Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

Facultatea de DE PSIHOLOGIE, ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI ȘI

ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Specializarea PSIHOLOGIE

REFERAT
la disciplina
Psihologia dezvoltării
Titlul referatului:
Atașamentul- componentă a afectivității in adolescență

Titular de disciplină:
Lect. univ. dr. Lavinia PRUTEANU

Autor: NUME ȘI PRENUME STUDENT

BÎRGĂOANU CĂTĂLINA

Anul de studiu : II
e-mail: catalina.bostan17@yahoo.ro

0
 TEMA NR. 1
Atașamentul- componentă a afectivității in adolescență

”Acest chip din oglindă

mă fixează
vrând să știe: Cine ești? Ce vei deveni?
și ironizându-mă: Nici măcar nu știi.
Smerită, mă fac mică și încuviințez
Și apoi,
Pentru că sunt totuși tânără,
scot limba.”
Eve Merriam, ”Conversation with Myself”, 19641

Adolescentul contemporan trăieste într-o lume plină de tensiuni, de schimbări

socioeconomice şi politice, de evoluţie şi redefinire a profesiilor şi ocupaţiilor. Familia şi şcoala
sunt instituţiile a căror sarcină primordială este de a realiza socializarea tânărului, în familie
copilul, adolescentul, găsind reperele şi modelele care îi dimensionează structurile flexibile şi
stabile ale personalităţii.
Sarcinile sociale ale familiei rămân aceleaşi: de a facilita tânărului achiziţia normelor,
valorilor şi deprinderilor necesare dezvoltării sale ca individ apartenent al unei societăţi. Rolul
şcolii este acela de a crea o punte de legătură între familie şi profesie, deoarece prezintă
adolescentului – elev un set de experienţe sociale care au menirea de a-i înlesni învăţarea unor
valori ca independenţa, consecvenţa, acumularea academică, responsabilitatea.
Adolescenţii se caracterizează şi printr-o evoluţie vulcanică a capacităţilor creative în multe
domenii în care până acum nu excelau sau nu se făceau remarcaţi. A şa cum subliniază Ursula
Şchiopu şi Emil Verza, adolescenţa este perioada cu cele mai intense schimbări şi cu cele mai
vizibile efecte în înfăţişare, comportamente şi relaţionarea internă cu lumea exterioară.
Adolescenţa se caracterizează prin axarea personalităţii pe achiziţii de roluri dobândite şi statusuri
sociale în viaţa şcolară sau în cadrul grupului de prieteni. În această etapă se realizează
autoeducarea şi dorinţa de perfecţionare ca revers al dorinţei de independenţă.

1
Papalia, Diane, ș.a., Psihologia dezvoltării, Editura Trei, București, p 389

1
 În perioada adolescenţei are loc reconstituirea pe fundamente noi a personalităţii şi a
caracteristicilor sale principale de o foarte mare intensitate, şi care crează un joc de libertate
interioară a conştiinţei, dialoguri interne tot mai numeroase raportate la momente complexe din
viaţă, în care trebuie luate decizii, făcute evaluari, înţelese situaţii. Este perioada în care se
formează sentimentele de responsabilitate şi de datorie, ca expresie a sinelui social.
Sub aspect afectiv, în adolescenţă se manifestă cea mai evidentă transformare, în care apar
accente pasionale (prima iubire, gelozia, ura). Această perioadă este încărcată de intensă
maturizare pe toate planurile, inclusiv pe cel sexual, influenţând toate structurile senzoriale.
Imaginaţia, afectivitatea, interrelaţiile de toate felurile încep să cuprindă identitatea sexuală
socializată şi integritatea ei în sinele corporal.
Care este rolul atașamentului în perioada adolescenței?
Un posibil răspuns reiese din studierea calităţii ataşamentului dezvoltat încă din copilarie
de către individ faţă de părinţi şi familie, cu efecte definitorii în dezvoltarea şi structurarea
ulterioară a personalităţii, ce se cristalizează în adolescenţă. Studiile şi teoriile existente confirmă
prezenţa a trei tipuri principale de relaţii de ataşament, şi anume: ataşamentul sigur (ce dezvoltă
încrederea în ceilalţi şi dorinţa de a explora mediul extern), ataşamentul nesigur sau anxios
(determinat de comportamentul inconsecvent, contradictoriu al părinţilor şi care îi induce copilului
un comportament ambiguu şi nesigur), şi ataşamentul extrem de nesigur sau ambivalent (datorat
lipsei de afecţiune şi indiferenţei din partea părinţilor, precum şi absenţei unei relaţii normale,
bazate pe dragoste şi siguranţă între părinţi şi copil. Acest tip de ataşament are ca urmare pierderea
încrederii în sine şi în ceilalţi, apariţia sentimentului de non-valoare personală şi formarea
mecanismelor de apărare faţă de eşecuri şi dezamăgiri prin “îngheţare afectivă” (neimplicare
afectivă totală).
Formarea unei personalităţi armonioase este rezultanta dezvoltării unui ataşament
securizant, bazat pe afecţiune şi siguranţa familială încă din primii ani de viaţă, asumarea valorilor
unui model de comunicare adecvat cu ceilalţi, stimulării aptitudinilor creative, a responsabilităţii
şi independenţei individuale, ansamblul factorilor purtători de educaţie reprezentând şi ei un
element important în formarea personalităţii.

