Deficienţele mintale

a. Abordare generală În literatura de specialitate se întâlnesc multe definiţii date deficienţei mintale dar şi o serie de termeni sinonimi pentru desemnarea acesteia precum: întârziere mintală, insuficienţă mintală, retard mintal, dizabilitate cognitivă etc. Deficienţa mintală reprezintă un complex de manifestări de o mare eterogenitate, datorate particularităţilor psihologice în raport cu anumite norme validate de viaţa şi activitatea umană. Deficienţa mintală se caracterizează prin reducerea semnificativă a capacităţilor psihice care determină un ansamblu de dereglări ale reacţiilor şi mecanismelor de adaptare ale individului la condiţiile mediului înconjurător şi la contextul social existent, fapt ce plasează individul într-o situaţie de incapacitate şi inferioritate în raport cu ceilalţi indivizi ai societăţii din care face parte. Preocupările pentru persoanele cu deficienţă mintală sunt multiple şi provin din domenii variate: medicină, psihologie, pedagogie, asistenţă socială, sociologie etc. Deficienţa mintală desemnează o realitate complexă, un fenomen bio-psiho-social de o mare eterogenitate sub aspectul cauzelor, al gradului şi al tulburărilor asociate. Termenul de „deficienţă mintală” este doar o noţiune care include variate forme, tipuri şi grade de insuficienţă intelectuală. Ritmul încetinit al dezvoltării psihice, incapacitatea de a desfăşura activitatea, mai ales cea intelectuală, la nivelul cerinţelor grupului de aceeaşi vârstă, ireversibilitatea relativă a stării de întârziere mintală sunt doar câteva caracteristici esenţiale, dar insuficiente pentru a defini deficienţa mintală. Principalele aspecte relevante în formularea unei definiţii unitare şi sintetice sunt: aspectul biologic, aspectul psihologic şi aspectul social (Kulcsar, 1981, p. 69). a) Aspectul biologic se referă la cauzele şi la factorii biologici determinanţi ai deficienţei mintale. Unele tulburări mintale care sunt cauzate de perturbări organice sau funcţionale ale sistemului nervos central, apărute până la vârsta de 3-4 ani, intră în sfera deficienţei mintale. Deficienţa mintală nu poate fi considerată o boală, deşi majoritatea persoanelor cu deficienţă mintală prezintă leziuni ale sistemului nervos central. Aspectul biologic este necesar, dar insuficient pentru a defini complet deficienţa mintală. Spre deosebire de alte stări patologice care se caracterizează prin deficit intelectual, în cazul deficienţei mintale, tulburarea dezvoltării normale apare chiar de la începutul structurării personalităţii. Tulburările apărute la o vârstă mai mare prezintă diferenţe esenţiale faţă de deficienţa mintală. b) Aspectul psihologic este de multe ori limitat în mod nejustificat la cel psihometric, bazat pe teoria inteligenţei. Criteriul psihologic trebuie să aibă în vedere caracteristicile diferitelor tipuri de deficienţă mintală în raport de etiologie. În literatura de specialitate există o mare diversitate de păreri în ceea ce priveşte diferenţele cantitative şi calitative dintre deficienţii mintal şi normali (Druţu, 1995, p. 4). Reperul psihometric nu este suficient pentru definirea certă a deficienţei mintale, dar este necesar. Examinarea inteligenţei trebuie să releve alături de nivelul mintal global şi ponderea diverşilor factori intelectuali la deficienţa mintală constatată. Este necesară evidenţierea nivelului de dezvoltare a inteligenţei, precum şi structura acestuia, definită prin forma profilului intelectual specific al deficienţei mintale. Tulburările de natură şi grade diferite

1

debilitate de origine exogenă (sau debilitate patologică).deficienţa mintală moderată care cuprinde un QI între +/-35 +/-(50-55). de mediul familial. aspectul educaţional. . aspectul clinic. Prezenţa permanentă a unor tulburări senzoriale. de integrare socială şi de autoconducere în viaţă (Druţu. c) Aspectul social relevă faptul că deficienţa mintală este şi o problemă de adaptare la cerinţele şcolare şi apoi la exigenţele vieţii adulte. p. Diagnosticul diferenţial. p. întrucât ei manifestă o imaturitate a proceselor de tratare a informaţiei (Preda. evaluarea posibilităţilor de adaptare şi integrare.deficienţa mintală severă cu un QI între +/-(20-25) -+/-35. de formare a autonomiei personale. pe baza probelor de diagnostic formativ. organizează adesea. 1995.. pp. . . 1995. de elaborare a componentelor comunicaţionale şi relaţionale cu cei din jur. corespunzătoare vârstei cronologice normale până la 3 ani (Druţu. informaţia receptată aproximativ la fel ca subiecţii normali de vârstă preşcolară sau şcolară mică. 11-12). cel al gradului de deficit are la bază măsurarea coeficientului de inteligenţă. • Primul criteriu de clasificare al deficienţei mintale. şcolar. . 24). etiologia. În acest sens. Principalele criterii de clasificare ale deficienţei mintale sunt: gradul deficitului. O clasificare după acest criteriu cuprinde: . ci este o unitate de deficienţe în care deficitul intelectual ocupă locul central. chiar şi la vârsta adultă.intelectul de limită cu un QI estimat între +/-70 -+/-85 şi reprezintă graniţa dintre normalitate şi deficienţă.debilitate de origine endogenă (sau debilitate normală). Un copil deficient mintal poate deveni un adult normal. Socializarea deficientului mintal depinde de vârstă. I. de activitate etc. de vorbire. Particularitatea acestui diagnostic constă în raportarea permanentă a deficienţelor constatate la eficienţa metodelor pedagogice. deşi nivelul său intelectual rămâne relativ constant. pp. Deficienţa mintală nu constă numai în tulburarea unei singure funcţii.ale proceselor cognitive au o influenţă importantă asupra particularităţilor structurale şi funcţionale ale nivelului intelectual al deficientului mintal.deficienţa mintală profundă care are etatea mintală situată sub +/-(20-25) QI. • Un alt criteriu de clasificare a deficienţei mintale este cel al etiologiei. alături de deficitul intelectual sunt simptome cu o mare valoare diagnostică a deficienţei mintale. 2 . Adaptarea la cerinţele şcolii diferă de adaptarea la exigenţele socio-profesionale. Druţu propune următoarea clasificare: . socio-profesional. . Deficienţii mintal. deoarece diagnosticarea deficienţei mintale este fundamentată pe specificitate (Druţu. 1995. urmăreşte constatarea capacităţilor compensatorii şi nivelul potenţial al dezvoltării mintale a subiectului în cauză.deficienţa mintală uşoară cuprinsă între +/-(50-55) -+/-(70-75) QI. 2000. Evidenţierea specificităţii deficienţei mintale are o valoare practică. Clasificările deficienţelor mintale Clasificările deficienţelor mintale sunt diverse şi au avut ca rezultat atingerea unui grad de sistematizare şi crearea de noi termeni care să corespundă noţiunilor apărute prin utilizarea unor criterii diferite. Deficienţa mintală se manifestă şi prin dificultăţi de adaptare. b. Inteligenţa nu este decât unul din multiplele „instrumente” psihice adaptative alături de calităţile afectiv-motivaţionale şi volitiv-caracteriale ale personalităţii. 25). 4-6). a coeficientului de dezvoltare psihică.

