Professional Documents
Culture Documents
1.Formularea moţiunii:
Asumarea identitaţii cultural în context European a României începe în secolul al XIX-lea, când se
conturează clar orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin asumarea
necondiţionată sau prin negarea acestei identitaţi.
2.Epoci culturale vizate:
Sec. al XIX-lea: pasoptism, junimism.
Sec. al XX-lea : perioada interbelică (modernism, tradiţionalism ).
3.Termeni-cheie:
Identitatea culturală, specific naţional;
Modernism, sincronism, europenism; tradiţionalism, protocronism.
4. Abordarea temei:
Raportarea culturii române la Europa occidentală/ Etape ale receptării culturii occidentale:
Umanism , iluminism;
Sec. al XIX-lea . Paşoptismul. Construirea identitaţii culturale româneşti;
Sec. al XX-lea. Modernismul. Atitudini faţa de ideea specificului naţional.
Identitatea culturală in context european la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea (Titu Maiorescu vs. Eugen Lovinescu )
Identitatea culturală în context european in primele decenii ale secolului al XX-lea
(tradiţionalismul în raport cu modernismul )
5.Sugestii bibliografice:
Eugen Lovinescu , Istoria literaturii române contemporane ;
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne;
Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi in cultura română;
Ioana Pârvulescu,Întoarcerea în Bucureştiul interbelic.
SUGESTII DE REDACTARE
Raportarea culturii române la Europa Occidentala/ Etape ale receptarii culturii occidentale:
Texte-suport pentru punerea în temă:
„ [...] dacă poezia, când e foarte natională, e expresia sufletului unui popor, proza, când e
talentată, e şi expresia sufletului unui popor, şi oglinda vieţii acestui popor. E, înca o dată, mai bogată în
realităţi naţionale, subiective şi obiective.
Comparând proza moldovenească cu cea muntenească din alte puncte de vedere decât cel
cantitativ, vom găsi mai întai că în Moldova câmpul observaţiei e mai întins, realităţile transportate în
literatură sunt mai diverse, aduse din medii mai variate – caracter care apare ca intr-o sinteză, chiar şi în
opera unui singur scriitor, dl. Sadoveanu, care ne-a zugrăvit atâtea aspecte ale vieţii naţionale, din
vremurile aproape legendare până în zilele noastre, de la ţarani până la protipendadă, de la viaţa tihnită
din mahalaua moldovenească până la tumultul de pe câmpul de bataie [...]
Vom mai găsi apoi că influenţa excesivă a literaturilor străine a redus importanţa unor însemnaţi
scriitori munteni şi mai ales a lui Bolintineanu, ale cărui romane ar umplea astfel un gol in proza
muntenească din epoca respectivă, dar care, nu numai din cauza lipsei de forţă creatoare a acestui
scriitor, ci şi din cauza influenţei romantismului francez de mâna a cincea asupra lui, sunt sărace ca
document. [...]
Deosebirea de conţinut dintre cele două literaturi, cea moldovenească (şi ardeleană) şi cea
muntenească, este şi una de valoare? Desigur. Am arătat în articolul trecut că poezia muntenească e mai
influenţată de literaturile străine decât cea moldovenească. E aproape însă de mintea oricui că un lucru
imitat e o imitaţie şi că în artă imitaţia e tot o imitaţie. Şi dacă s-ar pune scriitorii români pe doua
coloane – într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu – credem că cei mai
talentaţi ar coincide de cele mai multe ori cu cei mai naţionalişti. [...]
Aşadar, valoarea extetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de
fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, in opera
căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogdat în mai bine relaţiile vieţii
naţionale.”
(Garabet Ibraileanu, Caracterul specific naţional în literatura română,
În revista Viaţa romanească, nr. 11, 1922)
„ Sufletul românesc e o extrem de interesantă contopire de insuşiri şi cusururi dintre cele mai
diverse... Toată minunea stă în desăvârşirea acestei contopiri, în propria conştiinţa a unitaţii ei. [...]
