy-Weinberg.
Aceasta se datorează în parte frecvenţelor celor trei genotipuri şi
frecvenţelor celor două alele.
Exemplul următor este foarte relevant. Consideraţi o populaţie de
zece indivizi şi un locus dat, cu două alele posibile, A şi a. Presupuneţi că
genotipurile indivizilor sunt următoarele:

AA, Aa, AA, aa, Aa, AA, AA, Aa, Aa, şi AA

Atunci, frecvenţele alelei A şi respectiv alelei a sunt:

Modificarea frecvenţei alelelor datorită derivei genetice

Deriva genetică (driftul genetic) este termenul folosit în genetica

populaţiilor pentru a face referire la deriva statistică în timp a frecvenţei
alelelor într-o populaţie finită datorită efectelor de selecţie întâmplătoare

210
GENETICĂ

în formarea generaţiilor succesive. Intr-un sens mai îngust, deriva

genetică se referă la dinamica aşteptată a alelelor neutre în populaţie
(acelea care nu au nici efect pozitiv, nici efect negativ asupra adecvării)
care pot ajunge la o frecvenţă de 100% în absenţa mecanismelor ce
afectează distribuţia lor. In timp ce selecţia naturală descrie tendinţa
alelelor benefice de a deveni mai comune cu trecerea timpului (şi a celor
detrimentale de a deveni mai puţin comune), deriva genetică se referă la
tendinţa fundamentală a oricărei alele de a varia întâmplător ca frecvenţă
în timp (random genetic drift). Deriva genetică poate fi modelată ca un
proces stochastic care ia naştere ca urmare a selecţiei întâmplătoare în
producerea descendenţilor. Genele fiecărei noi generaţii nu sunt simple
copii ale genelor indivizilor din generaţia anterioară care au avut succes în
reproducere, ci mai degrabă o selecţie, care include unele erori statistice.
Deriva este efectul cumulativ în timp al acestei erori de selecţie asupra
frecvenţei alelelor în populaţie.
Prin definiţie, deriva genetică nu are o direcţie preferată. O alelă
neutră poate să crească sau să scadă ca frecvenţă în orice generaţie dată cu
aceeaşi probabilitate (probabilitate egală). Totuşi, dacă timpul este
suficient de lung, alela (aşa cum prezice analiza matematică a derivei
genetice) fie va dispărea, fie va deveni 100% prezentă în populaţie, după
care nu mai există variaţie a frecvenţei genei respective. Din acest punct
de vedere, deriva genetică tinde să elimine în timp din populaţie
variantele genei, astfel încât toţi indivizii speciei vor deveni eventual
homozigoţi pentru această genă. Deriva genetică este aşadar opusă
fenomenului mutaţional, prin care, în populaţie, sunt introduse noi
variante (mutaţii întâmplătoare). Ca şi selecţia, deriva genetică acţionează
asupra populaţiilor, alterând frecvenţa alelelor şi predominanţa
caracterelor. Deriva este observată cel mai puternic în populaţiile mici şi
determină modificări care nu trebuie să fie în mod necesar adaptative.
In natură există câteva moduri interesante în care mărimea
(mică a) populaţiei şi deriva genetică afectează compoziţia genetică a unei
specii. De exemplu, unele specii ocupă areale largi în care populaţiile
mici devin izolate din punct de vedere geografic de restul populaţiilor
speciei. In astfel de populaţii mici, frecvenţa alelelor este mai predispusă
la deriva genetică. Deoarece acest proces este unul întâmplător,
populaţiile mici izolate tind să fie mult mai diferite de celelalte populaţii.
Un tip particular de derivă genetică este cel cauzat de efectul
“gâtului de sticlă” (bottleneck effect), denumit şi de “ştrangulare a
populaţiei” sau “gâtuire genetică”. In natură, o populaţie poate fi redusă
drastic din punct de vedere numeric de evenimente cum ar fi seceta,
211
AUREL POPESCU

incendiile, inundaţiile, distrugerea habitatului prin intervenţia antropică,

etc. Astfel de evenimente pot elimina randomizat (la întâmplare)
majoritatea membrilor populaţiei indiferent de constituţia genetică
(Fig. 11.3). Perioada de “ştrangulare a populaţiei”, când mărimea
populaţiei este foarte mică, poate fi influenţată de deriva genetică.
Indivizii supravieţuitori pot avea frecvenţe ale alelelor care diferă de cele
ale populaţiei originale. In plus, este de aşteptat ca frecvenţele alelelor să
devieze în mod substanţial în cursul generaţiilor din intervalul de timp în
care populaţia are mărime redusă. In cazuri extreme, alelele pot fi chiar
eliminate.

Populaţia originala Eveniment intamplator Noua populaţie

originala
Alela Nr. Frecvenţa Alela Nr. Frecvenţa Alela Nr. Frecvenţa

Fig. 11.3. Efectul de “ştrangulare a populaţiei”

Chiar dacă “populaţia ştrangulată” revine în timp la mărimea

iniţială, noua populaţie va avea un fond genetic mai restrâns comparativ
cu populaţia de origine (deci variaţia genetică va fi limitată). Exemplele
de specii, respectiv populaţii, care şi-au pierdut o mare parte, sau aproape
toată variaţia genetică, sunt numeroase (de exemplu, zimbrul în Europa,
tigrul siberian în Asia, sau ghepardul în Africa).
Un caz interesant de derivă genetică este “efectul de fondator”
(founder effect). Acesta se referă la fenomenul (cazul) în care un grup mic
de indivizi se separă de populaţia mare (Fig. 11.4) şi înfiinţează o colonie
într-o locaţie nouă.

212
GENETICĂ

20 indivizi verzi 1 individ verde

10 indivizi bruni 3 indivizi bruni

Fig. 11.4. Deriva genetică poate fi rezultatul efectului de fondator.

Efectul de fondator are două consecinţe importante: 1) este de

aşteptat ca populaţia fondată să aibă o variaţie genetică mai restrânsă
decât populaţia de origine (din care a derivat); 2) probabilistic, în
populaţia fondată, frecvenţele alelelor pot să difere considerabil de cele
din populaţia de origine.

Modificarea frecvenţei alelelor datorită migraţiei

Migraţia între două populaţii poate modifica frecvenţa alelelor.

De exemplu, o specie de păsări sau insecte poate ocupa două areale
(regiuni) geografice separate printr-un curs mare de apă (fluviu, râu).
Vânturile (sau curenţii puternici de aer) dau posibilitatea indivizilor dintr-
o populaţie să zboare dincolo de cursul de apă şi să devină membrii ai
altei populaţii. Dacă cele două populaţii au frecvenţe diferite ale alelelor,
şi dacă migraţia implică un număr semnificativ de indivizi, aceasta poate
cauza modificarea frecvenţei alelelor în populaţiile respective (Fig. 11.5).

Fig. 11.5. Migraţia indivizilor dintr-o populaţie în alta - una dintre căile pe
care se poate modifica frecvenţa alelelor.
213
AUREL POPESCU

După producerea migraţiei, populaţia în care s-a produs aceasta

este denumită conglomerat (Brooker, 2005). Pentru calcularea frecvenţei
alelelor în conglomerat, sunt necesare două informaţii. In primul rând,
trebuie să se cunoască frecvenţele iniţiale ale alelelor în populaţiile donor
şi respectiv recipient. In al doilea rând, trebuie să se cunoască proporţia
imigranţilor în populaţia conglomerat. Folosind aceste date, se poate
calcula modificarea frecvenţei alelelor în populaţia conglomerat, cu
ajutorul ecuaţiei:
ΔpC = m(pD - pR)
unde
ΔpC este modificarea frecvenţei alelelor în populaţia conglomerat
pD este frecvenţa alelelor în populaţia donor
pR este frecvenţa alelelor în populaţia receptor
m este proporţia imigranţilor în populaţia conglomerat

Numărul de indivizi din populaţia donor în populaţia conglomerat

m=
Numărul total de indivizi în populaţia conglomerat

Ca exemplu, să presupunem că frecvenţa alelei A este 0.7 în

populaţia donor şi 0.3 în populaţia receptor (primitoare). Un grup de 20
indivizi a migrat în populaţia receptor, care avea iniţial 80 de indivizi.
Astfel,
20
m= = 0.2
20 + 80

ΔpC = m(pD - pR) = 0.2(0.7-0.3) = 0.08

Acum putem calcula frecvenţa alelei în conglomerat:

pC = pR + ΔpC = 0.3 + 0.08 = 0.38

Prin urmare, în populaţia conglomerat, frecvenţa alelei A s-a

schimbat de la 0.3 (valoarea înainte de migraţie) la 0.38. Această creştere
a frecvenţei alelei s-a produs ca urmare a frecvenţei mai mari a alelei A în
populaţia donor. Deoarece pe specialiştii în genetica populaţiilor îi
intereseaza mai degrabă frecvenţele alelelor decât migraţia indivizilor,
acest fenomen este denumit flux de gene (gene flow). El apare oricând
indivizii migrează între populaţii având frecvenţe diferite ale alelelor.