. Prima categorie cuprinde cazurile în care mecanismele etiologice. Sunt cuprinşi şi subiecţii cu leziuni patologice ale organismului în diferite stadii ale dezvoltării. cu cât este mai mică.QI = 68-83 – întârziere mintală de graniţă. 3 . .Înapoiere mintală cu nivel neprecizat (insuficienţă mintală) – întâlnită în situaţiile când există indicii cu privire la prezenţa retardării mintale. A doua categorie include subiecţii la care sunt prezente mecanisme specifice implicând una sau mai multe gene.QI sub 20 – întârziere mintală profundă.QI = 52-67 – întârziere mintală uşoară. . referindu-se la o transmitere ereditară. . poligenică. Clasificarea prezentată în Manualul pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale (DSM III 1980): .QI sub 20 – întârziere (înapoiere) mintală profundă (aproximativ 1-2% din numărul persoanelor cu retard mintal). . sunt asimilabile proceselor normale şi nu reprezintă decât o variaţie cantitativă situându-se la limita inferioară a normalităţii.QI = 20-34 – întârziere mintală gravă.QI = 50-70 – întârziere mintală uşoară. . debilitate mintală (aproximativ 85% din persoanele care prezintă retard mintal).debilitate de origine psihoafectivă. . mecanisme care nu pot fi comparate cu variaţiile genetice normale. necooperanţi. . • În funcţie de aspectul clinic. cu atât va face mai dificilă aprecierea nivelului lor de inteligenţă). Categoria „psihoafectivilor” cuprinde indivizii pentru care se poate lansa ipoteza unei origini psihice a debilităţii în afara oricărui alt mecanism.QI = 35-49 – întârziere mintală moderată. .QI = 35-49 – întârziere (înapoiere) mintală medie (aproximativ 10% din întreaga populaţie cu retard mintal).QI = 50-70 – înapoiere mintală uşoară.QI sub 20 – întârziere mintală profundă. putem opera următoarele clasificări ale deficienţelor mintale: Clasificarea realizată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS): .QI = 36-51 – întârziere mintală moderată. însă inteligenţa persoanei în cauză nu poate fi evaluată prin probe standard (cum ar fi cazul subiecţilor puternic destructuraţi.QI = 20-34 – întârziere (înapoiere) mintală gravă (aproximativ 3-4% din totalul persoanelor cu deficienţe mintale). . Asociaţia Americană de Psihiatrie realizează următoarea clasificare: .. autişti sau cazul copiilor a căror vârstă.QI = 20-35 – întârziere mintală severă. . nespecifică.

adică neînsuşirea limbajului ca mijloc de comunicare şi instrument operaţional al gândirii. stabileşte cauzele şi consecinţele pierderii auzului. Este o regulă cunoscută în literatura de specialitate care afirmă că un copil mic cu pierderi mari de auz. dezvoltarea componentelor motrice (mişcările. mersul. Deficienţele de auz Deficienţele de auz fac obiectul surdopsihopedagogiei. un copil surd este mai dezavantajat. Surdologia şi tiflologia sunt disciplinele responsabile de studierea. inevitabil va deveni şi mut. fără o protezare precoce. cât mai ales prin influenţele negative asupra proceselor de percepere a sunetelor necesare formării şi dezvoltării normale a vorbirii. descrierea şi cunoaşterea deficienţelor de auz şi. Depistarea precoce a tulburărilor auditive este o condiţie fundamentală pentru evoluţia ulterioară a copilului datorită pericolului apariţiei mutităţii. locul şi profunzimea leziunii componentelor structurale ale analizatorului auditiv.orientarea pe bază de auz este diminuată sau chiar inexistentă.) prezintă o uşoară întârziere datorită absenţei vorbirii şi stimulului emoţional afectiv. . sub raportul structurii operaţiilor cognitive. este nevoie de o abordare separată a tulburărilor care pot interveni la nivelul lor. Disfuncţiile auditive cu cât sunt mai grave. iar prin intervenţia proceselor de compensare se produc transformări majore în structurarea dominanţelor perceptive şi de prelucrare a datelor la nivel cerebral care conferă anumite particularităţi modului de manifestare a vieţii lor psihice atât din punct de vedere calitativ. dar în ambele cazuri se produc modificări esenţiale ale proceselor de recepţie. compensare şi educare în vederea structurării personalităţii şi integrării lor în viaţa socială şi profesională. Din cauza absenţei comunicării prin limbaj. . scrisul etc. mijloacele de recuperare. decât un copil orb.dezvoltarea fizică generală este normală în condiţii de alimentaţie şi îngrijire corespunzătoare. precum şi rolului fiecăruia în structurarea proceselor psihice. limbajului. ştiinţa interdisciplinară care studiază particularităţile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu disfuncţii auditive.Deficienţele senzoriale Deficienţele senzoriale sunt determinate de unele disfuncţii sau tulburări la nivelul principalilor analizatori (vizual si auditiv). gândirii copilului cu deficienţe de auz. cu implicaţii majore asupra desfăşurării normale a vieţii de relaţie cu factorii de mediu. Deficienţa auditivă nu este atât de gravă prin tipul. factorii sociali şi educaţionali. iar simţul echilibrului poate fi tulburat ca urmare a afecţiunilor de la nivelul urechii interne. dar şi a proceselor psihice ale persoanei. Datorită particularităţilor celor doi analizatori. tipul. gradul de pierdere a auzului. analiză şi răspuns pentru varietatea stimulilor din mediul înconjurător. auditiv şi vizual. principiile şi modalităţile prin care deficienţii de auz pot fi integraţi în sistemul şcolar şi profesional. activitatea relaţională cu familia. a. cu atât vor influenţa mai mult apariţia şi dezvoltarea normală a vorbirii. Principalele caracteristici ale persoanelor cu deficienţe de auz sunt: . de vedere. cât şi din punct de vedere cantitativ. 4 . fapt evidenţiat prin frecvenţa crescută a tulburărilor de vorbire la copii cu diferite grade de hipoacuzie. forma de manifestare. respectiv.gradul deficienţei auditive diferă în funcţie de cauză.