Exista cert, o formulă etnică, o formulă a sufletului românesc. Este un produs al timpului şi al
împrejurărilor de tot soiul. Obiceiuri, tradiţii, costum, muzică şi chiar o bună parte din vocabular nu sunt
decât manifestări exterioare ale acestui tot psiho-social. Ele urmează legile etnice şi sociale, cum le-a
urmat timp de aproape două mii de ani, chiar fara apostoli tradiţionalişti. Calităţile de sentiment, vointă,
sensibilitate şi inteligenţă sunt cele care ne deosebesc de bulgari, de sârbi sau de unguri, mai mult decât
folclorul.
Ni se va răspunde poate că tocmai faptul că poporul nostru şi-a pastrat tradiţiile, folclorul, a
contribuit la rezistenţa lui pe aceste meleaguri. (desi poate că ar fi de obiectat că a împrumutat destul
din toate părţile.) Adevarul e că şi-a păstrat tradiţiile, că a rezistat – şi e cum nu se poate mai logic să fie
– tocmai [...] din cauza prestigiului pe care l-a exercitat acest suflet asupra celorlalte neamuri cu care
venea in atingere.”
(Camil Petrscu, Sufletul naţional. Analiza descriptivă a termenului, 1936)
„ Un secol XIX străbătut de o uriaşă voinţă de creaţie: creaţie de stat românesc, de cultură
românească <<grandioasă>> (având modelele în Renaştere sau în Antichitatea clasică; se scriau epopei,
se imita Leonardo da Vinci). Fireşte,încercările acelea <<grandioase>> arareori erau justificate de geniul
sau măcar de talent. [...]
O voinţa de creaţie nebunească, înspăimântătoare, singura jumătate de secol când au fost şi
românii megalomani, când se credeau centrul atenţiei universale şi voiau să facă în douăzeci de ani ceea
ce alte state norocoase şi bogate făcuseră in trei sute de ani. Ceea ce caracterizează întreagă această
epocă este setea de monumental, de grandios: orientarea artiştilor şi a scriitorilor către cei mai mari
maeştri (de-a dreptul la Biblie, la Homer, la Cervantes, la Shakespeare şi la Rafael). Apoi, un sincer
sentiment de colaborare, de solidarizare în creaţie; oricine era chemat şi erau toţi aleşi (<<Scrieţi, baieţi!
>>), pentru că întreg poporul românesc este un popor ales (românul e viteaz, e bun, e <<poet>>). Nu ţi se
cerea decât să colaborezi : geniul şi virtuţiile sunt în tine, întrucât şi tu faci parte dintr-un popor
excepţional. Optimism civic, mesianism românesc. Fiecare român avea o datorie : să facă marele bine pe
care participarea sa la un popor ales îi ingăduia sa-l facă.
Şi câte nu putea face românul din prima jumatate a secolului XIX? Putea să facă un stat (şi l-a
făcut), putea să facă reforme sociale care să << înmărmurească Europa>>, putea să facă o nouă limbă
românească. <<Maimuţăreală>> a Europei, s-a spus mai tarziu. Cred că e o judecată pripită: oamenii
noştri voiau să întreacă Europa, ei se simţeau <<zorii unei noi umanitaţi>>, incepeau o <<nouă istorie>>.
Oamenii Renaşterii nu voiau să maimuţărească Antichitatea; consţiinta demnitaţii lor umane le spune,
insă, că o pot ajunge şi chiar întrece. << Renaşterea>> noastră a fost insă mult mai putin norocoasă:
umanismul nostru s-a transformat prea devreme în filologie şi istorie, ca să ne apărăm latinitatea şi
drepturile; orice valoare grevo-latină pe care o descopeream, o tratam în instrument de luptă şi de
afirmare , niciodată în obiect de contemplaţie. Cu toate acestea, conştiinţa demnităţii umane, mesianism
românesc. <<Dumnezeu era cu noi>>.