214
GENETICĂ

In exemplul anterior am luat în consideraţie consecinţele migraţiei

unidirecţionale dintr-o populaţie donor într-o populaţie receptor. In natură
este însă obişnuită migraţia indivizilor în ambele direcţii. Migraţia
bidirecţională are două consecinţe importante: 1) Dependent de rata sa,
migraţia tinde să reducă diferenţele existente între frecvenţele alelelor în
populaţiile învecinate; 2) Populaţiile care îşi amestecă frecvent fondurile
de gene pe calea migraţiei tind să aibă frecvenţe similare ale alelelor, în
timp ce populaţiile izolate sunt de aşteptat să aibă frecvenţe ale alelelor
mult diferite. In plus, migraţia poate spori diversitatea genetică în cadrul
unei populaţii. Trebuie luat în consideraţie şi faptul că întrucât mutaţiile
noi sunt evenimente rare, o anumită mutaţie care apare (numai) într-o
populaţie, poate fi introdusă prin migraţie în populaţiile învecinate.

Genetica populaţiilor - componentă esenţială a teoriei moderne a

evoluţiei

Frecvenţa alelelor se schimbă sub influenţa celor patru forţe implicate în

procesul evoluţiei: selecţia naturală, driftul genetic, mutaţia şi fluxul de
gene (Fig. 11.6). Genetica populaţiilor ia de asemenea în considerare
subdivizarea populaţiei (Fig. 11.7) şi structura populaţiei în spaţiu. In
primul rând se încearcă explicarea unor fenomene cum sunt adaptarea şi
speciaţia.

Deriva
genetică
Izolarea Sursele Condiţiile
geografică de hrană de mediu
Selecţia
naturală
Evoluţie
Supra- Variaţia Competiţia
reproducerea genetică pentru resurse
Mutaţia

Speciaţi
Migraţia e

Fig. 11.6. Populaţiile se adaptează prin mutaţii întâmplătoare

(după Waldovski şi Rhorick, 2009).
215
AUREL POPESCU

Fig. 11.7. Subdivizarea populaţiei poate fi implicată în schimbarea

frecvenţei alelelor şi implicit în evoluţie.

Lewontin şi-a imaginat două spaţii: un spaţiu genotipic şi un

spaţiu fenotipic. Misiunea unei teorii complete a geneticii populaţiilor este
aceea de a pune la dispoziţie un set de legi care oferă posibilitatea
elaborării unei hărţi predictibile a genotipurilor unei populaţii (G1)
corespunzătoare unui spaţiu fenotipic (P1), în care are loc selecţia, şi a
unui alt set de legi ce permite cartarea populaţiei care rezultă (P2) în
funcţie de spaţiul genotipic (G2), în care genetica Mendeliană poate
prezice genotipurile următoarei generaţii, completând astfel ciclul.
Exprimarea într-o formulă matematică a acestui ciclu este următoarea
(după Lewontin, 1974):

Relaţia descrisă mai sus este cunoscută sub formularea “harta

genotip - fenotip”, unde T1 reprezintă legile genetice şi epigenetice,
aspectele biologiei funcţionale sau ale dezvoltării, care transformă un
genotip într-un fenotip. T2 este transformarea datorată selecţiei naturale,
T3 sunt relaţiile epigenetice care prezic genotipurile pe baza fenotipurilor
selectate şi, în sfârşit, T4 legile geneticii Mendeliene.

Selecţia naturală

Selecţia naturală este procesul prin care organismele individuale cu

caractere favorabile au o probabilitate mai ridicată de a supravieţui şi
reproduce decât cele cu caractere nefavorabile (Fig. 11.8).

216
GENETICĂ

Mutaţia crează variaţie

Selecţia acţionează împotriva

mutaţiilor nefavorabile

Unele mutaţii au valoare reproductivă

Mutaţiile favorabile au probabilitate

mai mare de supravieţuire

… si reproducere

Fig. 11.8. Soarta mutaţiilor depinde de valoarea lor adaptativă.

Selecţia naturală acţionează asupra individului ca întreg, dar

numai componenta ereditară va fi trecută la descendenţi, rezultatul fiind
acela că caracterele favorabile, ereditare, vor deveni mai comune în
generaţia următoare. După o perioadă lungă de timp, acest proces pasiv dă
naştere la adaptări şi duce la speciaţie.
Un exemplu binecunoscut de selecţie naturală în acţiune este acela
al dezvoltării rezistenţei la antibiotice de către microorganisme.
Antibioticele au fost folosite pentru a lupta împotriva bolilor bacteriene
încă de la descoperirea penicilinei, în anul 1928, de către Alexander
Fleming. Totuşi, folosirea largă şi mai ales greşită a antibioticelor a
condus la creşterea rezistenţei bacteriilor faţă de antibiotice, până la
situaţia în care Staphylococcus aureus rezistent la meticilină a fost descris
ca un “superdăunător” din cauza pericolului pentru sănătate şi a relativei
sale invulnerabilităţi faţă de medicamentele existente.
Populaţiile bacteriene naturale conţin, printre indivizii al căror
număr este incalculabil, o variaţie considerabilă la nivelul materialului lor
genetic, în primul rând datorită mutaţiilor. Atunci când sunt expuse la
antibiotice, majoritatea bacteriilor mor rapid, dar unele pot să posede
mutaţii care le fac mai puţin susceptibile. Dacă expunerea la antibiotic
este scurtă, aceşti indivizi vor supravieţui tratamentului. Această eliminare
a indivizilor neadaptaţi sau slab adaptaţi dintr-o populaţie este un exemplu
concludent de selecţie naturală în acţiune. Bacteriile care supravieţuiesc
se vor reproduce în continuare producând următoarea generaţie. Datorită
217
AUREL POPESCU