comparaţia) se desfăşoară de obicei la un nivel intelectual scăzut şi în prezenţa suportului intuitiv. adaptarea la cerinţele şcolii.este rezultatul unor leziuni la nivelul urechii interne. fapt care afectează relaţiile sale sociale. cu deosebirea că memoria cognitiv-verbală se dezvoltă mai lent. . condiţionând astfel caracterul concret al gândirii sale. descurajare. nervului auditiv sau centrilor nervoşi de la nivelul scoarţei cerebrale (surditate centrală). stări depresive. determinând conduite de izolare. imaginaţia şi capacitatea de a crea noi reprezentări dovedesc. cât şi ale celei de percepţie. determinată de gradul exersării proceselor cognitive şi de particularităţile limbajului mimico-gesticular. afecţiuni ale timpanului. pierderea perioadei optime de însuşire a limbajului verbal măresc decalajul în dezvoltarea psihică între elevul surd şi auzitor. constituindu-se treptat într-un limbaj caracteristic acestor persoane. obturarea sau blocarea canalului auditiv extern sau prin apariţia unor afecţiuni la nivelul structurilor urechii mijlocii. în timp ce memoria vizual-motrică şi afectivă au o dezvoltare mai bună.include atât elemente ale surdităţii de transmisie.- - - - - gesturile şi mimica se însuşesc în mod spontan în comunicarea deficientului de auz. eşecuri în plan şcolar şi profesional. cu implicaţii negative asupra îmbogăţirii nivelului de cunoştinţe. dezvoltarea psihică prezintă o anumită specificitate.surditatea de percepţie .se datorează dificultăţilor apărute în calea undelor sonore la trecerea lor de la exterior spre urechea internă. integrarea într-un grup profesional. abstractizarea. întârzierea învăţării vorbirii. gândirea surzilor nedemutizaţi operează în special cu simboluri iconice (imagini generalizate sau reprezentări). consecutive unor afecţiuni de tipul otosclerozei. traumatisme etc. operaţiile logice (analiză. generatoare de confuzii în înţelegerea mesajului. cu sprijinul specialistului surdolog şi al familiei. sechele operatorii. comparative cu surzii demutizaţi la vârste mici şi a căror gândire foloseşte simboluri verbale saturate de elemente vizuale. sinteză. lipsit de nuanţe şi cu o topică simplistă. • 5 . lipsa de interes. cu limite de realizare determinate de nivelul de senzorialitate şi de particularităţile judecăţii şi raţionamentelor saturate de vizualitate. prin malformaţii ale urechii externe sau medii. După malformaţiile sau dereglările anatomo-fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv deficienţele de auz pot fi clasificate astfel: . instrumente cu care deficientul de auz operează până la vârste înaintate.surditatea de tip mixt . generalizarea. fiind urmată de pierderea funcţiei organului receptor din urechea internă sau a nervului auditiv. la rândul lor.surditatea de transmisie (sau surditatea de conducere) . . sentimente de inferioritate. însuşirea limbajului verbal se face în mod organizat. funcţiile mnezice sunt aproximativ asemănătoare cu cele ale unei persoane normale. primul sistem de semnalizare (senzorio-perceptiv) este influenţat de specificul limbajului mimico-gesticular şi al reprezentărilor generalizate pe baza achiziţiilor senzoriale şi senzorial-motrice (în special vizual-motrice). prin activităţile de demutizare. evidente influenţe ale dominanţei vizual-motorii în asimilarea informaţiilor.

o pierdere de auz de peste 90 Db. cofoză (deficit de auz profund. detalii ale obiectelor.capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate luminoasă dintre excitanţii prezenţi concomitent.o pirdere de auz de 40-70 Db. capacitatea de disociere dintre două semnale luminoase.datorită pigmenţilor vizuali din celulele cu conuri. capacitatea de fixare a privirii asupra unui punct fix.distanţa la care ochiul poate percepe distinct obiectele. fiind studiate prioritar de tiflopsihopedagogie. deficienţe postnatale). Funcţia analizatorului vizual este răspunzătoare de următoarele trei componente: .adaptarea la întuneric datorită celulelor cu bastonaşe din retina periferică. se întâlnesc: deficienţe ereditare (anomalii cromozomiale.percepţia luminii prin: vederea scotoptică . surditate) . Prin varietatea tipologică şi prin consecinţele asupra vieţii psihice şi sociale a individului. poziţiei reciproce a obiectelor în spaţiu tridimensional. hipoacuzie severă (deficit de auz sever) .deficienţa vizuală . . deficienţe bilaterale. Principalii indici funcţionali ai deficienţei vizuale sunt: . principalul furnizor de informaţii la nivelul structurilor cerebrale superioare. . Între aceşti indicatori există raporturi de interdependenţă care favorizează calitatea vederii binoculare evidenţiată în special prin: perceperea corectă a distanţelor. pot fi identificate următoarele tipuri (clasificare realizată de Biroul internaţional de audio-fonologie): hipoacuzie uşoară (deficit de auz lejer) .percepţia culorilor .contururi. În funcţie de modificările indicilor funcţionali ai vederii.spaţial pe care îl poate percepe ochiul atunci când priveşte fix un obiect. se disting: deficienţe unilaterale.acuitatea vizuală . După modul apariţiei deficienţei.percepţia formei . . vederea mezoptică . .• - • • - După gradul deficitului auditiv. se întâlnesc: 6 .câmpul vizual . . • Tulburările de vedere pot fi clasificate după mai multe criterii.rezultanta primelor două.sensibilitatea luminoasă . această categorie de deficienţe are o puternică influenţă asupra calităţii şi specificităţii relaţiilor pe care persoana cu deficienţă le stabileşte cu factorii din mediu. b.sensibilitatea cromatică . . .vederea în condiţii de luminozitate şi perceperea culorilor realizate de celulele cu conuri din macula luteea. deficienţe perinatale (neonatale). mărimi.capacitatea de prelucrare a stimulilor vizuali la nivel cerebral.o pierdere de auz de 20-40 Db. în condiţiile afectării parţiale sau totale a aportului informaţional de la nivelul analizatorului vizual.sensibilitatea de contrast .o pierdere de auz de 70-90 Db. În funcţie de lateralitate. deficienţe dobândite (deficienţe prenatale.capacitatea de a percepe culorile.capacitatea de a diferenţia diferite intensităţi ale luminii. Deficienţele de vedere Deficienţele de vedere sunt incluse în cadrul deficienţelor senzoriale. vederea fotoptică . transmitere genetică). hipoacuzie medie (deficit de auz mediu) .

După gradul de scădere a acuităţii vizuale în raport cu substratul organic.2-0. După gradul leziunii optice şi nivelul utilizării resturilor de vedere.fără perceperea luminii. afecţiuni care evoluează cu alterări ale câmpului vizual.1: . putem identifica: ambliopie uşoară .1. astigmatism). ambliopiile pot fi: ambliopii organice (lezionare) .modificările organice nu justifică diminuarea funcţiei vizuale. pot fi identificate: deficienţe vizuale congenitale.5-0.cecitate absolută . În funcţie de indicele acuităţii vizuale. deficienţe vizuale dobândite: .la vârsta preşcolară (3-7 ani).cu perceperea mişcărilor mâinii şi a luminii. hipermetropii. . ambliopii funcţionale .cecitate relativă . . afecţiuni care evoluează cu tulburări de adaptare la întuneric şi la lumină.indicele acuităţii vizuale cuprins între 0.provocate de modificări organice ale analizatorului vizual.fără perceperea luminii.după vârsta de 10 ani 7 . În funcţie de momentul instalării tulburărilor la nivelul analizatorului vizual. . ambliopie medie . afecţiuni care evoluează cu tulburări ale vederii binoculare (strabismul.indicele acuităţii vizuale cuprins între 0. ambliopie forte . .resturile de vedere nu sunt suficiente pentru orientarea în spaţiu.la vârsta micii copilării (0-3 ani). ambliopii relative . afecţiuni care evoluează cu alterări ale sensibilităţii cromatice.la vârsta şcolară mică (7-10 ani).- - • • • - • - afecţiuni care evoluează cu scăderea acuităţii vizuale (tulburările refracţiei oculare: miopii.3.indicele acuităţii vizuale cu valori sub 0. diplopia). orbirea socială (practică) .fără modificări organice. alterări ale câmpului vizual (până la 5-10 grade). deficienţele de vedere pot fi clasificate astfel: orbirea absolută .

