ISTORIA

ROMÂNILOR

3
 Cuvânt înainte

Acum câţiva ani, văzând carenţele manualelor alternative

de istorie în ce priveşte transmiterea unor informaţii corecte şi
complete pentru formarea elevilor în spiritul iubirii de patrie şi al
înţelegerii profunde a istoriei neamului din care fac parte, IPS
Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi-a propus să
amelioreze aceste lipsuri împărtăşindu-le din lecţiile pe care, la
vremea copilăriei Înalt Prea Sfinţiei Sale le-a învăţat la şcoală.
Mi-a pus la dispoziţie manuale de atunci pentru a realiza
lucrarea de faţă. Pe lângă acestea am folosit şi alte surse precum:
Istoria Românilor de P.P. Panaitescu, Istoria Românilor de Dinu
C. Giurescu, Istoria Bisercii Ortodoxe Române de Pr. Prof. Dr.
Mircea Păcurariu şi altele.
Sper ca munca depusă pentru realizarea acestei cărţi şi
lecţiile din ea să fie de folos pentru cunoaşterea realităţilor istorice
ale neamului nostru de către toţi copiii.

Pr. Cezar-Gorun Nesvadba

4
 Legenda întemeierii Romei

Spre apus de noi este o ţară frumoasă, călduroasă şi

bogată care se numeşte Italia. Cam în mijlocul acestei ţări este un
oraş mare, vechi şi vestit: Roma. Prin mijlocul oraşului curge râul
Tibru.
Acum vreo 2800 de ani se afla în Italia un rege pe nume
Proca, care avea doi fii: Numitor şi Amuliu.
Când Proca era pe patul de moarte i-a sfătuit să domnească
pe rând, fiecare câte un an. Amuliu însă, după ce domni un an, nu
mai voi să lase pe tron şi pe fratele său. Ba, de teamă ca să nu fie
detronat, el aruncă în închisoare şi pe Numitor şi pe fiica acestuia,
Rea Silvia.
În închisoare, Rea Silvia născu doi prunci gemeni. Unul fu
numit Romulus şi celălalt Remus. Când Amuliu află de naşterea
copiilor, se temu ca nu cumva ei să se răscoale şi să-i ia domnia
când se vor face mari. De aceea se hotărî să-i piardă şi-i dădu unui
slujitor credincios al său, ca să-i omoare. Acestuia însă i se făcu
milă de bieţii copilaşi şi, în loc să-i ucidă, îi puse într-o covată şi
le dădu drumul să plutească pe râul Tibru.
Covata cu
copilaşii, după ce
pluti câtăva vreme,
fu scoasă de apă la
mal, oprindu-se pe
uscat. Pe acolo nu
se afla nici ţipenie
de om.
Copilaşii
începură să plân-
gă, fiind răzbiţi de
foame. O lupoaică,
căreia vânătorii îi omorâseră puii, auzindu-le plânsul, se apropie
de ei şi îi lăsă să sugă.

5
 Nişte ciobani care trecură pe acolo, îi găsiră şi îi luară cu
dânşii. Romulus şi Remus au crescut printre ciobani şi au ajuns
oameni voinici şi plini de îndrăzneală.
Romulus şi Remus au aflat mai târziu ai cui feciori sunt şi
ce se întâmplase bunicului lor. Ei s-au aliat cu ceilalţi ciobani, au
mers cu toţii la rege, l-au detronat şi au pus în locul lui pe
Numitor. După aceea au eliberat-o şi pe mama lor.
Bunicul lor, Numitor, bucuros că şi-a recăpătat domnia, le
dădu voie să clădească o cetate chiar pe locul unde-i crescuse
lupoaica.
Când cetatea fu gata, apărură neînţelegeri între Romulus şi
Remus, care dintre amândoi să rămână stăpân pe cetate şi să-i dea
numele. Ei se înţeleseră să se urce pe câte un deal, şi se învoiră ca
acela dintre ei să rămână stăpân pe cetate, care va vedea mai mulţi
vulturi zburând. Remus văzu şase, iar Romulus doisprezece. El
rămase deci stăpân pe cetate şi-i dădu numele său, numind-o
Roma.
Astfel se spune că s-a întemeiat oraşul Roma. Roma a
crescut mereu şi a ajuns să fie unul dintre cele mai mari oraşe din
lume, iar locuitorii săi, ca şi cei aflaţi în teritoriile cucerite de
aceştia, au primit numele de romani.

Romanii şi dacii
Romanii erau un popor foarte viteaz şi muncitor. Ei se
ocupau cu agricultura, comerţul, cu
meseriile şi mai ales cu arta sau cu
meşteşugul războiului. Erau
cumpătaţi la toate trebuinţele şi foarte
ageri la minte. Portul lor era alcătuit
dintr-o haină lungă numită togă, alta
mai scurtă şi strânsă pe corp, precum
şi un pieptar. În picioare purtau un fel
de papuci numiţi sandale, iar pe cap
un fel de bonetă.
Romanii se închinau la mai
mulţi zei.
6
 Prin curajul şi vitejia lor, romanii şi-au întins stăpânirea şi
peste popoarele dimprejurul cetăţii Roma şi în timp de mai multe
veacuri, ţara lor deveni cel mai mare imperiu din lume.
Pe vremea lui Traian împăratul romanilor, trăia la
marginea imperiului, pe teritoriul unde locuim noi astăzi, un alt
popor, mic, dar tot aşa de viteaz ca şi romanii.
Aceştia erau dacii.
Dacii se ocupau cu
agricultura, cu cultura viţei-de-vie şi
cu creşterea vitelor. Îmbrăcămintea
lor se asemăna ca a păstorilor de
astăzi de la munte.
Cei bogaţi – tarabostes –
aveau dreptul să poarte căciuli, iar
ceilalţi – comati – umblau cu
capetele descoperite. Dacii se
închinau unui zeu suprem, un zeu al
cerului, Zamolxe, stăpânul
fulgerelor, care lupta cu spiritele
rele. Ei credeau în nemurirea sufletului şi-şi închipuiau că după
moarte acei care vor fi fost curaţi sufleteşte în viaţă şi vor fi luptat
cu vitejie în război, vor sta în cer alături de Zamolxe.
După ce romanii au supus peninsula Balcanică, având în
stăpânirea lor jumătate din triburile trace şi-au îndreptat atenţia
spre cele din nordul Dunării, rămase nesupuse şi care făceau dese
incursiuni în provinciile romane din sudul fluviului, mai ales
iarna, când Dunărea era îngheţată. Din această cauză au izbucnit
mai multe războaie între daci şi romani; cele mai crâncene fiind
însă cele din timpul împăratului Traian.

Traian şi Decebal

Traian a fost un împărat bun la fire şi viteaz. Plăcându-i

viaţa ostăşească, el a intrat foarte de tânăr în armată. Prin curajul
şi priceperea sa în războaie, a ajuns la demnitatea de împărat.

7
 Pe timpul său, Imperiul roman se întindea până la Dunăre,
prin care se despărţea de dacii care erau conduşi de un rege

înţelept şi foarte viteaz pe nume Decebal.

Aceştia din urmă îi biruiseră în câteva rânduri pe romani
şi-i siliseră să le plătească în fiecare an o sumă mare de bani
(tribut). De îndată ce Traian ajunse împărat, avu ca primă grijă să
scape imperiul de ruşinea de a plăti tribut dacilor. El strânse oştire
şi porni război cu dacii. Decebal, care ştia ce-l aşteaptă, strânsese
şi el oştire, făcuse maşini de război ca ale romanilor, întărise
cetăţile şi se pregăti să se apere. Traian trecu Dunărea mai sus de
Vârciorova şi luă drumul spre Sarmisegetuza, capitala Daciei. Dar
se întâlni cu oastea dacilor şi se porni o luptă înfricoşată, în care
căzură mulţi morţi şi răniţi de amândouă părţile. Romanii ieşiră
biruitori. Decebal ceru pace, la care Traian se învoi impunând însă
condiţii grele dacilor. Printre acestea erau şi obligaţia dacilor de a
dărâma toate cetăţile din ţara lor, să înapoieze toţi prizonierii şi pe
meşterii romani care le făceau lor cetăţi şi maşini de război, şi să
nu aibă voie a se uni cu alte popoare, nici să poarte războaie fără
voia romanilor.
După ce făcu pace, Traian se întoarse la Roma, luându-şi
numele de Dacicul, adică biruitorul dacilor.
Decebal, văzându-se acum scăpat, nu respectă condiţiile
păcii, ci începu să zidească şi să întărească şi alte cetăţi, să strângă
8
 armată şi mai mare, ba încă să se unească şi cu alte popoare
duşmane romanilor.
Când auzi Traian de toate acestea, se umplu de mânie şi se
hotărî ca de astă dată să cucerească Dacia cu orice chip şi s-o
prefacă în provincie romană. El porni în anul 105 d.H. cu armată
numeroasă şi, ajungând la Dunăre, puse pe un meşter mare să facă
un pod de piatră. Ruinele acestui pod se văd şi astăzi la Turnu-
Severin. Traian trecu apoi Dunărea şi, împărţind armata în trei
părţi, porni pe trei drumuri deosebite către Sarmisegetuza. Dacii
se împotriviră în diferite locuri, dar fură pretutindeni biruiţi.
Romanii înconjurară cetatea din toate părţile şi sub zidurile ei se
dădu o luptă crâncenă. Cu toată vitejia dacilor, Sarmisegetuza fu
cucerită. Atunci Decebal, ca să nu cadă viu în mâinile romanilor s-
a sinucis cu sabia sa, iar alte căpetenii şi soldaţi băură otravă.
Traian ocupă apoi toată Dacia, prefăcând-o în provincie romană.
El se întoarse la Roma, unde se dădură mari serbări, care ţinură
mai multe zile.
Pentru aducerea aminte de războaiele cu dacii, Traian
ridică un fel de stâlp mare de piatră, pe care puse ca să se sape
toate bătăliile cu dacii. Acest stâlp există şi astăzi în Roma sub
numele de Columna lui Traian.

Colonizarea Daciei şi starea ei sub romani

După supunerea Daciei de către romani, această ţară fu

transformată în provincie romană. Provincia Dacia propriu-zisă
cuprindea tot Ardealul de astăzi, Banatul şi Oltenia. În restul
Daciei, adică în Muntenia de azi la stânga Oltului, în Moldova şi
Basarabia, stăpânirea romană se mărginea la o simplă pază a
drumurilor, vadurilor şi punctelor strategice cu castre (tabere
întărite) şi valuri, dar fără colonizări şi administraţie civilă. Partea
din sudul Basarabiei, Buceagul, până la valul lui Traian, care se
vede şi azi acolo, era de asemenea stăpânită de romani, dar ţinea
de administraţia provinciei de dincolo de Dunăre, Moesia
Inferioară.

9
 Romanii întreprinseră o romanizare intensă a provinciei
Dacia. Romanizarea s-a făcut prin aducerea de colonişti romani
din toate părţile imperiului (Siria, Asia Mică, Moesia, Iliria, etc),
care au fost de trei feluri: agricultori, minieri şi militari. Printre ei,
în special printre ostaşi (ştim că primul roman încreştinat a fost
sutaşul Corneliu), au fost cu siguranţă şi creştini, care după
eliberarea lor din armată, ca veterani, se căsătoreau şi se stabileau
aici primind pământ, şi punând astfel bazele unor familii creştine.
Relaţiile comerciale (în primul rând în Dobrogea) în
special cu grecii şi captivii aduşi de goţi din Asia Mică şi Balcani,
între care se vor fi aflat şi creştini, au contribuit la răspândirea
acestei religii în ţara noastră.
Despre răspândirea creştinismului în Dacia în primele trei
secole dau mărturie: (indirect) Sf. Ap. Pavel, care în Coloseni 3,11
îi aminteşte pe sciţi într-o înşiruire de neamuri care primiseră
Evanghelia lui Hristos; mărturii toponimice „peştera Sfântului
Andrei”, „pârâiaşul Sfântului Andrei”, care atestă propovăduirea
Sf. Apostol în Dobrogea de astăzi; scriitori creştini ca: Sf. Iustin
Martirul şi Filozoful (c.165), Tertulian din Cartagina (c. 160-
240), Origen din Alexandria (c. 185-254), Eusebiu din Ceazareea
(324), ş.a.; mărturii lingvistice de origine dacică: Dumnezeu, lege,
cruce, botez, etc.
Prin romanizarea desăvârşită a Daciei se formează în
veacurile II şi III d.H., o masă compactă de populaţie romană, care
formează Romanitatea orientală din care s-a născut un singur
popor, poporul român (din Romanitatea occidentală s-au născut
mai multe popoare: italian, francez, spaniol).
Limba română s-a constituit din limba latină vorbită de
colonişti şi de tracii romanizaţi.
Astfel se poate spune că poporul român s-a născut creştin.
Împăraţii care urmară după Traian, îngrijiră de apărarea
Daciei din ce în ce mai puţin, astfel încât, nişte popoare, numite de
romani barbari, începură să năvălească în Dacia şi să-i jefuiască
pe locuitori. Împăratul Aurelian dădu poruncă armatei,
funcţionarilor şi celorlalţi locuitori să treacă la sud de Dunăre,
lăsând Dacia pradă barbarilor. Armata şi funcţionarii ascultară de
poruncă, dar locuitorii nu voiră să-şi părăsească averea şi
1
 căminele. Ei se apărară împotriva barbarilor cum putură: pe unii
biruindu-i şi gonindu-i peste hotare, pe alţii îngăduindu-i a sta în
ţară, când prin bună învoială, când de nevoie.

Năvălirea barbarilor

Încă din timpul împăratului Aurelian şi chiar mai înaintea

lui, începură să se reverse asupra Imperiului roman tot felul de
popoare barbare. Ele veneau mai mult dinspre nordul şi răsăritul
Europei şi prima provincie pe care o întâlneau în calea lor era
Dacia. Aceste năvăliri ţinură aproape o mie de ani, în care timp
românii din Dacia suferiră foarte mult. Cei dintâi barbari mai
cunoscuţi au fost goţii.
Ei erau de origine germană şi năvăliră în Dacia din părţile
de nord ale Europei. După o scurtă şedere aici, goţii fură împinşi
de alţi barbari peste Dunăre, în peninsula Balcanică. De la goţi ne-
au rămas nişte obiecte preţioase de aur, care s-au găsit în pământ
în satul Pietroasa din judeţul Buzău, tezaur cunoscut sub numele
de Cloşca cu puii de aur.

După goţi, năvăliră în Dacia alţi barbari numiţi huni.

Aceştia erau de origine mongolă şi au venit dinspre răsărit,
din pustiurile Asiei. Hunii erau atât de sălbatici, încât au
înspăimântat toate popoarele din Europa. Erau îndrăzneţi în
bătălie, mâncau carne crudă şi mai toată viaţa şi-o petreceau călări
1
pe cai. Pe unde treceau, nu rămânea în urma lor decât pustiu, căci
ucideau şi ardeau tot ce întâlneau în cale. Un rege al lor numit
Atila năvăli şi în partea de apus a Imperiului roman şi împrăştie
atâta groază pe unde trecu, încât fu numit biciul lui Dumnezeu.
Dar şi el fu biruit de romani în Câmpiile Catalanice, după care şi
regatul hunilor se desfiinţă. O parte dintre huni se înapoie în Asia,
iar cealaltă parte se pierdu printre celelalte popoare ale Europei.
Alţi barbari care au trecut prin Dacia au fost gepizii, de
aceeaşi origine cu goţii, şi după dânşii, avarii, de aceeaşi origine
cu hunii. De la aceşti barbari n-a rămas nici o urmă a trecerii lor
prin Dacia.
Mai târziu năvăliră dinspre răsărit slavii. Aceştia aveau
obiceiuri mai blânde, trăiau în sate şi oraşe, se ocupau cu
agricultura, creşterea vitelor, albinăritul şi erau primitori de
oaspeţi. Aceste însuşiri ale lor făcură pe români să intre în
legătură cu dânşii şi să trăiască în bună înţelegere. După o scurtă
şedere în Dacia, slavii trecură Dunărea şi se aşezară în peninsula
Balcanică.
De la slavi ne-au rămas în vocabular unele cuvinte, precum
şi numele câtorva râuri şi localităţi ca: Ialomiţa, Dâmboviţa, Ilfov,
Brăila, ş.a.
După slavi au năvălit dinspre răsărit, pe rând, bulgarii,
ungurii, tătarii şi turcii.

Năvălirea bulgarilor

Din cauza năvălirii barbarilor şi a neînţelegerilor dintre

romani, imperiul cel mare al lor se desfăcu în două: Imperiul de
apus, cu capitala la Roma şi Imperiul de răsărit, cu capitala la
Constantinopol. Grecii, care erau mai numeroşi în acest din urmă
imperiu, mai dădură oraşului Constantinopol şi numele de Bizanţ,
de unde şi Imperiul de răsărit luă numele de Imperiul bizantin.
Acest imperiu cuprindea toată peninsula Balcanică şi când slavii
trecură pe aici, ei fură îndată supuşi de împăraţii bizantini.
Nu mult după aşezarea slavilor prin aceste locuri, năvăliră
dinspre răsărit în Dacia bulgarii. Aceşti barbari erau de acelaşi
1
 neam cu hunii şi cu avarii. Ei trecură Dunărea peste slavi şi
întemeiară acolo un imperiu puternic. Bulgarii, fiind mai înapoiaţi
ca slavii, uitară cu timpul limba şi obiceiurile lor cele sălbatice şi
le îmbrăţişară pe cele ale slavilor. Curând se creştinară, iar
împăratul lor, Boris, din acel timp, botezându-se, luă numele de
Mihail.
Bulgarii avură multe războaie cu împăraţii bizantini, până
când împăratul Vasile al II-lea îi birui cu desăvârşire, le desfiinţă
împărăţia şi-i supuse.
Românii din Dacia se împrieteniră uşor cu bulgarii, mai
ales după creştinarea lor, şi adoptară de la dânşii scrierea slavonă
sau chirilică, inventată de un călugăr pe nume Chiril.
Limba slavonă se întrebuinţă multă vreme în ţările române
atât în slujbele bisericeşti, cât şi în ale statului. Cu timpul limba
română luă locul celei slavone, scrierea rămânând însă tot cu litere
chirilice până la Alexandru I Cuza, când fu înlocuită prin scrierea
cu caractere latine.
Începând cu secolul al IV-lea se înmulţesc dovezile care
atestă creştinismul pe teritoriul patriei noastre: obiecte de cult,
urme de bazilici (locaşuri de închinare creştine), inscripţii cu
conţinut creştin, mărturii despre Sfinţi martiri (preotul daco roman
Montanus şi soţia acestuia Maxima, episcopul Irineu şi diaconul
său Dimitrie), a căror viaţă şi patimă se află consmnate în
sinaxarele bisericeşti, etc.

Năvălirea ungurilor

În partea dinspre răsărit a Daciei, se arătă pe la anul 800 o

nouă hoardă de barbari de acelaşi neam cu hunii. Aceştia erau
ungurii sau maghiarii.
Ungurii, sub conducerea unei căpetenii a lor, Arpad,
pustiiră ţările dimprejurul Daciei şi înfiinţară la nordul ei un stat
cu numele de Atelcuz. Statul acesta nu ţinu mult, căci un alt popor
barbar, pecenegii, bătu pe unguri şi-i sili să ia drumul spre apus.
Ungurii se opriră în partea Europei numită pe atunci Panonia şi
aici întemeiară un regat, sub numele de Ungaria.
1
 Curând după întemeierea regatului, ungurii se creştinară şi
puterea lor crescu din ce în ce mai mult, mai cu seamă sub regele
Ştefan I, numit de ei Ştefan cel Sfânt, care fusese ajutat de Papa de
la Roma, şi care este adevăratul întemeietor al statului unguresc.
Demn de menţionat este faptul că ungurii primiseră
creştinismul înainte de Ştefan I, şi anume nu de la Roma, ci de la
Constantinopol unde fuseseră mai mulţi principi vasali ai regelui
Ungariei (principele Gheiza chiar se botează aici) – ca dovadă,
coroana regilor unguri are reprezentaţi pe ea împăraţi bizantini –
şi numai interesele politice i-au apropiat de Roma.
Românii, fiind în vecinătatea ungurilor au contribuit la
răspândirea creştinismului în rândul lor, dar au şi suferit din partea
acestora multe neajunsuri. Toate ţărişoarele numite ducate, în care
era împărţită Dacia de apus (Transilvania), fură supuse pe rând de
unguri, cu toată împotrivirea vitejească a românilor.
Istorici care aveau interes să nege drepturile noastre asupra
teritoriului pe care-l locuim, s-au folosit de faptul că documentele
şi cronicile din acea vreme nu pomenesc de romanii din Dacia,
pentru a emite o teorie despre originea poporului român, spunând
că românii n-ar fi urmaşii coloniştilor lui Traian, ci tot romani, dar
veniţi târziu în Evul Mediu de peste Dunăre. Aurelian ar fi plecat
cu toată populaţia în sudul Dunării şi abia în veacul al XII-lea,
populaţia romanică din sudul Dunării ar fi trecut în nord.
Această teorie este contrazisă de cronici ale ţărilor vecine
care fac referire la originea poporului român.
Astfel, în anul 1146, făcându-se o expediţie de către
împăratul bizantin Manuil Comnen împotriva ungurilor prin
câmpia Munteniei, cronicarul bizantin Kinamos pomeneşte că în
ajutorul împăratului a venit de la Dunăre un popor care se trage
din romani.
De asemenea, în prima jumătate a secolului al XII-lea, un
călugăr rus din Kiev scria o cronică rusească (cronica zisă a lui
Nestor), în care pomeneşte pe românii din nordul Dunării, vecini
cu slavii.
Şi mai mult decât atât, în veacul al XI-lea, notarul anonim
al regelui Bela al Ungariei, vorbind despre cucerirea Transilvaniei

1
 de către unguri pomeneşte de existenţa în această ţară a unor
stătuleţe româneşti în care erau români împreună cu slavi.
Faptul că românii din Ardeal apar într-o situaţie inferioară
arată că ei sunt cei mai vechi locuitori ai ţării, băştinaşii, cărora
năvălitorii de mai târziu le-au luat stăpânirea şi privilegiile. Dacă
românii ar fi venit mai târziu, după unguri, ei ar fi fost primiţi în
calitate de colonişti cu privilegii deosebite de la regii unguri, aşa
cum au fost primiţi saşii şi secuii. Dimpotrivă, ei nu au nici un fel
de privilegiu, şi când documentele ungureşti vorbesc despre
drepturile românilor din Ardeal, spun că sunt drepturi nescrise,
antice. O dovadă în plus că drepturile acestea sunt mai vechi decât
stăpânirea regilor unguri în Ardeal, căci le-au găsit la venirea lor
şi de aceea nu erau drepturi scrise.
Situaţia socială a Românilor din Ardeal arată că românii
formează populaţia băştinaşă în aceste părţi, pe care nu le-a părăsit
niciodată. A fost deci o continuitate a elementului român în Dacia
de la Traian până acum.
Dovezile arheologice atestă existenţa ortodoxiei pe aceste
meleaguri în momentul venirii ungurilor. S-a constat că actuala
catedrală catolică de la Alba Iulia (se. XIII) a fost ridicată pe locul
unei rotonde , cu absidă semicirculară, din secolul X, iar aceasta
pe locul unei bazilici, fireşte, mult mai vechi.
Odată cu impunerea stăpânirii regilor Ungariei în
Transilvania, a început şi lupta împotriva Bisericii Ortodoxe.