eliminării indivizilor neadaptaţi din generaţia trecută, această populaţie

conţine mai mult bacterii care au o anumită rezistenţă faţă de antibiotic. In
acelaşi timp, se produc mutaţii noi, adăugând variaţie genetică în plus la
cea existentă. Mutaţiile spontane sunt foarte rare, foarte puţine au vreun
efect şi de regulă orice efect (dacă există) este negativ (nefavorabil).
Totuşi, populaţiile de bacterii sunt enorme şi se întâmplă ca un număr mic
de celule bacteriene să dobândească mutaţii benefice. Dacă o mutaţie
nouă reduce susceptibilitatea unor bacterii la un antibiotic, ele vor avea o
probabilitate mult mai mare de supravieţuire când vor fi confruntate cu un
antibiotic. După o perioadă de timp suficient de lungă şi expuneri repetate
la antibiotic, va apare o populaţie de bacterii rezistente la respectivul
antibiotic. Recent au apărut câteva tulpini noi de Staphylococcus aureus
care sunt rezistente la vancomicină şi teicoplanină. Ecesta este un
exemplu de ceea ce se numeşte “cursa înarmării”, în care bacteria
continuă să formeze tulpini care sunt mai puţin susceptibile la antibiotic,
în timp ce cercetarea medicală continuă să dezvolte noi antibiotice care le
pot omorî. O situaţie similară este aceea a rezistenţei pe care o dezvoltă
insectele la pesticidele folosite pentru protecţia plantelor de cultură.
Selecţia naturală acţionează asupra fenotipului. Fenotipul este
rezultatul de ansamblu al constituţiei genetice a unui individ (genotip),
mediului, şi a interacţiunilor dintre gene şi dintre gene şi mediu. Adesea,
selecţia naturală acţionează asupra caracterelor specifice ale unui individ.
Unele caractere sunt determinate de o singură genă, dar majoritatea sunt
determinate şi influenţate în exprimare de mai multe gene diferite.
Variaţia are în cazul majorităţii acestor gene efecte slabe asupra
fenotipului.
Elementul cheie în înţelegerea selecţiei naturale este conceptul de
adecvare la condiţiile de viaţă (mediu). Selecţia naturală acţionează
asupra indivizilor, dar efectul său mediu asupra tuturor indivizilor cu un
genotip particular este adecvarea acelui genotip. Adecvarea este măsurată
ca proporţia descendenţei care supravieţuieşte, multiplicată cu media
fecundităţii, şi este echivalentul pentru succesul reproductiv al
genotipului. O valoare a adecvării mai înaltă de 1 indică că frecvenţa
acelui genotip creşte în populaţie, în timp ce o valoare mai mică de 1
indică că aceasta scade. Adecvarea relativă a genotipului este estimată ca
proporţia adecvării unui genotip de referinţă. Coeficientul de selecţie este
o măsură a adecvării relative, reprezentând diferenţa dintre adecvarea
relativă a două genotipuri. Cu cât coeficientul de selecţie este mai mare,
cu atât selecţia naturală va acţiona mai puternic împotriva genotipului cu
cea mai scăzută adecvare.
218
GENETICĂ

Selecţia naturală se produce în fiecare stadiu de viaţă al unui

individ şi ea poate afecta în oricare dintre aceste stadii posibilitatea ca un
individ să supravieţuiască şi să se reproducă. După naştere, un individ
trebuie să supravieţuiască până la vârsta adultă înainte de a se putea
reproduce, şi selecţia celor care ating acest stadiu este denumită selecţia
pentru viabilitate. La multe specii, adulţii trebuie să concureze unii cu
alţii pentru împerechere (selecţia sexuală), şi succesul în această
competiţie asigură participarea la formarea următoarei generaţii. Când
speciile se reproduc mai mult de o dată, o supravieţuire mai lungă în etapa
de reproducere are ca rezultat creşterea numărului de descendenţi
(selecţia pentru supravieţuire). Fecunditatea femelelor (de exemplu, câte
ouă depune o pasăre) şi a masculilor (de exemplu, sperma gigantică la
anumite specii de Drosophila) poate fi limitată (selecţia pentru
fecunditate). Viabilitatea gameţilor produşi poate să difere, în timp ce
conflictul intragenomic dintre gameţii haploizi poate avea ca rezultat
selecţia gametică sau selecţia genică. In sfârşit, unele combinaţii ale
gameţilor pot fi mai compatibile decât altele (selecţia după
compatibilitate).
Selecţia are ca ţinte caractere specifice ale individului, şi dacă un
astfel caracter are o componentă ereditară se constată tendinţa ca el să
devină mai comun ăn următoarea generaţie. Formele sub care se poate
manifesta selecţia pentru caracterele specifice pot fi considerate ca
“selecţia pentru” şi “selecţia de”. Selecţia pentru se referă la caracterele
ţintă ale selecţiei, respectiv la cauzele selecţiei, pe când “selecţia de” se
referă la efectele sale. Selecţia pentru un caracter specific determină prin
urmare selecţia anumitor indivizi. Selecţia pentru un caracter specific
poate să aibă de asemenea ca rezultat selecţia indirectă a altor caractere.
Aceasta se poate întâmpla când două sau mai multe caractere sunt legate
genetic prin mecanisme cum sunt pleiotropia (o singură genă afectează
caractere multiple) şi dezechilibrul de linkage (asocierea nerandomizată a
două gene).

Direcţionarea selecţiei

Când o componentă a unui caracter este ereditară, selecţia va

altera frecvenţele diferitelor alele (variante ale genei) implicate. Selecţia
poate fi divizată în trei clase, pe baza efectului asupra frecvenţei alelelor.
Selecţia pozitivă sau direcţională apare când o anumită alelă are o
adecvare mai mare decât celelalte, determinând o creştere a frecvenţei

219
AUREL POPESCU

acelei alele până la adecvarea totală la mediu, ceea ce face ca întreaga

populaţie să exprime fenotipul adecvat.
Mult mai comună este selecţia stabilizatoare, care scade frecvenţa
alelelor care au efecte nefavorabile asupra fenotipului (ceea ce ar însemna
o mai slabă adecvare), până la eliminarea lor din populaţie. Selecţia
purificatoare determină conservarea peste timp a trăsăturilor genetice
funcţionale (de exemplu, secvenţe de codificare a proteinelor sau secvenţe
reglatoare) datorită presiunii asupra variantelor dăunătoare (negative).
In sfârşit, există un număr de forme de selecţie de echilibrare, care
nu determină adecvarea totală dar permit menţinerea unei alele la
frecvenţe intermediare într-o populaţie. Aceasta poate să apară la speciile
diploide când indivizii cu o combinaţie de două alele diferite într-un locus
de pe cromozom (heterozigoţi) au o adecvare mai ridicată decât indivizii
care au două alele identice (homozigoţi). Aceasta se numeşte avantajul
heterozigoţiei asupra supradominanţei. Menţinerea variaţiei alelice poate
să apară de asemenea prin selecţia disruptivă sau diversificatoare, care
favorizează genotipurile care se abat (depărtează) de la medie în orice
direcţie, şi poate determina o distribuţie bimodală a valorilor caracterului.
In sfârşit, poate să apară prin selecţia dependentă de frecvenţă, în cazul
căreia adecvarea unui fenotip particular depinde de distribuţia în populaţie
a celorlalte fenotipuri.

Selecţia şi variaţia genetică

O parte din întreaga variaţie genetică este neutră din punct de

vedere funcţional; de exemplu, ea nu produce efecte fenotipice sau
diferenţe semnificative în adecvare. Anterior se considera că partea cea
mai mare a variaţiei genetice este conţinută în ADN necodificator, dar
studii recente au arătat că părţi largi ale secvenţelor care îl alcătuiesc sunt
înalt conservate şi aflate sub acţiunea puternică a selecţiei purificatoare;
de exemplu ele nu variază prea mult de la un individ la altul, indicând că
mutaţiile în aceste regiuni au consecinţe negative. Când variaţia genetică
nu determină diferenţe de adecvare, selecţia nu poate afecta direct
frecvenţa acesteia.
Inlănţuirea genelor condiţionează într-o măsură importantă
rezultatul selecţiei, în special când sunt implicate gene plasate foarte
aproape pe cromozom. În cursul formării gameţilor, recombinarea
materialului genetic determină regruparea alelelor. Totuşi, şansa ca o
astfel de regrupare să aibă loc între două alele depinde de distanţa dintre
acele alele; cu cât sunt mai aproape una de alta, cu atât este mai puţin
220
GENETICĂ

probabil ca să se producă regruparea. In consecinţă, când selecţia ţinteşte

o alelă, aceasta va determina automat şi selecţia celeilalte alele.