stabilitatea în poziţie ortostatică.are importanţă preponderent estetică în cazul membrelor superioare sau importanţă preponderent funcţională în cazul membrelor inferioare (este afectat mersul.Diformitatea Sprengel (umărul ridicat congenital). se disting următoarele grupe de tulburări: .destul de frecvent la copii. refugiu în activităţi care pot fi efectuate în maniera individuală. cât şi sub aspect psihomotor. se produc unele transformări în procesul de structurare a personalităţii şi în modalităţile de relaţionare cu cei din jur. . asociate cu deficienţe de intelect.Malformaţiile coloanei vertebrale .Rahitismul . dar şi din alte motive de natură metabolică sau igienă alimentară. determinând o serie de consecinţe în planul imaginii de sine a persoanei şi în modalităţile de relaţionare cu factorii de mediu sau cu alte persoane.Hipotrofia staturală (nanismul) . izolare faţă de lume. .sunt prezente sub diferite forme: de la defecte de segmentare sau închidere a arcurilor vertebrale.Luxaţia congenitală a soldului. tiroidiene. necroză şi fragmentarea nucleilor osoşi de creştere.Malformaţii ale aparatului locomotor .Boli de creştere: . . . verticalitatea corpului).apare datorită unor tulburări endocrine (hipofizare. Din perspectiva factorilor etiologici. stări depresive.Toracele „în pâlnie”. Dacă deficienţele fizice nu sunt asociate cu alte tipuri de deficienţe. tendinţe accentuate de interiorizare a trăirilor şi sentimentelor.un grup larg de afecţiuni osoase sau osteoarticulare care survin în perioada de creştere.Piciorul plat .Deficienţele fizice Deficienţele fizice reprezintă categoria tulburărilor care afectează în special componentele motrice ale persoanei.Boli genetice şi congenitale: . adesea fiind prezente simptomele complexului de inferioritate.Inegalitatea membrelor . . tabloul clinic devine mai complex. este expresia unei hipotonii musculare generalizate.Osteocondrodistrofiile . .afecţiune a cartilajelor de creştere ale copilului mic. . sunt însoţite de durere. . iar prognosticul cu privire la nivelul evoluţiei şi al dezvoltării psihofizice a persoanei capătă un grad mai ridicat de relativitate. dacă deficienţele fizice sunt asociate cu alte tulburări (cel mai adesea cu deficienţe mintale sau de intelect) datorită etiologiei comune sau consecutive unei intervenţii tardive în plan recuperator şi al întârzierilor în procesul de educaţie. manifestată prin degenerarea şi creşterea anarhică a matricei cartilaginoase din cauza nedepunerii sărurilor fosfo-calcice.Sindromul Langdon-Down (trisomia 21) .unele pot fi transmise pe linie ereditară.boală genetic ce se caracterizează prin hipotonie generalizată şi dismorfism tipic (mongoloismul). în schimb gradul deficienţei fizice este mare şi prezintă unele aspecte vizibile sau limitează capacitatea de mişcare a persoanei. în special în absenţa vitaminei D. atât sub aspect neuromotor. . gonadice) sau pe fondul unor distrofii sau afecţiuni cronice grave ale nou-născutului. . la anomalii de 8 .

. .contuzii şi rupturi consecutive unor traumatisme sau în cadrul unui tablou clinic mai complex.este o leziune radiculară a plexului brachial.Traumatisme musculotendinoase .sechele ale encefalopatiilor cronice infantile: o Sindromul piramidal: . o Sindromul extrapiramidal: . aberaţii de formă şi sinostoze.induce o infirmitate severă care schimbă total cursul vieţii persoanei. aceste malformaţii au şi o influenţă semnificativă la nivelul altor segmente ale corpului (articulaţii ale membrelor.Sechele posttraumatice: . printr-un program terapeutic complex se poate efectua reeducarea funcţională şi readaptarea persoanei la viaţa socială şi familială.sindromul rigidităţii cerebrale.Boli ale neuronului motor central .).Deficienţe osteoarticulare şi musculare: . . o Contractura în abducţie a umărului. . având un grad relativ de dependenţă. mişcările membrelor în timpul mersului sau al altor activităţi etc.diplegia ataxică.Alte tipuri de pareze de origine medulară care determină sechele de tip spastic ori flasc.ataxia cerebeloasă congenitală. o Fibroza progresivă a cvadricepsului. limitate la un anumit segment sau cu acţiune mai extinsă.sechele poliomelitice.Boli ale neuronului motor periferic: .Deficienţe preponderent neurologice: . în funcţie de locul şi gravitatea leziunii.diplegia spastică (tetraplegia spastică şi paraplegia spastică). .Paralizia obstreticală . sindromul atetozic.Retracţia ischemică a flexorilor degetelor (boala Volkmann) . o Fibroza posttraumatică a cvadricepsului.apare prin compresiunea arterei humerale.blocarea unei mişcări datorită retracţiei şi fibrozării unui muşchi: o Torticolismul . ca urmare a intervenţiilor obstetricale din timpul naşterii. Cel mai frecvent întâlnite sunt cifozele (accentuarea curburii din regiunea dorsală) şi scoliozele (deviaţii ale coloanei în plan frontal).Paraplegia posttraumatică .hemiplagia spastică infantilă. 9 . . .atetoza (sindromul coreic.umăr. Pe lângă consecinţele de ordin estetic. . . . Efectul poate fi provocat şi de un aparat gipsat foarte strâmt. urmată de scăderea aportului sangvin la nivelul muşchilor flexori ai degetelor. o Infirmitate motorie cerebrală. sindromul distonic). .retracţia muşchiului sternocleidomastoidian. o Şoldul în resort. o Sindromurile ataxice: .Retracţii musculare .

.imaturitatea psihomotrică.Tulburări de expresie motrică: .. . .Tulburări care afectează comunicarea motrică: . 10 .spina bifida.distrofii neuromusculare.Tulburări de schemă corporală. .inhibiţia psihomotrică. .disgrafia-dificultăţi de realizare grafică.Tulburări de lateralitate.apraxia-dificultăţi de execuţie a unor mişcări uzuale sau adaptate unui scop.Tulburări de realizare motrică: .instabilitatea psihomotrică. . .sincineziile-mişcări simetrice involuntare ale părţii opuse care însoţesc mişcările voluntare ale părţii active. . . .leziuni nervoase periferice. .tulburări de dominanţă cerebrală-dispraxiile (mişcări lipsite de coerenţă şi îndemânare. cu implicaţii grave mai ales în activităţile grafice şcolare). . .asthenia psihomotrică.Tulburări de structură spaţială şi orientare temporală. .paratoniile-ticurile şi mişcările ritmice (întâlnite frecvent în sindromul de instituţionalizare).