Imperiul româno-bulgar – Împăratul Ioniţă

În peninsula Balcanică locuiau, ca şi acum, foarte mulţi

români. Ei se ocupau mai mult cu păstoritul şi trăiau în bună
înţelegere cu bulgarii. După desfiinţarea imperiului bulgar, căzură
cu toţii sub stăpânirea bizantinilor. Prin anul 1185, împăratul
bizantin Isac al II-lea, cheltuind toţi banii din visteria ţării cu
nunta sa, puse un bir foarte greu asupra locuitorilor care aveau
vite. Românii se răsculară atunci şi, sub conducerea fraţilor Petru
şi Asan, purtară războaie crâncene împotriva bizantinilor.
1
 Fraţii Asan, ieşind necontenit biruitori, întemeiară în
înţelegere cu românii din stânga Dunării şi cu bulgarii, un imperiu
puternic numit Imperiul româno-bulgar, care îi îngrozi pe
împăraţii bizantini. Când Petru şi Asan erau în culmea puterii, fură
ucişi mişeleşte de nişte duşmani ai lor. Atunci tronul fu ocupat de
fratele lor mai mic, Ioniţă.
Ioniţă porni un război crâncen împotriva bizantinilor. El
învinse toate oştile ce-i ieşiseră în cale şi cuprinse o mulţime de
cetăţi şi ameninţă chiar Constantinopolul. Aceste izbânzi îl făcură
chiar pe Papa de la Roma să-i trimită coroana împărătească
(pentru a-l atrage de partea lui) şi să-l recunoască drept împărat al
românilor şi bulgarilor.
În timpul acesta, popoarele creştine, după îndemnul Papei,
începură să trimită oşti numeroase ca să elibereze Ierusalimul şi
toate locurile sfinte de sub stăpânirea turcilor. Ostaşii aceştia
purtau o cruce pe piept, motiv pentru care se numeau cruciaţi.
Una din oştile cruciaţilor porni sub conducerea lui Balduin de
Flandra şi, în loc să meargă în Asia împotriva turcilor, cucereşte
Constantinopolul în anul 1204 şi întemeiază acolo Imperiul latin
de răsărit. Împăratul Ioniţă, neputând suferi pe latini, intră în
război cu ei şi-i învinse, prinzând chiar pe Balduin, pe care-l
aruncă în închisoare, unde şi muri. Când a încercat să elibereze
Constantinopolul, fu ucis mişeleşte de un ostaş trădător.
După scurta domnie a unui uzurpator, tronul de la Târnova
este luat de Ioan Asan al II-lea, fiul lui Asan. De aici înainte
urmară numai împăraţi bulgari. Sub aceştia, puterea imperiului
scăzu mereu, până în anul 1398 când fu desfiinţat de turci

Întemeierea Principatelor

În timp ce partea de apus a vechii Dacii era ocupată de

slavi, românii au început să se coboare din munţi la şes şi să
întemeieze între Carpaţi şi Dunăre mai multe ţărişoare sub numele
de cnezate sau voievodate. Căpeteniile acestora se numeau cnezi,
iar mai târziu, voievozi. Un cneaz pe nume Litovoi, uni sub

1
 conducerea sa toate cnezatele din dreapta Oltului şi el îşi luă
numele de Litovoi Voievod.
Cnezatele din stânga Oltului erau supuse tătarilor. Litovoi
porni război împotriva tătarilor şi-i goni din părţile acestea. El îşi
întinse apoi stăpânirea şi asupra ţinuturilor din stânga Oltului şi
întemeie prima ţară românească mai mare, numită Muntenia, pe la
anul 1272.
Regele ungurilor de atunci, voind să supună ţara lui
Litovoi Voievod, porni război. Acesta din urmă se împotrivi cu
vitejie, dar fu învins şi ucis în bătălie, iar fratele lui, Bărbat fu luat
prins. Ungurii îi redau libertatea şi domnia fratelui său, în
schimbul plăţii unei mari sume de bani ca preţ de răscumpărare.
Astfel, încercarea voievodului din Oltenia de a întemeia un stat
românesc liber nu izbutise. Ea fu reluată mai târziu cu mai mult
succes de urmaşii lui Seneslav din dreapta Oltului.
Stăpânirea tătară în Moldova a ţinut ceva mai mult ca în
Muntenia (Ţara Românească). Tătarii făceau dese năvăliri în
Ardeal şi în secuime şi de aceea, regele Ungariei trimise împotriva
lor pe Andrei al lui Laţc, voievodul Ardealului, care trecu munţii
cu oastea ungurească şi-i înfrânse. Tătarii se retraseră dincolo de
râul Nistru.
Primele cronici moldovene ştiu că cel mai vechi domn al
Moldovei a fost Dragoş din Maramureş. Dar el nu a domnit decât
peste o mică parte a Moldovei (până la râul Moldova), fiind un fel
de căpitan pus de unguri asupra moldovenilor. După Dragoş (care
domneşte puţin), urmează în scaun fiul său, Sas, care stăpâneşte
tot ca supus al regelui Ungariei.
În această perioadă apare adevăratul întemeietor al
Moldovei, Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, care se
răscoală împotriva ungurilor, adună de partea lui tot mai mulţi
români, cu ajutorul cărora iese biruitor şi devine stăpânitor al
Moldovei.

Muntenia sub Basarab Vodă şi Aexandru Basarab

După moartea lui Litovoi Vodă, urmară la tronul

Munteniei câţiva domni, după care veni la tron Basarab Vodă pe
1
la anul 1310. Acesta luă de tovarăş la domnie şi pe fiul său,
Alexandru.
În lunga lor domnie, aceştia dovediră multă înţelepciune şi
vitejie prin faptele săvârşite. Ei îi goniră pe tătari din părţile
Siretului şi ale Prutului de unde năvăleau adesea după jafuri,
ajutară comerţul dând voie negustorilor să treacă mărfuri de la
Braşov şi din alte părţi ale Transilvaniei spre porturile de la
Dunăre, şi căutară să trăiască în bună înţelegere cu vecinii lor
sârbi şi bulgari, înrudindu-se cu regii lor.
Numai cu ungurii nu putură să se împrietenească. Regele
lor, Carol Robert, ambiţios peste măsură, voi să supună Ţara
Românească. Astfel. În anul 1330, el intră în ţară pe la Orşova cu
oaste mare. Basarab, fiind om înţelept, socoti că ar fi mai bine să
se înţeleagă omeneşte cu el, decât să se bată şi să verse sângele
vitejilor. Astfel, îi trimise vorbă prin soli ca să se întoarcă înapoi,
că va plăti tributul. Carol Robert răspunse solilor în batjocură:
„Mergeţi de spuneţi stăpânului vostru, că el este ciobanul oilor
mele şi că de barbă am să-l scot din vizuină, de unde l-oi găsi!”
Basarab se hotărî atunci să-l pedepsească aspru pe ungurul
cel nesocotit. El îl lăsă să înainteze cu oştirea până în apropiere de
capitala ţării, care era pe atunci la Curtea de Argeş. Lângă acest
oraş, Carol Robert fu bătut rău şi silit să se întoarcă. Basarab nu-l
lăsă numai cu atât. El îi ieşi înainte, să-i păzească drumul în
strâmtorile munţilor din judeţul Gorj, la Posada. Pe când ungurii
se aflau în fundul unor văgăuni înconjurate de stânci, se pomeniră
cu românii care aruncară peste ei, de pe vârfurile acestor stânci,
săgeţi şi bolovani. Trei zile ţinu măcelul. Ungurii nu puteau nici să
fugă, nici să se apere. Regele lor abia a putut să scape îmbrăcat în
hainele unui soldat de rând. El şi-a pierdut până şi pecetea ţării lui.
Până la moarte, Carol Robert n-a mai îndrăznit să supere
pe Basarab şi pe români.
De acum înainte, Basarab putu să se numească: „Mare
Voievod şi Domn singur stăpânitor peste toată Ţara Românească”.
După moartea sa, a urmat la tron fiul său, Alexandru
Basarab, care s-a îngrijit mult de Biserică. El a cerut Patriarhului
din Constantinopol să-i trimită un mitropolit. Patriarhul l-a

1
 ascultat şi i-a trimis un mitropolit în anul 1359, în persoana lui
Iachint din Vicina, care şi-a ales reşedinţa la Curtea de Argeş.
Alexandru a murit în anul 1364 şi a fost înmormântat la
Câmpulung.

Mircea cel Bătrân

Puterea Munteniei a ajuns la culme în timpul lui Mircea

cel Bătrân, care a fost ales domn în anul 1386 şi care, pentru
faptele sale cele mari, pentru înţelepciunea şi pentru că a domnit
până la adânci bătrâneţe, fu numit Mircea cel Bătrân.
În timpul acesta, de la miazăzi
spre Dunăre se întindea stăpânirea
turcilor care supuseseră una după alta
toate ţările creştine din calea lor.
Mircea ştia că turcii vor ajunge şi la
hotarul ţării sale, dacă nu vor fi opriţi.
De aceea el îşi întocmi o armată
puternică şi intră în înţelegere cu regii
ungurilor, polonilor şi ai altor
popoare creştine, ca să pornească un
război mare împotriva turcilor, spre
a-i sili să se înapoieze de unde
veniseră.
În această armată se aflau:
români, unguri, germani, francezi şi alte neamuri. Mircea îşi sfătui
tovarăşii să-l lase pe el să înceapă lupta, căci el şi ostaşii săi au dat
de multe ori piept cu turcii şi le ştiu obiceiurile lor de luptă.
Francezii, mai mândri însă şi mai nerăbdători, nu s-au învoit la
aceasta şi s-au aruncat cei dintâi asupra turcilor.
Fiindcă au alergat nebuneşte, francezii n-au observat că s-
au apropiat prea mult de armata cea mare a turcilor. Sultanul i-a
înconjurat şi pe unii i-a ucis, iar pe alţii i-a făcut robi. Creştinii
ceilalţi, văzând ce li s-a întâmplat francezilor, fură cuprinşi de
spaimă şi se împrăştiară care încotro a apucat.

1
 Mircea se retrase şi el în ţară şi aşteptă pregătit de luptă pe
Baiazid, care era furios pe dânsul că venise la Nicopole şi se
îndrepta acum spre Muntenia.
Mircea, văzând primejdia, alergă înaintea turcilor şi-i
întâmpină la Rovine lângă Craiova. Aici îi bătu aşa de grozav,
încât însuşi vestitul sultan Baiazid abia scăpă cu fuga. Mircea însă
nu dădu pace turcilor. El trecu Dunărea, îi goni tot mai departe şi
ocupă toate cetăţile din dreapta Dunării, precum şi Dobrogea,
până la Marea Neagră, eliberându-le de sub stăpânirea turcească.
Baiazid, plin de mânie că un domn mic îl biruise pe el,
care înspăimântase toată creştinătatea, plecă cu oaste numeroasă,
ca să prefacă Ţara Românească în paşalâc turcesc. Mircea însă îi
ieşi înainte la un loc mlăştinos din judeţul Ialomiţa, numit tot
Rovine şi, după o luptă cumplită, îl birui cu totul. Îngâmfatul
Baiazid, abia scăpă cu viaţă peste Dunăre.
Mircea ar fi voit să îi gonească cu desăvârşire pe turci şi să
scape creştinătatea de ei, dar domnii creştini, în loc să-l ajute,
făceau planuri în ascuns cum să-i ia ţara. Necredinţa aceasta a lor
şi faptul că ajunsese la adânci bătrâneţe, îl făcură pe Mircea să
caute a se învoi mai bine cu turcii, care erau mai de cuvânt şi să
pună ţara la adăpost de orice primejdie. Sultanul primi bucuros şi
astfel, Mircea încheie cu turcii următorul tratat:
„Ţara Românească îşi păstrează neatârnarea şi se
cârmuieşte după legile sale.”
„Domnul are deplină putere, să înceapă război cu vecinii
şi să încheie legături de prietenie cu dânşii oricând va voi. El este
stăpân pe viaţa şi moartea supuşilor săi. El se alege de mitropolit
şi de boierii ţării.”
„Pentru sprijinul pe care turcii îl vor da ţării, românii le
vor plăti în fiecare an 3000 de galbeni.”
Prin acest tratat el ne puse ţara la adăpostul turcilor,
duşmanii cei mai de temut.
Mircea cel Bătrân a domnit 32 de ani şi a murit în anul
1418. Mormântul lui se află la mănăstirea Cozia, care a fost zidită
de dânsul.

2
 Alexandru cel Bun

Pe când în Muntenia era Mircea cel Bătrân, în Moldova

domnea un om înţelept şi blând, numit Alexandru cel Bun. El s-a
urcat pe tron pe la anul 1400.
Cum ajunse domnitor, Alexandru cel Bun se împrieteni cu
Vladislav, regele polonilor. Amândoi se legară să se ajute unul pe
altul la primejdie.
Vladislav însă nu se ţinu de cuvânt. El se înţelesese pe
ascuns cu regele ungurilor ca să împartă amândoi Moldova.
Nu tot aşa s-a purtat Alexandru cel Bun. El nu şi-a călcat
niciodată cuvântul şi a dat ajutor la nevoie lui Vladislav. Astfel,
odată, când polonii avură un război cu Teutonii – colonişti de
origine germanică aduşi de unguri la graniţa Transilvaniei pentru a
o apăra de atacurile migratorilor în 1211 şi care, intrând în conflict
cu regalitatea maghiară au fost alungaţi – Alexandru cel Bun le
trimise în ajutor 400 de arcaşi călări. Oastea aceasta mică a făcut
pe acolo minuni de vitejie. Ea singură a biruit pe vrăjmaşi în aşa
fel, încât l-a uimit pe Vladislav şi a dovedit străinilor că românul
ştie să se bată bine nu numai în ţara lui, ci şi pe pământ străin.
Vitejia acestor oşteni mai dovedeşte că Alexandru a ştiut să-şi
întocmească o armată bună.
Alexandru nu s-a îngrijit numai de oştire, ci şi de alte
lucruri folositoare românilor. El a făcut legi bune, a înfiinţat şcoli
pentru învăţătură şi a clădit multe biserici. În vremea lui a fost
recunoscută ierarhia Bisericii din Moldova şi Iosif ca mitropolit al
Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol. În anul 1402,
Alexandru cel Bun aduce la Suceava moaştele Sf. Ioan cel Nou,
unde se află şi astăzi. Sub domnia lui, ţara ajunsese bogată şi
locuitorii trăiau în belşug.
După o domnie de 32 de ani, Alexandru cel Bun a murit şi
a fost plâns de toată ţara. El a fost înmormântat în mănăstirea
Bistriţa (jud. Neamţ), ctitoria sa.

2
 Ioan Corvin şi Matei Corvin

După ce ungurii s-au întins peste toate voievodatele

româneşti dintre munţii Carpaţi şi râul Tisa, întregul ţinut a
alcătuit un singur voievodat numit Transilvania.
Unii români au ajuns pe vremuri să fie voievozi ai
Transilvaniei şi chiar conducători ai statului unguresc.
Cel mai de seamă voievod român al Transilvaniei a fost
Ioan Corvin. El era fiul lui Voicu Românul, care tot timpul vieţii
lui s-a luptat vitejeşte împotriva turcilor. Ca răsplată, regele
ungurilor i-a dăruit castelul şi moşia Hunedoarei.
Ioan Corvin a fost trimis de tânăr de către tatăl său să lupte
cu turcii şi a dat dovezi că este un mare viteaz. El a ajuns , pe
rând, căpitan de graniţă la Mehadia, ban al Timşoarei şi apoi,
voievod al Transilvaniei.
Ioan Corvin şi-a pus pe armele lui chipul unui corb cu o
cruce în cioc, de unde îi vine şi porecla de Corvin.
Regele Ungariei, văzând priceperea şi vitejia lui, i-a dat
toată conducerea armatei româneşti şi ungureşti care lupta cu
păgânii.
În fruntea acestei armate, Corvin a bătut pe turci de mai
multe ori şi i-a alungat de la Dunăre şi din Serbia de astăzi, până
în munţii Bulgariei.
Murind regele Ungariei, Ioan Corvin a fost ales
guvernator.
El avea de gând să-i alunge pe turci din Europa şi să scape
toată creştinătatea de răul lor; dar a murit la puţin timp după o
luptă victorioasă cu aceştia.
Fiul său, Matei Corvin, care era foarte învăţat, a ajuns rege
al Ungariei şi a domnit 32 de ani. A avut şi el războaie cu turcii,
pe care i-a bătut de mai multe ori, ferind Transilvania şi toată
creştinătatea de stăpânirea turcească.
După moartea lui, ungurii n-au mai fost în stare să apere
Transilvania, nici chiar ţara lor, Ungaria de cotropirea turcilor.
Mai târziu, Ungaria a fost prefăcută în paşalâc, iar la Buda-Pesta a
fost numit un paşă. Stăpânirea turcilor asupra Ungariei a ţinut
aproape 150 de ani.
2
 Vlad Ţepeş

După moartea lui Mircea cel Bătrân, fiii şi nepoţii săi s-au
luat la ceartă şi s-au împărţit în două tabere care-şi disputau
domnia Ţării Româneşti.
Din această pricină, ţara ajunsese într-o stare de plâns.
Armata se împuţinase. Satele şi oraşele erau pline de străini şi de
oameni fără căpătâi. Pe străzile oraşelor şi satelor vedeai oameni
leneşi, iar pădurile erau înţesate de hoţi, care aţineau calea
trecătorilor ziua, nămiaza mare.
Turcii, care erau foarte lacomi, măriseră tributul anual şi,
pe lângă bani, mai cereau şi 500 de copii.
În astfel de zile grele a venit la
tronul Ţării Româneşti Vlad Ţepeş. El
era nepotul lui Mircea cel Bătrân.
A luat numele de Ţepeş pentru că
pe hoţi, pe leneşi şi pe duşmanii ţării îi
trăgea în ţeapă.
Ca şi bunicul său, el îşi iubea ţara
şi voia cu orice preţ s-o scape de
stăpânirea turcească tot mai apăsătoare.
Pe când Ţepeş se îndeletnicea cu
îndreptarea lucrurilor din ţară şi cu
organizarea armatei, primi poruncă de la
sultan să-i plătească birul şi să-i dea cei 500 de copii.
Ţepeş nici n-a voit să stea de vorbă cu solul sultanului şi a
început a se pregăti de război.
Auzind aceasta, sultanul s-a mâniat şi a trimis pe vestitul
general turc Hamza Paşa să-l prindă pe îndrăzneţul domnitor şi să-
l aducă la Constantinopol viu sau mort.
Ţepeş a întâmpinat armata turcească la Giurgiu. L-a prins
pe Hamza Paşa şi toată oştirea cu care venise şi i-a tras în ţeapă pe
toţi.
Sultanul Mahomed, înfuriat de Ţepeş, a trecut Dunărea cu
armată mult mai numeroasă.

2
 Curajosul domnitor a dat poruncă să se pustiască totul în
calea turcilor, iar bătrânii, femeile şi copiii să se adăpostească în
păduri.
Vlad Ţepeş s-a gândit că are prea puţină oştire ca să
înceapă lupta în câmp deschis. Şi-a împărţit soldaţii în cete şi i-a
hărţuit pe turci din mai multe părţi. Ţepeş îi pândea în desişuri şi
se arunca în spatele lor când nici nu se aşteptau.
În timpul acestor lupte, un soldat român căzu prizonier. Sultanul,
poruncind să-l aducă înaintea sa, îl întrebă răstit:
_ Spune, ghiaure, pe unde se ascunde domnul vostru?
_ Pretutindeni şi nicăieri, iar dacă vrei să-l găseşti, du-te de-l
caută.
Uimit de răspunsul şi de îndrăzneala soldatului, îl întrebă iarăşi:
_ Câţi soldaţi are el cu toţii?
_ Mai puţin cu unul… şi dacă vrei să ştii câţi i-au mai rămas, du-
te de-i numără.
Turbat de mânie, sultanul strigă bătând din picior:
_ Dacă nu vrei să spui, ghiaure, voi porunci să te spânzure!
_ Aceasta este pedeapsa pe care o merită orice soldat care se lasă
a fi prins.
Văzând că n-o scoate la capăt cu asprimea, sultanul îi zise cu glas
dulce:
_ Ascultă, ghiaure, îţi dăruiesc viaţa, îţi dau avere şi te fac paşă în
ţările mele, numai spune-mi ce te-am întrebat!
_ Nici spânzurătoarea, nici comorile şi nici chiar tronul tău nu mă
vor face să-mi vând ţara şi pe domnul meu.
_ Toţi soldaţii lui Ţepeş sunt isteţi ca tine?
_ Dintre toţi, eu sunt cel mai prost, căci altfel eram şi eu ca şi
ceilalţi: mort ori liber.
Văzând Mahomed atâta curaj şi credinţă, rămase gânditor; apoi
întorcându-se către paşalele din jurul său, zise cu întristare: <<Dacă Ţepeş
ar avea o sută de mii de soldaţi ca acesta, de mult ne-ar fi gonit din
Europa!>>
Mahomed porunci apoi să scoată pe soldat di legături, îi dărui o
pungă cu bani de aur şi-l lăsă liber.
Soldatul trecu mândru printre şirurile musulmanilor şi se duse la ai
săi.
Se povesteşte că într-o noapte întunecoasă, în fruntea unei
cete de ostaşi credincioşi, Vlad Ţepeş a năvălit în tabăra turcilor.
Cum ştia să vorbească turceşte, a început să le comande în limba
lor. Turcii, buimăciţi de somn, s-au omorât între ei până s-a făcut
ziuă.
2
 Sultanul, văzându-şi oastea prăpădită de foame şi fiind
sătul de atâtea hărţuieli, se hotărî să se întoarcă acasă. El lăsă în
Muntenia un corp de oaste ca să-l ajute pe Radu cel Frumos,
fratele lui Ţepeş, să-i ia domnia. Cu Radu s-a unit şi o mare parte
din boierii ţării, ca să-şi elibereze familiile pe care turcii puseseră
stăpânire şi le ţineau închise într-o mănăstire din judeţul Ilfov.
Când văzu Ţepeş aceasta, a alergat după ajutor la Matei
Corvin, regele Ungariei, cu care se înrudea. Dar, în loc de ajutor,
acesta îl aruncă în închisoare în 1448, unde l-a ţinut 12 ani.
Când fu eliberat, Ţepeş izbuti să ocupe tronul ţării pentru a
doua oară. De astă dată însă domni numai câteva luni, căci a fost
omorât de turci. Trupul său a fost înmormântat la mănăstirea
Snagov.
Vlad Ţepeş a fost un vrednic urmaş al lui Mircea cel
Bătrân.