Această nerăbdare a creaţiei caracterizează pe toţi marii români ai secolului XIX: Bălcescu,
Heliade, Haşdeu, Eminescu.”
(Mircea Eliade, Cele două Românii, 1936)
DEZVOLTAREA TEMEI
Asumarea identitaţii culturale în context european a României începe în secolul al XIX-lea, când
se conturează clar orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin asumarea
necondiţionată sau prin negarea acestei identitaţi.
Umanismul
Problema identitaţii culturale este pusă în discuţie incepând cu secolul al XVII-lea. Cronicarii,
cărturari umanişti, care fac parte din elita culturală a epocii şi care vin în contact cu Occidentul, aduc în
prim-plan ideea apartenenţei la romanitate. Argumentele lingvistice, arheologice, etnologice, aduse pe
rând de reprezentanţii umanismului românesc (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolae
Minulescu s.a ) sunt menite să afirme orgoliul apartenenţei la centrul cultural şi spiritual al epocii.
Identitatea culturală cu Europa occidentală nu antrenează după sine alterarea specificului naţional.
Secolul al XVII-lea românesc nu-şi pune încă problema specificului naţional. În eopcă, factorul definitoriu
al unei naţii este cel religios (creştin). Limba romană mai pastrează şi astăzi (folosit foarte rar, este
adevarat) termenul pagan , care desemna adversarul, adică pe cel care nu era creştin.
Iluminismul
A doua etapă în care se ia in discuţie aspectul identitaţii culturale în raport cu Europa
Occidentală este Iluminismul. Acum însă, este vorba despre emanciparea natională, culturală, socială,
politică.
Apartenenţa la civilizaţia occidentală este circumscrisă în Transilvania din punct de vedere
religios. Biserica Unită cu Roma devine calea prin care intelectualii transilvăneni vor lua contact cu
Occidentul. Afirmaţia latinităţii se face acum prin lucrări erudite, istorice şi lingvistice, care furnizează
argumente în lupta pentru emanciparea naţională a romanilor din Transilvania, tema generată de
factorul politic.
Iluminismul din Ţara Românească şi Moldova nu are dimensiunea naţională a Şcolii Ardelene, ci
se orientează spre modele culturale, literare şi sociale.
Paşoptismul
Despre specificul naţional în context european se poate vorbi începand din primele decenii ale
secolului XIX-lea, sub influenţa romantismului. Este perioada formarii satelor naţionale în Europa. Tinerii
scoliţi în Occident, în special în Franţa, se întorc în ţară şi aduc cu ei idei social-politice si culturale ale
vremii. Mihail Kogalniceanu poate fi considerat mentorul cultural al epocii paşoptiste. Programul revistei
Dacia literară se conturează în jurul specificului naţional.
Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că specificul naţional nu este înteles în epocă drept o
contrapunere la Europa occidentală, ci, dimpotrivă, ca o sincronizare cu aceasta. Sincronizarea este mai
degrabă dorită decât realizată. Paşoptiştii văr epoca lor cu un spirit foarte critic ( Vasile Alecsandri va
face dovada acestui spirit critic, de exemplu, în comediile din ciclul Chiriţelor ). Imaginea despre români
oscilează de la ironie indurerată: „Strada română, Teatrul român, Ateneul român, Academia română,
Oţelul Crâşmar român, Caşcaval român, tot român, toţi români şi încă în veci români, în prezentă acestui
nume de român care a ajuns a fi o mască pusă şi pe instituţii, şi pe dughene etc. Cu o profusie [risipă]
ridiculă, fiecine este drept a se intreba dacă nu cumva românii se tem să nu fie confundaţi cu chinezii în
ţara lor?” (Vasile Alecsandri, Dicţionar grotesc), la distincţii tranşante între români şi străini, distincţii
care privesc dimensiunea morală în mod deosebit: „Din natura lui, românul este modest, chiar sfiicios,
aş putea zice;şi de i se poate imputa ceva, ar fi că nu are destulă încredere intr-insul. El preţuieşte mai
mult decât pare; nu este nici lăudăros, nici pretenţios. Ori de căte ori am văzut la noi în ţară un fanfaron,
un om care se crede mai mult decât este, un om care să pretinză că le ştie pe toate, am avut ocazia să
mă conving că era de viţă de neam strein”. (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri ). Ambele opinii au
ceva exagerat în ele. Opinia lui Vasile Alecsandri nu ia în seamă faptul că, deşi folosit în exces, cuvântul
„român” desemnează bucuria redescoperirii de sine a unui neam. Pe de altă pate, şi Ion Ghica comite o
eroare atunci când atribuie virtuţile morale în exces pentru a contura un profil naţional specific.