un copil poate părea aproape normal şi poate avea doar puţine trăsături autiste. Termenul de autism infantil a fost lansat de Leo Kanner în 1943. se observă anumite particularităţi: pe lângă întârziere în apariţie. Limbajul nu apare la vârsta obişnuită şi această absenţă a limbajului nu este înlocuită de nici o încercare de comunicare gestuală sau mimică. poate avea vorbirea şi limbajul defectuoase şi are nevoie de terapie mult mai intensă. autoservire etc. Sindromul autist se caracterizează prin joc stereotip. În cel mai bun caz. să fie un copil liniştit. Intervenţia timpurie constând în diagnosticarea rapidă. cu puţini prieteni. poate conduce la rezultate semnificative în toate ariile de dezvoltare ale copilului: limbaj-comunicare. Copilul autist nu caută să intre în contact. emoţionale şi comunicaţionale ale unei persoane. de exemplu. Copilul manifestă refuz sau fuge de contactul vizual. există ecolalie imediată sau întârziată (repetarea ca nu ecou a ceea ce tocmai a spus interlocutorul). care împiedică persoana să comunice obişnuit. Nu îşi exprimă plăcerea şi nu îşi împărtăşeşte interesul. o inversare a pronumelor (utilizarea pronumelui „tu” pentru a se numi pe sine). rezistenţa la schimbare. sau fără nici unul şi cu câteva obiceiuri ciudate. privirea. Ar putea. şi nu are dialog tonico-postural. Astfel.Tulburări de comunicare şi relaţionare – autismul a. sintaxa rămâne săracă. lipsa de abilităţi de comunicare. Atunci se observă alterări ale interacţiunilor sociale conducând la izolare. Ar putea să nici nu fie diagnosticat ca autist decât mult mai târziu în viaţă. cu debut înainte de vârsta de 3 ani. furie) este cel mai frecvent absentă. autismul afectează grav abilităţile mentale. Abordare generală Autismul infantil este o tulburare de dezvoltare. La capătul superior. având ca finalitate maximizarea independenţei persoanei cu autism. urmată de aplicarea unor programe terapeutice şi educaţionale adecvate. nu îşi modulează mimica în funcţie de situaţie. Autismul infantil se manifestă întotdeauna printr-o alterare a capacităţilor de comunicare. îndepărtată. Într-o altă definiţie se menţionează că autismul este o boală caracterizată prin afectarea dezvoltării creierului. Privirea lui pare goală. lipsa de răspunsuri la emoţiile altora. surpriză. 11 . Alţi specialişti fac diferenţierea între acest termen şi autism. cognitivă. o alterare a interacţiunilor sociale şi un aspect restrâns. nu îi imită pe ceilalţi.. Un copil cu autism se poate afla oriunde pe „spectrul” larg al autismului. repetitiv si stereotip al comportamentelor. considerând această tulburare ca un simptom secundar al schizofreniei în care se observă o predominanţă a vieţii interioare şi detaşare activă de lumea exterioară. să înţeleagă relaţiile sociale şi să înveţe prin metodele didactice utilizate în general în procesul de învăţământ. celălalt este folosit ca parte din sine (ia mâna adultului). nu are expresie facială. Caracteristici ale persoanelor cu sindrom autist Sindromul autist se constituie progresiv în cursul celui de-al doilea an şi devine evident spre 2-3 ani. sacadată. întârziată. plăcere. La capătul inferior al spectrului. socializare. o prozodie particulară monotonă. un copil ar putea fi descris ca puţin funcţional. să atragă atenţia. intereselor şi activităţilor. exprimarea emoţiilor (bucurie. Când apare limbajul. b.

curgerea apei. interes pentru un aspect limitat al obiectelor (de exemplu. panică. cu gâtul. Nu înţelege cuvinte abstracte. muzică sau cântece. domină viaţa cotidiană impunând un cadru al vieţii cu alură imuabilă şi robotizată. suscita reacţii de spaimă. Motricitatea poate să fie limitată. Un copil cu autism va absorbi mult mai puţină informaţie şi mai puţine cunoştinţe din mediul înconjurător. adesea neobişnuite: oţet). sau a unei surprize (zgomot neaşteptat. Majoritatea dintre ei prezintă un coeficient intelectual non-verbal mai mic de 70 şi global mai mic decât 55. o strălucire. şi chiar constant în favoarea testelor non-verbale. are atracţie pentru anumite zgomote (aspirator. în ciuda „expresiei inteligente” semnalată de Kanner. Nu există. Aceeaşi ciudăţenie poate să existe şi în domeniul gustativ (are manierisme alimentare. motorie. fire. se balansează. de agresivitate sau de aparentă furie pot să apară cu ocazia schimbărilor mediului (modificarea unei mobile. ţin un obiect în gură.sau hiperactivitate la stimuli senzoriali: lasă obiectele să cadă jos. în special la zgomotele sociale (copilul nu răspunde când este chemat) şi un interes pentru zgomotele şi sonorităţile particulare. copilul părând ţeapăn. cu posturi şi regularităţi motorii neobişnuite sau bizare (cu alură sacadată. fragmente de jucării). atracţia pentru vibraţie sau zgomot pe care le reproduce indefinit). jocul simbolic şi jocul imitării sociale. reacţiile de angoasă. glumele. sau există foarte puţin jocul „ca şi cum”. mers pe vârfurile picioarelor. mecanică). se învârt. Anumite zgomote pot în schimb. mai ales când acestea îl surprind pe copilul autist. Obişnuinţele sau ritualurile. Reacţiile bizare şi restrângerea intereselor. poate să apară ca agitat. inert. cu profiluri eterogene. un reflex). legănat. mişcându-se fără încetare.000 de cuvinte înainte de a atinge vârsta de 6 ani. folosirea anumitor obiecte (pietre. chiar dacă există unii autişti cu un nivel normal. sau cu întrebuinţare schimbată (roata unei maşinuţe învârtită la nesfârşit). aproape fără nici un ajutor din partea părinţilor sau fraţilor/surorilor. Învaţă în jur de 6 cuvinte noi pe zi şi are un vocabular de peste 10. foşnitul hârtiei). mişcări complexe ale corpului). sosirea unui străin). schimbarea traseului obişnuit. schimbarea pieptănăturii). În ceea ce priveşte modularea senzorială şi motorie se observă o hipo . aceşti copii au adesea niveluri de performanţă globală scăzute. cuvinte concrete. îşi sug limba. în aparenţă golite de semnificaţie simbolică. Aceste manifestări de furie. În privinţa funcţiilor intelectuale se poate spune că.Deşi nivelul de înţelegere a limbajului este în mod obişnuit superior celui de expresie. îi plac gusturi exclusive. absenţa unei jucării. Punctele de interes sunt restrânse şi stereotipe în direcţia obişnuinţelor motorii sau de obiect bizare: manierism motor stereotip şi repetitiv (bătăi şi torsiuni ale mâinilor. Există o frecventă indiferenţă la lumea sonoră. mirosul asociat cu un comportament de adulmecare. o formă.5 şi 2 ani. Sau din contră. de elaborare a informaţiei. bat din palme. furie. se observă totuşi anomalii: copilul înţelege mai ales ordinele simple. învârtit ca un titirez. o interdicţie sau o tentativă insistentă a adultului de a intra în contact. comenzile de a realiza o sarcină simplă. Un copil cu autism poate ajunge să vorbească mult mai târziu 12 . Un copil obişnuit începe să vorbească între 1. vizual (are atracţie pentru o culoare. În general performanţele video-spaţiale şi de memorizare sunt mai bune decât capacităţile de raţionament. fac zgomote cu gura. decât un copil obişnuit. angoasă sau disperare pot să apară de asemenea ca răspuns la o frustrare. Există un decalaj frecvent. fără iniţiativă.