Ştefan cel Mare

În Moldova, după moartea lui Alexandru cel Bun,

începură, ca şi în Muntenia, certuri pentru domnie, spre bucuria
străinilor care aşteptau să ocupe ţara. Dar Dumnezeu a dat
moldovenilor pe cel mai viteaz dintre voievozii români, pe Ştefan
cel Mare.
El s-a născut în satul Borzeşti din judeţul Bacău.
Tatăl său, Bogdan vodă, fusese omorât de Petre Aron, un
duşman al său.
Ştefan cel Mare era înţelept, credincios, cu dragoste de
popor şi viteaz fără pereche. În lupte se băga unde era primejdia
mai mare, ca să dea pildă ostaşilor şi să-i îmbărbăteze.
Înainte de a se sui pe tron, a adunat tot poporul moldovean
pe Câmpia Direptăţii, în faţa cetăţii Suceava şi a întrebat dacă este
cu voia tuturor ca el să fie domn. Tot poporul a răspuns într-un
glas: „Mulţi ani de la Dumnezeu să trăieşti, Măria Ta!”
După ce a fost uns domn de către mitropolit şi a primit din
mâna acestuia sceptrul domniei, a intrat în Suceava cu mare alai,

2
în sunetele trâmbiţelor şi ale clopotelor de la biserici, în anul
1457.
De îndată ce s-a urcat pe tron, prima lui grijă a fost de a
întocmi o armată bună, cu care să ţină piept mulţimii de duşmani
ai ţării.
Pe ostaşii care se
deosebeau prin vitejie, îi
încărca de daruri şi-i ridica la
ranguri boiereşti. Ştefan cel
Mare a fost un mare iubitor de
cele sfinte. După fiecare
bătălie, el zidea câte o biserică
ori mănăstire, pe care o
înzestra cu moşii şi odoare
scumpe.
Pentru libertatea ţării
sale, Ştefan a trebuit să poarte
36 de războaie cu vecinii săi:
ungurii, tătarii, muntenii, turcii
şi polonii.
Astfel:
La Baia (în judeţul
Suceava) Ştefan îi înfrânse cu
desăvârşire pe ungurii conduşi
de vestitul lor rege Matei Corvin. În vâltoarea luptei, însuşi regele
fu rănit şi abia scăpă cu viaţă, trecând peste munţi pe poteci
prăpăstioase şi lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte din
oastea sa.
La Lipnic – în Basarabia – Ştefan îi nimici pe tătari, care
intraseră în Moldova după jafuri şi îl prinse chiar pe fiul lui
Mamac, hanul sau căpetenia tătarilor. Mamac trimise 100 de soli
ca să ceară pe fiul său de la Ştefan, ameninţându-l cu pustiirea
ţării; dar Ştefan ucise pe fiul hanului şi 99 de soli, lăsând numai
unul viu, ca să ducă vestea hanului despre cele întâmplate.
Tătarii nu mai îndrăzniră multă vreme să mai intre în
Moldova.

2
 La Soci şi la Izvorul Apei, din judeţul Buzău, Ştefan îi birui
pe muntenii conduşi de Radu cel Frumos, care se unise cu turcii
împotriva sa. Ştefan înaintă până la Bucureşti, unde puse pe tron
pe Laiotă Basarab.
În timpul luptelor cu muntenii, el trimise mai multe solii papii Sixt
IV, pe care, ca pe un conducător al lumii catolice îl rugă să intervină să se
facă o cruciadă generală a Europei împotriva turcilor. A mai trimis şi alte
solii în care arăta însemnătatea Moldovei pentru toată creştinătatea,
adevărată „poartă a creştinătăţii”. Pentru a atenţiona puterile occidentale
asupra faptului că ţara sa, prin poziţia ei geo-strategică, le putea asigura
liniştea în afara hotarelor, numea Moldova „poarta de apărare a
Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două regate”. A arătat în
scrisorile sale valoarea celor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă, „care
valorează cât întreaga Moldovă” şi de aceea este în interesul creştinătăţii
întregi să se scoale în ajutorul Moldovei şi s-o apere să nu cadă în mâinile
păgânilor. Apelul lui Ştefan cel Mare nu fu ascultat, nu i se trimiseră nici
arme, nici bani, şi, lăsat singur în faţa turcilor, nu putu împiedica în cele
din urmă căderea celor două cetăţi, „porţile Moldovei”.
La Podu Înalt sau Rahova, din judeţul Vaslui, Ştefan îi
birui pe turcii care intraseră în ţară într-un număr foarte mare. El
întrebuinţă în război o mare dibăcie. Îi atrase pe turci într-o
strâmtoare mocirloasă, unde ei nu se puteau servi de tunuri şi de
călărime. După aceea trimise nişte trâmbiţaşi într-o pădurice în
partea opusă locului unde se afla el ascuns cu oastea. Turcii
auzind trâmbiţele şi tobele sunând în partea dinspre pădurice, se
zăpăciră şi-şi întoarseră toată puterea lor în acea parte. Atunci,
Ştefan se aruncă pe la spatele lor şi-i bătu groaznic.
La Valea Albă sau Războieni (în judeţul Neamţ) Ştefan
avu al doilea război cu turcii. În prima înfruntare, turcii fiind
înzecit mai numeroşi, îl biruiră pe Ştefan, deşi el şi moldovenii se
luptaseră toată ziua şi uciseseră o mulţime de duşmani.
Turcii, speriaţi de o împotrivire atât de crâncenă şi de
numărul mare al celor căzuţi dintre dânşii, o luară înapoi spre
Dunăre, prădând tot ce găseau înaintea lor. Ştefan îşi adună repede
oastea risipită şi-i urmări pe turci până la Dunăre, ucigând o
mulţime dintre ei.
La Codrii Cosminului (în Bucovina) Ştefan zdrobi pe
polonii care intraseră în Moldova sub regele lor Ioan Albert, cu
scopul de a o cuceri. Regele îi spusese lui Ştefan că vine să-l ajute

2
împotriva turcilor; dar când Ştefan descoperi scopul său, îi pândi
calea la întoarcere şi pe când trecea prin pădurea numită Codrii
Cosminului, dădu poruncă să se prăvălească peste oastea polonă
copacii retezaţi de mai înainte. Vuietul şi învălmăşeala fură atât de
mari, încât din toată oastea polonă, abia scăpă regele şi cu câţiva
ostaşi. Se povesteşte că, după bătălie, Ştefan puse la jug pe cei
prinşi în război şi ară cu ei o câmpie pe care semănă ghindă. Pe
acel loc crescu o pădure frumoasă numită Dumbrava Roşie, în
amintirea sângelui vărsat în acel război.
Ştefan cel Mare a tot sperat în ajutorul domnilor creştini în
luptele sale cu turcii, dar speranţa sa a rămas zadarnică. Ei se
certau între ei, ori se uneau împotriva lui, fără să-şi dea seama că
turcii vor ameninţa în curând şi ţările lor. După fiecare război cu
turcii, domnii creştini îi aduceau laude pentru vitejia sa şi
făgăduiau că-i vor trimite ajutoare; dar nici unul nu se ţinea de
cuvânt. Numai singur cu puterea sa respinse şi birui atâtea
popoare şi izbuti să lărgească hotarele Moldovei.
Atâta trudă îndurată timp de 47 de ani de domnie plină de
primejdii şi neîntreruptă osteneală, îi înrăutăţi starea sănătăţii.
Simţind că i se apropie sfârşitul, Ştefan adună în jurul său pe toţi
boierii şi mitropolitul ţării şi-i sfătui ce trebuie să facă după
moartea sa. El le spuse că să nu aibă nici o încredere şi nici o
speranţă în ţările creştine, căci polonii sunt nestatornici, iar ceilalţi
vecini se războiesc între ei şi în curând vor fi supuşi de turci. De
aceea, mai bine să închine ţara turcilor, care sunt mai puternici şi
mai de cuvânt. Iar dacă turcii vor impune condiţii grele, să nu le
primească, ci atunci mai bine să ia cu toţii armele şi să moară
apărând ţara, aşa cum a apărat-o el timp de 47 de ani.
La 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare adormi întru Hristos.
Moartea lui pricinui o jale mare de la un capăt la altul al
ţării. Toată lumea îl iubea pentru că era viteaz, drept, bun, iubitor
de cele sfinte şi priceput în cârmuirea ţării. Chiar celelalte popoare
creştine s-au mâhnit mult de moartea lui.
El fu înmormântat la mănăstirea Putna din Bucovina şi
mormântul său a fost o piedică de netrecut în faţa cotropitorilor
sovietici care, după al II-lea război mondial au ocupat Basarabia şi
doreau să smulgă din trupul României întreaga Bucovină.
2
 Neagoe Basarab şi doamna Despina

După moartea lui Vlad Ţepeş, începură iarăşi certurile

pentru tron. Timp de 34 de ani urmară la rând vreo şase domni,
dintre care cel mai însemnat fu Radu cel Mare. Acesta domni în
linişte şi aduse pacea şi buna
rânduială în biserică, ajutat fiind la
aceasta de patriarhul din
Constantinopol, Nifon, pe care îl
adusese în ţară.
După Radu, tronul fu apoi
ocupat de Neagoe Basarab, în anul
1512. El era un domn învăţat şi
evlavios. Se trăgea dintr-un mare
neam de boieri din Oltenia, familia
Craioveştilor.
Timp de nouă ani şi jumătate
cât a domnit, el nu a avut nici o
supărare din afară, aşa că el putu să se
ocupe de organizarea ţării şi a Bisericii, începută de Radu cel
Mare. El aduse în ţară moaştele patriarhului Nifon în semn de
recunoştinţă pentru serviciile aduse de acesta Bisericii, termină
mitropolia din Târgovişte începută de Radu şi mută aici scaunul
mitropolitan de la Curtea de Argeş; înzestră o mulţime de biserici
şi mănăstiri atât din Muntenia cât şi din Moldova, Transilvania,
muntele Athos şi din alte părţi şi tipări cărţi bisericeşti.
Dar ceea ce făcu Neagoe pentru ca numele să-i rămână
nemuritor, fu măreaţa biserică de la Curtea de Argeş. Această
biserică este cea mai frumoasă clădire religioasă nu numai din
Ţara Românească, dar chiar din tot răsăritul Europei.
Neagoe cheltui toată averea lui cu această biserică. El
aduse pe cei mai mari meşteri în astfel de clădiri şi toată biserica o
construi din piatră de Câmpulung. Pe fiecare lespede fură săpate
tot felul de flori, iar deasupra fu învelită cu table groase de plumb,
de asemeni cu săpături frumoase. În interiorul bisericii, ca şi în
afară, tot ce este făcut din lemn, din bronz, ori din fier, este poleit
cu aur.
2
 Doamna Despina, soţia lui Neagoe avu partea ei în
construirea acestei biserici. Isprăvind toţi banii din visteria ţării
fără să fi putut termina şi biserica, Neagoe se hotărâse să pună
biruri noi pe ţară. Atunci doamna Despina stărui pe lângă soţul
său ca să nu facă aceasta. Ea îi dădu toate obiectele preţioase pe
care le avea, pentru ca din vânzarea lor să se procure bani pentru
terminarea bisericii. Astfel, biserica fu terminată fără nici un bir.
Sfinţirea a fost făcută cu un fast cum nu s-a mai văzut în
ţară. Au luat parte: patriarhul din Constantinopol, toţi mitropoliţii
ortodocşi, peste o mie de preoţi, toată boierimea ţării şi tot poporul
din partea locului şi din mari depărtări. Aici a fost înmormântat
Neagoe împreună cu toată familia lui, iar mai apoi şi regele Carol
I, regina Elisabeta, regele Ferdinand şi regina Maria.
Legenda spune că mănăstirea aceasta a fost lucrată de
vestitul meşter Manole şi de tovarăşii lui.
Neagoe a scris o carte în care dă poveţe fiului său
Teodosie despre cum să cârmuiască ţara, şi despre cum să-şi
împlinească datoria către Dumnezeu pentru a fi un bun creştin.

2
 Petru Rareş

După dorinţa lui Ştefan cel Mare, boierii aleseră domn pe

fiul său, Bogdan. Acesta semăna tatălui său în ceea ce priveşte
curajul în războaie, dar n-avea chibzuinţa lui. El intră în război cu
polonii, dar fără a avea o cauză dreaptă, şi fu învins. Mai purtă
război şi cu tătarii şi, când văzu că nu poate faţă celor doi
duşmani, îşi aduse aminte de povaţa tatălui său de a face învoială
cu turcii. El încheie un tratat cu aceştia în anul 1511, în aproape
aceleaşi condiţii ca şi cel încheiat de Mircea cel Bătrân.
După Bogdan, urmă fiul său, Ştefăniţă, care muri otrăvit.
Boierii aleseră cu toţii ca domn pe Petru Rareş, un alt fiu al lui
Ştefan cel Mare. Numele de Rareş îi venea de la mama sa, Maria
Rareş.
Se spune că atunci când l-au ales boierii domn, el venea de
la Galaţi cu multe care de peşte. Într-o noapte, el a visat că
ajunsese atât de mare, încât toţi i se închinau.
El semăna mult cu tatăl său. Era ager la minte, îndrăzneţ şi
iscusit în războaie. Îşi iubea ţare şi-şi dorea foarte mult să-i
lărgească hotarele.
A fost „uns” ca domn de mitropolitul Teoctist II în anul
1527.
Pe plan internaţional, în anul 1526, ca urmare a luptei de la
Mohaci dintre unguri şi turci, armata ungurească fu înfrântă, iar
regele îşi pierdu viaţa în retragere. Sultanul numi ca rege pe un
supus al turcilor, pe Ioan Zapolia. Împăratul Germaniei,
Ferdinand, se ridică cu război asupra turcilor şi trimise oaste în
Transilvania, înfrângându-l şi izgonindu-l pe Ioan Zapolia.
Această stare de fapt îi dădu prilej lui Petru Rareş să-şi
pună în aplicare planul de a ocupa Transilvania şi de a o alipi la
Moldova. El intră cu oaste puternică şi supuse toate oraşele şi
satele din drumul său, iar la Feldioara, lângă Braşov, sfărâmă
oastea germană, luându-i toate tunurile şi tot ce găsi în tabăra ei.
După aceea mai ocupă Bistriţa, Rodna şi alte localităţi şi se
întoarse în Moldova.

2
 Deşi Pocuţia făcea parte din Moldova încă din timpul lui
Alexandru cel Bun, ea era stăpânită tot de poloni. Petru intră cu
oaste ca s-o ia din nou sub
stăpânire, dar lângă castelul
Obertin fu biruit de poloni şi nevoit
să se retragă.
Sultanul Soliman, temându-
se de îndrăzneala cea mare a lui
Petru, voi să-l supună puterii sale
ca şi pe domnul Munteniei. El intră
în Moldova, dând în acelaşi timp
poruncă tătarilor ca să atace şi ei.
Petru, văzându-se atacat din
trei părţi deodată, fiind părăsit de
boieri, se retrase în Transilvania.
Sultanul puse domn în locul său pe
Ştefan, numit şi Lăcustă, pentru că
în timpul său au venit şi lăcustele
în ţară şi au cauzat o foamete mare.
După doi ani, Ştefan fu ucis de boieri din cauza tiraniei
sale şi Petru, care se apărase cu multă dibăcie înaintea sultanului
pentru faptele sale, izbuti să ocupe tronul pentru a doua oară în
1541.
De astă dată, Petru fu trimis de sultan împotriva unui
ungur, Mailat, care răsculase Transilvania împotriva stăpânirii
turceşti şi se unise cu împăratul Ferdinand. Petru îndeplini
întocmai porunca sultanului, prinzând pe Mailat, dar în acelaşi
timp urmărind şi vechiul său plan de a ocupa Transilvania, şi mai
ales de a ridica întreaga creştinătate împotriva turcilor, spre a-şi
scoate ţara de sub ascultarea lor. El aranjă în aşa fel lucrurile,
încât turcii nu prea înţeleseră planurile lui, dar Petru nu le putu
duce la îndeplinire din cauza domnilor creştini care se fereau unii
de alţii. Petru ocupă din nou cetăţile Balta şi Ciceiul, pe care le
pierduse odată cu tronul şi se înapoie în Moldova. Petru Rareş zidi
mănăstirea Probota şi repară mai multe biserici şi mănăstiri,
înzestrându-le cu odoare scumpe şi cu moşii. El muri în anul 1546
şi fu înmormântat la mănăstirea Probota.
3
 Petru Rareş a fost unul dintre cei mai însemnaţi domni ai
Moldovei. El este iniţiatorul frescelor exterioare care împodobesc
multe din bisericile Moldovei. Pentru cunoaşterea faptelor de
vitejie, el a dat poruncă episcopului Macarie al Romanului să scrie
o Cronică. Ca demn urmaş al lui Ştefan cel Mare, el ştiu să apere
drepturile şi libertatea ţării sale, cu aceeaşi vitejie ca şi tatăl său şi
cu aceeaşi iscusinţă politică.

Ion Vodă cel Cumplit

Domnii care urmară după Petru Rareş până în 1572 se

deosebiră numai prin tiranii şi umilinţe. Ucideau boierii pentru a
le lua averile şi închinau Moldova când turcilor, când polonilor.
Cel mai tiran dintre toţi a fost Alexandru Lăpuşneanu, ginerele lui
Petru Rareş, care ucisese într-o singură zi 47 de boieri la un ospăţ
şi dărâmă cetăţile din ţară care serveau ca loc de retragere în
vremuri de nevoie. Tot el a mutat capitala Moldovei de la Suceava
la Iaşi.
În timpul lui şi al altor domni plecaţi Porţii otomane, turcii
puseseră mâna pe cele mai însemnate cetăţi româneşti: Turnu,
Giurgiu, Brăila, Ismail, Chilia,
Cetatea-Albă, Bender (Tighina) şi
Hotin. Acestea, împreună cu moşiile
înconjurătoare se numeau raiale. De
aici, turcii luau fără bani hrană
pentru armată în timp de război, şi
pentru Constantinopol în timp de
pace.
În anul 1572, tronul fu
ocupat de Ion Vodă Armeanul, fiul
lui Ştefăniţă Vodă şi căruia, mai
târziu, i se dădu numele de Ion
Vodă cel Cumplit.
El voi să îndrepte neregulile din ţară şi se purtă foarte
aspru cu boierii. A ucis mai mulţi boieri care au fost dovediţi ca
asupritori ai ţăranilor şi-şi întocmi o oaste puternică. Cu multă
3
dibăcie, izbuti să-i învrăjbească pe turci cu polonii, ca din asta să
tragă foloase pentru ţara sa.
Turcii, lacomi de bani, voiră să pună domn în locul lui Ion
Vodă pe Petru Şchiopul, fiul doamnei Chiajna din Muntenia care
le făgăduise mărirea tributului. Ion Vodă îl întâmpină pe Petru la
Silişte, în apropiere de Râmnicu-Sărat şi-l birui, înaintând până la
Bucureşti. Ion fu silit însă să se înapoieze repede, căci turcii şi
tătarii intraseră în Moldova. El, cu ajutorul cazacilor, un popor
creştin vecin cu Moldova (pe care îi plăti cu mulţi bani), bătu în
trei rânduri pe păgâni, dar nu putu să-i scoată din ţară. La Cahul,
în Basarabia, se dădu o a patra bătălie, dar cu toată vitejia lui şi cu
tot numărul de păgâni ucişi, vrăjmaşii nu au fost respinşi, iar Ion
fu nevoit să se retragă cu oştenii rămaşi pe un deal, lângă satul
Roşcani. Turcii înconjurară dealul, dar nu-l putură ocupa.
Moldovenii se luptară până ce isprăviră praful de puşcă, hrana şi
apa. Prăpădiţi de sete şi de foame, fură nevoiţi să se predea, cu
condiţia ca, lui Ion şi ostaşilor săi, turcii să nu le facă nici un rău.
Dar aceştia din urmă, în furia lor, nu ţinură cont de această
condiţie, şi uciseră o mulţime de oşteni, iar lui Ion, după ce-i
tăiară capul, îi legară trupul de cozile a două cămile, care în fuga
lor îl rupseră în bucăţi.
Astfel fu sfârşitul lui Ion Vodă cel Cumplit, care numai în
doi ani de zile băgase groaza în turci şi în tătari, apărând cu mare
vitejie pământul şi libertatea ţării sale.

Mihai Viteazul

După aproape 70 de ani de la moartea lui Neagoe Basarab,

ajunse domn al Munteniei, în anul 1593, Mihai Viteazul. I se
spune aşa pentru că a fost cel mai viteaz dintre toţi domnii Ţării
Româneşti.
A fost fiul lui Pătraşcu Vodă, domn al Munteniei, numit
„cel bun”, pentru că fusese bun şi blând cu poporul. Când încă nu
împlinise doi ani, rămase fără tată, motiv pentru care a îndurat
multe greutăţi până să ajungă mare.