Modernismul
Începutul secolului al XX-lea va aduce în prim-plan opoziţia între specificul naţional şi modelul
european. Secvenţele de text citate sunt elocvente în acest sens. Apărute la 12 ani distanţa unul de altul
(respectiv, Garabet Ibrăileanu, în 1922 şi Camil Petrescu , în 1936), cele două texte ilustrează două
atitudini constante în secolul al XX-lea.
Garabet Ibrăileanu consideră că specificul naţional al literaturii române este dat de „imitarea”
valorilor naţionale. Aceste valori constituie fondul oricărei opere literare ţi le conferă acestora valoarea
estetică. Paralela între textele literare ale moldovenilor şi ale muntenilor, operată de Garabet Ibrăileanu,
face dovada undei atitudini orientate spre regionalizarea specificului naţional. O astfel de atitudine
poate fi considerată retrogradă dacă este privită în paralel cu articolul-program Introducţie la Dacia
literară. Mihail Kogalniceanu deschidea paginile revistei scriitorilor români din toate provinciile tocmai
pentru a stimula formarea constiinţei naţionale. Garabet Ibrăileanu afirmă, după aproape opt secole, că
această constiintă nu este vizibilă din moment ce scriitorii acceptă influenţele literaturii occidentale.
Concluzia autorului: „...valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei
specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai
mare ,in opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine
relaţiile vieţii naţionale” impune specificul naţional drept criteriu estetic. Astefel, Garabet Ibrăileanu
arondează esteticul unor criterii improprii acestuia, respectiv socialul, politicul etc.
O atitudine mult mai nuanţată are Camil Petrescu. El porneşte de la teza că „există cert, o formă
etnică, o formulă a sufletului românesc”. „Formula sufletului românesc” este , însă, circumscrisă
contextual ca „un produs al timpului şi al împrejurărilor de tot soiul”. În acest caz, specificul naţional se
manifestă ca un fenomen de asimilare a unor modele şi apoi de convertire într-o formulă proprie a
modelelor asimilate. Spre deosebire de Garabet Ibrăileanu, Camil Petrescu lărgeşte sfera specificului
naţional de la literatură spre dimensiunea psiho-socială. O astel de abordare, care nu asociază specificul
naţional valorilor estetice, este mult mai apropiată de realitate şi, indirect operează o deschidere a
esteticului spre modelele exterioare, respectiv, cele occidentale. De altfel, toată opera literară a lui Camil
Petrescu reflectă ideea deschiderii spre Occident.
Faptul că secolul al XIX-lea este începutul modernizarii culturii române printr-un dublu proces,
de sincronizare şi de creare, este afirmat şi de Mircea Eliade. Elogiul intelectualilor din epocă evidenţiază
orgoliul nedisimulat. „O vointă de creaţie nebunească, înspăimântătoare, singura jumătate de secol
când au fost şi românii megalomani, când se credeau centrul atenţiei universale şi voiau să facă în
douăzeci de ani ceea ce alte state norocoase şi bogate facuseră in trei sute de ani.” Afirmaţia este cu
atât mai preţioasă cu cât se ia în considerare contextul istoric în care este facută, anul 1936. Este vorba
despre perioada în care noua elită întelectuală nutrea un puternic complex de inferioritate în raport cu
Europa Occidentală; este vorba despre apartenenţa la o cultură mică, dezavantajul de a scrie intr-o
limbă fară deschidere europeană, despre confruntarea eu elita consacrată, tradiţionalistă în mare parte.