Este cu totul greşit ca persoanele din anturajul copilului să imite modul de exprimare infantil. detalii pe care să le menţioneze medicului sau altor specialişti: psiholog. Există un număr apreciabil de tulburări dislalice care nu pot fi corectate la vârsta preşcolară din mai multe cauze: nefrecventarea grădiniţei de către unii copii printre care se găsesc şi cei cu tulburări de limbaj. blocaje afective. Importanţa deosebită o are atitudinea părinţilor faţă de copil. fiind mulţumiţi că nu sunt deranjaţi. dificultăţi de scriere (disgrafie). O altă cauză este bilingvismul. lipsa de stimulare şi corectare din partea părinţilor sau a adulţilor care supreaveghează şi participă la educarea copiilor. logoped. influenţa negativă a modelelor greşite de educaţie şi tratamentul medical la care trebuie supuşi unii dintre copiii cu tulburări de limbaj depăşeşte uneori graniţele vârstei preşcolare. are dificultăţi în a acţiona (deoarece planificarea şi execuţia actelor sunt perturbate) şi are probleme în percepţia senzorială (deoarece manifestă fie o hipersenzitivitate. ceea ce nu este suficient pentru formarea deprinderilor de vorbire corectă. şocuri emoţionale. fie o hiposenzitivitate în unele arii ale percepţiei şi uneori lucrează doar un simţ). Tulburările de limbaj Tulburări de limbaj constau în: întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului. deoarece în acest fel se consolidează greşelile de pronunţare. căi respiratorii). Dacă copilul cu deficienţă urmează de timpuriu un program terapeutic pentru corectare.şi va avea un limbaj sărac şi abilităţi sociale reduse. modul în care acesta se ocupă de dezvoltarea limbajului. bâlbâieli. 13 . Este dăunător să se încerce obţinerea unor performanţe verbale care depăşesc capacităţile copilului. Părinţii nu trebuie să pună singuri diagnosticul şi să înceapă o terapie pe care nu o pot stăpâni. înainte de a avea dezvoltată abilitatea motrica necesară. Limbajul simplu şi cât mai clar al adulţilor contribuie în cea mai mare măsură la înlăturarea particularităţilor trecătoare determinate de vârstă. Mulţi părinţi îşi lasă copilul singur mult timp. corzi vocale. ale pronunţării. O altă greşeală se referă la insuficienta stimulare a copilului sub aspectul comunicării verbale. buze. Un copil autist nu se poate pune în postura altei persoane. profesor de sprijin. Părinţii care forţează copilul să rostească prea de timpuriu consoanele complexe. înlocuirea unor sunete cu altele. Alte cauze ar putea fi de natură psihică. Tulburările de limbaj pot avea drept cauze. nu obţin decât sunete cu totul deformate. frecventarea de către copiii cu tulburări de limbaj numai a grupei mari. dificultăţi în emiterea unor sunete (dislalii). Dacă părinţii sunt îngrijoraţi de dezvoltarea copilului este bine să facă o listă cu întrebări şi cu detalii în privinţa a ceea ce îi îngrijorează. malformaţii la nivelul aparatului fonoarticulator (limba. dacă nu beneficiază de terapie verbală şi comportamentală. deşi acum sunt frecventate creşele şi grădiniţele cu predare în limbi străine. dinţi. deficienţa este corectată împiedicând apariţia altor deficienţe de limbaj în urma intrării în clasa întâi. Părinţii trebuie să ştie că introducerea unei limbi este bine să se facă numai după ce copilul stăpâneşte limba maternă.

apelează la serviciile de urgenţă pentru răniri uşoare dar repetate. cu atât diagnosticul este mai dificil de stabilit. recunoscut încă de la începutul secolului al XX-lea. Gravitatea simptomelor poate totodată varia în funcţie de mediu sau în timp. cu o activitate globală dezorganizată. se găsesc simultan la un acelaşi subiect. fie o hiperactivitate şi o impulsivitate. Asemenea bebeluşilor care învaţă să meargă. Deficitul de atenţie îi perturbă mai ales capacitatea de învăţare. la şcoală şi în activităţile de loisir). de o modalitate mai frecventă şi mai severă decât se observă în mod normal la grupa lor de vârstă. Uneori poate să se cufunde într-o activitate care îi place şi nu mai aude ce i se spune. deranjându-i pe alţii. Dacă învăţătoarea îi spune să înceteze şi să nu se mai foiască în bancă. în activităţile de loisir şi acasă. conversaţii. Copilul este mereu în mişcare. este incapabil să rămână aşezat la masa de lucru sau să se odihnească. Copilul inatent nu urmează până la capăt instrucţiunile care i se dau. Cu cât sunt mai tineri. ci să încerce să efectueze sarcina de lucru. dar întrun minut reîncepe. deoarece copiii sunt mult mai puţin capabili să facă testele şi sarcinile cerute. Abordare generală ADHD este termenul cel mai recent pentru a denumi sindromul de hiperactivitate cu deficit de atenţie. Copilul îşi indispune părinţii şi profesorul prin incapacitatea de a-şi menţine atenţia în timp. b. comportamentele descrise trebuie să aibă efecte negative şi semnificative asupra funcţionării sociale sau şcolare a copilului. promite să nu se mai reprte. Copiii. el ocupă spaţiul înconjurător. însă pot exista şi unul în absenţa celuilalt. se agită în permanenţă. îşi cere scuze. începe activităţi (diverse sarcini de lucru sau jocuri) pe care nu le termină şi îşi neglijează îndatoririle şcolare. 14 .Sindromul de hiperactivitate cu deficit de atenţie (ADHD) a. dacă este certat. incapabil să rămână aşezat (în clasă.). are tendinţa de a pierde obiectele necesare îndeplinirii unei sarcini şi este uşor distras de evenimente care nu îi deranjează pe alţii. dar cel mai adesea amândouă (într-o mai mică proporţie la fete). Caracteristici ale persoanelor cu ADHD Hiperactivitatea şi deficitul de atenţie sunt două caracteristici diferite ale sindromului care. Neastâmpărat. Tulburarea de atenţie este elementul central al sindromului. Pare că nu ascultă. Simptomele trebuie observate în două medii diferite sau mai mult (acasă şi la şcoală. cel mai adesea. Este ilustrat de o dificultate de a se concentra şi o distractibilitate cvasiconstantă cu imposibilitate de a sesiza informaţia pertinentă atunci când există factori de distragere a atenţiei (zgomot de fond. care regrupează anumite anomalii de comportament. adolescenţii sau adulţii care suferă de această tulburare prezintă fie un deficit de atenţie. neglijează detaliile. Nu se poate opri din vorbit şi are tendinţa de a face zgomot în timpul activităţilor calme. Se agită mereu. Fuge şi sare. primeşte multe remarci de la şcoală (disciplină). nu se poate juca singur şi solicită fără încetare adultul căruia îi răpeşte tot timpul. Mai mult. de unde adesea dificultatea de a determina dacă comportamentul incriminat este neadecvat vârstei sale. în timpul meselor în familie etc. nonconstructivă şi prost coordonată. televizor etc). nu stă locului nici la tablă. Hiperactivitatea motrică se manifestă diferit în funcţie de vârstă. În general. din plăcerea de a descoperi. considerat ca bază fiziopatologică a disfuncţiei.