Mutaţiile ca sursă a variaţiei genetice

Aşa cum s-a prezentat anterior, mutaţiile implică modificări în secvenţele

de nucleotide ale genelor, structura cromozomilor şi/sau numărul
cromozomilor. Acestea sunt evenimente care apar la întâmplare, în mod
spontan, cu o rată scăzută, sau sunt cauzate de mutageni (caz în care rata
mutaţiilor este mai mare). Geneticianul rus Serghei Cetverikov a fost
primul care a sugerat că variabilitatea indusă de mutaţii furnizează
materialul brut pentru evoluţie, dar nu constituie evoluţia însăşi. Cu alte
cuvinte, mutaţia poate furniza alele noi unei populaţii, dar nu acţionează
ca o forţă majoră în dictarea echilibrului final al frecvenţei alelelor.
Cetverikov a concluzionat că populaţiile naturale absorb mutaţiile “ca un
burete” şi le reţin în stare heterozigotă, asigurând astfel o sursă de
variabilitate pentru modificarea ulterioară.
O mutaţie nouă poate fi benefică, neutră, sau dăunătoare.
Dependent de aceasta, mutaţia respectivă poate afecta supravieţuirea şi
potenţialul de reproducere al individului care o moşteneşte. In cazul
genelor structurale ce codifică proteine, efectele noilor mutaţii vor
depinde de impactul lor asupra funcţiei proteinei. Mutaţiile dăunătoare şi
neutre au o probabilitate de apariţie mult mai ridicată decât cele benefice.
De exemplu, alelele pot fi modificate în multe moduri diferite, ce au drept
consecinţă codificarea de proteine defective. Aşa cum s-a prezentat în
capitolul 10, deleţiile, adiţiile şi substituţiile de nucleotide, inversiile de
secvente de nucleotide, mutaţiile nonsens, mutaţiile cu sens greşit
(missense mutations) şi mutaţiile cu schimbarea cadrului de citire
(frameshift mutations) pot cauza exprimarea de către o genă a unei
proteine care este nefuncţională sau mai puţin funcţională decât proteina
normală (de tip sălbatic).

Rata mutaţiei

Rata mutaţiei este probabilitatea ca o genă să fie modificată

printr-o mutaţie nouă şi se exprimă ca numărul de mutaţii noi pentru
o genă dată, per generaţie (în mod obişnuit în gama de la 1 la 100.000 la
1 la 1.000.000, sau de la 10-5 la 10-6 per generaţie.
Studiile asupra ratei mutaţiei urmăresc de regulă modificarea unei
gene normale (funcţionale) într-o alelă dăunătoare (nefuncţională). Rata
221
AUREL POPESCU

mutaţiilor ce produc alele benefice este de aşteptat să fie substanţial mai

redusă.
Să considerăm ú rata de mutaţie a alelei A la o alelă a
(probabilitatea ca o copie a genei A să devină a în cursul replicării ADN
ce precede meioza). Dacă pt este frecvenţa alelei A în generaţia t, dacă qt =
1 − pt este frecvenţa alelei a în generaţia t, şi dacă nu există alte cauze ale
modificării frecvenţei genei (de exemplu, nu acţionează selecţia naturală),
atunci schimbarea în frecvenţa alelei într-o generaţie este:

unde pt − 1 este frecvenţa la generaţia anterioară. Aceasta ne spune că

frecvenţa lui A descreşte (şi frecvenţa lui a creşte) cu o măsură ce este
proporţională cu rata de mutaţie ú şi cu proporţia p a tuturor genelor care
sunt încă disponibile pentru mutaţii. Astfel, Δp devine mai mic pe măsură
ce frecvenţa lui p însăşi descreşte, deoarece sunt din ce în ce mai puţine
alele A care pot fi transformate prin mutaţie în alele a.
Să analizăm cazul unei alele funcţionale A (a cărei frecvenţă este
denotată de variabila p), care poate fi convertită printr-o mutaţie
dăunătoare într-o alelă a (a cărei frecvenţă este denotată de variabila q).
Conversia alelei A în alela a prin mutaţie se va produce cu o rată pe care o
denumim u. Dacă considerăm că rata mutaţiei de reversie (de la a la A)
este neglijabilă, creşterea frecvenţei alelei a după o generaţie va fi

Δq = up

De exemplu, să considerăm următoarele condiţii:

p = 0.8 (adică frecvenţa alelei A este de 80%)

q = 0.2 (adică frecvenţa alelei a este de 20%)
u = 10-5 (adică rata mutaţiei de conversie de la A la a)
Δq = (10-5) (0.8) = (0.00001) (0.8) = 0.000008

De aceea, în următoarea generaţie

qn+1 = 0.2 + 0.000008 = 0.200008

pn+1 = 0.8 – 0.000008 = 0.799992

Aşa cum reiese din calcul, noile mutaţii nu modifică semnificativ

frecvenţele alelelor într-o singură generaţie.
222
GENETICĂ

Pentru calcularea modificării frecvenţei unei alele după orice

număr de generaţii se poate folosi ecuaţia:

(1 – u)t = pt / p0
unde
u este rata mutaţiei de conversie a alelei A în alela a
t este numărul de generaţii
p0 este frecvenţa alelei A în generaţia de start
pt este frecvenţa alelei A după t generaţii

Să presupunem că frecvenţa alelei A este 0.8, u = 10-5, şi dorim să

ştim care va fi frecvenţa alelei după 1.000 de generaţii (t = 1000).
Introducând aceste valori în ecuaţia precedentă şi rezolvând pentru pt

(1 – 0.00001)1.000 = pt / 0.8
Aşadar, pt = 0.792
Prin urmare, frecvenţa alelei A va scădea după 1.000 de generaţii
de la 0.8 la 0.792.
Este clar că mutaţiile furnizează variabilitate genetică, dar este
important de ştiut cum afectează rata mutaţiilor, în timp, frecvenţa alelelor
într-o populaţie. Rezultatele studiilor realizate în decursul anilor au arătat
că în populaţiile naturale rata mutaţiilor noi este foarte rar un factor
capabil să schimbe radical frecvenţa alelelor. In schimb, alte procese cum
sunt migrarea, deriva genetică şi selecţia naturală, au efecte considerabil
de mari asupra frecvenţei alelelor.

Modelele Bi-Locus şi Linkage-ul

Analiza modificării frecvenţei alelelor la un singur locus este cel

mai simplu model de analiză genetică a populaţiilor. Este însă puţin
probabil ca adecvarea unui organism să depindă de fenotipul său
determinat de alelele de la un singur locus, ceea ce face ca astfel de
modele de analiză să fie limitate în conturarea unei imagini clare a
procesului evolutiv.
Modelele bi-locus (şi în mod mai general, multi-locus) urmăresc
modificările simultane în frecvenţa genelor la mai mult de un locus. Astfel
de modele sunt în mod invariabil mai complicate decât cele mono-locus,
dar au un grad mai ridicat de realism.