Adjectivele care consemnează trăsăturile epocii: „monumental”, „grandios”, precum şi adjectivul care îi
desemnează pe români :”megalomani” descriu o stare de spirit dorită de mare parte din
intelectualitatea interbelică. Atitudinea lui Mircea Eliade fată de secolul al XIX-lea este elocventă şi din
perspectiva receptării fenomenului modernizării de către urmaşi în raport cu înfaptuirile deschizatorilor
de drum: „<<Maimuţăreală>> a Europei, s-a spus mai târziu. Cred că e o judecată pripită; oamenii noştri
voiau să întreacă Europa, ei se simţeau <<zorii unei noi umanitaţi>>, incepeau o <<nouă istorie>>.
Oamenii Renaşterii nu voiau să maimutărească Antichitatea; constiinţa demnitaţii lor umane le spunea,
insă, că o pot ajunge şi chiar întrece.” În acest sens, merită citat Mihail Kogalniceanu: „Voi, românii, care
vă socotiţi nici mai mult, nici mai puţin decât fraţii Rasaritului, şi carii în fapta nu sunteţi la cele rele
decat maimuţele [n.n imitatorii] ei, iar la cele bune nu sunţeti decât chinezii Europei. Voi aţi vazut Viena
şi Parisul? Spuneţi-mi dară cată deosebire este între naţiile străine, atat de aprinse în a întrebuinţa toate
talentele spre fala şi puterea patriei, şi între voi, care lăsaţi să piară si să se risipească in zadar geniul
vostru...” (Mihail Kogalniceanu , Tainele inimii). Puse fată în fată cele doua texte dezvoltă două atitudini
opuse care mărturisesc faptul că atunci când cineva se afla în mijlocul evenimentelor nu poate avea o
privire obiectivă. Posterioritatea care elogiază dă intreaga masură a valorii trecutului.
Romania, ca zonă a latinităţii târzii, desparţită foarte devreme de celelalte spaţii ale latinităţii,
legată de religia ortodoxă şi de cei mai mult de Orient decat de Occident, s-a zbătut să intre în conştiinţa
europeană mai întâi ca modalitate de „cucerire a centrului”, apoi ca formă de emancipare naţională şi,
în secolul al XIX-lea, prin dorinţa nedisimulată de „sincronizare”. În istoria evoluţiei formelor culturale
hibridizarea culturii tradiţionale româneşti cu formele occidentale, produsă după 1850, este deosebit de
importantă, fiind primul pas către regăsirea spiritului european.
Identitatea culturală în context european la sfarşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea
Texte-suport pentru formularea argumentelor:
„...s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid
politic, care să simtă trebuinţa unui organ, şi public iubitor de stiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi
am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea
învaţarori săteşti, am facut şcoli prin sate, şi înate de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi
universitaţi şi am falsificat instrucţiunea politică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile
şcoalilor, am facut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreciat spiritul de societaţi literare.
Înainte de a avea o umbră măcar de activitate stiinţifică originală, am facut Societatea Academică
Română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-archeologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi
am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am facut conservatorul de muzică;
înainte de a avea un singur pictor de valoare, am facut şcoala de bele-arte; înainte de a avea o singură
piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional [...]. În aparenţă, după statistica formelor dinafară,
românii posed astăzi aproape întreaga civilizaţie occidentală.”