pare insensibil la recompense şi pedepse. surditate etc. Cel mai adesea asociată hiperactivităţii. îi este greu să îşi organizeze munca. comportament neadecvat cu scop precis (îşi ascute creionul într-un moment nepotrivit) şi comportament impulsiv cu căutarea de atenţie pozitivă (spune răspunsul cel bun fără a-şi aştepta rândul). Impulsivitatea se traduce printr-o dificultate de a se supune. Impulsivitatea comportamentală corespunde incapacităţii de a corecta sau inhiba comportamente verbale sau fizice inadaptate. răspunde uitând să ridice mâna şi adesea se grăbeşte să răspundă chiar dacă nu a fost el întrebat. cognitiv şi social. dar şi în opoziţionismul provocator şi în tulburarea conduitei. Copilul impulsiv este incapabil să îşi aştepte rândul (la joc sau în diverse situaţii şi activităţi şcolare. inclusiv cele sportive). Impulsivitatea nu se confundă cu calităţi precum spontaneitatea şi flexibilitatea. o nerăbdare care devine problematică: să îşi aştepte rândul. întrerupe adulţii şi se amestecă în discuţiile lor. opoziţie. Există aşadar un comportament impulsiv neintenţional (care atinge proprietatea. Abandonează o activitate înainte de a o fi terminat. Marea sa dificultate de a se conforma ordinelor este rapid interpretată drept refuzarea regulilor şi indicaţiilor. Impulsivitatea este o dimensiune care se regăseşte la nivelul motor. acest diagnostic nu va fi pus. Există cazuri particulare în care. îi perturbă funcţionarea motrică (nerăbdare. tulburarea conduitei). impulsivitatea este responsabilă de respingerea copilului de către anturajul său. Aceste dificultăţi comportamentale sfârşesc în tulburări de învăţare şcolară. În caz de retard mintal. problemelor sociale sau problemelor psihologice care pot: • simula un ADHD (spre exemplu. Evaluarea medicului sau a psihologului trebuie să permită. abuz fizic sau sexual. Se disting impulsivitatea cognitivă şi cea comportamentală.) 15 . fără a aştepta sfârşitul sfatului sau fără a reuşi să urmărească etapele succesive de o manieră ordonată. această tulburare regăsindu-se mai ales în deficitele atenţiei. nu se pune diagnostic de ADHD decât dacă comportamentul este inadecvat vârstei mintale a copilului.copilul va depune toată energia să nu se mai balanseze şi nu va mai face tema cerută. şi un comportament deliberat ofensiv (agresiune. De aceea. Impulsivitatea are consecinţe pe plan emoţional. eliminarea problemelor de sănătate. cu modificări rapide şi frecvente ale stării psihice. Nu are nicio strategie. probleme tiroidiene. Impulsivitatea îl jenează mai ales pe plan social. în diverse grade şi în funcţie de câmpul de expertiză. iar acest diagnostic va fi pus independent de diagnosticul psihiatric. tulburare de învăţare. perturbări familiale. îi trebuie liste de priorităţi şi planuri de acţiune. subiectul însuşi sau o altă persoană). Rezultă următoarele tipuri de impulsivitate: comportament impulsiv fără scop precis (se ridică de pe scaun fără motiv). Impulsivitatea cognitivă se caracterizează printr-o manieră rapidă şi incorectă de a răspunde la o sarcină. diagnosticul diferenţial şi morbiditatea asociată sunt deosebit de importante. însă este legată de distracţie. o căutare a plăcerii imediate. Intolerant la constrângeri şi imediat agresiv când este frustrat. bruscheţe) şi dezvoltarea sa cognitivă (dificultate de a anticipa consecinţele actelor sale). deşi copilul pare a priori să prezinte simpomele ADHD. Pentru acest copil hiperactivitatea prezintă un risc pentru sănătatea sa fizică. tulburări psihologice secunde la copil (pierderea încrederii în sine) şi pot de asemenea să fie sursa diverselor accidente. Este vorba de situaţii unde un alt diagnostic psihiatric ar explica mai bine simptomele. diabet.

) coexista cu un ADHD (spre exemplu. meningită. tulburare de învăţare. tulburare de limbaj.). tulburare opoziţională. traumatism cranian etc. asfixie perinatală. tulburarea conduitelor.• • antrena un ADHD (spre exemplu. tulburare anxioasă. 16 . tulburare depresivă etc.

accentul se pune pe identificarea abilităţilor manifestate. ci şi. b. de cei cu eşec şcolar etc. 3) gândire creativă sau productivă. Sumption şi E. Educaţia copiilor dotaţi ar trebui să se centreze pe dezvoltarea abilităţilor metacognitive şi de selectare a informaţiei relevante. „excepţional”. ereditare şi al sistemelor operaţionale dobândite. „precocitate” şi „talent” explicaţi de Paul PopescuNeveanu în felul următor: . Realizările precoce se pun pe seama unei înalte dotaţii naturale. supradotarea presupune un sistem nervos central superior care se manifestă printr-o performanţă extraordinară. cunoscând faptul că performanţa intelectuală nu este determinată doar de dezvoltarea cognitivă. 1997). „capabil de performanţă”. El este nu numai „momentul dezvoltării maxime a uneia dintre aptitudini. pe dezvoltarea continuă şi pe promovarea acelor condiţii care determină „comportamentul de individ dotat” de-a lungul întregii vieţi şi într-o largă varietate de contexte extraşcolare. Abordare generală Copiii supradotaţi se încadrează în categoria copiilor cu cerinţe educative speciale. Talentul este descris ca o treaptă superioară de dezvoltare a aptitudinilor şi ca o disponibilitate spre creaţie originală. pe transferul deprinderilor în situaţii multiple. În opinia psihologilor M. Etapa actuală este marcată de tendinţa introducerii în definiţie a explicării naturii şi genezei dotării superioare. alături de copiii cu dizabilităţi. intermodelării a diferite şi eterogene aptitudini satisfăcător sau superior dezvoltate” (Creţu. Copiii supradotaţi sunt apreciaţi de unii psihologi ca prezentând şi o anumită fragilitate sau 17 .Dotaţia este definită ca fiind un ansamblu de însuşiri funcţionale ereditare şi înnăscute care. „precoce”. 1997). „copil minune”. În literatura de specialitate se întâlnesc mulţi termeni care desemnează supradotarea. ca având realizări şi / sau aptitudini potenţiale în oricare din următoarele domenii. ce mijlocesc performanţe deosebite şi realizări originale în activitate”. adaptate potenţialului lor intelectual. 4) abilitate în leadership. pe dezvoltarea capacităţilor de mediere şi de comprehensiune în contextul interpersonal al transmisiei culturale.. efectul interacţiunii.R. ci şi de evoluţia pozitivă a subiectului în alte domenii (Creţu. Luecking. separate sau în combinaţie: 1) capacitate intelectuală generală. Caracteristici ale copiilor supradotaţi Copiii capabili de performanţe înalte sunt cei identificaţi de persoane calificate. Dintre aceştia termenul care este cel mai des utilizat este acela de „talentat”. interpenetraţiei. condiţionează performanţe înalte în activităţi de diverse tipuri. fie de viaţă reală. „talentat”. care beneficiază de programe speciale de instruire. 6) aptitudini psihomotrice. precum: „bun la învăţătură”.M. Din această perspectivă. în situaţii fie de testare. 5) talent pentru arte vizuale şi scenice. Termenii de „dotaţie”. mai ales. Paul Popescu Neveanu defineşte conceptul de talent ca fiind: „ansamblul dispoziţiilor funcţionale.Copiii supradotaţi a. 2) aptitudine academică specifică. în urma dezvoltării şi a educaţiei. O altă definiţie a supradotării este legată de natura sistemului nervos central superior şi capacitatea lui de a elabora conexiuni de nivel înalt.