223
AUREL POPESCU

Cel mai simplu model bi-locus ia în consideraţie doi loci

autozomali, A şi B, fiecare cu două alele, A1 şi A2, respectiv B1 şi B2.
Astfel, există patru tipuri de gameţi haploizi în populaţie - A1B1, A1B2,
A2B1 şi A2B2 – ale căror frecvenţe le notăm cu x1, x2, x3 şi respectiv x4.
(Trebuie să se ţină cont de faptul că xi nu reprezintă frecvenţa alelelor;
în cazul analizei bi-locus, nu putem considera egală ‘frecvenţa gameţilor’
cu ‘frecvenţa alelelor’, aceasta fiind posibilă numai pentru un singur
locus). Organismele diploide se formează prin fuziunea a doi gameţi. De
aceea sunt posibile zece genotipuri diploide în populaţie – ce rezultă din
combinaţiile posibile ale gameţilor.
In cazul unui singur locus (mono-locus), s-a constatat că într-o
populaţie mare în care împerecherile se produc la întâmplare, există o
relaţie simplă între frecvenţele tipurilor de gameţi şi cele ale genotipurilor
zigoţilor pe care aceştia îi formează. In cazul bi-locus, este valabilă
aceeaşi relaţie. Astfel, de exemplu, frecvenţa genotipului A1B1 / A1B1 va fi
(x1)2; frecvenţa genotipului A1B1 / A2B1 va fi 2x1x3, şi aşa mai departe.
Primul aspect al legii Hardy-Weinberg – frecvenţele genotipice
date de pătratul sumelor frecvenţelor gametice – poate fi transpus
întocmai cazului bi-locus. Insă, aşa cum vom arăta în continuare, cel de al
doilea aspect al legii Hardy-Weinberg – stabilitatea frecvenţelor
genotipice după o rundă de împerecheri la întâmplare – nu se aplică în
mod general în cazul bi-locus.
Un concept cheie în analiza genetică populaţională bi-locus este
acela de linkage, sau de lipsă a independenţei între doi loci. Pentru a
înţelege linkage-ul (înlănţuirea), luaţi în calcul un set de gameţi produşi
de un organism cu genotip A1B1 / A2B2, adică un dublu-heterozigot. Dacă
cei doi loci sunt neînlănţuiţi, atunci compoziţia acestui set va fi {¼ A1B1,
¼ A1B2, ¼ A2B1, ¼ A2B2}, adică toate cele patru tipuri vor fi reprezentate
în mod egal (presupunând că prima lege a lui Mendel este valabilă pentru
ambii loci). Dacă locii sunt neînlănţuiţi, deci independenţi - ce alelă are
un gamet la locusul A nu ne spune nimic despre ce alelă are la locusul B.
Situaţia opusă este linkage-ul perfect. Dacă doi loci sunt perfect înlănţuiţi
(lincaţi), atunci set-ul de gameţi produşi de heterozigotul dublu A1B1 /
A2B2 are compoziţia {½ A1B1, ½ A2B2}; aceasta înseamnă că dacă un
gamet primeşte alela A1 la locusul A, el primeşte negreşit şi alela B1 la
locusul B şi vice versa.
In termeni fizici, linkage perfect înseamnă că locii A şi B sunt
situaţi aproape unul de altul pe acelaşi cromozom; alelele de la cei doi
loci sunt prin urmare meşteniţi ca o singură unitate. Locii nelincaţi sunt
fie pe cromozomi diferiţi, fie pe acelaşi cromozom, dar separaţi de o
224
GENETICĂ

distanţă considerabilă, ceea ce face posibilă separarea lor prin

recombinare.
Gradul de linkage este măsurat prin fracţia de recombinare r, unde
0 ≤ r ≤ ½. Compoziţia unui set de gameţi produşi de un organism cu
genotip A1B1 / A2B2 poate fi scrisă în termenii fracţiei de recombinare r,
după cum urmează:

A1B1 ½ (1 − r)
A1B2 ½r
A2B1 ½r
A2B2 ½ (1 − r)

Este uşor de observat că r = ½ înseamnă că locii sunt nelincaţi, aşa

încât toate cele patru tipuri de gameţi sunt produse în proporţie egală, în
timp ce r = 0 înseamnă că ei sunt perfect lincaţi.
In cazul modelului bi-locus, frecvenţele gametice (şi prin urmare
genotipice) trebuie să fie constante în decursul generaţiilor, chiar şi în
absenţa selecţiei, mutaţiei, migraţiei şi derivei genetice, spre deosebire de
cazul uni-locus (mono-locus) (considerăm că frecvenţele alelice vor fi
desigur constante, în absenţa oricărei forţe ale evoluţiei). Este posibil să
scriem ecuaţiile recurente pentru frecvenţele gameţilor, ca o funcţie a
frecvenţelor lor în generaţia anterioară plus fracţia de recombinare.
Ecuaţiile sunt:

x1′ = x1 + r(x2x3 − x1x4)

x2′ = x2 + r(x2x3 − x1x4)
x3′ = x3 + r(x2x3 − x1x4)
x4′ = x4 + r(x2x3 − x1x4)

Din ecuaţiile de recurenţă, este uşor de observat că frecvenţele

gametice (şi deci genotipice) vor fi stabile în cursul generaţiilor, adică xi′
= xi pentru fiecare i, în oricare dintre cele două condiţii: (i) r = 0, sau
(ii) x2x3 − x1x4 = 0. Condiţia (i) înseamnă că cei doi loci sunt perfect
înlănţuiţi (lincaţi), şi de aceea se comportă efectiv ca un locus; condiţia
(ii) înseamnă că cei doi loci sunt în echilibru de înlănţuire (‘linkage
equilibrium’), ceea ce înseamnă că alelele de la locusul A sunt într-o
asociere întâmplătoare cu alelele de la locusul B. Mai precis, echilibrul de
înlănţuire înseamnă că frecvenţa la nivel populaţional a gametului AiBi
este egală cu frecvenţa alelei Ai multiplicată cu frecvenţa alelei Bi.
Un rezultat important al teoriei bi-locus este acela că arată că, dată
fiind împerecherea la întâmplare (randomizată), cantitatea (x2x3 - x1x4) va
225
AUREL POPESCU

descreşte în fiecare generaţie până va ajunge la zero – punct în care

frecvenţele genotipice vor fi în echilibru. Astfel, o populaţie aflată iniţial
în dezechilibru de înlănţuire (‘linkage disequilibrium’) se va apropia de
echilibrul de înlănţuire peste un număr de generaţii. Rata de apropiere
depinde de valoare lui r, fracţia de recombinare. Reamintim că în cazul
unui singur locus, o singură rundă de împerechere randomizată este
suficientă pentru a aduce frecvenţele genotipice în echilibru.

Echilibrul mutaţie – selecţie

Selecţia naturală determină reducerea variaţiei genetice prin

eliminarea indivizilor neadaptaţi şi, prin aceasta, a mutaţiilor care
cauzează inadaptarea. Totodată, se produc mutaţii noi, determinând un
echilibru între mutaţii şi selecţie. Rezultatul exact al celor două procese
depinde atât de rata cu care se produc mutaţii noi cât şi de tăria selecţiei
naturale. In consecinţă, modificări ale ratei mutaţiilor sau presiunii de
selecţie vor determina schimbarea echilibrului mutaţii - selecţie.
Luând în calcul modelul uni-locus cu două alele, să presupunem
că alela A1 este superioară din punct de vedere selectiv alelei A2, dar
mutaţia recurentă de la A1 la A2 împiedică A1 să se răspândească până la
fixare. Rata mutaţiei per generaţie de la A1 la A2, adică proporţia de alele
A1 care sunt afectate de mutaţie în fiecare generaţie, este notată u
(estimările empirice ale ratelor mutaţiilor sunt de regulă în jurul valorii de
10-6). Mutaţia “înapoi” (de reversie) de la A2 la A1 poate fi ignorată,
deoarece presupunem că alela A2 are o frecvenţă foarte scăzută în
populaţie, datorită selecţiei naturale. Ce se întâmplă cu dinamica
frecvenţei genelor în aceste condiţii?
In cazul modelului uni-locus, frecvenţa alelei A1 în a doua
generaţie, în stadiul zigotic, este:

p′ = [N p2 w11 + ½ (N 2pq w12)] / Nw

= (p2 w11 + pq w12) / w (1)

Ecuaţia (1) este cunoscută ca o ecuaţie de ‘recurenţă’ - ea exprimă

frecvenţa alelei A1 în generaţia a doua în termenii frecvenţei sale în prima
generaţie. Schimbarea frecvenţei între generaţii poate fi scrisă ca:
Δp = p′ − p
= (p2 w11 + pq w12) / w − p
= pq [p(w11 − w12) + q(w12 − w22)] / w (2)

226
GENETICĂ

Dacă Δp > 0, selecţia naturală a dus la creşterea frecvenţei alelei

A1; dacă Δp < 0, selecţia a dus la creşterea frecvenţei alelei A2. Dacă
Δp = 0, nu s-a produs nici o schimbare în frecvenţa genei, deci sistemul
este în echilibru alelic.
Ecuaţia (2) ne spune că Δp trebuie să fie negativ, atâta timp cât
nici p nici q nu este zero, aşa încât alela A2 va înainta repede spre fixare,
eliminând alela A1.
O situaţie mai interesantă apare atunci când heterozigotul A1B2
este superior din punct de veder al adeecvării ambilor homozigoţi, adică
w12 > w11 şi w12 > w22 - un fenomen cunoscut ca heterozis. Prin deducţie,
este clar ce ar trebui să se întâmple în această situaţie: ar trebui să se
atingă o stare de echilibru, în care ambele alele sunt prezente în populaţie.
Ecuaţia (2) confirmă această deducţie. Este uşor de observat că Δp = 0
dacă oricare alelă a ajuns la fixare (deci dacă p = 0 sau q = 0), sau, în al
treilea rând, dacă este îndeplinită următoarea condiţie:

p(w11 − w12) + q(w12 − w22) = 0

care se reduce la
p = p* = (w12 − w22) / (w12 − w22) + (w12 − w11)