(Titu Maiorescu, In contra direcţiei de astăzi în cultura română)
„Literatura română n-a refacut fazele dezvoltării literaturii universale, ci s-a dezvoltat,
revolutionar, pe baza sincronismului; fară să fi avut un clasicism, am avut un romantism, pentru că
această miscare europeană a coincidat cu insuşi momentul formaţiei noastre literare. De un veac, mai
ales, toate curentele ideologice, toate formele de artă,într-un cuvant, întreaga viaţă spirituală se
dezvoltă pretutindeni sincronic, într-un ritm unic. Pornite de la unele popoare evolutiv, adică dintr-o
invenţie la baza careia erau totuşi imitaţii acumulate şi fecundate de un element nou, ele s-au imprăştiat
peste toata Europa, cu necesitatea unei legi indefectibile. Fara a mai reface evoluţia, imitaţia a fost
bruscă şi integrală.”
(Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne)
„Civilizaţia noastră actuală s-a format prin importaţie integrală, fara refacerea treptelor de
evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale de crestere organică. Se poate spune că la
popoarele tinere imitaţia este prima formă a originalitaţii. Nimeni nu recomandă, fireste, principial
imitaţia. Prin interdependenţa materială şi morală a vieţii moderne ea există însă ca fenomen
incontenabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitaţia n-ar fi un element de progres [...]. numărul
<<invenţiilor>> sau al <<ideilor originale>> al fiecarui popor în parte fiind foarte limitat, originalitatea
oricărei civilizaţii stă mai mult în capacitatea de adaptare şi prelucrare, decât în elaboraţie proprie – şi
aceasta mai ales la popoarele tinere.”
(Eugen Lovinescu, despre teoria imitaţiei în Istoria literaturii române contemporane)
„Sincronismul, după cum am arătat în Istoria civilizaţiei române moderne, nu se referă numai la
una din categoriile preocupărilor omeneşti, ci stabileşte in totalitatea lor, fie ele sociale, estetice sau
economice, o interdependenţă, ce le-a dat un stil şi un ritm. Omul nu este o fiinţă abstractă sau izolată;
actiunea lui spirituală suferă presiunea atmosferei morale a veacului, dupa cum suprafaţa trupului
suportă presiunea atmosferei fizice. Sincronismul reprezintă, în adevar, o fortă de coeziune cu atat mai
pronunţată cu cât mijloacele de transmitere a oricarei forme de activitate sufleteasca devin mai
instantanee; teoretic şi de n-am ţine seamă de diferenţele etnice, la capătul revolutiei lui, n-am putea
vedea decât uniformitatea; trecute prin medii cu indice de refracţie variabil, ideiile se naţionalizeaza şi
totuşi si, în acest sens, se poate vorbi de un vechi stil arhitectural românesc sau chiar de o poezie
tradiţionalistă română actuală.[...] Dar dacă sincronismul este doar o lege de existeţă a legii sociale,
considerată în toate manifestările ei, printre care intră şi esteticul, nici <<diferenţierea>> nu trebuie
privită decât ca o replică necesară dezvoltării şi progresului aceleiaşi vieţi sociale. Nu se poate deci vorbi
de valori estetice ca de valori exclusiv de diferentiere, pe când celelalte valori omeneşti ar fi valori de
coeziune.”
(Eugen lovinescu, Istoria literaturii române contemporane)
„Peste pământul, pe care am învăt să-l iubim din <<Sămănătorul>>, noi vedem aruncându-se
coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe. Noi vedem substanţa acestei biserici amestecată pretutindeni cu
substanţa etnică. Pentru noi şi pentru cei carii vor venii dupa noi, sensul istoriei noastre şi al vieţii şi artei
populare, rămâne pecetluit dacă nu ţinem seamă de factorul creştin. El e tradiţia eternă a Spiritului care,
în ordinea omenească se suprapune tradiţiei autohtone. [...] Tradiţia etnică, permanentă şi vie în limitele
autohtonismului, se eliberează şi se spiritualizează, odată absorbită în puterea tradiţiei eterne a Bisericii.