Adolescenţa
În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani, se pot diferenţia 3 stadii bine definite:
1. stadiul preadolescenţei (10-14 ani), dominat de pusee de creştere, de apariţia şi
accentuarea caracterelor sexuale secundare şi de dezvoltare mare a sociabilităţii
2. stadiul adolescenţei propriu-zise (14-18/20 ani), dominat de adaptarea la starea adultă,
de procesul de câştigare a identităţii şi de intelectualizarea pregnantă a conduitei.
3. stadiul adolescenţei prelungite (18/20 ani – 24/25 ani) dominat de integrarea psihologică
primară la cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă faţă de familie şi de opţiune maritală.
Fiecare din aceste stadii cuprinde la rândul său substadii, cu probleme şi caracteristici proprii.

2
 1. Stadiul preadolescenţei
Se caracterizează de accelerarea creşterii staturale, dezvoltarea caracterelor sexuale
secundare (dezvoltarea gonadelor, apariţia pilozităţii 204 pubiene şi axilare, dezvoltarea sânilor la
fete, repartizarea specifică a depozitelor adipoase). Puseul de creştere se manifestă în această
perioadă, în special la fete, care pot câştiga 22-30 cm în înălţime. Creşterea este însoţită de
momente de epuizare fizică şi nervoasă, iritabilitate, dureri de cap, ceea ce poate tra 205 spontane
şi modificările vocii (bitonală). Durerile osoase şi musculare sunt frecvente în această perioadă
(a1şa-zisele dureri de creştere). Un mare disconfort îl are puberul datorită apariţiei acneei şi a
transpiraţiei. Apare acea stângăcie în mişcări şi reacţii, determinată de neajustarea mişcărilor la
proporţiile modificate ale corpului aflat în creştere dizarmonică.
În această etapă domină modificările de conduită, cu acele faze de exagerare, de
impertinenţă cu substrat sexual, de agresivitate în conduită şi vocabular (specifice băieţilor), cu
fazele de femeie-copil şi femeie-adolescent. Aşadar preadolescenţa reprezintă perioada de
stabilizare a maturizării biologice. Din punct de vedere psihologic, în această perioadă de
organizează conştiinţa de sine. Este o perioadă intensă de dezvoltare psihică, încărcată de conflicte
interioare, de agitaţie şi impulsivitate, de extravaganţe care sunt semne ale căutării identităţii, în
care părerile personale încep să fie importante, dar nu e suficient, tinerii căutând argumente pentru
a şi le susţine. Creşte interesul pentru problemele abstracte şi de sinteză, se rafinează gustulşi
interesul pentru filme, tehnică etc. Apare dorinţa de afirmare personală ca expresie a socializării.
2. Adolescenţa propriu-zisă
Reprezintă etapa de trecere de la pubertate la vârsta adultă. Tânărul capătă conduite adulte,
în care exprimarea independenţeinu mai e agresivă, ci expresivă şi naturală. Caută mijloace
personale de a fi şi de a apărea în ochii celorlalţi, gustul personal se dezvoltă şi apare evaluarea
critică a diferitelor aspecte ale vieţii. Toate aceste modificări psihice care umplu practic fiecare
moment al vieţii adolescentului se suprapun pe o structură biologică încă fragilă, ceea ce poate
duce la contactarea unor boli grave şi cronice (TBC), a unor forme de nevroze, debut al
schizofreniei şi autismului, de maximă manifestare a anxietăţii în faţa vieţii, în care conflictele
interioare se traduc prin tentative suicidare.
3. Adolescenţa prelungită (până la 25 de ani) Include tineretul implicat în forme de
învăţământ superior, precum şi tineretul încadrat în muncă. Independenţaeste dobândită sau este
pe cale de a fi dobândită. De cele mai multe ori este dobândită doar din punct de vedere psihologic,
nu şi material. Acest fapt aduce un plus de energizare şi de dilatare a personalităţii, dar aduce în
acelaşi timp noi conflicte generate între dorinţe şi imposibilitatea de a le realiza. Acestea
anxietează şi mai mult tânărul, contribuind la slăbirea sa din punct de vedere biologic, dar şi la
creşterea incertitudinilor legate de evoluţia vieţii sale.
Viaţa sentimentală la această vârstă este intensă, pentru că este şi etapa învăţării rolului
sexual şi a eventualelor angajări matrimoniale. Se conturează aici 1-2 subidentităţi, respectiv cea