(Asteriscul indică că aceasta este o condiţie a echilibrului). Intrucât

p trebuie să nu fie negativ, această condiţie poate fi îndeplinită
numai dacă există o superioritate a heterozigotului sau o inferioritate a
heterozigotului; ea reprezintă o stare de echilibru a populaţiei în care sunt
prezente ambele alele. Acest echilibru este cunoscut ca polimorfic, spre
deosebire de echilibrul monomorfic care apare atunci când niciuna dintre
alele nu a ajuns la fixare. Posibilitatea echilibrului polimorfic este destul
de semnificativă. Ea ne învaţă că selecţia naturală nu va produce
întotdeauna omogenitate genetică; în unele cazuri, selecţia conservă
variaţia genetică găsită într-o populaţie.
Aşadar, ecuaţia (1) de mai sus, exprimă frecvenţa alelei A1 în
termenii frecvenţei sale în generaţia anterioară. Intrucât o anumită fracţie
(u) a alelelor A1 va fi fost mutată la A2, în cazul modelului bi-locus,
această ecuaţie de recurenţă trebuie modificată la:
p′ = (p2 w11 + pq w12) (1 − u) / w

pentru a ţine cont de mutaţie. Ca mai înainte, echilibrul este atins când p
′ = p, adică Δp = 0. Condiţia pentru echilibru este de aceea:
227
AUREL POPESCU

(3)
p = p* = (p2 w11 + pq w12) (1 − u) / w

O simplificare utilă a ecuaţiei (3) poate fi obţinută făcând câteva

presupuneri despre adecvarea genotipului şi adoptând o notare nouă. Să
presupunem că alela A2 este complet recesivă (aşa cum este adesea în
cazul mutaţiilor dăunătoare). Aceasta înseamnă că genotipurile A1A1 şi
A1A2 au adecvare identică. De aceea, adecvarea genotipică poate fi scrisă
w11 = 1, w12 = 1, w22 = 1 − s, unde s denotă diferenţa de adecvare a
homozigotului A2A2 faţă de cea a celorlalte două genotipuri (s este
cunoscut ca coeficient de selecţie faţă de A2A2). Intrucât presupunem că
alela A2 este dăunătoare, se deduce că s > 0. Substituind adecvarea acestor
genotipuri în ecuaţia (3) rezultă că:

p* = p (1 − u) / p2 + 2pq + q2(1 − s)
care se reduce la:
p* = 1 − (u/s)½

sau, în mod echivalent, la (deoarece p + q = 1):

(4)
q* = (u/s)½

Ecuaţia (4) dă frecvenţa în echilibru a alelei A2, presupunând că

aceasta este complet recesivă. Trebuie să luăam în consideraţie faptul că
pe măsură ce creşte u, creşte de asemenea şi q*. Putem intui aşadar că cu
cât mai mare va fi rata de mutaţie de la A1 la A2, cu atât mai mare va fi
frecvenţa lui A2 ce poate fi menţinută la echilibru, pentru o valoare dată a
lui s. In mod reciproc, pe măsură ce s creşte, q* descreşte. Aceasta ne
permite de asemenea să intuim că cu cât mai puternică va fi selecţia
împotriva homozigotului A2A2, cu atât mai scăzută va fi frecvenţa la
echilibru a alelei A2, pentru o valoare dată a lui u.
Este uşor de văzut de ce se spune că ecuaţia (4) descrie echilibrul
selecţie-mutaţie – selecţia naturală îndepărtează continuu alelele A2 din
populaţie, în timp ce mutaţia le recrează continuu. Ecuaţia (4) ne spune
frecvenţa de echilibru a A2 ce va fi menţinută, ca o funcţie a ratei de
mutaţie de la A1 la A2, şi mărimea dezavantajului selectiv suferit de
homozigoţii A2A2. Este important de menţionat că ecuaţia (4) a derivat în
condiţia asumării că alela A2 este complet recesivă, deci că heterozigoţii
A1A2 sunt identici din punct de vedere fenotipic cu homozigoţii A1A1.
Totuşi, este prea devreme să derivăm ecuaţii similare pentru cazurile în
care alela este dominantă, sau parţial dominantă. Dacă A2 este dominantă,
228
GENETICĂ

sau parţial dominantă, frecvenţa sa de echilibru va fi mai scăzută decât

dacă ea este complet recesivă; selecţia o va îndepărta mai eficient din
populaţie. O alelă dăunătoare care este recesivă se poate “ascunde” în
heterozigoţi, şi astfel poate scăpa puterii de selecţie, dar o alelă dominantă
nu poate.
Mutaţiile dăunătoare reduc adecvarea organismelor purtătoare.
Aceasta este explicaţia importanţei date acestor mutaţii în genetica
populaţiilor, chiar dacă se consideră că pentru procesul evolutiv, mutaţiile
benefice sunt cele care joacă un rol crucial. In cunoaşterea şi înţelegerea
cauzelor variabilităţii genetice existente în populaţiile biologice trebuie să
se aibă în vedere faptul că, dacă o genă este benefică, selecţia naturală
este probabil determinantul major al frecvenţei sale de echilibru; rata
mutaţiei sporadice la această genă va juca în majoritatea cazurilor un rol
minor. Doar în cazul în care o genă este dăunătoare, mutaţia joacă un rol
major în menţinerea ei în populaţie.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

229
AUREL POPESCU

1. Acquaah G., 2007. Principles of Plant Genetics and Breeding.

Wiley-Blackwell.
2. Alberts B., Bray D., Hopkin K., Johnson A., Lewis J., Raff M.,
Roberts K., Walter P., 2009. Essential Cell Biology. Third Edition.
Garland Science, London.
3. Alberts B., Johnson A., Lewis J., Raff M., Roberts K., Walter P.,
2002. Molecular Biology of the Cell. Fourth Edition., Garland
Science., Taylor & Francis Group, New York.
4. Aminetzach Y.T., Macpherson J.M., Petrov D.A., 2005. Pesticide
resistance via transposition-mediated adaptive gene truncation in
Drosophila. Science 309 (5735): 764-767.
5. Antohi Şt., Gavrilă L., 1981. Progrese în Genetica Moleculară. Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
6. Auerbach A.D., Verlander P.C., 1997. Disorders of DNA
replication and repair. Curr. Opin. Pediatr. 9:600-616.
7. Barton N.H., Keightley P.D., 2002. Understanding quantitative
genetic variation. Nat. Rev. Genet. 3 (1): 11-21.
8. Benzer S., 1969. The fine structure of the gene. Proc. Natl. Acad.
Sci. 47:410-414.
9. Brooker R.J., 2005. Genetics: Analysis and Principles. Second
Edition. McGraw Hill. Higher Education.
10. Chen Z., 2010. Molecular mechanisms of polyploidy and hybrid
vigor. Trends Plant Sci. 15:57-71.
11. Cohen S.N., 1976. Transposable genetic elements and plasmid
evolution. Nature 263:731.
12. Comai L., 2005. The advantages and disadvantages of being
polyploid. Nature Reviews. Genetics 6:836-846.
13. Conner J.K., Hartl D.L., 2004. A Primer of Ecological Genetics.
Sinauer Associates, Sunderland.
14. Covic M., Ştefănescu D., Sandovici I., 2011. Genetica Medicală.
Ed. Polirom, Iaşi, Bucureşti.
15. Crane M.B., Lawrence W.J.C., 1952. The Genetic of Garden
Plants. MacMillan, London.
16. Crăciun T., Tomozei I., Coleş N., Nasta A., 1978. Genetica. Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
17. Crăciun T., 1981. Genetica Plantelor Horticole. Ed. Ceres,
Bucureşti.
18. Crăciun T., 1983. Geniul Genetic şi Ameliorarea Plantelor. Ed.
Ceres, Bucureşti.