3
 În vremea aceea, Oltenia era condusă de Bani. Când Mihai
ajunse la vârsta de 33 de ani, ajunse Ban al Olteniei. Era un bărbat
frumos la înfăţişare şi foarte inimos. Purta barbă şi avea nişte ochi
mari, cu o privire care te înfiora. Era însă bun la inimă şi vrednic.
Pentru că era bun şi se îngrijea de locuitori cu o dragoste
părintească, era iubit de toată lumea, încât i se dusese vestea în
toată ţara.
Auzind de iubirea de care se bucura Mihai în faţa
poporului şi temându-se să nu-i ia domnia, Alexandru cel Rău,
domnul Munteniei, a dat poruncă să fie adus la Bucureşti şi l-a
osândit la moarte. Când călăul se apropie de Mihai şi voi să-i taie
capul, s-a înspăimântat atât de rău de privirea acestuia, încât trânti
satârul la pământ şi fugi prin mulţime, strigând că nu poate să
ucidă un astfel de viteaz
Boierii şi poporul
socotiră această întâmplare ca
pe un semn ceresc prin care
Dumnezeu voieşte scăparea lui
Mihai şi merseră la palat cu el
şi cerură iertare lui Vodă.
Vrând-nevrând, Alexandru cel
Rău îi dărui viaţa.
În anul 1593, Mihai a
ajuns domn. La suirea lui pe
tron a găsit ţara într-o stare
vrednică de plâns. În toate
părţile se aşezaseră turcii. Ei
împrumutaseră cu bani pe
domnii şi boierii ţării şi acum
stăteau la noi ca să-şi scoată
aceşti bani cu prisosinţă.
Biruri grele apăsau pe
bieţii români, fiindcă turcii,
oameni lacomi, cereau mereu
tribut tot mai mare şi daruri tot mai multe.
Văzând aceste fărădelegi, Mihai s-a hotărât să ridice sabia
împotriva turcilor. Mai întâi s-a înţeles cu împăratul Austriei, cu
3
principele Transilvaniei şi cu domnul Moldovei, ca împreună să
lupte împotriva păgânilor.
Mihai a început lupta cel dintâi, adunând într-o casă pe toţi
turcii din Bucureşti şi dându-le foc, nelăsând pe nici unul să scape
cu viaţă. A trecut apoi Dunărea, a bătut pe turci şi le-a ocupat
toate cetăţile. După ce a scăpat ţara de turci, a început să se
pregătească de război, ştiind că nu va fi lăsat în pace.
Sultanul turcilor, auzind de îndrăzneţele fapte ale lui
Mihai, s-a supărat cumplit şi s-a hotărât să-l piardă şi să-i robească
ţara. El l-a chemat la dânsul pe cel mai vrednic general, pe cruntul
şi nemilosul Sinan Paşa şi i-a dat poruncă să plece împotriva
domnitorului român.
Sinan Paşa a venit în Ţara Românească cu cea mai mare
armată de pe acea vreme. Turcii erau ca frunza şi ca iarba. Faţă de
această armată, Mihai se găsea la mare strâmtoare, căci avea
ostaşi puţini.
Locul unde s-a dat lupta cea mare, se numeşte Vadul
Călugărenilor. Acesta este o vale foarte strâmtă, prin care trece
râul Neajlovului. Mihai a ales într-adins această vale strâmtă
pentru că Sinan nu-şi putea folosi întreaga oştire.
Când oştile se aflau faţă în faţă, turcii se mirau de
îndrăzneala românilor şi credeau că au să-i strivească sub copitele
cailor. Ca să-i însufleţească pe ai săi şi să-i înspăimânte pe turci,
Mihai smulse o secure din mâna unui ostaş şi căzu ca un trăsnet în
mijlocul duşmanilor, lovind în dreapta şi-n stânga. Românii se
repeziră asupra potopului de păgâni trântind, tăind şi omorând,
unii cu săgeata, alţii cu sabia; unii cu coasa şi alţii cu barda cu
două tăişuri.
Atât de tare au fost loviţi turcii de români, că fugeau
înspăimântaţi în toate părţile, doborându-se unii pe alţii. Oastea
sultanului s-a cutremurat de groază şi a început să dea înapoi.
Mulţimea se înghesuia pe pod. Unii dintre ei se rostogoleau în râu,
iar alţii rămăseseră agăţaţi de pod. Însuşi Sinan Paşa a fost trântit
de pe podul Neajlovului cu cal cu tot şi abia a reuşit să scape cu
viaţă. După această biruinţă, oştirea lui Mihai, fiind foarte obosită,
se retrase spre Târgovişte. Turcii, luându-se după dânsul, au intrat
în Bucureşti şi în Târgovişte, unde au pângărit bisericile.
3
 Mihai ajunse până prin părţile Argeşului, unde primi
ajutorul lui Sigismund, cu care se aruncă din nou asupra turcilor,
pe care-i izgoni din Bucureşti şi Târgovişte, şi-l ajunse pe Sinan la
Giurgiu. Când podul de peste Dunăre era înţesat de turci, Mihai
începu să-l bombardeze de pe mal. Deodată podul se rupse de pe
la mijloc şi valurile înghiţiră într-o clipă gloatele turceşti.
Cu acest prilej, el puse mâna pe cetatea de la Giurgiu, care
era cheia de apărare a Ţării Româneşti, asigurându-şi acum
apărarea împotriva atacurilor turcilor.
Sigismund, domnul Transilvaniei, fiind un om schimbător,
se lăsă de domnie şi dădu Transilvania mai întâi împăratului
Rudolf al Germaniei, iar mai pe urmă, unui văr de-al său, Andrei
Batory, care trăia ca episcop în Polonia. Mihai, ca de altfel şi
împăratul, se supără grozav de această faptă, ştiind că Andrei este
prieten cu turcii şi este duşman al său. De aceea, el trecu repede
munţii şi în apropierea satului Şelimbăr de lângă Sibiu îl birui pe
Andrei Batory, şi intră după aceasta în Alba Iulia, unde se
proclamă domn al Transilvaniei..
Aflând că Ieremia Movilă, noul domn al Moldovei, făcea
planuri cu Sigismund Batory şi cu un general polon, ca să-l
gonească nu numai din Ardeal, dar chiar şi din Ţara Românească
şi să pună în locul lui pe Simion Movilă, Mihai trecu pe
neaşteptate în Moldova şi zdrobi lângă Suceava oastea polonă
care-l însoţea pe Ieremia, căci ostaşii moldoveni trecură de partea
lui Mihai. Ieremia fugi în Polonia, iar Mihai intră în Iaşi şi se
proclamă domn al Moldovei.
Mihai Viteazul s-a întors în Transilvania şi s-a încoronat în
Alba Iulia ca Domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al
Moldovei. Visul de unire al românilor într-o singură ţară se
împlinise.
Dar aceasta nu era pe placul ungurilor, care nu puteau
accepta un domn român în Transilvania. Ei au pus la cale o
răscoală în care au fost ajutaţi de un general al împăratului din
Viena, pe nume Basta. În lupta care s-a dat, Mihai a fost înfrânt de
unguri şi de generalul Basta, fiind nevoit să se retragă în Ţara
Românească.

3
 După aceasta, ungurii l-au izgonit pe general şi oastea lui
din Transilvania. Înţelegând adevăratul gând al ungurilor,
împăratul l-a rugat pe Mihai ca, împreună cu Basta, să ia din nou
Transilvania. Ungurii au fost înfrânţi la Gorăslău.
Mihai înţelegea să rămână pe mai departe domn, pe când
generalul Basta dorea să fie el guvernator al Transilvaniei. Pentru
a soluţiona disputa în favoarea lui, în dimineaţa zilei de 8 august
1601, Basta a trimis o ceată de ostaşi de-ai săi, care l-au omorât
mişeleşte pe Mihai Viteazul în cortul său.
Capul lui Mihai a fost luat de un boier care l-a dus la
mănăstirea Dealu, iar trupul i-a fost înmormântat în câmpia Turzii.
Într-o domnie de 8 ani, Mihai Viteazul a săvârşit mari
fapte, care au uimit lumea de atunci.
El a făcut pentru întâia dată unirea tuturor românilor, care,
din nefericire, n-a ţinut mult. Ea s-a înfăptuit pe deplin în anul
1918.
Păstrând tradiţia domnitorilor români de ziditori de
locaşuri sfinte, a ctitorit în Alba Iulia în 1597, o nouă catedrală
mitropolitană şi o reşedinţă pentru mitropolitul Ioan, precum şi
alte multe biserici la Făgăraş şi Lujerdiu, în Bucureşti a ridicat
biserica Mihai Vodă, etc. A impus nobililor transilvăneni să-i
scutească pe preoţii ortodocşi români de sarcinile iobăgeşti, dar a
fost împiedicat de moartea sa prematură să întărească Biserica
Ortodoxă Română din Transilvania
În acelaşi oraş, Alba Iulia, unde s-a încoronat Mihai
Viteazul ca Domn al tuturor românilor, avea să se încoroneze mai
târziu şi Ferdinand I ca rege al României Mari.

Matei Basarab şi Vasile Lupu

După moartea lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazul,

ţările române Muntenia şi Moldova au avut de îndurat multe şi
mari suferinţe. Turcii şi tătarii năvăleau mereu, jefuiau şi luau
locuitori în robie. Domnitorii nu se mai puteau alege decât cu
învoirea sultanului. Cei mai mulţi dintre aceştia dădeau bani
turcilor ca să fie îngăduiţi în domnie, iar pentru a scoate acei bani,
3
 puneau biruri grele poporului. Pe boieri îi ucideau de teamă să nu
se răscoale şi să-i gonească din ţară. Mănăstirile se ruinaseră cu
totul, pentru că fiind administrate de călugării greci veniţi în ţară
cu domnii cei răi, erau văduvite de veniturile lor de acei călugări
care le lăsau în părăsire. Astfel poporul român din amândouă ţările
sărăcise atât de tare, încât nu mai avea din ce trăi şi se împuţinase
de tot din cauza robiei şi a pribegirii.
În timpul acestor frământări, fură aleşi ca domni: în
Muntenia, Matei Basarab – în anul 1633, iar în Moldova, Vasile
Lupu – în anul 1634.
Amândoi au fost ca nişte adevăraţi părinţi pentru ţările
române. Prima lor grijă a fost de a ridica ţările din starea de plâns
în care se găseau. Ei le curăţiră de greci, chemară înapoi pe
locuitorii pribegiţi şi uşurară birurile. Locuitorii, ocupându-se
acum în linişte cu agricultura şi creşterea vitelor, se îmbogăţiră
repede.
Astfel, în scurtă vreme, domnii putură plăti datoriile ţărilor
către turcii şi grecii creditori şi
umplură şi visteriile cu bani.
Pentru că în acel timp în
scaunul mitropolitan al Kievului
păstorea Petru Movilă, fiul
fostului domn Simion Movilă,
Matei Basarab s-a adresat
acestuia, cerându-i o tipografie,
pe care a aşezat-o în mănăstirea
de la Câmpulung, unde s-au
tipărit trei cărţi bisericeşti în
slavonă.
În 1637 funcţiona o nouă
tipografie, la mănăstirea
Govora, în Oltenia. Aici au apărut: Pravila de la Govora – prima
carte tipărită în româneşte în Muntenia, Ceaslov românesc,
Evanghelia învăţătoare sau Cazania, etc.
În 1640, Vasile Lupu, la îndemnul mitropolitului Varlaam,
a pus bazele unui Colegiu la Iaşi. Şi el s-a adresat mitropolitului
Petru Movilă al Kievului, cerându-i să trimită dascăli învăţaţi,
3
ceea ce a şi făcut. Se predau limbile greacă, slavonă, latină,
teologia, filosofia, retorica, poetica, dialectica, aritmetica,
geometria, astronomia, gramatica şi muzica.
Vasile Lupu a ridicat la Iaşi mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi,
o bijuterie arhitectonică.
Sultanul Murad al IV-lea i-a dat
voie să mute moaştele Sfintei
Paraschiva din biserica
patriarhală a Constantinopolu-
lui. Le-a câştigat acestea pentru
multele binefaceri făcute acestei
biserici, plătind datoriile pe care
le avea şi care se ridicau la
peste 260 de pungi de aur. Însă,
fiind interzis la turci a strămuta
un mort pe o distanţă mai mare
de trei mile, afară de trupul
sultanului, a cheltuit peste 300
de pungi la Poarta otomană ca să primească voie să strămute
sfintele moaşte, pe care le-a pus în biserica Sfinţilor Trei Ierarhi.
În anul 1642, la Iaşi s-a întrunit un sinod ortodox în care să
se dezbată Mărturisirea ortodoxă scrisă de mitropolitul Petru
Movilă. După îndreptarea şi traducerea ei în greacă a fost trimisă
sinodului de la Constantinopol, unde a fost aprobată, fiind
semnată şi de patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului.
Astfel, lucrarea mitropolitului primea aprobarea întregii ortodoxii,
devenind, după Simbolul Credinţei (Crezul) şi Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschinul, a treia Mărturisire de credinţă a
Bisericii Ortodoxe.
În tipografia primită de la mitropolitul Petru Movilă,
Vasile Lupu a pus să se tipărească numai cărţi româneşti: o pravilă
pentru moldoveni (tradusă din greceşte), cărţi bisericeşti,
Cazaniile, care cuprind învăţături morale în legătură cu
Evanghelia, într-o admirabilă limbă română populară. A scris şi
Răspunsurile la catehismul calvinesc. Calvinii din Ardeal
tipăriseră un catehism în limba română cu scopul de a-i atrage pe
românii de acolo la credinţa lor, iar mitropolitul Varlaam a scris
3
 acest răspuns, în care combătea părerile lor asupra religiei şi l-a
răspândit în Ardeal pentru a îndemna pe români să rămână
statornici în legea lor.
Ambilor domnitori li se datorează introducerea limbii
române în slujbele bisericeşti, slujbe care până atunci se ţineau în
greceşte sau în slavoneşte.
În ciuda activităţii lor culturale şi administrative puse în
slujba poporului, între Vasile Lupu şi Matei Basarab au fost
certuri. Vasile voia să cucerească Muntenia pentru sine, iar în
Moldova să pună domn pe un fiu al său. El porni în câteva rânduri
cu oaste împotriva lui Matei, dar acesta îl birui întotdeauna, mai
ales la Nenişori şi la Finta în judeţul Dâmboviţa.
De războaiele acestea dintre fraţi se foloseau numai
duşmanii neamului nostru, în special turcii.
În semn de împăcare, Matei Basarab a ridicat în Moldova
mănăstirea Soveja sau Dobromirna (jud. Vrancea)în 1644-1645,
iar Vasile Lupu a rezidit biserica Stelea din Târgovişte (ctitoria lui
Stelea spătarul, din 1582).
În cele din urmă, Vasile Lupu, pricinuitorul acestor
războaie fratricide fu răsturnat de la domnie în 1653 de către un
boier, apoi tătarii năvăliră în ţară, îl prinseră şi-l trimiseră la
Constantinopol, unde muri în închisoare. Rămăşiţele lui fură
aduse în ţară şi înmormântate în mănăstirea Sf. Trei Ierarhi.
Matei Basarab, slăbit de bătrâneţe şi de boala pricinuită de
o rană căpătată în lupta de la Finta, muri în anul1654 şi fu
înmormântat la mănăstirea Arnota (judeţul Vâlcea).

Constantin Brâncoveanu

Duşmănia care se născu între familiile domnitoare după

moartea lui Matei Basarab şi războaiele necurmate dintre turci cu
polonii şi cu nemţii, tulburară din nou ţara. Domnii se schimbau
des şi nici unul n-a fost destoinic la domnie, cu excepţia lui
Şerban Cantacuzino, care a încercat să îndrepte neregulile din ţară
şi s-o scoată de sub stăpânirea turcească cu ajutorul nemţilor.
Tributul care se plătea turcilor ajunsese la o sumă care depăşea
3
puterile ţării, iar birurile nu mai aveau sfârşit. Din cauza atâtor
suferinţe, satele au început să fie abandonate şi locuitorii să se
împuţineze.
Şerban Cantacuzino fu mai bun ca cei de mai înaintea lui.
A acordat o deosebită grijă tiparului, suportând cheltuielile, iar
mitropolitul supraveghind activitatea editorială.
Traducerea cărţilor Sf. Scripturi în limba română a
culminat cu tipărirea Bibliei de la Bucureşti din 1688, numită şi
Biblia lui Şerban Cantacuzino, lucrare ce încununa activitatea
tipografică de până atunci, începută de ieromonahul Macarie în
Ţara Românească în 1508, continuată de Dimitrie Liubavici, Filip
Moldoveanul, diaconul Coresi, şi mulţi alţii. Era prima tipărire
integrală a Sf. Scripturi în româneşte.
După o domnie de 9 ani, domnitorul fu otrăvit de nişte
boieri. După el se urcă pe tron un
nepot al său, Constantin
Brâncoveanu.
Acesta domni aproape 26
de ani, de la 1688 şi până la 1714,
timp în care făcu multe
îmbunătăţiri în ţară. Domnia lui
Brâncoveanu a fost tulburată de
multe întâmplări. Astfel, turcii,
fiind în război cu austriecii,
porunciră domnului român să
meargă împreună cu oastea
turcească în Ardeal, unde intraseră austriecii. Constantin îi birui
pe aceştia în apropiere de satul Zărneşti, fără însă ca prin gestul
său să-şi fi putut atrage dragostea lacomilor turci. Altădată, turcii
fiind în război cu ruşii, Petru cel Mare, împăratul ruşilor, i-a
propus lui Brâncoveanu să se unească cu dânsul, dar Brâncoveanu
nu voi, tot ca să rămână credincios turcilor. Cu toate acestea,
pentru că un cumnat de-al său, Toma Cantacuzino, fugise la ruşi
cu un corp de călăreţi români, el fu bănuit că este înţeles pe ascuns
cu Petru cel Mare.
În anul 1690, evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu l-a
adus în Ţara Românească pe învăţatul călugăr Antim Ivireanul pe
4
 care l-a sprijinit în întreaga lui activitate. Acesta a înfiinţat noi
tipografii (la mănăstirea Snagov, Târgovişte), în care a scos de sub
tipar numeroase cărţi în româneşte şi nu numai, pentru trebuinţele
clerului şi credincioşilor ortodocşi.
În anul 1708 a fost înscăunat ca mitropolit al Ţării
Româneşti. Lui îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna
limba română în slujba bisericească şi a contribuit la făurirea unei
limbi liturgice româneşti, care este folosită şi astăzi.
A fost un înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi
turceşti. S-a îngrijit îndeaproape şi de românii ortodocşi din
Transilvania, trimiţând la tipografia de la Alba Iulia un ucenic de-
al său, care a tipărit acolo două cărţi pentru folosul sufletesc al
credincioşilor transilvăneni. El şi-a continuat aproape nestânjenit
activitatea până la moartea lui Constantin Brâncoveanu (1714) şi
apoi sub urmaşul său, Ştefan Cantacuzino (1716).
Neîncrederea sultanului ajunse la culme, când unii dintre
boieri începură a-l pârî că a strâns averi mari şi că s-a unit în
ascuns cu ruşii împotriva turcilor. Sultanul, nerăbdător să pună
mâna mai curând pe avuţiile lui Brâncoveanu, trimise un slujbaş
turc, ca să-l ridice cu toată familia şi să-l aducă la Constantinopol.
După ce l-a ţinut închis un timp în care a fost chinuit
pentru a spune toate ascunzişurile averilor lui, sultanul l-a scos
afară şi i-a propus ca, în schimbul trecerii la credinţa musulmană,
să-i dăruiască viaţa. Pentru că domnitorul nu a acceptat târgul, i-
au fost decapitaţi cei patru copii sub ochii lui, căzând în cele din
urmă şi capul său sub securea călăului.
Corpul lui a fost adus pe ascuns la Bucureşti şi îngropat la
biserica Sf. Gheorghe Nou sub o lespede, care rămase fără de
inscripţie de frica turcilor, numai o candelă care atârna deasupra
mormântului poartă în litere minuscule însemnarea că acolo şi-a
găsit odihna bogatul şi nenorocitul domn.

Dimitrie Cantemir

În Moldova, ca şi în Muntenia, urmară o mulţime de

domni, care de care mai răi şi mai lacomi. Cu excepţia unuia
4
singur, Constatin Cantemir, care se purtă mai omeneşte, toţi
ceilalţi au domnit puţin şi s-au purtat ca nişte tirani. La acestea se
mai adăugară şi mai mulţi ani de foamete şi de ciumă. Astfel
Moldova, în timp de aproape 50 de ani, pierdu cea mai mare parte
din locuitorii săi. În sfârşit, în anul 1710, tronul Moldovei fu
ocupat de Dimitrie Cantemir, fiul
cel mai mic al lui Constantin
Cantemir.
Dimitrie Cantemir, deşi a
domnit mai puţin de un an, este
însemnat pentru istoria ţării
noastre din două motive: întâi,
pentru că a fost un om foarte
învăţat şi al doilea, pentru că a
încheiat un tratat cu Petru cel
Mare, închinând Moldova ruşilor.
Dimitrie Cantemir a fost
crescut la curtea sultanului (ca
garanţie depusă de tatăl său că nu
se va ridica împotriva turcilor), unde, fiind ager la minte, învăţă
multă carte de la cei mai vestiţi dascăli greci. El cunoştea 12 limbi
şi a scris mult despre istoria Moldovei şi a Turciei, scrieri care
sunt şi până astăzi de mare preţ.
Deşi a fost pus domn de turci, atunci când a izbucnit
războiul dintre aceştia şi ruşi, el trecu de partea celor din urmă,
încheind un tratat cu Petru cel Mare, prin care îi închina ţara şi-şi
asigura ocrotirea sa şi a familiei sale dacă turcii ar fi ieşit
învingători.
Războiul începu în anul 1711. Turcii intrară cu oaste mare
şi întâlniră oastea rusească la Stănileşti, lângă râul Prut. După o
bătălie înverşunată, oastea rusească unită cu cea moldovenească
fură învinse, ba încă erau să fie prinşi chiar Petru cel Mare şi
Cantemir, dacă împărăteasa lui Petru nu ar fi cumpărat cu sume
mari pe vizir şi pe alţi dregători turci, ca să încheie pace. Dimitrie
Cantemir trecu atunci cu toată familia sa şi cu o mulţime de boieri
în Rusia, unde trăi în mare cinste până în anul 1723, când muri,

4
 trupul său fiind adus în Moldova, a fost înmormântat în biserica
„Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi.