[...] Bazată pe aceeasi credinţă, pe aceeaşi speranţă şi pe aceeaşi dragoste, comunitatea naţională se
regăseşte transfigurată în comunitatea Bisericii. Oridnea ei locală şi temporală se transpune în ordinea
universală şi vesnică. Ce perspective adânci capătă, bunăoara, cultul strămoşilor prin cultul sfinţilor,
cultul solidaritaţii naţionale prin cultul dragostei crestine, credinta în vitalitatea noastră prin credinţa in
înviere şi nemurire, sensul culturii prin sensul spiritualist al culturii! Dacă biserica este – precum este –
indiscutabil legată de popor, autohtonismul nostru creator, întemeiat de adevarurile vii ale poporului,
cuprinde în sine posibilitatea unei transfigurări şi spiritualizari. Directivele viitorului nostru n-avem să le
cautăm aiurea; ele sunt date - ca nişte fragmente de infinit- în substanţa intraistorică a traditiei noastre.
De aceea metoda artei şi culturii noastre nu poate fi lepădarea de popor pe care o predică tânărul
nihilim inconstient, ci demofilia creştină prin care vom ajunge la întelegerea adâncului misterios al
poporului.”
(Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în revista Gândirea, nr.1, 1921)
„Am numit, după cum se ştie, sincronism actiunea uniformizată a timpului în elaboraţiile
spiritului omenesc şi am făcut din el cheia de boltă a explicării formaţiei civilizaţiei române. [...]
Sincronismul înseamnă, după cum am spus, acţiunea uniformizatoare a timpului asupra vieţii sociale şi
culturale a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o independenţă materială şi morală. Există, cu
alte cuvinte,un spirit al veacului sau ceea ce numea Tacit un saeculum , adică o totalitate de condiţii
configuratoare a vieţii omenirii. Spiritul Evului Mediu, de exemplu, se manisfestă sub două forme: crediţa
religioasă, care îi determină întreaga activitate sufletească(literatura, arta, filosofia etc) si provoacă în
domeniul politic cruciadele, adică expansiunea Occidentului spre Orient; iar , pe de altă parte, în
domeniul social, forma specifică a feudalitaţii de origine germanică sau nu, în orice caz, expresie a
individualismului social.[...]
La întrebarea unde se dezvoltă cu mai multă intensitate spiritul veacului, nu ne punem la
adăpostul lipsei de perspectivă în judecarea fenomenelor contemporane, legitimă de altfel, ci răspundem
cu fermitate: pretutindeni. Spiritul veacului se făureste şi se consolidează azi prin facilitatea de legături şi
de penetraţie între popoare, care nu a fost întotdeauna identică, ci a evoluat cu însuşi sensul civilizaţiei
româneşti; dacă el a existat cu caractere evidente în timpul Evului Mediu, când mijloacele de
comunicaţie erau atât de reduse, se întelege de la sine că există şi azi; rapiditatea fulgeratoare,
instantaneitatea, am putea spune, de propagare a tuturor fenomenelor culturale în întreaga omenire
civilizată a început să nimicească caracterul de determinare în spaţiu a spiritului veacului.”
(Eugen Lovinescu, Mutaţia valorilor estetice)
La inceputul secolului al XX-lea., România se afla într-un proces de mari şi importante prefaceri.
Restructurarea instituţiilor, începură în sec. al XIX-lea este un proces continuu care s-a accelerat
considerabil în ultima treime a secolului trecut, când domnia lui Carol I şi dinastia liberala a Brătienilor
au pus bazele României moderne. Procesul de restructurare al instituţiilor s-a desăvârşit după Primul
Razboi Mondial, când, ieşind victorioasă alături de puterile Antantei, ţara noastră a devenit cea mai
mare putere politică şi economică din zonă şi şi-a extins teritoriul până la cea mai mare cuprindere din
istoria sa.(este vorba despre Unirea de la 1918, cand teritoriul românesc cuprindea toată Transilvania,
Basarabia şi Bucovina).