230
GENETICĂ

19. Crick F.H.C., 1966a. Codon-anticodon pairing: The wobble

hypothesis. J. Mol. Biol. 19:458-463.
20. Crick F.H.C., 1966b. The genetic code: III. Sci. Am. 215(4):55-62.
21. Crick F.H.C., 1971. General model for the chromosome of higher
organisms. Nature 234:25.
22. Cristea M.D., 1991. Genetica Ecologică şi Evoluţia. Ed. Ceres,
Bucureşti.
23. Crow J.F., Kimura M., 1970. An Introduction to Population
Genetics Theory, Harper and Row, New York.
24. Davey M.J., O’Donnell M., 2000. Mechanisms of DNA
replication. Curr. Opin. Chem. Biol. 4 :581-586.
25. De Jesus-Gonzalez L., Weathers P., 2003. Tetraploid Artemisia
annua hairy roots produce more artemisinin than diploids. Plant
Cell Rep. 21:809-813.
26. Diaconu P., 1974. De la Factorii Ereditari la Codul Genetic. Ed.
Ceres, Bucureşti.
27. Drake J.W., Charlesworth B., Charlesworth D., Crow J.F., 1998.
Rates of spontaneous mutation. Genetics 148:1667-1686.
28. DuPraw E.J., 1970. DNA and Chromosomes. Holt Rinehart
Winston, New York.
29. Ellstrand N.C., Elam D.R., 1993. Population genetic consequences
of small population size: implications for plant conservation. Ann.
Rev. Ecol. Syst. 24:217-242.
30. Enescu V., 1985. Genetica Ecologică. Ed, Ceres, Bucureşti
31. Eyre-Walker A., Keightley P.D., 2007. The distribution of fitness
effects of new mutations. Nature Reviews. Genetics 8(8): 610-
618.
32. Falconer D.S., 1995. Introduction to Quantitative Genetics. Fourth
Edition, Longman, London.
33. Finch J.T., Lutter L.C., Rhodes D., Brown R.S., Rushton B., Levitt
M., Klug A., 1977. Structure of nucleosome core particles of
chromatin. Nature 269:29.
34. Fisher R.A., 1958. The Genetical Theory of Natural Selection,
Second Edition, New York, Dover.
35. Gamow G., 1954. Possible relation between DNA and protein
structure. Nature 173:318.
36. Gavrilă L., 1986. Genetica I. Principii de Ereditate. Tipografia
Universităţii Bucureşti.
37. Gavrilă L., 1986. Genetica II. Ameliorare. Genetică umană.
Psihogenetică. Tipografia Universităţii Bucureşti.
231
AUREL POPESCU

38. Gavrilă L., 1990. Bazele Genetice ale Evoluţiei Biologice. Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
39. Gavrilă L., Dăbală I., 1975. Genetica Diviziunii Celulare. Ed.
Dacia, Cluj-Napoca.
40. Gilbert J., Kaempfer R., 1974. Sequence of events in initiation of
translation. A role for initiator transfer RNA in the recognition of
messenger RNA. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 71:3199.
41. Gillespie J.H., 2004. Population Genetics: A Concise Guide,
Second Edition. Johns Hopkins University Press, Baltimore.
42. Goodenough U., Levine R.P., 1974. Genetics. Ed. Holt, Rinehart
and Winston Inc., New York.
43. Goodman M.F., Fygenson D.K., 1998. DNA polymerase fidelity:
from genetics toward a biochemical understanding. Genetics
148(4): 1475-1482.
44. Grant V., 1975. Genetics of Flowering Plants. Columbia
University Press, New York, London.
45. Grierson D., 1976. RNA structure and metabolism. In: Molecular
Aspects of Gene Expression in Plants. J.A. Bryant (Ed.),
Academic Press, London, New York, San Francisco.
46. Hamilton M.B, 2009. Population Genetics, Wiley-Blackwell.
47. Hartl D.L., 1994. Genetics. Third Edition, Jones and Bartlett
Publishers, Boston, London.
48. Hartl D.L., Clark A.G., 2006. Principles of Population Genetics,
Fourth Edition. Sinauer, Sunderland.
49. Hartl D.L., Jones E.W., 1998. Genetics. Principles and Analysis.
Fourth Edition, Jones and Bartlett Publishers, Boston, Toronto,
London, Singapore.
50. Hartwell L.H., Hood L., Goldberg M.L., 2000. Genetics: from
Genes to Genomes. McGraw Hill, Boston.
51. Hartwell L., Hood L., Goldberg M.L., Reynolds A.E., Silver L.M.,
2010. Genetics: from Genes to Genomes. Fourth Edition. McGraw
Hill Science.
52. Hastings P.J., Lupski J.R., Rosenberg S.M., Ira G., 2009.
Mechanisms of change in gene copy number. Nature Reviews.
Genetics 10(8):551-564.
53. Hatzoglan E., Rodakis G.C., Lecanidan R., 1995. Complete
sequence and gene organization of the mitochondrial genome.
Genetics 140:1353-1366.
54. Hearst J.E., Botchan M., 1970. Eukaryotic chromosome. Ann.
Rev. Biochem. 39:151.
232
GENETICĂ

55. Hedrick P.W., 2004. Genetics of Populations. Third Edition. Jones

and Bartlett.
56. Hoagland M.B., Stephenson M.L., Scott J.F., Hecht L.I.,
Zamecnik F.C., 1958. A soluble ribonucleic acid intermediate in
protein synthesis. J. Biol. Chem. 231:241
57. Holland P.W., 1999. Gene duplication: past, present and future.
Semin. Cell. Dev. Biol. 10:541-547.
58. Holley R.W., Apgar J., Everett G.A., Madison J.T., Marquisee M.,
Marrill S.H., Fenswick J.R., Zamir A., 1965. Structure of a
ribonucleic acid. Science 147:1462.
59. Holliday R., 1974. Molecular aspects of genetic exchange and
gene conversion. Genetics 78:273.
60. Holmes D.S., Mayfield J.E., Sander G., Bonner J., 1972.
Chromosomal RNA: its properties. Science 177:72.
61. Hotchkiss R.D., 1974a. Molecular basis for genetic
recombination. Genetics 78:247.
62. Hotchkiss R.D., 1974b. Models for genetic recombination. Ann.
Rev. Microbiol. 28:445.
63. Howard-Flanders P., 1968. DNA repair. Ann. Rev. Biochem.
37:175.
64. Hurles M., 2004. Gene Duplication: The Genomic Trade in Spare
Parts. PLoS Biol. 2(7): E206.
65. Hurwitz J., Furth J.J., Anders M., Oritz P.J., August J.T., 1962. The
enzymatic incorporation of ribonucleotides into RNA and the role
od DNA. Cold Spring Harbor Symp. Quant. Biol. 26:91.
66. Jacob F., Brenner S., 1963. Sur la regulation de la synthese du
DNA chez les bacteries: l’hypothese du replicon. C.R. Acad. Sci
(Paris) 256:298.
67. Jacob F., Monod J., 1961. Genetic regulatory mechanisms in the
synthesis of proteins. J. Mol. Biol. 3:318-356.
68. Jones J.R., Ranney T.G., Eaker T.A., 2008. A novel method for
inducing polyploidy in Rhododendron seedlings. J. Amer.
Rhododendron Soc. 62: 130-135.
69. Kasamatsu H., Robertson D.L., Vinograd J., 1971. A novel closed
circular mithocondrial DNA with properties of a replicating
intermediate. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 68:2252.
70. Kasamatsu H., Vinograd J., 1974. Replication of circular DNA in
eukaryotic cells. Ann. Rev. Biochem. 43:695-719.
71. Keightley P.D., Lynch M., 2003. Toward a realistic model of
mutations affecting fitness. Evolution 57 (3): 683-689.
233
AUREL POPESCU