3
familială şi cea profesională, ceea ce va crea condiţiile intimităţii ca formă nouă de trăire, pe de o
parte, şi a responsabilităţii ca formă de trăire profesională, pe de altă parte. Din punct de vedere
biosomatic, modificările sunt mai puţin spectaculoase, legate mai mult de accentuarea trăsăturilor
faciale, de creşterea forţei musculare, de completa feminizare a trăsăturilor la fete; şi în această
perioadă bolile care predomină sunt legate de astenie, de abuzuri de substanţe toxice (alcool, cafea,
tutun) şi frecvent deulcerul gastro-duodenal.
Dezvoltarea conştiinţei de sine (a identităţii)
Din punct de vedere psihologic, problema centrală a adolescenţei este cea a identificării de
sine şi cea a conştiinţei de sine. În această perioadă se intensifică percepţia de sine, care cuprinde
câteva aspecte particulare: propria imagine corporală- identificarea şi conştiinţa ego-ului ,
identificarea sensului, rolului şi statusului sexual, identificarea stasului social.
În ce priveşte imaginea corporală, aceasta este indispensabilă pentru realizarea identificării
de sine. În această perioadă, atât fetele cât şi băieţii acordă mult mai mult timp imaginii lor
corporale, în sensul că stau mai mult în baie, se privesc mai mult în oglindă, discută mai mult
despre corp, despre imagine, despre igiena corporală şi apare dorinţa de a efectua retuşări ale
aspectului şi imaginii. Toate acestea exprimă dorinţa de ajustare a sinelui corporal, precum şi
dorinţa de a crea o imagine de sine agreabilă, plăcută şi de a fi apreciat de ceilalţi din acest punct
de vedere.
Pe acest fond, apare de cele mai multe ori nemulţumirea declanşată de înfăţişarea sa;
adolescentul se îndoieşte de sine şi se crede mai puţin inteligent, arătos şi respectat, pentru că se
percepe pe sine cu nemulţumire. În cazul inadaptării şcolare, sociale sau de grup, atunci când
adolescentul are o aşteptare mai înaltă de la sine decât este evaluat de către ceilalţi, percepţia de
sine se poate manifesta ca negativă şi adolescentul se simte izolat, motiv pentru care poate deveni
depresiv sau, dimpotrivă, nesuferit şi agresiv. Pe acest fond general apar manifestările teribiliste,
creşterea la paroxism a opozabilităţii,criza de originalitate, toate culminând cu comiterea unor acte
delincvente şi toate realizându-se în special pentru atragerea atenţiei celor din jur şi pentru a aduce
evaluarea celorlalţi cât mai aproape de pretenţiile personale.
Există însă şi adolescenţi cu estimaţii de sine înalte, aceştia sunt mai încrezători în sine,îşi
susţin cu încredere opiniile, sunt mai comunicativi şi în consecinţă au mai puţine probleme
personale. În toată această perioadă, expectaţiile părinţilor au un rol deosebit de important în
dezvoltarea conştiinţei şi imaginii de sine. Când părinţii adolescentului au o bună expectaţie faţă
de acesta, adolescentul se simte în siguranţă, are rezultate şcolare bune şi probleme mai puţine.
Dacă părinţii au o expectaţie joasă faţă de copil şi au tendinţa de a subevalua sau subaprecia
capacităţile acestuia, ei contribuie din plin la erodarea conştiinţei de sine şi aşa mai puţin bine
dezvoltată.
Există, aşadar, forme subtile de feed-back între adolescenţi şi familiile lor, forme care
operează pe acest teren al autoevaluării, al expectaţiei, în directă legătură cu dezvoltarea conştiinţei
de sine. Pe toată perioada adolescenţei, percepţia de sine se modifică şi se corectează mereu, acest
proces neîncheinduse până la sfârşitul adolescenţei târzii.