Românii din Transilvania după moartea lui

Mihai Viteazul

Moartea lui Mihai Viteazul a fost o grea lovitură pentru

românii din Transilvania.
Ajungând din nou sub stăpânirea ungurilor, ei au avut de
îndurat multe nelegiuiri şi suferinţe.
Nemaiavând voievozi din neamul nostru, românii din
aceste locuri şi-au îndreptat privirile către preoţii şi mitropoliţii
lor, de care au început să asculte ca de nişte adevăraţi
conducători.
Mitropoliţii şi preoţii au ajuns astfel apărători ai
întregului neam românesc din Transilvania. Prin înţelepciunea şi
bărbăţia lor, aceste feţe bisericeşti au ştiut să apere credinţa şi
limba română, întărind şi luminând sufletul poporului. Cei mai
importanţi mitropoliţi, după moartea lui Mihai Viteazul, au fost
Simion Ştefan şi Sava Brancovici.
Simion Ştefan a fost hirotonit în Ţara Românească.
Principele Gheorghe Rakoczy I, care era de credinţă calvină, şi
sfetnicii lui au încercat acum, din nou, să-şi exercite influenţa
asupra Bisericii Ortodoxe româneşti din Transilvania (asupra
poporului român de aici, pentru că Biserica este alcătuită din
cler şi popor, unii neputând exista ca Biserică fără ceilalţi),
impunând noului mitropolit 15 condiţii, între care: să predice în
româneşte, dar numai după Sf. Scriptură, înlăturând deci Sf.
Tradiţie, să se catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc,
să fie împărtăşiţi numai cei vârstnici, să se desfiinţeze
obiceiurile de la botez, cununii şi înmormântări, să se înlăture
cinstirea icoanelor şi a crucii, să nu se pună piedici celor ce
doreau să treacă la calvinism. Aceste condiţii nu au fost
respectate.
Numele mitropolitului Simion Ştefan a rămas definitiv
înscris în istoria culturii româneşti prin faptul că a tipărit Noul

4
Testament de la Alba Iulia (Bălgrad) în 1648. În anul 1651
tipăreşte tot la Alba Iulia o Psaltire în româneşte.
Mitropolitul Sava Brancovici a fost hirotonit tot în Ţara
Românească, în catedrala din Târgovişte, în anul 1656.
Păstorirea sa a fost tulburată de numeroasele războaie şi
schimbări de principi petrecute atunci, precum şi de încercările
acestora de a-i atrage pe românii ortodocşi la calvinism.
În anul 1668 pleacă în Rusia ca să strângă ajutoare şi este
primit de ţar în două rânduri, de la care primeşte daruri în bani şi
obiecte, precum şi un hrisov prin care i se permitea să meargă în
Rusia după ajutoare din 7 în 7 ani.
După întoarcerea lui, a început o perioadă de asupriri din
partea principelui Mihail Apaffi şi a altor conducători calvini,
care îi impun subordonarea faţă de un intendent calvin al
Transilvaniei şi înfiinţarea tipografiilor în care se dorea tipărirea
de cărţi calvinizante. Ca să împiedice acest lucru, a ţinut
tiparniţa ascunsă ani de zile.
În anul 1675, mitropolitul Sava Brancovici a convocat un
sobor la Alba Iulia, luând o seamă de măsuri pentru înviorarea
vieţii religioase-bisericeşti a clerului şi credincioşilor români din
Transilvania. Dintre hotărârile luate în acest sobor menţionăm:
săvârşirea de slujbe în duminici şi sărbători, iar în timpul
posturilor, zilnic, înlăturarea sărbătorilor „băbeşti” şi a unor
superstiţii, credincioşii să se împărtăşească de patru ori pe an, să
cinstească pe preoţi, să înveţe Tatăl nostru, Crezul şi cele 10
porunci; catehizarea copiilor să se facă în biserică; înlăturarea
din preoţie a celor ce se fac nevrednici de această slujbă.
În anul 1688, împăratul din Viena a ajuns stăpân al
Transilvaniei. Fiind de religie catolic, şi voind să crească
numărul catolicilor, care scăzuse mult sub principii calvini, a
început să lucreze pentru atragerea românilor la „unirea” cu
Biserica apuseană, promiţând îndepărtarea intendentului calvin,
aceleaşi drepturi cu ale preoţilor catolici pentru preoţii ortodocşi
care vor primi „unirea” şi odată cu ea, cele patru puncte din
învăţătura Bisericii romano-catolice: 1. Papa este capul întregii
Biserici; 2. Sf. Împărtăşanie se face numai cu pâine nedospită

4
 (azimă); 3. Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul (filioque); 4. În
afară de rai şi iad, mai există un loc curăţitor numit purgatoriu.
La 7 octombrie 1688, se propune spre semnare unui
număr de 38 de protopopi un „act de unire” scris în româneşte şi
în latineşte. Pe paginile scrise în latineşte ale actului (care în
momentul semnării erau în alb şi au fost completate ulterior de
principele Barany) era inclus şi faptul că românii ortodocşi
acceptă cele patru puncte, aspect netradus în româneşte, ceea ce
face ca respectivul act să fie un fals.
După semnăturile celor 38 de protopopi, mitropolitul
Atanasie scria: „Şi aşa ne unim aceşti ce-s scrişi mai sus, cum
toată legea noastră, slujba besearicii, leturghia şi posturile şi
cărindarul nostru să stea pre loc, iară de n-ar sta pre loc
aceale, nici aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră”.
Constatând că „unirea” nu înregistra nici un succes,
mitropolitul a fost chemat la Viena, ca să se pronunţe deschis
pentru unire, ori să fie înlăturat din scaun pe temeiul acuzaţiilor
formulate împotriva lui de iezuiţi. Este constrâns să accepte
unirea şi, la 24 martie 1701 este rehirotonit preot după ritul
romano-catolic, iar a doua zi, episcop, ceea ce a atras caterisirea
lui din partea patriarhilor Calinic al Constantinopolului , Dositei
al Ierusalimului şi mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti
(Ungrovlahia). Mitropolia ortodoxă independentă a
Transilvaniei a fost desfiinţată, şi se crea în locul ei o Episcopie
unită, dependentă de Arhiepiscopia romano-catolică de
Esztergom.
În ziua instalării lui ca episcop unit la Alba Iulia,
reprezentanţii braşovenilor şi făgărăşenilor au protestat
împotriva înscăunării unui episcop unit într-o biserică zidită de
un voievod ortodox. A doua zi, au înaintat un memoriu scris
împotriva „unirii”, urmat şi de alte proteste.
Cei ce au protestat împotriva unirii au suferit persecuţii
din partea autorităţilor imperiale. În ciuda acestor persecuţii,
clerul şi credincioşii din Transilvania au început lupta pentru
apărarea Ortodoxiei. În afară de călugării şi preoţii de mir, sau
chiar simplii ţărani (Nicolae Oprea, Pr. Moise Măcinic, Pr. Ioan

4
din Galeş, etc.), care au suferit moarte de martir, amintim
răscoala călugărului Sofronie de la Cioara din anii 1759 – 1760.
Revendicările răsculaţilor erau: dreptul de a avea un
episcop ortodox, înapoierea bisericilor şi a sesiilor parohiale
răpite de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţă,
scutirea preoţilor ortodocşi de dări, şi altele. Răscoala s-a extins
în toată Transilvania, până în Maramureş, zeci sau poate sute de
sate părăsind uniaţia. Din acest motiv, împărăteasa Maria Tereza
a trimis în Transilvania , în 1761, pe generalul Bukow cu o
armată, având misiunea de a înăbuşi orice mişcare îndreptată
împotriva uniaţiei. Acesta a trecut cu forţa zeci de sate ortodoxe
la „unirea” cu Biserica Romei şi a dat uniţilor peste 500 de
biserici ortodoxe, chiar şi în satele în care erau doar câteva
familii unite şi a distrus cu tunurile sau prin foc zeci de
mănăstiri ortodoxe, alungându-i pe călugări din ele.
Unirea cu Biserica de la Roma şi trecerea sub conducerea
Papei, n-a adus românilor ceea ce au aşteptat: drepturi şi
libertăţi. Singura urmare bună a fost că mulţi tineri români uniţi
au avut cale deschisă de a învăţa în străinătate, unde au intrat în
contact cu cultura şi şcolile din apus. Prin cunoaşterea culturii
clasice latine în şcolile din Roma, românii făcură legătura cu
originile lor latine (origini de care cronicarii moldoveni pomeni-
seră cu mult înainte, date fiind legăturile culturale, şi nu numai,
ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti cu Constantinopolul). Astfel
se născu în Ardeal Şcoala Ardeleană care a generat mândrie
patriotică şi a provocat deşteptarea conştiinţei naţionale în
această ţară română.

Fanarioţii

În vremea veche era în Constantinopol o suburbie numită

Fanar. Aici locuiau nişte greci care erau slujbaşi mari ai turcilor
şi care se numeau fanarioţi (locuitori ai Fanarului). Având
trecere mare pe lângă sultan, şi fiind oamenii săi de încredere,
fiind foarte iscusiţi la minte şi înşelători, ei ajunseră cu timpul să

4
 fie numiţi domni în ţările noastre, fapt care era şi pe placul
turcilor, care nu mai aveau încredere în domnitorii pământeni.
Fanarioţii încep să domnească în Moldova din anul 1711,
iar în Muntenia din 1716.
Felul în care au cârmuit ţările noastre aceşti venetici este
înspăimântător. Nu se gândeau decât cum să se îmbogăţească
mai repede ei şi toate neamurile lor. De aceea, când unul venea
în ţară ca domn, lua cu sine o droaie de greci calici, tirani şi hoţi
pe care îi punea în slujbe, dându-le ţara pe mână ca s-o stoarcă
după plac pentru ei şi pentru domn. Acei care nu-şi puteau plăti
dările erau închişi şi pedepsiţi cu asprime.
Mulţi dintre boierii pământeni se uniră la gând şi la fapte
cu grecii, lepădând din casă limba şi obiceiurile româneşti şi
îmbrăţişându-le pe cele greceşti. Ca să scape de o asemenea
tiranie, locuitorii plecau în alte ţări, lăsând satele şi târgurile
pustii, sau. fugeau în munţi şi prin codri, făcându-se haiduci,
ucigând şi jefuind la rândul lor fără milă pe greci şi pe boierii
greciţi.
Oaste românească nu mai era, de teamă să nu se ridice
împotriva asupritorilor.
Războaiele dintre turci şi ruşi, sau dintre turci şi austrieci
se purtau pe pământurile noastre şi odată cu armatele străine
veneau jafurile, bolile şi foametea.
Iată ce scria Ion Ghica despre o molimă cumplită care a fost în
timpul domnitorului Caragea, numită şi Ciuma lui Caragea: „A fost în
multe rânduri ciumă în ţară, dar nicăieri nu se pomeneşte de o boală
mai năprasnică şi mai grozavă decât ciuma lui Caragea. Niciodată
această boală n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de
oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor din toată ţara a fost mai
mare de 90.000. Întinderea ei era aşa de primejdioasă, încât cea mai
mică atingere cu o casă molipsită ducea la moartea întregii familii şi
violenţa ei era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă, era un om
mort.
Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să lipsească orice
simţământ de iubire şi de supunere. Mama îşi părăsea copiii şi
bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără
frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet
roş de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în
casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin
locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe tot ce găseau: luau bani,
4
 argintării, ceasornice, scule, şaluri, etc., fără ca nimeni să
îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte,
căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car,
claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre
Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup,
auzind grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari asupra bieţilor
creştini căzuţi în ghearele lor. Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la
câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o
clipă ceea ce ar fi făcut boala în două, trei zile!…”
Pe lângă toate acestea, Moldova a fost ciuntită de două
dintre cele mai frumoase provincii, Bucovina şi Basarabia.
În anul 1768 a început un mare război între ruşi şi turci.
Turcii au fost învinşi şi siliţi să încheie pace.
Austriecii se folosiră de prilej pentru a se înţelege cu
ruşii să răpească de sub stăpânirea turcească, Bucovina, partea
cea mai frumoasă din ţinutul Moldovei. Ei au trimis imediat
armata şi au ocupat Bucovina. Ca să fie siguri de stăpânirea
acesteia, s-au gândit că trebuie să se înţeleagă şi cu turcii. Pentru
aceasta le-au trimis vorbă că Bucovina, care este o fâşie îngustă
de pământ pustiu, au luat-o ca să poată merge la nevoie
împotriva ruşilor.
Turcii, necunoscând bine locurile de la noi, au aprobat
trecerea Bucovinei la austrieci.
În zadar s-au împotrivit cu străşnicie boierii ţării şi
domnitorul de atunci, Grigore Ghica şi le-au arătat turcilor că
Bucovina este cea mai frumoasă parte din Moldova. În zadar le-
au spus că în ea sunt peste 300 de oraşe şi sate româneşti, şi că
trupul lui Ştefan cel Mare se afla îngropat acolo. Toate
strădaniile de a o păstra în Moldova se dovediră zadarnice.
Austriecii l-au pârât turcilor pe domnitorul Grigore
Ghica. Sultanul i-a crezut şi a trimis în ţară un paşă cu o ceată de
turci, care prin vicleşug l-au omorât pe credinciosul voievod, şi
astfel, Bucovina ne-a fost răpită, în anul1775.
În anul 1806 începu un alt război între ruşi şi turci, care a
ţinut timp de şase ani.
În acest război, turcii au fost învinşi şi au cerut pace.
Ruşii, au dorit în schimbul păcii ţările române, adică Moldova şi
Muntenia.

4
 Turcii, deşi învinşi, nu ar fi voit să cedeze aceste teritorii
şi au trimis la Bucureşti pe dragomanul Dimitrie Moruzi să
trateze cu ruşii. În acest timp, Napoleon I, împăratul francezilor,
trimise o scrisoare sultanului în care îi spunea să nu încheie
pacea, pentru că el va porni război împotriva ruşilor.
Scrisoarea lui Napoleon a căzut în mâinile lui Panaiot,
fratele lui Dimitrie Moruzi. Acesta, în loc să dea scrisoarea
sultanului, o trimise fratelui său la Bucureşti. Dimitrie, fiind
vândut ruşilor, arătă scrisoarea generalului rus, care văzând
primejdia ce ameninţă Rusia, s-a grăbit să încheie pace cu turcii
şi să ceară numai jumătate din Moldova, adică Basarabia.
Turcii, neştiind împrejurările, au fost bucuroşi să încheie
pacea prin care le-au cedat Basarabia ruşilor, în 1812.
Cele două provincii au revenit la sânul Patriei în 1918,
pentru ca în 1940 Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei să fie
pierdute din nou, apoi recucerite şi iarăşi pierdute după al doilea
Război mondial.
Epoca fanariotă n-a fost, totuşi, o vreme de decădere în
toate domeniile vieţii româneşti. Ea a însemnat şi unele progrese
pe tărâm cultural.
Către sfârşitul domniei greceşti, românii izbutiră să aibă
chiar şcoli româneşti. Începutul s-a făcut în Moldova, unde
mitropolitul Veniamin Costache a înfiinţat în anul 1804 un
seminar românesc la mănăstirea Socola de lângă Iaşi.
El crescuse pe cheltuiala sa doi fii de preoţi şi-i trimise la
învăţătură înaltă prin ţări străine, apoi le dădu slujbe mari şi cinstite în
Moldova. Dar boierii cei mari se uitau urât la Veniamin, căci obiceiul,
pe atunci, era ca boierii singuri să aibă dreptul la învăţătură şi la slujbe.
Supăraţi, se duseră într-o zi la mitropolit şi-l mustrară pentru
că i-a ajutat pe cei doi fii de preoţi.
_ Apoi eu i-am ridicat? I-am luat eu proşti din sat, aşa cum i-
am găsit şi i-am trântit în slujbe mari, după obiceiul cum se ia un fiu de
boier de ici şi se ridică tocmai acolo? Pe aceştia doi i-a ridicat
învăţătura lor, mintea şi vrednicia lor.
_ E adevărat, dar ai făcut o nedreptate.
_ Cui? Ţării? Lui Dumnezeu? Ori vouă? Cine vă opreşte să nu
vă daţi şi voi fiii la învăţătură?
_ Nu nouă, ci celorlalţi fii de preot. Că, de ce Înalt Prea
Sfinţite Stăpâne, ajutaţi numai pe unii? Decât să răzvrătiţi gândurile
tuturor preoţilor, mai bine să nu fi ajutat nici pe aceştia doi!
4
 _ Aveţi dreptate, boieri, zise el cu glas încet şi gânditor. Iar
boierilor le râdea inima, că au biruit pe mitropolit şi i-au abătut gândul
de a se gândi la mojici.
_ Da, zise Veniamin. Şi am să-mi îndrept greşeala făcută cu
cei doi fii de preot. Am să deschid un seminar pentru creşterea tuturor
fiilor de preot, ca să nu vă mai plângeţi că numai pe doi îi îndemn la
carte.
Boierii rămaseră ca trăsniţi. Ce au ţintit ei cu vorba şi unde au
ieşit lucrurile!
Acest mitropolit a muncit neobosit pentru luminarea şi
ridicarea neamului românesc, implicându-se personal în
promovarea celor săraci dar valoroşi.
Un alt român care a luptat pentru întemeierea şcolilor
noastre din Moldova a fost Gheorghe Asachi. Fiu de preot din
judeţul Botoşani, a învăţat la înaltele şcoli din Viena şi din
Roma, de unde s-a întors în ţară cu multă ştiinţă de carte şi cu
dorinţa de a o răspândi printre români. El a înfiinţat la Iaşi, în
anul 1814, o şcoală de inginerie.
În această şcoală, Asachi a predat multă vreme singur,
căutând să trezească în tineri iubirea de ţară şi de neam. Mai
târziu, el a ajuns conducătorul şcolilor din Moldova şi a stăruit
să se facă un număr cât mai mare de şcoli.
A scris poezii şi mai multe cărţi. A murit în vârstă de 83
de ani.
În Muntenia, contemporan cu Asachi, lupta de asemenea
pentru înfiinţarea şcolilor româneşti, Gheorghe Lazăr. S-a născut
în Transilvania, într-un sat de pe Olt, nu departe de Sibiu.
Părinţii lui au fost săteni săraci. El era un şcolar harnic şi de
aceea un boier bogat l-a luat şi l-a ţinut prin şcoli pe cheltuiala
sa. Gheorghe Lazăr ajunse un om învăţat şi fu numit profesor la
Sibiu. Fiindcă ungurii îi îngreunau existenţa, el trecu munţii şi
veni la Bucureşti.
Prin mari stăruinţe, Lazăr izbuti să-i facă pe boieri să
înfiinţeze în anul 1816 o şcoală românească în Bucureşti, în
curtea bisericii Sf. Sava. În această şcoală, el îi înflăcără prin
lecţii frumoase pe tinerii români şi-i îndemnă să-şi iubească
limba şi neamul.

5
 Grecilor nu le plăcea o asemenea şcoală şi, după cinci ani
o închiseră. Amărât şi descurajat, Lazăr se îmbolnăvi greu şi
plecă în satul său din Ardeal, unde muri în vârstă de 44 de ani.
Şcoala de la Sf. Sava a fost deschisă mai apoi de Ioan
Eliade Rădulescu, care fusese cel mai de frunte elev al lui Lazăr.
Veniamin Costache şi Gheorghe Asachi, în Moldova,
Gheorghe Lazăr şi Eliade Rădulescu, în Muntenia, au luptat
pentru deşteptarea poporului românesc prin şcoală şi prin scrieri.

Horia, Cloşca şi Crişan

Împăratul Iosif II, care urmă după Maria Tereza era un

om animat de idei liberale, şi înţelegea că menirea unui suveran
este să facă reforme pentru binele poporului peste care domneşte
şi nu să tragă foloase personale de pe urma stăpânirii.
În anul 1783 el vizitează Ardealul şi se interesează de
situaţia românilor. Această situaţie dă naştere unei agitaţii în
rândul ţăranilor ardeleni, care se gândesc să ceară dreptate de la
împărat faţă de asuprirea nobililor. Au trimis la Viena pe un
ţăran isteţ din ţinutul Moţilor, din satul Albac, poreclit Horia,
pentru că ştia să doinească frumos din fluier.
S-a înfăţişat Horia la împărat şi i-a spus pe scurt durerea:
românii erau socotiţi buni numai de sapă şi de ciobănie; peste
toate pământurile lor puseseră stăpânire căpeteniile de oşti şi
boierii unguri; românii plăteau bir, munceau pământul, erau duşi
la războaie şi totuşi ei erau socotiţi străini în ţara lor. Împăratul
l-a ascultat, a făgăduit dreptate, dar dreptatea n-a venit pentru că
ungurii s-au dus la împărat şi i-au schimbat hotărârea.
Atunci s-au hotărât românii să-şi facă singuri dreptate.
La cuvântul lui Horia, s-au sculat moţii, jurând pe Sf.
Cruce să lupte până ce vor câştiga dreptatea. Acestea se
întâmplau în anul 1784.
Alţi doi ţărani s-au aşezat în fruntea răsculaţilor alături
de Horia: Ion Cloşca şi Gheorghe Crişan.
Românii răsculaţi au dat foc palatelor boierilor unguri,
iar pe cei pe care-i prindeau, îi omorau fără cruţare.
5
 Cu strigăte de groază, unii unguri au putut scăpa cu fuga
şi s-au adunat în cetăţi, strângând oaste împotriva românilor.
Valul mişcării lui Horia creştea în vremea asta şi ungurii
nu-l puteau opri. Ei erau puţini în ţară, ca străini ce se aflau, iar
românii erau mulţi cât copacii codrilor.
Horia, Cloşca şi Crişan îşi urmau drumul dreptăţii lor,
aşteptând milă de la Dumnezeu şi orânduire nouă de la împărat.
Dar împăratul trecuse de partea ungurilor şi a trimis oştile
împotriva răsculaţilor. Înţelegând că de la împărăţie nu mai pot
avea nădejde, au zis că nu se supun, până ce nu se va face
dreptate în ţara lor.
Moţii au început să slăbească tăria luptei: era grea

vremea de iarnă. Unele cete s-au împrăştiat. N-aveau nici arme.

