Curs nr. 2.

ELECTROSTATICA
Electrostatica este capitolul care studiază stările electrice invariabile în timp şi neînsoţite de
curenţi electrici de conducţie, respectiv de dezvoltare de căldură, căldură care caracterizează aceşti
curenţi. Caracteristicile regimului electrostatic:
- mărimile de stare ale câmpului electric sunt invariabile în timp, deci derivatele lor
parţiale în raport cu timpul sunt nule, iar curentul electric de conducţie este nul,
- fenomenele electrice se pot studia independent de fenomenele magnetice.

1. Fenomene de electrizare
Dacă se freacă un baston de sticlă cu o bucată de mătase şi apoi se separă cele două corpuri,
se constată că atât între ele cât şi asupra corpurilor uşoare din apropiere, se exercită acţiuni
ponderomotoare (forţe şi cupluri) care nu existau înainte. Se spune că sistemul format din cele două
corpuri s-a electrizat, iar acestea se află într-o nouă stare numită stare de electrizare.
Din punct de vedere macroscopic, starea de electrizare a corpurilor, acea stare a lor în care
ele sunt capabile să exercite acţiuni ponderomotoare de natură electrică asupra altor corpuri.
Microscopic, starea de electrizare se explică printr-un surplus sau un minus de electroni.
Prin frecarea bastonului de sticlă, starea de electrizare se obţine prin trecerea unui număr de electroni
periferici de pe bastonul de sticlă pe bucata de mătase. Sarcina electrică a electronului fiind negativă,
bastonul de sticlă rămâne încărcat cu sarcina pozitivă ca urmare a plecării electronilor, iar mătasea se
va încărca cu sarcină electrică negativă, ca urmare a trecerii electronilor de pe baston pe ea.
Modalităţi de obţinere a stării de electrizare:
- prin frecare;
- prin contact cu corpurile electrizate;
- prin influenţa electrostatică;
- prin iradiere cu radiaţii Roentgen sau ultraviolete;
- prin deformare (efect piezoelectric);
- prin încălzire (efect piroelectric);
- prin efecte chimice;
- prin efecte fotoelectrice, etc.

2. Sarcina electrică
Sarcina electrică q este mărimea primitivă scalară de stare a corpurilor, care caracterizează
la scară macroscopică, global, starea de electrizare a acestora. Sarcina electrică este independentă de
poziţia şi orientarea corpurilor.
Convenţia stabilită de fizicianul american B.Franklin (1706-1790) este ca sarcina
electronului să fie negativă. Prin urmare se numeşte sarcină electrică pozitivă cea obţinută prin lipsă
de electroni şi sarcină electrică negativă cea obţinută printr-un surplus de electroni. Unitatea de
măsură a sarcinii electrice este Coulombul (C).

1
 3. Intensitatea câmpului electric
După cum s-a constatat experimental, între corpurile electrizate sau între un corp electrizat şi
corpurile uşoare, apar acţiuni ponderomotoare de natură electrică. Exercitarea unor astfel de acţiuni,
pune în evidenţă existenţa unui nou sistem fizic în spaţiul din jurul corpurilor încărcate electric,
numit câmp electric.
Sub aspect energetic, câmpul electrostatic este produs prin consum de energie. O parte din
energia consumată se regăseşte ca energie a câmpului electric, energie pusă în evidenţă de lucrul
mecanic pe care îl pot efectua forţele de natură electrică.
Pentru caracterizarea câmpului electrostatic în vid, se introduce o mărime vectorială
primitivă de stare numită intensitate a câmpului electric în vid în regim electrostatic E v .
Experimental s-a constatat că forţa ce se exercită în vid, asupra unui corp punctiform încărcat
cu o sarcină electrică q, aflat într-un câmp electric, este egală cu produsul dintre sarcina electrică şi
intensitatea câmpului electric din acel punct:
F = q  Ev .
Relaţia fiind obţinută prin generalizarea unor date experimentale, este o lege generală a
naturii numită legea acţiunii ponderomotoare în câmpul electrostatic asupra corpurilor
punctiforme, încărcate cu sarcină electrică şi exprimă matematic procesul de interacţiune dintre
câmpul electric şi corpurile punctiforme electrizate. Vectorul intensitate a câmpului electric în vid
E v se poate calcula în orice punct al câmpului electrostatic cu relaţia:
F
Ev = .
q

Unitatea de măsură pentru intensitatea câmpului electric este Voltul pe metru (V/m).
Dacă acel corp electrizat nu se află în vid, ci într-un mediu oarecare, atunci forţa se
calculează cu relaţia F = q  E , unde E este intensitatea câmpului electric într-un mediu oarecare.