4
 W. James a fost primul care a acordat atenţie dialecticii dezvoltării conştiinţei de sine,
precum şi a distanţei dintre sine şi eu. El afirma că la adolescenţă personalitatea devine duală, ea
constând din Eu-l care cunoaşteşi este conştient de Sinele care este cunoscut.
Sinele cuprinde 3 tipuri de elemente: Sinele corporal (material) – se referă la corp, la
vestimentaţie, la familie, prieteni şi pasiuni (tipuri de cărţi, filme agreate etc.);
Sinele social – constă în reputaţia şi recunoaşterea unei identităţi anume, respectiv la
consideraţia pe care o obţine o persoană în mediul în care trăieşte; Sinele spiritual – exprimat prin
conştiinţa propriei identităţi, a propriei activităţi, a tendinţelor, aptitudinilor şi funcţiilor psihice.
Tot caracteristic adolescenţei este necesitatea tânărului de a deveni independent. Din acest punct
de vedere, se consideră că există 3 tipuri de dependenţă: dependenţa de mentalitate dependenţa
material-economică dependenţa emoţională, adică de confort, idei şi principii considerate. În
privinţa valorilor, deci a mentalităţilor, în adolescenţă se produce devalorizarea masivă a unor
obiceiuri, idei şi principii considerate valide în copilărie. Apar în acest fel opoziţiile faţă de rutină,
faţă de deprinderile copilăriei, faţă de învăţare, aşa cum este ea înţeleasă în copilărie şi în mod
vizibil şi conştient faţă de banalitate şi mediocritate. Apariţia acestor opoziţii nu trebuie
interpretată neapărat ca un semn negativ al evoluţiei copilului, atât timp cât nu depăşeşte anumite
limite. În limite normale, opoziţiile constituie un semn al începutului formării aspiraţiilor.
Dependenţa afectivă este în continuare mai activă faţă de părinţi. Adolescenţii
interpreteazămomentele în care părinţii nu le dau aceeaşi atenţie ca în copilărie, ca pe lipsă de
afecţiune; în acelaşi timp interpretează momentele de grijă şi interes ale părinţilor ca pe intruziuni
în viaţa personală. De aici pot apărea conflicte, nemulţumiri şi dezorientareaadolescentului în
privinţa locului şi rolului său în familie şi chiar în privinţa identităţii de sine, în sensul nehotărârii
a ceea ce este, copil sau adult. Identitatea sexuală este un element important al identităţii de sine,
care în această perioadă este influenţată foarte mult de modelele parentale şi de cele materiale.
Astfel, un model parental cu masculinitate redusă poate determina dificultăţi de identificare la
băieţi, iar un model parental puternic poate determina siguranţă şi încredere în sine. La fete,
modelele feminine sunt diverse, tradiţionale şi moderne, iar fetele cu identificare feminină
tradiţională se pare că sunt mai încărcate de conflicte interioare, în timp ce fetele cu identificare
feminină modernă sunt mai dezinhibate, mai pasionale, identificarea fiind mai facilă. În ceea ce
priveşte activitatea intelectuală, se poate spune că la adolescenţă se atinge maturitatea intelectuală,
în cazul unei dezvoltări fizice şi psihice normale şi a unei alimentări culturale corespunzătoare.
Memorarea şi învăţarea capătă dimensiuni noi. Memoria logică devine forma centrală de
memorare. Se intensifică dorinţa de studiu şi se identifică domeniile preferate. Toţi adolescenţii
filosofează, tendinţa fiind atât de accentuată, încât deseori acaparează orice alte forme şi teme de
conversaţie. 210 Raţionamentele şi judecăţile adolescentului devin tot mai complexe, ceea ce îi
facilitează jocul gândirii. Exprimarea verbală devine fluentă şi creşte foarte mult capacitatea de
creaţie.