Talentul se defineşte nu numai în sectorul artistic. tehnică etc. Precocitatea nu oferă. Se recomandă evitarea dezvoltării unilaterale şi consolidarea personalităţii prin multiple mijloace de antrenament. Selecţia copiilor supradotaţi. a afectivităţii şi intelectului. În ceea ce priveşte definirea supradotării. situaţii în care se manifestă geniul (Şchiopu. În România existau la liceele de elită clase cu elevi mai buni.Talentul este definit cu o conotaţie ce se apropie de conceptul de creativitate. Dotaţia are o mai mare importanţă pentru reuşita în activităţile artistice şi sportive. geniul poate fi considerat cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor. o creativitate remarcabilă. dar şi în orice alt domeniu. să deseneze. Prin urmare. performanţe dintre cele mai înalte. la nivel social. Precocitatea este atât rezultatul unei eredităţi favorabile. . De altfel. Talentul nu se reduce la un optimum al comportamentului instrumental al personalităţii. ca ştiinţă.. Se întâmplă ca după manifestările de precocitate să intervină nivelări sau chiar stări regresive. 1997). într-un domeniu de mare însemnătate socială”. deosebit de original. întotdeauna. În funcţie de coeficientul de inteligenţă sunt consideraţi supradotaţi acei copii care la bateriile de teste de inteligenţă depăşesc punctajul de 120. din populaţia de o anumită vârstă. dispunând de o extraordinară capacitate creatoare. ereditare şi a sistemelor operaţionale ce mijlocesc performanţe deosebite şi realizări originale în activitate. talentul şi aptitudinile ating un nivel excepţional. după I. să pronunţe cuvinte înainte de 1 an. de unde şi înclinaţia spre muncă şi vocaţia ca factori ai talentului.U. 18 . Canada.dizarmonie psihică şi de aceea necesită un regim atent de educaţie şi instruire. Talentul exprimă îmbinarea disponibilităţilor unei persoane.Kant. în rest putându-se obţine. ci necesită şi o sinergie cu acesta (cu aptitudinile centrale) a comportamentului atitudinal sau vectorial. Geniul este. În anumite cazuri. disponibilităţi ce favorizează realizarea de activităţi creatoare. va depinde esenţial de definiţia acceptată a supradotării şi de teoriile psihologice care stau la baza acesteia. pe baza exerciţiului şi educaţiei. caracterizează copilul ce începe să meargă înainte de 12-14 luni. creşterea foarte mare a profesiilor cu caracter de intelectualizare a extins preocuparea pentru copiii supradotaţi. . în condiţiile unei dotaţii de nivel normal. o superioritate firească sau dobândită pentru a se obiectiva în realizări originale în activitate. a crescut preocuparea pentru copiii supradotaţi. o energie naturală care nu lucrează după reguli. să aibă aptitudini muzicale la vârsta copilăriei la un nivel caracteristic pentru adulţii exersaţi. purtătoare de germenii unor creaţii noi. cât şi a condiţiilor optime de dezvoltare ce determină accelerarea acesteia. dar care pune claritate şi ordine în cugetările sale. produs al naturii. Tudor Vianu defineşte geniul ca fiind „înzestrarea spirituală care permite creatorului de cultură soluţii originale şi fecunde.Precocitatea semnifică dezvoltarea psihomotricităţii. garanţia performanţelor excepţionale. El reprezintă ansamblul dispoziţiilor funcţionale. Talentul se poate manifesta în varii domenii. În ţări precum S.A. nici până în prezent nu există o unitate de păreri. dezvoltare ce depăşeşte nivelul comun constatat la vârsta respectivului subiect. Decisive sunt condiţiile de formare optimă a personalităţii în ansamblul ei. realizate printr-o selecţie latentă aleatorie. se bazează pe anumite predispoziţii naturale ale organismului şi se constituie într-o aptitudine.

o definiţie cantitativă va întări faptul că subiectul supradotat are aceleaşi aptitudini ca ale subiectului mediu. permiţând exprimarea sa în mod global sau secvenţial şi restrâns. dar cu o mai mare pondere şi cu tendinnţa de a ajunge la performanţe mult mai înalte. ci şi mijloacele pentru a elabora un curriculum diferit pentru fiecare copil supradotat. • din perspectivă biologică. specifică nu numai strategiile de identificare. Unii autori au tendinţa de a defini „supradotarea” raportând-o la „precocitate”. interesul şi preocupările cantonate excesiv în zona identificării. pe care le includ în orice domeniu important al performanţelor umane. Relaţia identificare-curriculum. Definiţiile operaţionale ale supradotării. cu toate că a fi precoce nu înseamnă neapărat a fi supradotat.Din perspectiva celor 4 coordonate: pedagogică. • „lumea” externă a subiectului. Sternberg afirmă că supradotarea poate fi definită. copilul supradotat prezintă următoarele însuşiri: • din perspectivă pedagogică. noţiunile de supradotat şi precoce nu sunt necesar sinonime. Tendinţa este ca definiţia supradotării să fie din ce în ce mai deschisă la noi domenii de excepţionalitate. limita de abstractizare a gândirii. generatoare de experienţă. trăsăturile diferite de personalitate ale unui individ cu capacităţi medii. • din perspectivă psihologică. dacă un individ este cu adevărat supradotat. Sternberg accentuează rolul creativităţii şi adaptabilităţii în definirea şi realizarea unui supradotat. • din perspectivă socială. deplasând. copilul supradotat este acela care obţine rezultate deosebite pe linia creativităţii sau a unităţii sociale a activităţii sale. îl face apt pentru o capacitate fantastică de memorare-învăţare şi de raţionament. 19 . • interacţiuni ale acestor „lumi”. prin structura şi funcţionarea sa. psihologică. Supradotarea este o manifestare a potenţialului intelectual. astfel. Persoanele supradotate şi talentate posedă un sistem de trăsături. socială şi biologică. inteligenţa sa superioară îl va ajuta să-şi dovedească eficacitatea în orice domeniu. copilul supradotat este acela al cărui SNC. ţinând cont de: • „lumea” internă a subiectului. după cum nu toţi copiii supradotaţi sunt şi precoce. O astfel de abordare este relaţionată chiar cu definiţia inteligenţei ca „o funcţie compozitară sau unitară”. Alţii pot să accepte că. ambele exprimate în termeni de diagnoză educaţională. copilul supradotat este acela care învaţă mai repede şi cu mai multă uşurinţă volumul de cunoştinţe propus unui grup de o anumită vârstă din care face parte şi el. copilul supradotat este acela a cărui vârstă mintală este superioară celei cronologice. adică este precoce. O definiţie calitativă a supradotării va accentua creativitatea. un nivel ridicat de realizare a sarcinilor şi un nivel ridicat al creativităţii. permite precizarea nevoilor particulare de stimulare cognitivă diferenţiată a copiilor supradotaţi. măsurării QI prin teste psihologice şi descoperirii structurii dotării superioare. care poate fi dezvoltat la anumite persoane în anumite perioade şi domenii şi constă în interacţiunea a 3 categorii de trăsături: aptitudini intelectuale generale deosebite. profunzimea.