4. Spectrul liniilor de câmp electric

Pentru explorarea câmpului electrostatic se foloseşte un corp de probă realizat dintr-o sferă
metalică sau metalizată, practic punctiformă, încărcată cu o sarcină electrică q şi de valoare foarte
mică, pentru a nu modifica câmpul electric studiat.
Liniile de câmp electric sunt curbe care au proprietatea că sunt tangente în fiecare punct al
lor la direcţia locală a vectorului intensitate a câmpului electric. Liniilor de câmp li se atribuie un
sens identic cu sensul vectorului intensităţii câmpului electric.
Numărul de linii de câmp pe unitatea de suprafaţă transversală este proporţional cu mărimea
vectorului E ; dacă E este mai mare, liniile de câmp sunt mai dese, iar unde E este mai mic,
liniile sunt mai distanţate.
Liniile de câmp electric sunt linii deschise pornind de la corpurile încărcate pozitiv şi venind
la corpurile încărcate negativ, ca în figura 1 şi 2.

2
 Fig. 1. Spectrul liniilor de câmp electric în cazul unor sarcini electrice punctiforme

Fig. 2. Spectrul liniilor de câmp electric produs de 2 sarcini electrice punctiforme

5. Formula lui Coulomb

Fizicianul francez Ch. Coulomb (1736-1806) a măsurat, în anul 1785, cu ajutorul unei
balanţe electrice de torsiune, forţele de interacţiune dintre două corpuri punctiforme, situate în vid şi
încărcate cu sarcină electrică. El a stabilit formula:
1 q1 q2
F21 = r12 .
4   0 r12
3

Fig. 3. Explicativă la calculul forţei lui Coulomb

3
 Forţa F 21 exercitată în vid de un corp punctiform încărcat cu sarcina electrică q1 asupra
altui corp punctiform încărcat cu sarcina electrică q2, este proporţională cu produsul sarcinilor
electrice şi invers proporţională cu pătratul distanţei r12 dintre ele, fiind dirijată după dreapta care
le uneşte. Sensurile forţelor sunt astfel încât, corpurile încărcate cu sarcini de acelaşi semn se
resping, iar cele încărcate cu sarcini de semne contrare se atrag.
În formula lui Coulomb, ε0 este o constantă universală referitoare la vid, numită
permitivitatea vidului, având valoarea:
1 F
0 = .
4   9 10 9 m

Dacă sarcinile nu se găsesc în vid, ci într-un mediu oarecare, forţa se calculează cu relaţia:
1 q1 q 2
F21 = r12 , unde   0  r .
4   r12
3

Mărimea εr se numeşte permitivitatea relativă a mediului şi este o mărime adimensională.

Dacă asupra unui corp punctiform încărcat cu sarcina q se exercită forţe produse de n corpuri
punctiforme situate în vid şi încărcate cu sarcinile q1, q2,...qn, forţa rezultantă se obţine aplicând
teoria superpoziţiei, adică suprapunând efectele, însumând vectorial toate forţelor ce acţionează
asupra corpului încărcat cu sarcina q, vezi figura 4.
q n q
F  F1  F2  ...  Fn =  3k r k
4   0 k 1 r k
Dacă mediul nu este vid, ci un mediu oarecare se poate generaliza relaţia anterioară astfel:
q n qk
F  F1  F2  ...  Fn =  rk
4 k 1
3
rk

Fig. 4. Explicativă la calculul forţei rezultante ce acţionează asupra unei sarcini punctiforme

6. Inducţia electrică în vid

Cu ajutorul permitivităţii vidului ε0 şi al vectorului intensitate a câmpului electric în vid
E v se defineşte inducţia electrică în vid D v ca fiind:
D v = 0 E v .

Unitatea de măsură a inducţiei electrice este Coulomb pe metru pătrat (C/m2).

4
 7. Tensiunea electrică în vid
Fie un câmp electric în vid şi o curbă C aflată în acest câmp, vezi figura 5. Se defineşte
tensiunea electrică între două puncte A şi B de-a lungul curbei C, mărimea fizică derivată definită
prin integrala de linie a intensităţii câmpului electric în vid, între cele două puncte, de-a lungul
curbei C:

B B
UA B ( C ) =  E v d l =  E v d l cos  .
A(C) A(C)

Fig. 5. Explicativă la calculul tensiunii electrice.

Din relaţia de definiţie, se observă că tensiunea electrică depinde de sensul de integrare şi ca urmare:

U A B =  U BA
Sensul de integrare (sensul lui d l ) se mai numeşte şi sens de referinţă şi se indică printr-o
săgeată pe curba C.
Într-un mediu oarecare, tensiunea electrică se defineşte prin relaţia:

B B
UA B ( C ) =  E d l =  E d l cos  .
A(C) A(C)
Tensiunea electrică are o semnificaţie fizică. Înlocuind în relaţia de calcul a tensiunii,
vectorul E v cu expresia forţei electrice, se obţine:

5
 B B F 1 B LA B
UAB =  E ld =  ld =  F ld = .
A(C ) A ( C ) q q A ( C ) q
Această relaţie care arată că tensiunea electrică între punctele A şi B este numeric egală cu
raportul dintre lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului electric pentru a transporta o sarcină q de
la A la B şi valoarea acestei sarcini. Unitatea de măsură pentru tensiunea electrică este Voltul (V).