Perioada interbelică devine astfel epoca de referinţă a integrării europene. România este un stat
capitalist, modern, cu o guvernare democratică(până în 1938) bazat pe una dintre cele mai liberale
constituţii ale vremii. Aceasta este perioada în care, în plan cultural, se produce efortul de asimilare a
valorilor modernitaţii.
Fragmentul citat din cartea Întoarcerea în Bucureltiul interbelic de Ioana Pârvulescu este
elocvent în acest sens. Lunga insiruire asezată sub titlul Ce aveau arată o perioadă modernă în toate
privinţele. La nivel economic, social, cultural. Mai mult, este vorba despre o societate rafinata
(„parfumuri franţuzesti”) si cu un acut simţ al umorului („cuvântul fripturist cu superlativul super
fripturist”). Este de la sinte înteles ca într-o asemenea societate arta sa dorească să se
contemporaneizeze cu Occidentul.
După cum am mai afirmat, distincţia între modernism şi tradiţionalism constă în modeul în care
este înţeleasă relaţia individului cu grupul. Modernismul este concentrat pe relaţia eu-individul.În acest
sens individul nu se mai subordonează în totalitate valorilor grupului din care face parte. Identitaţile se
stabilesc pe criterii de apartenenţă (socială, politică, economică, culturală, de gen etc.). pornind de aici,
criteriile de valorizare ale unei opere literare se cantoneaza în estetic.
În Mutatia valorilor estetice, Eugen Lovinescu neagă capacitatea unui popor de a produce valori
estetice unice. Asumarea unor valori tipice pentru o anumită epocă de către culturile mici este esenţială
pentru dezvoltarea acestora: „Am numit, dupa cum se ştie, sincronism acţiunea uniformizata a timpului
în elaboraţiile spiritului omenesc şi am facut din el cheia de boltă a explicării formaţiei civilizatiei
romane. [...] Sincronismul inseamnă, după cum am spus, actiunea uniformizatoare a timpului asupra
vietii sociale şi culturale a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o independenţă materială şi
morală.” Modelul valorizant al unei epoci este numit de E. Lovinescu spiritul veacului (saeculul). A fi
modern, a evolua, a comunica cu lumea, este sinonim cu a cunoaşte spiritul veacului şi de al asuma.
Concluzie 3
Tradiţionalismul pune accentul pe grup, pe colectivitate; autenticitatea individului (ca şi
autenticitatea unei opere de artă) există numai în masura în care se revendică de la autenticitatea
grupului; mentalitatea individuală trebuie să se suprapuna mentalităţii colective.
Spre deosebire de tradiţionalişti, moderniştii pun accentul pe individ. El este cel care
promovează valorile, care imprimă modele de comportament.
Privită sub acest aspect, distincţia dintre cele doua tendinţe corespunde opoziţiei între specificul
naţional şi occidentalizare, între o comunicare limitată la nivelul unei etnii si o comunicare
contemporaneizată cu spiritul veacului.
Asumarea identitaţii culturale în context european a României începe în sec. al XIX-lea, când se
conturează clar orientarea spre valorile Occidentale. Acum identitatea culturală este resimtită atât la
nivelul de comunicare, cat şi la nivelul de structuri (universitate, teatre, jurnale, partide etc.). Ceea ce
trebuie notat este faptul că raportarea la contextul european se face cu o privire critică. Secolul al XX-lea
pare a fi cel al extremelor. Acum identitatea culturala este asumată neconditionat sau negată fără
nuantări.
Meritul incontestabil al perioadei în discutie este acela că prin intermediul unor spirite
excepţionale (M. Kogalniceanu, T. Maiorescu, Carol I,fam. Brătianu s.a.), s-a infaptuit modernizarea
României într-un timp scurt.