5
 Caracteristici ale afectivităţii în adolescenţă1
Creşte la adolescenţă capacitatea de exprimare a sentimentelor şi creşte foarte mult pe baza
mobilităţii mimice. Creşte însă şi emotivitatea internă (cu punct de plecare interior, de la sine către
ceilalţi), creşte excitabilitatea la factori determinanţi ai emotivităţii, externi. Acest fapt determină
treceri rapide de la o stare afectivă la alta şi e la o limită la alta. Pentru acest motiv, adolescentul
dă impresia de instabilitate emoţională şi de mare vulnerabilitate. Solicitările şcolare şi sociale,
care sunt din ce în ce mai mari pot provoca anxietate, frustrări diverse, sentimente de culpabilitate,
cărora adolescentul le face faţă cu greutate şi pe care cu mare dificultate le comunică, astfel încât
să poată primi sprijin de la familie sau de la grup. Apare şi se dezvoltă simpatia şi sentimentul de
dragoste faţă de sexul opus.
Criza de originalitate a adolescenţei
Este specifică perioadei şi apare, de regulă, pe fondul nesiguranţeiadolescentului faţă de
noile şi nenumăratele trebuinţe care apar şi faţă de cerinţele sale interne şi externe. Este perioada
în care tânărul nu suportă să fie la fel ca toţi ceilalţi, îşi doreşte să nu fie nimeni ca el, să fie unic
şi excepţional.
Are o mare oroare de banalitate și mediocritate, motiv pentru care caută să găsească
formele cele mai indicate din punctul lui de vedere de a se face remarcat şi de a fi excepţional. Se
pare că din acest motiv criza de originalitate reprezintă unul din cele mai dificile momente din
viaţa omului. Criza poate traversa mai multe etape,care au şi forme diferite.
Astfel, între 10-14 ani, în preadolescenţă, dominanta fiind maturizarea biologică,
atitudinile şi comportamentele curente ale tânărului se încarcă de stări conflictuale, se determină
de o motivaţie legată în special de incertitudinea rolului şi statutului social. Criza se manifestă în
primul rând în familieşi apoi la şcoală şi în grupul de joacă. În etapa adolescenţei (14-18 ani),
domină conflictele de autoafirmare, pentru că este etapa construcţiei intense, a concepţiei despre
lume şi viaţă şi a concepţiei despre sine în această lume. Criza la aceeaşi vârstă este declanşată de
regulă de unul sau mai multe evenimente stresante, o decepţie sau umilire căreia adolescentul nu
îi face faţă. Apare astfel comportamentul agresiv, evident căutat, care exprimă încercarea de a-şi
domina insecuritatea şi neîncrederea în capacităţile sale de integrare în viaţă.
Manifestările crizei se referă la originalitatea vestimentară şi a coafurii, la cultul muzicii,
la aşa-zisul cult al personalităţii şi mai rar la originalitatea reală, alimentată de capacitatea
creatoare, pozitivă. Despre aceste exagerări, trebuie spus că ele nu trebuie să provoace îngrijorare,
atât timp cât să exteriorizeze în forme acceptabile. Atitudinea faţă de adolescent nu trebuie să fie
neapărat moralizatoare, ci mai degrabă este indicată încurajarea confesiunii şi comunicării, co-
participarea la activităţile adolescentului sau în cel mai rău caz o atitudine de acceptarea acestor
comportamente. O astfel de atitudine permite o mai bună cunoaştere şi înţelegere a nevoilor
tânărului, a conflictelor pe care le trăieşte, ceea ce permite şi identificarea modalităţilor de reducere
a tensiunilor.

2 Psihologia vârstelor, Silvia Briceag, curs universitar, Bălți, 2014, p.204

6
 Relaţia dintre părinte şi adolescenteste absolut specială. Cei mai mulţi părinţi au idei
greşite despre ceea ce este adolescenţa şi despre ceea ce ar trebui să aştepte din partea tinerilor. De
asemenea, mulţi adolescenţi au sentimentul că odată cu creşterea în vârstă sunt abandonaţi de
părinţi într-o lume străină, au impresia că nimănui nu-i pasă de soarta lor, se simt neajutoraţi,
inutili, disperaţi, se subapreciază şi se autocompătimesc.
Din punct de vedere emoţional, sunt încă copii, au nevoie de o cantitate mare de hrană
emoţională, pentru a putea funcţiona şi dacă nu o găsesc în familie, o caută în alte locuri. De cele
mai multe ori, adolescenţii reuşesc să-şi supere părinţii în ideea lor de căutare a independenţei, iar
părinţii reacţionează exagerat, atât din punct de vedere emoţional, cât şi practic, în atitudini.
Dacă părintele îşi va pierde stăpânirea de sine în faţa adolescentului, acesta îl va respecta
mai puţin şi îşi va căuta modelul parental dorit la cei de vârsta sa sau de vârste puţin mai mari.
Uneori, această situaţie poate deveni periculoasă şi poate adânci şi mai mult conflictul între
adolescent şi lume. Desigur, carenţele educaţionale îşi pun amprenta asupra întregii evoluţii al
adolescenţei, adăugând deseori elemente negative în întregul tablou.
Există în adolescenţă probleme de inadaptare, care se manifestă la nivel familial, şcolar şi
social. Cele mai frecvente probleme de comportamentse referă la: depresie, ce poate merge de la
forme uşoare, moderate, până la forme grave, exprimate prin tentative de suicid; frustrare, care se
manifestă ca o trăire a existenţei unui obstacol în calea dorinţelor, aspiraţiilor şi idealurilor
adolescentului; sindromul de suprasolicitare, oarecum aparte, care apare în general la adolescenţii
cu fragilitate afectivă şi în care nivelul ridicat al solicitărilor poate duce la inhibiţie, la
comportament nevrotic, în care adolescentul îşi refuză orice şansă; în aceste condiţii, ele vede
idealurile veşnic irealizabile, nevrotismul se accentuează odată cu trecerea timpului şi tânărul îşi
găseşte refugiul într-o lume ideală, în care stresul vieţii cotidiene nu-l atinge.