Horia se ascunse într-o pădure, aşteptând aici venirea
primăverii, ca să înceapă iarăşi revolta. Ungurii puseseră pe
capul lui un premiu de 300 de galbeni. Din nenorocire, nişte
tovarăşi de-ai săi îl dădură pe mâna ungurilor ca să obţină
recompensa. Peste puţin timp fu prins şi Cloşca, şi amândoi fură
aruncaţi în închisoarea de la Alba Iulia. Cam la o lună fu găsit şi
Crişan, rătăcind prin munţi, îmbrăcat în haine de cerşetor, cu
Crucea în mână, chemându-i pe români la luptă, ca să scape de
robie.
Horia şi Cloşca au fost condamnaţi să li se frângă oasele
corpului cu roata. Peste 600 de ţărani români au fost aduşi să
vadă înfiorătoarea lor moarte.

5
 După ce s-a citit condamnarea la moarte, semnată chiar
de mâna împăratului, călăul l-a luat pe Cloşca, l-a întins pe roată
şi l-a frânt.
Horia sta neclintit, cu ochii îndreptaţi spre cer, apoi
strigă: „Fraţilor, eu mor pentru dreptatea noastră şi pentru
naţia română!”
Apoi fu întins şi el pe roată şi zdrobit. Crişan apucase să-
şi ridice viaţa singur în închisoare, spânzurându-se.
Trupurile lor au fost apoi tăiate în bucăţi şi duse prin
satele unde se răsculaseră românii, ca să-i înspăimânte.
După răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, stăpânirea,
speriată de o asemenea răzmeriţă, s-a purtat mult mai bine cu
românii decât înainte, căci împăratul a dat românilor mai multe
drepturi: a desfiinţat iobăgia, adică i-a lăsat pe români să se
strămute unde doresc, să se căsătorească fără învoirea boierului,
să înveţe carte şi meşteşug.
Moartea celor trei eroi ai naţiei nu fusese în zadar.

Tudor Vladimirescu

Desele războaie dintre ruşi şi turci, care se făceau mai

mult în ţările române, precum şi jaful la care se dedau domnii
fanarioţi spre a se îmbogăţi, sleiră toate puterile poporului.
În aceste împrejurări se arătă peste Olt, în anul 1821,
Tudor Vladimirescu, care ridică poporul împotriva stăpânirii
greceşti. El era din satul Vladimir, judeţul Gorj. Slujise în
armata rusească şi, în războiul cu turcii dintre anii 1806 – 1812,
se deosebise prin multă vitejie şi pricepere în ale războiului.
Pentru aceasta, împăratul Rusiei îi dădu rang de ofiţer şi
decoraţie.
După ce veni în ţară, Tudor fu numit vătaf de plai, sau
administrator comunal. De la venirea lui în ţară şi până în 1821,
el strânse necontenit şi pe ascuns arme de tot felul în casa sa cu
scopul ca la timpul potrivit să răscoale ţara împotriva grecilor.
Timpul aşteptat sosi în chiar acel an, căci grecii din toate părţile

5
se răsculaseră şi ei împotriva turcilor ca să scoată ţara de sub
jugul lor.
În Rusia trăia atunci Alexandru Ipsilante, fiul unui domn
fanariot, Constantin Ipsilante. Alexandru adună mai multe cete
de greci de prin Rusia, apoi trecu în Moldova ca să adune şi de
aici.
Mişcarea aceasta a grecilor se numi Eterie, iar grecii
răsculaţi se numeau eterişti, adică luptători pentru lege. Cetele
de luptători ale lui Ipsilante (alcătuite din adunătură de greci,
ţigani, sârbi) se dedară la tot felul de rele. Ei cutreierau satele şi-
i jefuiau pe locuitori mai rău decât turcii. Din Moldova,
Alexandru trecu în Muntenia, unde cetele sale făcură aceleaşi
rele.
În acest timp, Tudor strânse
şi el cete mari de voinici, numiţi
panduri şi trimise totodată veste în
ţară ca să se scoale tot poporul spre
a-i goni pe grecii jefuitori. El îi
îndemnă apoi pe boierii de baştină
ca să se unească cu dânsul şi să
ceară de la Poarta otomană
următoarele: încetarea domniei
fanarioţilor, scutirea de dăjdii pe
trei ani şi înfiinţarea unei oştiri
naţionale. Tudor scrise apoi
sultanului că el nu s-a ridicat
împotriva turcilor, ci a grecilor, pe care îi socoteşte, ca şi turcii,
drept duşmani ai ţării.
Sultanul nu-l crezu pe Tudor şi trimise oaste în ţară.
Înainte ca Poarta să ia această măsură, Tudor porni spre
Bucureşti şi, ajungând aici, fu primit de mitropolit şi de boierii
ţării ca domnitor. El îşi aşeză tabăra la mănăstirea Cotroceni, în
marginea oraşului, la Colentina.
Ipsilante trimise vorbă lui Tudor ca să se unească cu
dânsul împotriva turcilor, dar acesta îi răspunse că el nu s-a
sculat împotriva turcilor, ci a grecilor, care au sărăcit ţara.

5
 Ipsilante, plin de mânie, îşi puse în gând să-l piardă pe
Tudor cu orice preţ. Când turcii intrară în ţară, Tudor se retrase
cu pandurii săi la Goleşti, pentru a putea observa de la distanţă
reacţia lor, iar Ipsilante se retrase şi el spre Târgovişte. Acum
găsi el prilejul să se răzbune pe Tudor. Trimise deci o ceată de
arnăuţi spre tabăra acestuia şi, cu ajutorul a doi căpitani bulgari
din oastea lui, izbuti prin viclenie să-l scoată pe Tudor din tabără
şi să-l facă să se îndepărteze pentru a vorbi cu trimişii lui
Ipsilante. Arnăuţii, ascunşi în apropiere, se repeziră atunci
asupra lui, îl prinseră şi-l duseră lui Ipsilante. Acesta îl ţinu
câteva zile apoi, într-o noapte îl scoase şi-l ucise mişeleşte; iar
trupul i-l aruncă într-un puţ părăsit.
Omorârea lui Tudor a dovedit turcilor că românii nu se
ridicaseră împotriva lor, ci a grecilor.
Sultanul i-a gonit pe greci din ţara noastră şi a adus pe
tronul ţărilor române iarăşi domni pământeni.

Grigore Ghica şi Ioan Sturza. Ocupaţia rusească.

Regulamentele Organice

Grigore Ghica, în Muntenia şi Ioan Sturza, în Moldova

încep să domnească în anul 1822.
Ei găsiră ţările sărăcite de greci şi de turci şi pe cei mai
mulţi locuitori fugiţi prin munţi şi prin codri. O mulţime de foşti
eterişti (zavergii) mai rămăseseră în ţară şi tâlhăreau în ziua
mare. Cea dintâi grijă a acestor domnitori a fost să stârpească
tâlhăritul şi să adune poporul cel fugit.
Ei înfiinţară şcolile româneşti, le desfiinţară pe cele
greceşti şi făcură regulă ca slujbele să se dea celor care au
învăţat carte, iar nu ca până acum numai boierilor şi celor care
dădeau bani. Cu venirea acestor domnitori, ţara începu să
înflorească în toate.
După şase ani însă, se iscă un război mare între ruşi şi
turci, şi ruşii ne ocupară ţara ca de obicei. Ioan Sturza fu arestat
şi trimis în Rusia, iar Grigore Ghica, prinzând de veste, fugi în
Transilvania.
5
 Cu venirea ruşilor în ţară, sosiră şi nevoi grele pe capul
neamului nostru. Ruşii luau tot ce găseau în casa omului, iar
bieţii locuitori fugeau din sate şi nu se mai ocupau de
agricultură. De aceea veni o foamete cumplită şi după ea, ciuma
şi holera.
Turcii fură biruiţi şi de astă dată şi siliţi să primească
condiţiile ruşilor. Pacea se încheie în oraşul Adrianopol, în anul
1829. Acolo se hotărî ca ţările române să rămână ocupate de
ruşi, până ce turcii le vor achita despăgubirea de război, care se
ridica la suma de 10 milioane de lei. Abia după 5 ani, turcii
putură să plătească suma cerută.
Împăratul Rusiei puse pe Generalul Kiselef, să
cârmuiască ţările române, în timpul cât ele vor fi ţinute ca zălog
de ruşi. Kiselef întocmi cu ajutorul boierilor noştri nişte legi,
numite Regulamente Organice, după care fură conduşi românii.
În Regulamentele Organice se aflau multe măsuri bune
prin care s-au putut îndrepta multe lucruri rele din ţară. Astfel se
rânduiră medici prin judeţe, care să îngrijească de sănătatea
locuitorilor; se înfiinţă corpul dorobanţilor, care să ţină ordinea
în sate şi în oraşe; se întocmiră judecătorii rurale, formate din
preot şi din trei juraţi, care să judece micile neînţelegeri dintre
ţărani; se înfiinţară coşare de rezervă, în care ţăranii trebuiau să
pună o parte din roade, ca să aibă ce mânca în vreme de lipsă; se
desfiinţară toate birurile şi se hotărî numai unul singur de 30 de
lei pe cap de familie.
Pe lângă aceste lucruri bune, Regulamentele Organice
cuprindeau şi măsuri rele. Ele dădeau dreptul ruşilor de a se
amesteca prea mult în treburile noastre. Domnul, când se alegea,
trebuia întărit în domnie de împăratul Rusiei; legile, când se
întocmeau, trebuiau aprobate tot de el. Nimic nu se mai putea
face în ţara noastră fără ştirea şi învoirea ruşilor.
În anul 1834, turcii plătiră despăgubirea de război şi ruşii
părăsiră principatele. Atunci veni ca domnitor în Muntenia
Alexandru Ghica, iar în Moldova, Mihail Sturza.

5
 Revoluţia de la 1848 din Transilvania. Avram Iancu

Cu tot decretul dat de împăratul Austriei, Iosif al II-lea,

după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, ungurii nu încetară de
a-i asupri pe românii din Ardeal.
Murind împăratul în anul 1790, nobilii din Ardeal voiau
să profite de dispariţia împăratului reformator ca să readucă
starea de mai înainte.
Aflând aceasta, fruntaşii Bisericii Ortodoxe şi cei ai
Bisericii Unite se adresară noului împărat, Francisc Iosif.
Învăţaţii fruntaşi ai culturii româneşti au redactat o petiţie în
limba latină, Supplex libellus Valachorum, în care arătau
drepturile românilor care izvorăsc din faptul că sunt cel mai
vechi popor dintre cele ce locuiesc în Ardeal, lucru dovedit de
originea lui romană, şi de aici, reparaţia care se cuvine
românilor de a nu mai fi trataţi ca naţiune tolerată, ci cu drepturi
depline, ca şi celelalte popoare.
Memoriul a rămas fără urmări.
Încetul cu încetul, ungurii reînfiinţară iobăgia, deşi sub
alt nume, căci românul trebuia să muncească la stăpânul ungur
toată vremea, iar pentru sine n-avea nici o zi liberă. De aceea,
poporul român ajunse într-o sărăcie şi decădere cumplită.
În anul 1848, poporul francez se ridică împotriva
stăpânirii, cerând drepturi deopotrivă pentru ţărani ca şi pentru
boieri. Pe străzile Parisului se încinseră lupte înverşunate între
popor şi stăpânire. După exemplul francezilor se ridicară şi
popoarele Germaniei, Italiei, Ungariei, etc.
Tinerii români din Ardeal care studiau în străinătate au
adus cu ei ideile novatoare care frământau Apusul, odată cu
cunoştinţele despre originea latină şi istoria poporului român
(deja cunoscute în celelalte ţări române).
Românii, folosindu-se de revoluţia ungurilor împotriva
austriecilor, se ridicară şi ei împotriva ungurilor asupritori. În
ziua de 3 mai 1848, chemaţi de Simion Bărnuţiu şi de Avram
Iancu, românii se adunară în număr de 40.000 (deşi ungurii îi
ameninţaseră că-i vor trage în ţepi dacă vor merge acolo) pe
câmpia Blajului, numită de atunci Câmpia Libertăţii, şi aici ei
5
jurară credinţă împăratului şi unire în lupta de a dobândi drepturi
deopotrivă cu celelalte naţiuni din imperiu.
În anul 1848 românii erau în primejdie să-şi piardă
numele şi limba, deoarece ungurii, voind să se despartă de
austrieci, au declarat ţara lor independentă. considerând ca
făcând parte din Ungaria şi Croaţia şi Transilvania. Dieta
Transilvaniei, compusă din unguri, ratifică alipirea acestei ţări la
Ungaria. Ca urmare, românii de aici erau siliţi să-şi părăsească
limba maternă şi să vorbească ungureşte. Neputând accepta o
asemenea stare de fapt, românii luară armele şi începu între ei şi
unguri un măcel îngrozitor.
Cetele de români aveau în fruntea lor preoţi şi învăţători.
Ba chiar şi femeile se înarmaseră şi luptau alături de bărbaţii lor,
numai să scape de urgia ungurească. În vreo 14 locuri, românii
biruiră oştirea ungurească, băgând spaima în ea.
În scurt timp ei au pus stăpânire pe toată Transilvania.
Împotriva ungurilor veniră şi austriecii.
Văzându-se în grea cumpănă, ungurii au cerut ajutor unui
general polon, Bem, care îi respinse pe austrieci şi puse
stăpânire pe o parte a Transilvaniei. Numai partea apuseană a ei
nu o putură cuceri, pentru că
aici se aflau moţii sub
conducerea lui Avram Iancu,
Crăişorul munţilor, care ieşise
biruitor pretutindeni.
Împăratul Austriei îi
chemă atunci în ajutor pe ruşi,
care îi biruiră pe unguri şi
făcură linişte în ţară. Avram
Iancu, văzându-i pe unguri
învinşi şi îngenuncheaţi de
austrieci şi de ruşi, lăsă şi el
armele.
Românii nădăjduiau că
vor fi răsplătiţi de austrieci şi că
vor avea o oarecare autonomie.
Speranţele lor fură înşelate, Austria menţinându-i în aceeaşi
5
 stare de mai înainte. Numai episcopul Şaguna fu înălţat la rangul
de mitropolit şi i se dădu şi titlul de baron. Zadarnic se duse
Avram Iancu cu o delegaţie de români să-i arate împăratului
starea şi sacrificiile românilor, el nu fu ascultat şi muri cu durere
în suflet.
Ungurii nu se lăsară până nu puseră mâna pe
Transilvania. Folosindu-se de slăbiciunea Austriei, după
războiul pe care-l avusese cu Prusia în 1866 şi în care fusese
biruită, ungurii izbutiră prin înşelăciune şi printr-o lege numită
legea naţionalităţilor din anul 1867, să se facă stăpâni pe
Transilvania. De acum au încercat în toate chipurile ca să-i
maghiarizeze pe români, dar fără prea mari sorţi de izbândă.
În anul 1816, la Bistriţa, în Ardeal, s-a născut Andrei
Mureşanu. El a scris multe poezii patriotice. Imnul nostru
naţional, „Deşteaptă-te române” a fost scris în timpul revoluţiei
de la 1848.
Mureşanu a murit în 1863, în vârstă de 47 de ani.

Revoluţia de la 1848 din Moldova şi Muntenia

Nici în Muntenia, nici în Moldova, ţăranii n-aveau

aceleaşi drepturi ca boierii. Aşa, de pildă, numai ţăranii plăteau
biruri, pe când boierii erau scutiţi de ele; numai boierii puteau să
ajungă în slujbele mari ale ţării, pe când omul de jos nu putea,
oricât de muncitor şi de deştept ar fi fost.
Tinerii boieri care învăţaseră la şcolile înalte din ţările
străine, întorşi în ţară, voiau să scape de asupririle ruşilor şi ale
turcilor şi începură să lupte pentru drepturile poporului de jos şi
pentru desfiinţarea Regulamentelor Organice. Din pricina
aceasta se înţeleseră între ei şi puseră la cale o mişcare în anul
1848, atât în Moldova, cât şi în Muntenia.
Revoluţia a izbucnit mai întâi în Moldova. Partida
naţională de aici scrise o petiţie către domnitor, prin care îi cerea
să se înfiinţeze şcolile româneşti şi să se desfiinţeze unele biruri
grele. Mihail Sturza, care voia să fie pe placul ruşilor, nu luă în

5
seamă cererea tinerilor, ba pe unii îi aruncă în închisoare, iar pe
alţii îi goni din ţară, punând astfel capăt mişcării.
În Muntenia mişcarea a izbucnit la Islaz, în ziua de 9
iunie 1848, a avut mai multă putere şi a fost mai bine pregătită.
Tinerii de aici, care se mai numeau şi partida naţională, au
întocmit o Constituţie, care cuprindea toate drepturile românilor,
în locul Regulamentelor organice ale ruşilor. De la Islaz, capii
mişcării veniră la Bucureşti. În ziua de 11 iunie, la ora 4 după-
amiaza, clopotul Mitropoliei fu tras, căci acesta era semnalul.
Imediat se auziră şi celelalte clopote, şi poporul fu în picioare.
Negustorii închiseră prăvăliile şi toţi se adunară pe lângă capii
revoluţiei. Într-o clipă se grămădiră peste zece mii de oameni,
orăşeni şi ţărani. Toţi merseră la palat şi-l rugară pe Vodă
Bibescu să iscălească Constituţia prin care se dădeau drepturi
poporului. Vodă îi ascultă şi iscăli. O bucurie mare cuprinse
întreaga suflare românească. Peste două zile însă, fiind
ameninţat de consulul rus, Bibescu fugi în Transilvania.
Atunci se alese un guvern provizoriu, compus din 5
persoane, care să conducă ţara în lipsa domnitorului. Acest
guvern strânse poporul pe o câmpie mare a Bucureştilor şi votă
acolo constituţia cea nouă.
Întreaga ţară era în sărbătoare; numai Rusia nu era
mulţumită de această mişcare, care avea drept scop desfiinţarea
Regulamentelor Organice. Ruşii cerură turcilor să trimită oşti
spre a restabili liniştea în Principate, căci altfel se vor ocupa ei
de aceasta. Turcii îl trimit pe Soliman Paşa cu 20.000 de ostaşi.
El fu primit bine de români şi rămase mulţumit de cele ce găsise
în Muntenia. Părăsi ţara însoţit de o comisie care să ducă
sultanului noua constituţie românească.
Ruşii nu se mulţumiră de purtarea lui Soliman. Supărarea
lor crescu şi mai mult, când românii puseră Regulamentele
Organice pe un car mortuar, le purtară în bocete pe străzile
Bucureştilor, apoi le rupseră şi le aruncară în foc. Ruşii cerură
turcilor să trimită alte oşti, ca să-i potolească pe români.
Sultanul mai trimise o armată, care se luptă cu pompierii români
în Dealul Spirii.

6
 Ruşii atât aşteptau. Sub cuvânt că vin să potolească
lucrurile, ei ne ocupară din nou ţara. Locoteneţa domnească fu
răsturnată şi unii dintre capii revoluţiei fură aruncaţi în închisori,
iar alţii, goniţi peste hotare. În locul locoteneţei domneşti se
alesese ca locţiitor de domn, sau caimacam, Constantin
Cantacuzino, care conduse ţara după poruncile consulului rus,
până ce turcii şi ruşii se învoiră la Balta Liman, să numească
domni români pe şapte ani. Ei numiră în Moldova pe Grigore
Ghica şi în Muntenia pe Barbu Ştirbei.

Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica

Barbu Ştirbei, domnul Munteniei, era fratele lui

Gheorghe Bibescu. Numele de Ştirbei îl avea de la un unchi al
său, care-l adoptase şi-i lăsase averea. El a învăţat la Paris şi era
un om cu multă carte. Când se întoarse în ţară, Barbu Ştirbei îi
găsi aici pe ruşi şi lucră împreună cu mai mulţi boieri la
alcătuirea Regulamentelor Organice. El fu şi ministru de câteva
ori.
Şi Grigore Ghica, domnul Moldovei, era un om învăţat.
Întâia lor grijă, când se urcară pe tron, a fost să înfiinţeze cât mai
multe şcoli româneşti. Grigore Ghica înfiinţă din nou la Iaşi
şcoala înaltă, pe care Mihail Sturza o închisese, precum şi un
institut pentru creşterea copiilor găsiţi, numit Institutul
Gregorian, după numele său. Ei mai înfiinţară tipografii pentru
tipărirea cărţilor româneşti, făcură legi pentru uşurarea traiului
ţăranilor şi se îngrijiră şi de miliţie.
Pe când Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica făceau lucruri
bune pentru poporul românesc, izbucni un nou război între turci
şi ruşi, în anul 1853. Armatele ruseşti ocupară ca de obicei
principatele române, iar domnitorii au fost nevoiţi să fugă la
Viena. Sultanul trimise şi el oştile sale în principate, ca să-i
gonească pe ruşi. Ţările române fură iarăşi jefuite de oştiri
străine. Norocul nostru a fost că partea Turciei au mai luat-o şi
Anglia şi Franţa. Aceste două puteri trimiseră armatele lor în
6
Crimeea şi-i siliră pe ruşi să iasă din ţara noastră şi să meargă
să-şi apere această peninsulă..
În locul ruşilor, ne ocupară ţara austriecii. Sub aceştia,
Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica, se întoarseră din nou pe tronuri.
În Crimeea s-a dat un război mare, din care ruşii au ieşit
învinşi. Împăratul lor n-a mai avut încotro şi a cerut pace.
Pacea s-a încheiat la Paris. Aici s-a ţinut un congres la
care au venit delegaţii marilor puteri din Europa. Toţi i-au silit
pe ruşi să primească, între altele, următoarele condiţii: să
înapoieze Moldovei partea de sud a Basarabiei şi să nu se mai
amestece în treburile românilor. Principatele române rămân sub
puterea turcilor şi sub garanţia ţărilor mari.
La Paris s-a mai hotărât ca marile puteri să trimită la
Bucureşti delegaţi, care să-i asculte şi pe români, cum vor ei să
fie cârmuiţi.
Astfel, Tratatul de la Paris ne dădu o parte din pământul
răpit şi ne scăpă de stăpânirea ruşilor.