72. Khorana H.G., 1979. Total synthesis of a gene. Science 203:614-

625.
73. Kimura M., 1994. Population Genetics, Molecular Evolution and
the Neutral Theory. University of Chicago Press, Chicago.
74. Klug W.S., Cummings M.R., 1997. Concepts of Genetics. Fifth
Edition, Prentice Hall International Inc.
75. Kolodner R.D., 2000. Guarding against mutation. Nature 407:687-
689.
76. Kornberg A., 1974. DNA Synthesis. Stanford University, W.H.
Freeman & Co., San Francisco.
77. Kornberg A., 1980. DNA Replication. W.H. Freeman Co.
78. Kornberg R.D., 1974. Chromatin structure: a repeating unit of
histones and DNA. Science 184:868.
79. Kornberg R.D., Klug A., 1981. The nucleosome. Scientific
American 244:52-64.
80. Kunkel T.A., Bebenek K., 2000. DNA replication fidelity. Annu.
Rev. Biochem. 69:497-529.
81. Lamkey K., Edwards J., 1999. Quantitative genetics of heterosis.
In: J.G. Coors and S. Pandey (eds.) Proceedings of the
International Symposium on the Genetics and Exploitation of
Heterosis in Crops, 17-22 Aug. 1997, Mexico City, Mexico, p. 31-
48.
82. Lehman I.R., Uyemura D.G., 1976. DNA polymerase I: essential
replication enzyme. Science 193:963.
83. Levan A., Fredga K., Sandberg A., 1964. Nomenclature for
centromeric position on chromosomes. Hereditas 52:201-220.
84. Lewin B., 2000. Genes VII. Oxford University Press.
85. Lewontin R.C., 1974. The Genetic Basis of Evolutionary Change.
Columbia University Press, New York.
86. Lima de Faria A., 1975. The relation between chromosomes,
replicons, operons, transcription units, genes, viruses and
palindromes. Hereditas 81:249.
87. Lowry D.B., Modliszewski J.L., Wright K.M., Wu C.A., Willis
J.H., 2008. The strength and genetic basis of reproductive
isolating barriers in flowering plants. Philos. Trans. R. Soc.
London Ser. B 363:3009-3021.
88. Maynard Smith J., 1989. Evolutionary Genetics. Oxford
University Press, Oxford.
89. McEachern M.J., Krauskopf A., Blackburn E.H., 2000. Telomeres
and their control. Ann. Rev. Genet. 34:331-358.
234
GENETICĂ

90. Mettler L.E., Gregg T.G., 1974. Genetica Populaţiilor şi Evoluţia.

Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
91. Mizuuchi K., 1992. Transpositional recombination: mechanistic
insights from studies with mu and other elements. Annu. Rev.
Biochem. 612: 1011-1051.
92. Mooney R.A., Landick R., 1999. RNA polymerase unveiled. Cell
98: 687-690.
93. Moses M.J., 1968. Synaptinemal complex. Ann. Rev. Genetics
2:363.
94. Nagl W., 1975. Organization and replication of the eukaryotic
chromosome. I. Replication. Progress in Botany, Springer Verlag,
39:186.
95. Niremberg M., Leder P., 1964. RNA codewords and protein
synthesis. I. The effect of trinucleotides upon binding of sRNA to
ribosomes. Science 145:1399.
96. Niremberg M., Leder P., Bernfield M., Brimacombe R., Trupin J.,
Rottman F., O’Neal C., 1965. RNA codewords and protein
synthesis. VII. On the general nature of the RNA code. Proc. Natl.
Acad. Sci. U.S.A. 53:1161.
97. Ogawa T., Okazaki K., 1980. Discontinous DNA replication.
Annu. Rev. Biochem. 49:421-457.
98. Okazaki R.T., Okazaki K., Sakabe K., Sugimoto K., Sugino A.,
1968. Mechanism of DNA chain growth. I. Possible discontinuity
and unusual secondary structure of newly synthesized chains.
Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 59:598.
99. Otto S.P., Whitton J., 2000. Polyploid incidence and evolution.
Annual Review of Genetics 34:401-437.
100. Ozkan H., Feldman M., 2009 Rapid cytological
diploidization in newly formed allopolyploids of the wheat
(Aegilops-Triticum) group. Genome 52:926-934.
101. Painter R.B., 1974. DNA damage and repair in eukaryotic
cells. Genetics 78:139.
102. Panfil C., 1974. Genetica. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
103. Peck J.R., Barreau G., Heath S.C., 1997. Imperfect genes,
Fisherian mutation and the evolution of sex. Genetics 145 (4):
1171-1199.
104. Petre A., Negruţiu E., 1974. Genetică Animală. Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

235
AUREL POPESCU

105. Pierce B., 2005. Genetics: A Conceptual Approach. Second

Edition. W.H. Freeman and Company, New York.
106. Popescu A., 2005. Genetica. Metode de Laborator.
AcademicPres, Cluj-Napoca.
107. Popescu A., 2012. Dicţionar de Genetică Moleculară şi
Inginerie Genetică Englez - Român. Ed. AcademicPres, Cluj-
Napoca.
108. Price H.J., 1976. Evolution of DNA content in higher
plants. Bot. Rev. 42(1):27.
109. Raicu P., 1992. Genetica. Ed. Didactică şi Pedagogică.,
Bucureşti.
110. Raicu P., 1997. Genetică Generală şi Umană. Ed.
Humanitas, Bucureşti.
111. Raicu P., Stoian V., 1991. Genetica Dezvoltării la
Eucariote. Ed. Acad. Romane, Bucureşti.
112. Reich E., Luck D.J.L., 1966. Replication and inheritance
of mitochondrial DNA. Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 55.
113. Rhodes D., 1997. Chromatin structure. The nucleosome
core all wrapped up. Nature 389:231-233.
114. Rieger R., Michaelis A., Green M.M., 1976. Glossary of
Genetics and Cytogenetics. Classical and Molecular, VEB Gustav
Fischer Verlag, Jena.
115. Roberts J.W., 1969. Termination factor for RNA synthesis.
Nature 224:1168.
116. Roughgarden J., 1979. Theory of Population Genetics and
Evolutionary Ecology. Macmillan, New York.
117. Russell P., 2001. Genetics. Benjamin Cummings, New
York.
118. Sarabhai A.S., Stretton A.C.V., Brenner S., Bolle A., 1964.
Co-linearity of the gene with the polypeptide chain. Nature
201:13.
119. Schluter D., Conte G.L., 2009. Genetics and ecological
speciation. Proc. Nat. Acad. Sci. USA 106:9955-9962.
120. Serra J.A., 1965. Modern Genetics. Academic Press,
London, New York.
121. Snustad D.P., Simmons M.J., 2006. Principles of
Genetics. Fourth Edition. John Wiley & Sons, Inc.
122. Stănescu V., 1977. Genetica şi Ameliorarea Speciilor
Forestiere. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

236
GENETICĂ

123. Stewart A., 1990. The functional organization of

chromosome and the nucleus – a special issue. Trends Genet.
6:377-379.
124. Szostak J.W., Orr-Weaver T.K., Rothstein R.J., 1983. The
double-strand break repair model for recombination. Cell 33:25-
35.
125. Thomas M.J., Platas A.A., Hawley D.K., 1998.
Transcriptional fidelity and proofreading by RNA polymerase II.
Cell 93(4):627-637.
126. Wade M.J., 2005. Evolutionary and Ecological Genetics.
In: Stanford Encyclopedia of Philosophy (Spring 2005 Edition),
Edward N. Zalta (ed.)
127. Wang J.C., 1996. DNA topoisomerases. Annu. Rev.
Biochem. 65: 635-692.
128. Watson J.D., 1974. Biologia Moleculară a Genei. Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti.
129. Watson J.D., Crick F.H.C., 1953. Molecular structure of
nucleic acids. A structure for deoxyribose nucleic acid. Nature
171:737-738.
130. Zhimulev F., 1998. Morphology and structure of polytene
chromosomes. Adv. Genet. 37:1-566.

237