8. Câmpul electric în dielectrici

Dielectricii (izolanţii) au particulele elementare legate în atomi şi molecule, astfel încât
electronii nu se pot separa de atom ca în cazul conductoarelor. Sub acţiunea forţelor câmpului
electric, au loc deplasări limitate ale particulelor elementare care transformă atomul sau molecula
într-un dipol electric elementar.
Se numeşte dipol electric, un sistem de sarcini egale şi de semne contrare (+q şi -q) situate la
o distanţă mică fixă l . Dipolul se caracterizează prin momentul dipolului p d :
pd  q l ,

vectorul l fiind orientat de la sarcina negativă la sarcina pozitivă.

Există dielectrici cu molecule polare (HCl, H2O, NO2), ale căror molecule se prezintă sub
forma unor dipoli electrici elementari orientaţi în toate direcţiile, în mod dezordonat. Prin
introducerea acestora într-un câmp electric, moleculele polare se orientează după direcţia câmpului
electric.
Există dielectrici (O2, N, Si, Ge) la care dipolii elementari apar numai prin deformarea
atomilor când aceştia sunt introduşi într-un câmp electric.
Fenomenul de orientare a dipolilor electrici elementari după o anumită direcţie se numeşte
polarizare. Polarizarea poate fi temporară, dacă orientarea dipolilor elementari depinde de
intensitatea câmpului electric în care este situat dielectricul şi încetează la dispariţia câmpului
electric şi este permanentă, dacă nu depinde de intensitatea câmpului electric şi rămâne şi după
dispariţia câmpului electric.
Polarizarea permanentă poate apărea sub forma:
- polarizării piezoelectrice (apare prin deformare mecanică la unele cristale);
- polarizării piroelectrice (apare la unele cristale prin încălzire);
- polarizării permanente a electreţilor (răşini, plexiglas).

6
 P = Pp  Pt ,
unde: P p reprezintă vectorul polarizaţie permanentă,
P t - vectorul polarizaţie temporară.
Unitatea de măsură a momentului electric este Coulomb metru (Cm), iar a polarizaţiei este
Coulomb pe metru pătrat (C/m2).
În tabelul 1 sunt date valorile permitivităţii relative şi a rigidităţii
dielectrice Ed pentru câteva materiale izolante folosite în construcţia maşinilor
şi aparatelor electrice. Rigiditatea dielectrică reprezintă valoarea maximă a
intensităţii câmpului electric din material pentru care acesta îşi păstrează
proprietăţile izolante.
Tabelul 1
Nr.crt Materialul εr ...Ed [V/m.105]
1 Bachelită 2,8 200
2 Preşpan 3,4...4,3 110...300
3 Ulei de transformator 2...2,5 80...120
4 Aer uscat 1,0006 45
5 Sticlă 4...17 120...200
6 Cuarţ 4...4,2 170...200
7 Mică 7 2500...3500
8 Porţelan glazurat 5...6,5 300...380
9 Steatită glazurată 5...6,4 200...300
10 Micafoliu 4...5 300...400

9. Relaţiile fundamentale ale electrostaticii

Pentru rezolvarea problemelor de electrostatică se utilizează relaţiile
generale ale electrostaticii dintre care unele sunt legi generale, altele sunt
legi de material, iar altele sunt teoreme.

9.1. Legea fluxului electric

Se defineşte fluxul electric printr-o suprafaţă S (deschisă sau închisă) ca integrala de
suprafaţă a vectorului inducţie electrică prin această suprafaţă.

7
  S =  D d S =  D d S cos  .
S S

Fig. 6. Explicativă la calculul fluxului electric

Se verifică experimental că fluxul electric printr-o suprafaţă închisă Σ este numeric egal cu
sarcina totală qΣ conţinută în interiorul acelei suprafeţe.

 =  D d S =  D dS cos  = q .
 
Această relaţie reprezintă forma integrală a legii fluxului electric.

9.2. Teorema conservării sarcinilor electrice

La electrizarea corpurilor neutre din punct de vedere electric, prin frecare, unul dintre
corpuri se încarcă cu sarcina +q (bastonul de sticlă) iar celălalt cu sarcina -q (mătasea). Sistemul
format de cele două corpuri electrizate rămâne cu sarcina totală zero.
Experienţa arată că în fenomenele de electrizare, apariţia unei sarcini de un semn pe un
corp sau pe un sistem izolat de corpuri este însoţită de apariţia unei sarcini electrice egale şi de
semn contrar pe alt corp sau alte corpuri ale sistemului. Rezultă că sarcina totală a unui sistem
izolat de corpuri este constantă:
n
qt = q
k =1
k = const .
Această relaţie este teorema conservării sarcinilor electrice şi reprezintă o consecinţă a
legii conservării sarcinii electrice, care se va studia la electrocinetică.