Unirea Principatelor. Alexandru Ioan Cuza

La un an după Congresul de la Paris, s-au deschis la Iaşi

şi la Bucureşti câte o adunare de deputaţi, numite Divanuri ad-
hoc, unde românii aveau să-şi spună păsurile lor.
Românii doreau de multă vreme să unească ţările lor
Muntenia (cuprinsă între Milcov şi râuleţul Topolniţa, care
formează şi astăzi marginea dinspre apus) şi Moldova (cuprinsă
între Milcov şi cursul dinspre miazănoapte al Prutului), dar
popoarele vecine: turcii, ruşii şi nemţii se împotriveau
întotdeauna. Cauza era că, acestea plănuiau să cotropească ţările
române şi ştiau că dacă ele s-ar fi unit, planul lor n-ar mai fi
izbutit.
Divanurile ad-hoc au hotărât, între altele, două lucruri
foarte importante pentru neamul românesc:
1) Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele
de România;

6
 2) Pe tronul acestui stat să fie un domnitor străin, ales
dintr-o familie care domneşte în europa de apus.
Delegaţii puterilor, auzind cele dorite de români, s-au
întors la Paris şi au ţinut un nou consiliu. După multe discuţii, ei
au hotărât următoarele:
„Muntenia şi Moldova să-şi ia denumirea de
Principatele-Unite, dar fiecare să-şi aibă domnitorul ei; fiecare
să mai aibă Ministerul şi Camera ei; numai la Focşani să fie o
singură Comisie, alcătuită din munteni şi moldoveni, care să
pregătească împreună legile ce ar trebui să fie la fel pentru
amândouă ţările. Principatele-Unite rămân să asculte tot de
turci.” Aceste hotărâri poartă numele de Convenţia de la Paris.
În anul 1859, fiecare ţară trebuia să-şi aleagă domnitorul
ei. În Moldova a fost ales, în ziua de 5 ianuarie, colonelul
Alexandru I Cuza. Alegerea din Muntenia a fost amânată într-
adins, până la aflarea rezultatului din Moldova, căci muntenii se
înţeleseseră între ei să aleagă aceeaşi persoană.
Convenţia de la Paris, deşi hotăra ca fiecare ţară să-şi
aibă domnul ei, nu oprea însă
ca slujba celor doi domni să se
facă de una şi aceeaşi
persoană. Românii s-au folosit
de această scăpare din vedere
şi, în ziua de 24 ianuarie 1859
au ales şi în Bucureşti tot pe
Alexandru I Cuza.
Astfel, el şi-a pus pe
cap coroana lui Ştefan şi a lui
Mihai. Ţara cea nouă se numi
România şi capitala fu aşezată
la Bucureşti.
Alexandru I Cuza era
cunoscut şi în Muntenia şi în
Moldova, pentru că luptase
pentru unire.
El a fost colonel în
armată, prefect de Galaţi şi Venerabil al lojii masonice Steaua
6
Dunării. Se trăgea dintr-o familie boierească. Era un bărbat
frumos şi foarte iubit de popor. Era un om chibzuit, cu voinţă
tare şi pornită pe fapte mari. A avut un înţelept sfetnic în
persoana primului său ministru, Mihail Kogălniceanu.
Dintre măsurile luate în timpul domnie sale, amintim:
1) I-a obligat pe toţi românii să-şi trimită copiii la
şcoală;
2) A luat pământ din moşiile boiereşti şi l-a împărţit la
ţărani. Până la Cuza, mulţi ţărani n-aveau pământul
lor şi munceau pe moşiile boiereşti;
3) A luat toate moşiile mănăstirilor şi le-a trecut în
patrimoniul Statului român. O parte dintre ele le-a
împărţit tot la ţărani;
Mănăstirile din ţara noastră aveau multe moşii dăruite de
domnii şi boierii cei vechi. Toate aceste moşii erau pe mâna
călugărilor greci, care trimiteau veniturile lor în afara ţării, fără a
se mai ocupa de prosperitatea şi îngrijirea bisericilor pe care le
aveau în administraţie
4) A modernizat justiţia şi administraţia şi a reorganizat
armata;
5) La 3 decembrie 1864 a proclamat autocefalia
Bisericii Ortodoxe româneşti (independenţa faţă de
Patriarhia din Constantinopol), iar la începutul
anului 1865 a acordat titlul de primat al României
mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei.
Punând interesele ţării mai presus de orice, Cuza a fost
nevoit să utilizeze forţa şi loviturile de stat. De aceea, el intră în
conflict cu Masoneria – în 1862, reprimând un complot, el
desfiinţează Loja Steaua Dunării din Bucureşi şi o înlocuieşte cu
Loja Alexandru Ioan Cuza I-ul.
Unindu-se cu timpul în faţa tendinţelor absolutiste ale
fostului Venerabil, franc-masonii români reuşesc lovitura de stat
din 1866: partidele conservator şi radical se unesc (Monstruoasa
coaliţie) şi-l ameninţă cu izbucnirea unui război civil, dacă nu se
retrage de la domnie, şi să permită astfel, înscăunarea unui
domnitor străin. La sugestia lui Napoleon al III-lea, este adus la

6
 putere prinţul Carol, din familia Hohenzollern-Sigmaringen, o
familie de masoni, şi care va deveni regele Carol I.
Cuza a murit în străinătate. Corpul său a fost adus în ţară
şi înmormântat cu mare cinste la moşia sa de la Ruginoasa.

Românii din Transilvania după revoluţia din 1848

După 1848, românii din Transilvania au avut parte de un

iscusit şi inimos conducător în persoana mitropolitului Andrei
Şaguna de la Sibiu. El era înţelept şi a ştiut să îndrume poporul
român din Transilvania să lupte pentru drepturile lui.
Imediat după revoluţia din 1848, el a început demersurile
pentru restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei,
desfiinţată în 1701. În acest scop a redactat trei memorii în care
arăta necesitatea restaurării
Mitropoliei Ortodoxe. În 1850 a
convocat la Sibiu primul sinod al
eparhiei, la care au luat parte 24
de preoţi şi 20 de mireni, între
care şi Avram Iancu, în care s-a
cerut, de asemenea, restaurarea
Mitropoliei.
Abia la 24 decembrie
1864, împăratul Francisc Iosif a
aprobat înfiinţarea ei.
În cadrul unui Congres
naţional-bisericesc al românilor
ortodocşi din întreaga mitropolie
s-a discutat şi aprobat Statutul
Organic al Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania, care a
stat apoi la baza altor legiuiri ale Bisericii noastre.
A dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului
român prin cultură, mai ales prin şcolile elementare. Acestea
erau sub conducerea Bisericii, învăţătorii lor fiind absolvenţi ai
Institutului pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. Preoţii
6
parohi funcţionau ca directori ai acestor şcoli, iar protopopii
aveau misiunea de inspectori. S-a îngrijit îndeaproape de toate
cele necesare acestor şcoli: clădiri, manuale, material didactic,
programe analitice, etc.
În 1870 cerea ca preoţii şi învăţătorii să ţină cursuri
serale pentru ţăranii neştiutori de carte. A reuşit să înfiinţeze un
gimnaziu la Braşov (1850) şi un gimnaziu inferior la Brad
(1868).
S-a ocupat de crearea unui institut teologic-pedagogic, a
trimis aproape an de an pe cel mai bun absolvent al Institutului
la studii de specializare în alte ţări europene.
Mitropolitul Andrei Şaguna a adus o contribuţie
însemnată la înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru
literatura şi cultura poporului român (Astra). A înfiinţat ziarul
Telegraful Român, la Sibiu, ca organ de luptă pentru apărarea
intereselor naţionale, culturale şi bisericeşti ale românilor
ortodocşi, cu apariţie neîntreruptă de la 3 ianuarie 1853 până azi.
A condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj,
lucrările Marii Adunări naţionale a românilor de pe Câmpia
Libertăţii de la Blaj din 3 mai 1848. A mers la Viena, Pesta şi în
alte părţi ca să susţină doleanţele românilor.
A murit în ziua de 16 iunie 1873, fiind înmormântat
lângă „biserica mare” din Răşinari (jud. Sibiu).
Văzând dezvoltarea românilor, ungurii au început să le
închidă şcolile, şi să-i silească pe şcolari şi pe învăţători să
înveţe ungureşte.
Prigonirile ajungând tot mai numeroase, românii s-au
hotărât în anul 1892 să ceară împăratului să le facă dreptate.
În fruntea acestei mişcări s-au ridicat avocatul dr. Ioan
Raţiu, preotul Vasile Lucaciu, şi alţii, care au plecat la Viena cu
o delegaţie de 300 de fruntaşi. Împăratul n-a vrut însă să-i
primească şi i-a lăsat pe unguri să-i închidă în temniţă.
Mişcarea lui Ioan Raţiu s-a numit şi memorandistă, după
actul pe care voiau românii să-l dea împăratului, Memorandum.
Regele Carol I a intervenit pe lângă împăratul Francisc
Iosif pentru iertarea memorandiştilor, pe care a obţinut-o în cele
din urmă.
6
 După Memorandum, românii n-au mai aşteptat nimic
nici de la împărat, nici de la unguri, ştiind că mântuirea lor va
veni numai prin unirea tuturor românilor.
Aceasta s-a şi întâmplat în 1918.

Carol I

Prinţul Carol s-a născut în castelul Sigmaringen în anul

1839, în ziua de 8 aprilie. El este fiul principelui Carol Anton de
Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Iozefina. Până la
vârsta de 11 ani, el a fost crescut în casa părintească de mama
sa; de la 11 până la 17 ani, a urmat şcolile militare din Dresda şi
din Berlin. Isprăvindu-şi învăţătura, unchiul său, care era regele
Prusiei, îl numi locotenent în armata germană. Principele Carol
participă la mai multe bătălii, arătând multă pricepere şi curaj.
El înaintă repede la rangul de căpitan şi fu lăudat de regii şi
împăraţii care auziră de vitejia lui.
Când Ion C. Brătianu, marele român, se duse să-l roage
să ne fie domnitor, tânărul
principe era în concediu în
familie. Dânsul primi
rugămintea noastră şi porni
spre ţară. Era atunci în vârstă
de 27 de ani.
Turcii fură împotriva
alegerii sale. Sultanul ceru
ajutor marilor puteri să se
adune în conferinţă şi să pună
la cale alegerea domnitorilor
deosebiţi pentru fiecare ţară,
aşa cum era hotărât în
Convenţia de la Paris. Nici
austriecii şi nici ruşii nu
vedeau cu ochi buni alegerea
unui domn bun, căci ei, ca şi
turcii, erau împotriva unirii şi întăririi românilor. De aceea,
6
călătoria din Germania până în ţara noastră se făcu cu mare
grijă. Îmbrăcat în haine de rând şi amestecat printre călători,
principele Carol nu fu recunoscut de nimeni. Ion Brătianu îl
însoţea pretutindeni şi veghea asupra lui. În ziua de 8 mai 1866,
ajunse cu bine la Turnu-Severin, iar în ziua de 10 mai, pe la
orele 2, intră în Bucureşti, în sunetele muzicii, ale clopotelor de
la biserici şi în strigătele de bucurie ale poporului.
Principele Carol merse drept la Mitropolie, unde
Mitropolitul ţării, împreună cu mulţi arhierei şi preoţi, se rugară
bunului Dumnezeu pentru sănătatea domnitorului şi pentru
fericirea ţării. După aceasta, intră în Camera Deputaţilor, unde
rosti o cuvântare caldă, zicând între altele:
„Punând piciorul pe pământ românesc, m-am şi făcut
român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, voi
împărtăşi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea. Încredeţi-vă în
mine, precum şi eu mă încred în voi”.
Şi aşa s-a şi întâmplat. A muncit neobosit pentru binele
poporului român. Pe timp de pace a făcut legi drepte, organiză
armata, făcu şcoli, biserici, şosele şi căi ferate.
Primul act mai însemnat al domniei principelui Carol a
fost stabilirea unei noi constituţii, care să înlocuiască statutul lui
Cuza de la 1864, socotit prea absolutist. Adunarea constituantă,
luând în seamă propunerile făcute de până atunci, precum şi
constituţiile străine, în special cea belgiană, alcătui în 1866 o
nouă constituţie românească, prin care se legifera libertatea
individuală, egalitatea tuturor în faţa legilor, libertatea presei şi a
întrunirilor, modul de conducere a statului român modern, etc.
După 11 ani de domnie paşnică, se iscă un război între
ruşi şi turci.
Domnitorul se sfătui cu oamenii politici cei mai de frunte
ai ţării, care hotărâră să trecem de partea ruşilor şi rupse orice
legătură cu turcii.
În ziua de 10 mai 1877, Carol, împreună cu deputaţii şi
senatorii declarară România liberă şi independentă.
Turcii bombardară oraşele româneşti de pe malul
Dunării, iar armata română răspunse bombardând poziţiile
turceşti de pe celălalt mal.
6
 La început, ruşii nu au fost de acord ca oastea noastră să
ia parte la lupte alături de ei, dar fiind bătuţi cumplit de vestitul
general turc, Osman Paşa, cerură ajutor domnitorului Carol.
Armata română trecu Dunărea pe un pod de bărci, în
zorii zilei de 20 august.
Răsunau luncile Dunării de strigătele vesele ale românilor.
Mergeau ca la o nuntă ostaşii României! În strigătele de „Ura!” îşi
părăsiră căminele şi, când puseră piciorul pe ţărmul drept al Dunării,
din inimi izbucni un strigăt trufaş: „Trăiască România! Trăiască
Domnitorul! Băieţi, tot înainte!!”
Şi se mirau străinii ce se strângeau în cârduri, ca să-i vadă pe
români. Credeau că-s oşti îmbătrânite în lupte, văzându-le cu atâta curaj
şi bărbăţie.
Iar domnitorul nostru, viteazul Carol, cu sfetnicul domniei
sale, Ion Brătianu, se uitau cu drag la oaste, cum veselă se duce să-şi
facă datoria. Veniseră bătrâni, femei şi copii de primprejur, din satele
din Dolj, din Romanaţi, din Vlaşca, din Argeş şi din Teleorman, să-şi
vadă unii rudele, feciorii, bărbaţii, fraţii; iar alţii să privească cum
oastea română se avântă la război.
Cu toţii se adunaseră acolo, lângă pod, şi cu vorbe calde,
pornite din inimă, cu lacrimi de iubire, cu foc nestins, urau:
„Cu zile să vă duceţi, cu zile vă întoarceţi, ostaşi ai României,
şi Domnul să v-ajute să înfrângeţi pe duşmani, şi steagurile voastre cu
slavă să le-mbrăcaţi!”
„Amin şi Doamne ajută!” strigară ostaşii noştri.
Urările s-au prins. La Plevna, la Rahova, la Smârdan, la Vidin
şi în alte locuri, românii îi biruiră pe turci şi-şi încununară steagurile cu
fapte măreţe.
La Plevna, căpitanul Mărăcineanu, înainte de a intra în foc, a
zis către soldaţii săi: Să vă ţineţi toţi după mine, copii, şi să nu daţi nici
un pas îndărăt!” Şi apucând puşca din mâna unui flăcău, i-o ţinti
acestuia în frunte, şi zise cu glas tare: „Când veţi simţi că eu mă feresc
de focul duşman şi că mă codesc să fiu tot în capul vostru, de pe acum
vă poruncesc să-mi puneţi aşa puşca în frunte şi să mă izbiţi cu glonţul,
unde mi-a pus preotul mirul!” Şi s-a dus tot în fruntea flăcăilor, şi aşa
de orbeşte s-a vârât printre obuze şi plumbi, încât turcii, de ciudă, l-au
tăiat cu topoarele.
Maiorul Şonţu, după ce le-a spus că nu mor toţi care pleacă la
luptă, zise: „Dacă v-aş putea scăpa de moarte, aş vrea să mor eu,
maiorul vostru, pentru voi toţi, de o mie de ori!” Şi văzând că vorbele
lui i-au întristat pe flăcăi, mai zise: „Dacă mă veţi vedea murind, să nu
vă pierdeţi cu firea…Mergeţi înainte cu căpitanii! Şi de-or muri ei,
aveţi locotenenţi, şi mai bine să muriţi cu toţii, decât să daţi îndărăt!”
Şonţu îşi tot căuta moartea , şi parcă a proorocit, căci a murit şi el, au
6
 căzut toţi patru căpitanii lui, au pierit toţi locotenenţii, iar flăcăii s-au
bătut cârmuiţi numai de sergenţi şi de caporali.
Sunt numai două exemple din miile de patriotism adevărat care
au fost.
Osman Paşa, biruit, nu voi să-şi dea sabia generalilor ruşi care
veniseră la el, spunând că o va preda celor ce l-au învins, adică ostaşilor
români.
Aşa ştie românul să-i bată pe duşmani şi ţara lui s-o înalţe spre
marea ei menire!
Ruşii se apropiaseră de Constantinopol şi-i siliră pe
turci să încheie un armistiţiu.
Încă înainte de încheierea păcii cu turcii, ruşii făcură
cunoscut românilor că intenţionează să reia cele trei judeţe din
sudul Basarabiei, cedate Moldovei prin pacea de la Paris.
Zadarnic protestară românii şi Parlamentul votă integritatea
teritoriului, zadarnic amintiră de sângele vărsat împreună la
Plevna, de tratatul ce garanta integritatea României. Ruşii
ameninţară cu dezarmarea armatei româneşti. Pricipele Carol
răspunse mândru că „o armată care a luptat în faţa ţarului la
Plevna poate fi zdrobită, dar nu dezarmată”.
Prin pacea de la San Stefano, încheiată de ruşi cu turcii
(19 februarie 1878), fără participarea delegaţilor români, se
stabilea independenţa României şi a Serbiei, anexarea Dobrogei
de către Rusia, care o ţine la dispoziţia României în schimbul
Basarabiei sudice.
Armatele ruseşti în retragere ocupară Basarabia sudică,
şi ar fi izbucnit un conflict, dacă nu ar fi intervenit marile puteri,
care, prin pacea de la Berlin (13 iunie 1878) recunosc anexarea
celor trei judeţe din sudul Basarabiei la Rusia, dând în schimb
României Dobrogea cu gurile Dunării şi cu portul Constanţa.
În urma acestui război, România s-a ridicat la rangul de
regat, iar domnitorul Carol s-a încoronat ca Rege al României la
10 mai 1881, marcând începutul monarhiei constituţionale în
România.
Atunci i s-a făcut regelui o coroană de oţel, făurită dintr-
un tun turcesc, luat în luptele de la Plevna, iar reginei Elisabeta,
o coroană de aur.
Dacă în Transilvania, una dintre cele mai grave probleme
era constituită de unguri şi de pretenţiile lor absurde, în regat, o mare
7
 problemă o constituia minoritatea evreiască, desigur, cu largul concurs
al boierimii şi al cercurilor politice care nu apărau interesele economice
ale locuitorilor ţării. Astfel, din dorinţa unei vieţi îmbelşugate, fără griji
şi petrecute în lux, boierimea, încă din timpul domniilor fanariote,
renunţă la drepturile – câştigate de strămoşi cu sabia pe câmpul de luptă
– asupra pământurilor, arendându-le, de cele mai multe ori unor evrei,
care au ajuns să deţină în 1903 în Moldova (399 de evrei) 45,57% din
proprietăţile de peste 50 de ha.
„Răscoala ţărănească a izbucnit în Moldova, pe moşia
Flămânzi exploatată de trustul Fisher şi a avut de la început un
caracter puternic antisemit din pricina nemulţumirilor acumulate
vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii,
cămătarii şi arendaşii evrei… Ţărănimea răsculată a năvălit în
târgurile create şi locuite de evreime ca Hârlău, Târgul Frumos, Podul
Iloaiei, unde a devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s-
au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor.” (R.
Theodoru – România ca o pradă, p. 193)
Ionel Brătianu, în şedinţa Camerei din 3 martie 1907 spunea:
„O mână de oameni, străini de interesele mari ale dezvoltării noastre
economice şi sociale, s-au făcut stăpâni prin arendare, pe întinderi tot
mai mari de suprafaţă cultivată a ţării. O singură familie asociată (este
vorba de familia Fischer) posedă o întindere superioară multora din
districtele ţării. Sute de mii de hectare şi deci sute de mii de ţărani stau
sub dominaţia monopolistă a câtorva indivizi care n-au nici o grijă de
starea în care vor rămâne localităţile ce le stăpânesc după sfârşirea
contractelor lor…”
Răscoala de la 1907 a fost înăbuşită în sânge, dar a
impus politicii şi spiritualităţii româneşti problema ţărănească,
problemă care devine fundamentală pentru România secolului
XX. Guvernul liberal desfiinţează trusturile arendăşeşti,
limitează suprafaţa ce poate fi arendată la maxim 4.000 de ha şi
votează o serie de legi cu privire la agricultură.
Regele Carol a mai purtat un război cu bulgarii în 1913.
Iată cum s-a întâmplat:
În anul 1912, bulgarii, ajutaţi de sârbi, greci şi de
muntenegreni, porniră război împotriva turcilor, pe care i-au
biruit. În urma acestei victorii, bulgarii au început să ne
ameninţe şi pe noi.
Regele Carol, văzând aceasta, îi chemă pe români la
arme. În patru zile, românii au ocupat aproape întreaga
Bulgarie, iar bulgarii au cerut pace. Pacea s-a încheiat la

7
Bucureşti şi prin ea ni s-a mărit ţara cu două judeţe locuite de
români în majoritate: Durostor şi Caliacra.
Domnia regelui Carol a fost o vreme de propăşire şi
pentru cultură şi literatură. Atunci s-a înfiinţat la Iaşi societatea
literară Junimea care-l avea în frunte pe criticul literar Titu
Maiorescu, în jurul căruia s-au adunat: marele nostru poet,
Mihai Eminescu, dramaturgul şi nuvelistul I. L. Caragiale, Ion
Creangă şi mulţi alţii. Mai târziu s-au ridicat şi alte curente
literare, reprezentate prin scriitorii G. Coşbuc, Şt. O. Iosif,
Barbu Delavrancea, Brătescu Voineşti, Al. Vlahuţă, ş.a. Tot
atunci s-a înfiinţat Academia Română.
În anul 1914, la începutul primului război mondial, în
toată ţara s-a răspândit trista veste a morţii regelui, în castelul
său de la Sinaia. Regele Carol a fost înmormântat cu mare cinste
la mănăstirea Curtea de Argeş, restaurată prin grija sa, plâns de
toţi românii, care l-au iubit pentru înţelepciunea sa. După puţin
timp a murit şi regina Elisabeta, care a fost înmormântată tot la
Curtea de Argeş.

Ferdinand I

Regele Carol I a murit neavând urmaşi de parte

bărbătească, motiv pentru care, în ziua de 28 septembrie 1914,
ca rege al României este încoronat nepotul său, Ferdinand. S-a
născut tot în Germania, unde a şi copilărit. Aici a urmat şcoli
înalte şi s-a pregătit să fie un bun ostaş.
Timp de 25 de ani, regele Ferdinand I a trăit lângă
bunicul său, regele Carol I, care l-a învăţat cum să conducă ţara
după moartea sa.
Regele Ferdinand I şi-a început domnia în timpuri grele.
În 1914, toate popoarele mai însemnate din lume se aflau în
război.
Noi, românii, am rămas neutri până în anul 1916, când
regele, dorind să-i scape pe românii din Transilvania de sub
jugul ungurilor, a hotărât împreună cu sfatul ţării, la data de 15
august, să intre în război împotriva Austro-Ungariei.
7
 Cu prilejul acestui război, regele Ferdinand a dat dovezi de
cea mai mare iubire pentru ţară şi pentru neamul românesc.
Armatele duşmane ne-au cotropit jumătate din ţară şi ne-au
silit să ne retragem în Moldova. Regele a stat neclintit la postul
său, în mijlocul soldaţilor şi al poporului, îmbărbătându-i.
Deşi armata se împuţinase, românii au luptat cu o vitejie
fără seamăn la Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti. Mai ales luptele de la
Mărăşeşti au fost cele mai mari bătălii din câte s-au văzut până
atunci. În aceste lupte, au fost zile când soldaţii noştri se
dezbrăcau de haine, îşi dădeau jos raniţele şi porneau la atac
desculţi şi în cămaşă, numai să fie mai sprinteni, spre a-i învinge
pe vrăjmaşi.
După numeroase lupte grele, timp de doi ani, 1916-1918,
inamicii s-au retras din ţara noastră.
Armata română i-a
alungat apoi pe unguri din
Transilvania, ajungând până
la Buda-Pesta, capitala
Ungariei.
În anul 1917, în
Rusia, distrugerile cauzate
de război şi foametea au
împins poporul la revoltă
împotriva ţarului Nicolae al
II-lea, în luna octombrie şi la
proclamarea libertăţii tuturor
popoarelor care fuseseră
ocupate de ruşi.
Basarabia, care fuse-
se anexată de Rusia în 1812,
se constituie într-o Republică Moldovenească şi, la 27 martie
1918, Sfatul Ţării proclamă unirea Basarabiei cu „mama sa,
România”.
Ca urmare a înfrângerii suferite în război, Imperiul Austro-
Ungar se destramă. Românii din Bucovina, în cadrul Consiliului
Naţional, condus de Iancu Flondor, întrunit la 15 noiembrie 1918,
hotărăsc prin reprezentanţii lor, unirea Bucovinei cu România.
73
 Adunarea Naţională de la Alba Iulia hotărăşte pe data de 1
decembrie 1918 unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi
Maramureşului cu România. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa
poporului de întâi-stătătorii Bisericii Ortodoxe (episcopul Miron
Cristea) şi Unită, recunoscându-se prin aceasta contribuţia adusă
de slujitorii lor la înfăptuirea acestui act.
După Primul război mondial, datorită vitejiei fără seamăn
a soldaţilor români şi conducerii înţelepte a regelui Ferdinand I,
toate provinciile din Dacia Traiană s-au unit într-o Românie
puternică, numită România Mare.
Pentru faptele strălucite şi pentru iubirea şi credinţa cu
care a luptat în fruntea ostaşilor săi, regele Ferdinand I a fost
încoronat ca Rege al tuturor românilor, împreună cu regina Maria,
în vechea cetate Alba-Iulia, la 15 octombrie 1922, unde cu trei
veacuri mai înainte se încoronase domn al tuturor românilor,

Mihai Viteazul.
Harta României Mari de la 1918

Dată fiind situaţia creată prin unire, şi de nevoile ţării,

constituţia de la 1866 a fost schimbată şi în 1923 s-a votat una

74
nouă, care legifera votul universal, şi avea drept scop unificarea
organizării politice a României.
Actul Marii Uniri a impus o serie de schimbări şi în viaţa
bisericească. Zeci de parohii unite, în frunte cu preoţii lor au
revenit la Ortodoxie.
În septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă
bisericească”, formată din membrii Sf. Sinod, profesori de
teologie, delegaţi ai preoţimii şi foşti miniştri de Culte, şi au ales o
comisie care să întocmească un proiect de Statut de organizare şi
funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române.
La 4 februarie 1925, în urma numeroaselor propuneri
făcute, Sf. Sinod a hotărât să se înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă
Română, Parlamentul votând apoi Legea pentru înfiinţarea
Patriarhiei, prin ridicarea mitropolitului primat la rangul de
patriarh.
La 1 noiembrie 1925 s-a făcut, cu ceremonia îndătinată,
învestirea şi înscăunarea primului patriarh al Bisericii noastre,
Miron Cristea.
În martie-aprilie 1925,
Parlamentul a votat Legea şi
Statutul de organizare a
Bisericii Ortodoxe Române.
Regele s-a bucurat însă
foarte puţin de izbânda sa. O
boală nemiloasă l-a doborât în
ziua de 20 iulie 1927.
A fost înmormântat cu
mare cinste la mănăstirea
Curtea de Argeş şi a fost plâns
de tot poporul român.
Soţia sa, Regina Maria
i-a fost alături mereu, suferind
împreună cu el şi cu întregul
nostru neam, mai ales între
1916-1918. Se găsea unde nu
credeai: pe front, în spitale,

75
printre locuitorii ţării, încurajându-i pe toţi şi dându-le nădejdea
izbânzii.
Sufletul ei mare a întărit mult neamul, iar înţelepciunea ei
a ajutat la marea noastră victorie care ne-a întregit ţara.
A iubit copiii ţării ca o adevărată mamă şi a scris povestiri
frumoase pentru ei.
A fost iubită de întreaga suflare a ţării pentru inima ei bună
de înger păzitor al neamului, şi toţi românii au plâns-o când a
murit.

Sfârşitul monarhiei constituţionale în România

În perioada 1926 – 1930 a avut loc Criza dinastică. Înainte

de moartea regelui Ferdinand I, principele Carol renunţase la
prerogativele de moştenitor al tronului, rămânând în străinătate cu
Elena Lupescu.
A fost desemnat ca principe moştenitor fiul acestuia,
Mihai, care fiind minor (în vârstă de 6 ani), s-a aflat sub un
consiliu de regenţă, constituit la 4 ianuarie 1926, format din
principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi primul Preşedinte
al Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan (din 1929, Constantin
Sărăţeanu).
După moartea lui Ferdinand, Mihai a fost proclamat rege,
dar prerogativele sale erau exercitate de regenţa amintită.
Arena politică era dominată de două mari partide: Partidul
Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, care-şi disputau
guvernarea ţării.
În anul 1927 se înfiinţează Legiunea Arhanghelului
Mihail, care-l avea drept Căpitan pe Corneliu Zelea Codreanu.
Legiunea s-a vrut o mişcare pentru redeşteptarea în români a
sentimentului naţional. Membrii legiunii participau regulat la Sf.
Liturghie, îmbrăcaţi în costume naţionale, duceau o viaţă morală,
respectând preceptele creştine, aveau cântece şi manifestări în care
promovau aceste valori precum şi iubirea de patrie.
În anul 1930 Legiunea şi-a creat o secţie politică numită
Garda de Fier.
76
 Orientarea Legiunii a fost schimbată odată cu ajungerea la
conducere – prin asasinat – a lui Horia Sima.
În perioada 1928 – 1931 şi 1932 – 1933 s-au aflat la
guvernare naţional-ţărăniştii, care au realizat stabilizarea
monetară în 1929 şi conversiunea datoriilor agricole – ca urmare
a crizei economice din 1929–1933, preţurile agricole s-au
prăbuşit, veniturile ţăranilor au scăzut, mulţi ajungând datori în
bănci şi prin legea din 1934, datoriile producătorilor agricoli au
fost reduse la jumătate, plata fiind eşalonată pe o perioadă de 17
ani, cu o dobândă de 3% pe an.
La 7 iunie 1930, prinţul Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen s-a reîntors clandestin în ţară, având sprijinul unor
ofiţeri şi al unor politicieni. Demite consiliul de regenţă şi
guvernul. A doua zi este proclamat rege al României de către
Parlament, sub numele de Carol II, fiul său redevenind prinţ
moştenitor şi primind titlul de „mare voievod de Alba Iulia”.
După 1933, în perioada guvernării liberale, are loc
dezvoltarea economiei naţionale, concomitent cu o adâncire a
disensiunilor dintre liberali şi ţărănişti, extremismul de dreapta
cunoscând o evoluţie puternică.
Acţiunile lui Carol II îndreptate împotriva partidelor
politice, ai căror membri puneau interesele personale mai presus
de cele ale ţării, sunt încununate de succes în 1938 când, în urma
unei lovituri de stat, instaurează regimul de autoritate monarhică
şi dizolvă partidele, înlocuindu-le cu Frontul Renaşterii Naţionale,
despre care Părintele Dumitru Stăniloae spunea că are un program
„sută la sută creştin”.
În ziarul Telegraful Român din 4 septembrie 1939, Părintele
scria: „Peste rănile produse de dezbinările politice anterioare, peste
descurajarea lăsată de incapacitatea partidelor politice, peste pustiul
neroditor produs de vântul urâcios al egoismelor de tot felul, mişcarea
Frontului Renaşterii Naţionale s-a revărsat vindecătoare, aducătoare de
avânt proaspăt, de înmugurire a întregului peisaj etnic şi social al ţării
noastre.”
În anul 1939 izbucneşte cel de-al doilea război mondial.
România se declară neutră (4 septembrie). După capitularea
Franţei (1940) şi a eşecului Marii Britanii în a înfrânge Germania,
situaţia României se înrăutăţeşte. La 26 iunie 1940 Basarbia şi
77
nordul Bucovinei intră în componenţa U.R.S.S. Germania şi Italia
impun României Dictatul de la Viena (30 august 1940) prin care,
nordul ţării, locuit în majoritate de români, este cedat Ungariei
hortyste. Aici a rămas un singur episcop ortodox, Nicolae Colan
de la Cluj, care a luptat pentru păstrarea conştiinţei de neam în
sufletele românilor. Au fost dărâmate până la temelie 17 biserici
româneşti din actualele judeţe Covasna şi Harghita, altele au fost
profanate şi devastate. Numeroşi credincioşi români au fost siliţi
să treacă la confesiunile catolică şi reformată, urmărindu-se
maghiarizarea lor.
Prin acelaşi tratat, Cadrilaterul (regiunea de sud a
Dobrogei) este cedat Bulgariei (7 septembrie).
Ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România,
regimul instituit de regele Carol II cade, iar el este obligat să
abdice în favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie 1940.
Puterea a fost preluată de generalul Ion Antonescu şi
Mişcarea legionară, care instaurează dictatura militară, România
fiind proclamată „stat naţional –
legionar”, Ion Antonescu devenind
conducătorul statului.
De acum, rolul regelui este
mai mult formal.
Legionarii, dorind întreaga
putere în stat, promovează un climat
de nesiguranţă, dezordine şi teroare,
ajungând până la asasinarea a 64 de
foşti demnitari, omorârea profesorilor
N. Iorga şi V. Madgearu.
Între Antonescu, adept al
ordinii legale, şi legionari au loc
neînţelegeri, care iau forme violente
în ianuarie 1941. Antonescu apelează
la armată şi-i înlătură pe legionari de la putere.
La 22 iunie 1941, România intră în război alături de
Germania, cu scopul de a elibera pământurile româneşti de sub
ocupaţia sovietică: Basarabia şi nordul Bucovinei. În toamna
aceluiaşi an, Antonescu, ridicat între timp de regele Mihai la
78
gradul de mareşal, retrage armatele române de pe front,
considerând că obiectivul urmărit a fost îndeplinit; dar la
solicitarea lui Hitler, a trebuit să continue participarea la război.
În primăvara anului 1944, armata sovietică pătrunde în
nordul Moldovei, iar la 23 august, Antonescu este arestat în biroul
regelui Mihai, România trecând de partea coaliţiei Naţiunilor
Unite în lupta împotriva Germaniei.
În septembrie 1944, la
Moscova se semnează un
armistiţiu între România şi
Naţiunile Unite, prin care se
recunoştea ocuparea ei de către
armata sovietică, şi care prevedea
ca frontiera de stat româno-
sovietică să rămână valabilă cea
din 1940, restituirea Transilvaniei,
plătirea către U.R.S.S. a unei
despăgubiri de război de 300
milioane dolari, punerea sub
cenzură sovietică a mijloacelor de
informare în masă şi cultura scrisă, etc.
În urma unei înţelegeri dintre Stalin şi Churchill, România
este abandonată de puterile occidentale şi inclusă în sfera de
interese sovietice, care impune în 1945 guvernul Petru Groza şi
sprijină ajungerea şi consolidarea comuniştilor la putere.
În 1946 Banca Română trece în proprietatea statului, iar în
anul următor se instituie controlul de stat în industrie, se
realizează stabilizarea monetară, şi comuniştii încep ofensiva
împotriva adversarilor politici, pe care-i arestează sau îi înlătură
de la conducere.
La 30 decembrie 1947 regele Mihai I a semnat actul de
abdicare şi a părăsit ţara, monarhia a fost abolită, iar România pro-
clamată Republică Populară, în fruntea ei aflându-se un Prezidiu
provizoriu, care-l avea ca preşedinte pe Prof. Dr. Constantin I
Parhon.

79
 România în perioada 1948 – 1989

Partidul Comunist Român rămâne singura putere politică

prin anihilarea adversarilor politici, iar comuniştii trec la punerea
în aplicare a ordinelor primite de la Moscova, procedând la o
industrializare forţată, după model sovietic, neglijând echilibrul
între ramurile economiei, echilibru care are o serie de
particularităţi ce derivă din formele de relief ale ţării.
La 11 iunie 1948 are loc naţionalizarea întreprinderilor
industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transporturi prin
trecerea lor în proprietate publică, distrugându-se astfel
proprietatea privată.
Industrializarea pune accent pe construirea şi dezvoltarea
de mari întreprinderi. Se deschid noi locuri de muncă, are loc o
migraţie a populaţiei tinere de la sate la oraşe.
S-a electrificat întreaga ţară şi se creează locuri de muncă
în învăţământ şi în sistemul sanitar.
În martie 1949 începe procesul colectivizării agriculturii.
Proprietarii de pământ care nu erau de acord cu transformarea
socialistă a agriculturii erau judecaţi şi închişi, iar averile lor
confiscate. Biserica este deposedată de importante suprafeţe de
teren arabil, păşuni şi păduri, terenuri aducătoare de venituri pe
care le folosea în activităţi caritabile, întreţinerea şi construirea de
locaşuri sfinte, tipărirea de cărţi, etc. Patriarhul Iustinian Marina
(1948 –1977), având o mare influenţă asupra lui Gheorghe
Gheorghiu Dej, îl convinge să treacă preoţii pe statele de plată ale
statului cu o contribuţie oricât de mică, pentru a-i adăposti de
posibile acuzaţii de „parazitism social”.
Se cuvine o reparaţie memoriei Patriarhului, care a fost
numit pe nedrept „Patriarhul roşu”, din cauza unei presupuse
colaborări cu puterea comunistă, urmare a unei „legături” cu
Gheorghiu Dej, când acesta evadase din lagărul de la Târgu Jiu,
iar el era un simplu preot de mir. Iată ce declară I.P.S. Bartolomeu
Anania în „Renaşterea” nr.10/1998, p.6:
„Vara lui 1944: toate forţele din România puneau la cale
momentul <<23 august>>, pentru încetarea războiului, pentru ieşirea

80
 României din război, pentru întoarcerea armelor şi deci pentru
înlăturarea dictaturii lui Ion Antonescu…
La acest eveniment de la 23 august trebuia să participe şi
Gheorghe Gheorghiu Dej, care se afla în lagărul din Târgu Jiu. S-a pus
la cale evadarea acestuia şi transportarea lui în clandestinitate, până la
Bucureşti, unde să facă joncţiunea cu ceilalţi lideri politici… Evadarea
a fost pusă la cale de un grup de ţărănişti, fără participarea preotului
Marina (care era membru militant al P.N.Ţ. al lui Maniu şi Mihalache
– n.r.). Gheorghiu Dej, odată evadat, trebuia să aibă câteva puncte de
adăpost şi acestea au fost trei: Târgu Jiu prin învăţătorul Ion Modoran;
Racoviţa prin Oniţă Bărbulescu şi Bărbăteşti prin Petrişor Iliescu…
Ultima etapă a fost în Bărbăteşti, de unde trebuia să fie transportat de
către Petrişor Iliescu la volan, într-o maşină – a lui personală, destul
de veche, de abia scăpată de la rechiziţiile armatei, şi de acolo trebuia
să meargă non stop până la Bucureşti, bineînţeles cu legitimaţii false şi
cu tot ceea ce presupune o conspirativitate. Planul era să nu treacă prin
Râmnicu Vâlcea, pentru ca să ocolească, bineînţeles, ariile
aglomerate, ci pe lângă Govora şi de acolo către Slatina, Piteşti,
Bucureşti. În apropiere de Govora s-a întâmplat o pană de cauciuc:
acesta trebuia neapărat vulcanizat, vulcanizarea nu se putea face decât
în Râmnic, în oraş, şi s-au sfătuit: <<Ce ne facem noi? Unde îl punem
pe fugar timp de două, trei ore cât durează reparaţia cauciucului?
Unde? La prietenul şi colegul nostru, popa Marina, pentru că el nu ne
toarnă, asta e sigur>>. Şi aşa se face că preotul Ioan Marina s-a
pomenit la uşă cu prietenii săi şi cu fugarul, cu evadatul. L-a primit, l-
a ospătat, aceia au reparat cauciucul şi au continuat drumul la
Bucureşti.
Am citit într-un ziar despre o presupusă fantezistă prietenie
conspirativă dintre preotul Ion Marina şi Gheorghiu Dej. Adevărul
istoric acesta este: l-a primit, pentru nu ştiu cât – o oră, o oră şi
jumătate, două, nu l-a denunţat şi şi-a propus să exploateze la sânge
această ascendenţă morală. Şi a exploatat-o.”
În aprilie 1962, procesul colectivizării agriculturii se
încheie.
Pe plan cultural se impune proletcultismul, de fapt o formă
de propagare a politicului. Sunt negate o mare parte a valorilor
antebelice şi interbelice, şi sunt promovate creaţii ale literaturii
sovietice, înlocuite după 1971 cu cultul personalităţii lui Nicolae
Ceauşescu.
Politicul intervine în toate structurile statului, mai ales în
Justiţie. Procesele primeau soluţionări „de sus”, din partea mai
marilor partidului.

81
 Aceste schimbări nu s-au produs fără o rezistenţă
anticomunistă, care s-a manifestat pe două planuri: armat şi
ideologic.
Rezistenţa anticomunistă armată s-a desfăşurat în Munţii
Carpaţi între 1949 – 1956 şi a fost constituită din grupuri
înarmate, compuse din 10 – 40 de persoane, grupuri care au fost în
cele din urmă anihilate.
Rezistenţa ideologică a fost formată de o parte a
intelectualităţii româneşti, a clericilor şi a oamenilor simpli, care
se opuneau prin scris sau prin viu grai politicii comuniste.
Împotriva lor, puterea a luat diferite măsuri, de la arestare şi
hărţuială, până la crimă „în numele poporului”.
Biserica, înţelegând prin aceasta atât pe slujitorii ei, cât şi
pe simplii credincioşi, şi-a dat prinosul său de jertfă: ierarhi,
preoţi, ieromonahi, diaconi, ierodiaconi, călugări, simpli credin-
cioşi, în total peste 200.000 de români omorâţi în temniţele şi
lagărele de exterminare pentru că s-au opus barbariei comuniste
care asalta Europa.
În decembrie 1989, în urma revoluţiei, regimul comunist a
fost înlăturat, Nicolae Ceauşescu şi soţia acestuia, Elena au fost
condamnaţi pentru genocid şi executaţi iar alţi membri ai puterii
au fost judecaţi şi condamnaţi.

82
 CUPRINS
Cuvânt înainte......................................................................................................4
Legenda întemeierii Romei..................................................................................5
Romanii şi dacii...................................................................................................6
Traian şi Decebal.................................................................................................7
Colonizarea Daciei şi starea ei sub romani..........................................................9
Năvălirea barbarilor...........................................................................................11
Năvălirea bulgarilor...........................................................................................12
Năvălirea ungurilor............................................................................................13
Imperiul româno-bulgar – Împăratul Ioniţă.......................................................15
Întemeierea Principatelor...................................................................................16
Muntenia sub Basarab Vodă şi Aexandru Basarab............................................17
Mircea cel Bătrân...............................................................................................19
Alexandru cel Bun.............................................................................................21
Ioan Corvin şi Matei Corvin..............................................................................22
Vlad Ţepeş.........................................................................................................21
Ştefan cel Mare..................................................................................................23
Neagoe Basarab şi doamna Despina..................................................................27
Petru Rareş.........................................................................................................29
Ion Vodă cel Cumplit.........................................................................................31
Mihai Viteazul....................................................................................................32
Matei Basarab şi Vasile Lupu............................................................................36
Constantin Brâncoveanu....................................................................................39
Dimitrie Cantemir..............................................................................................41
Românii din Transilvania după moartea lui Mihai Viteazul..............................43
Fanarioţii............................................................................................................46
Horia, Cloşca şi Crişan.......................................................................................51
Tudor Vladimirescu...........................................................................................53
Grigore Ghica şi Ioan Sturza. Ocupaţia rusească. Regulamentele Organice.....55
Revoluţia de la 1848 din Transilvania. Avram Iancu........................................57
Revoluţia de la 1848 din Moldova şi Muntenia.................................................59
Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica...........................................................................61
Unirea Principatelor. Alexandru Ioan Cuza.......................................................62
Românii din Transilvania după revoluţia din 1848............................................65
Carol I................................................................................................................67
Ferdinand I.........................................................................................................72
Sfârşitul monarhiei constituţionale în România.................................................76
România în perioada 1948 – 1989.....................................................................80
CUPRINS...........................................................................................83

83