Afirmarea de sine în adolescenţă 31

Forme ale afirmării in aceasta perioada ar fi: supraevaluarea, subevaluarea (atitudinea de
inferioritate), vestimentaţia excentrică, limbajul – prea bogat sau foarte accesibil, corespondenţa,
gesturile, îi place sădea tonul, are spirit de contradicţie sau evităunele situaţii pentru a nu fi penibil.
Este evidentă tendinţa spre autonomie. Nici un adolescent nu doreşte să fie tratat ca un copil,
aşteaptă să i se acorde încredere.
Adolescenţii privesc viaţa cu seriozitate: „Mă gândesc cu plăcere la copilăria mea, dar
acum mă preocupă viitorul, reuşita mea în viaţă‖. Integrarea socială in adolescenta Se dezvoltă
ataşamentul la colectiv, în activitatea depusă, se realizează inserţia individului în societatea
adulţilor. În special pe la 17-18 ani, adolescentul este mai obiectiv în aprecieri; el nu se mai
consideră factorul central ci recunoaşte existenţa unei ierarhii care trebuie respectată.
Sunt puternice: dorinţa de cunoaştere, interesul deosebit pentru ştiinţă, pregătirea pentru
profesie; se constituie şi consolideazăconcepţia despre lume. Adolescentul manifestă o intense

3
Psihologie şcolară. Coord. A. Cosmovici, L. Iacob. Iaşi: Polirom, 1998. 304 p.

7
dorinţăde a trăi, de a învinge greutăţile pe care le întâmpină. Este într-o continuă căutare de modele,
doresc să semene cu părinţii şi în unele cazuri cu profesorii; mai des le rămân în minte învăţătorii.
Băiat de 18 ani: „Aş vrea să am sufletul mamei şi puterea de pătrundere a tatălui‖.
Fată de 18 ani: „Doresc să seamăn cu mama pentru că-i foarte energică şi hotărâtă în tot
ceea ce face, cu tata pentru că-i o fire extrem de calmă, blândă, întotdeauna vesel.
Caius Iacob mărturiseşte în „Amintiri despre anii de şcoală că profesorul de matematică
din liceu a avut o influenţă covârşitoare în devenirea profesională a colegilor săi prin dragostea
care le-a insuflat-o faţă de acest obiect.
Maturizarea raţională şi morală face ca adolescentul să devină critic şi intransigent faţă de
conduita adulţilor. El reclamă înlocuirea autorităţii „impuse‖, coercitive cu autoritatea de valoare
recunoscută. Sentimentul demnităţii personale capătă o intensitate deosebită. Adolescentul este
preocupat pentru a dobândi recunoaşterea şi respectul celor din jur. Ignorarea de către părinţi şi
cadre didactice a acestei particularităţi poate dăuna serios echilibrului psihic, integrării
(socializării) optime a adolescentului.
Paralela calitativa între preadolescenţă şi adolescenţă În sinteză cele două perioade se
disting prin următoarele caracteristici: Preadolescenţa este o perioadă: Adolescenţa este o
perioadă:  tumultuoasă  cu manifestări excentrice  comportament contradictoriu, şocant 
tendinţă la autoreflecţie  spirit negativist  teribilism  mai liniştită  sub semnul pudoarei 
sensibilitate excesivă  autoanaliză – cine sunt eu?  timiditate (C. Rogers)

8
 TEMA NR: 2
Teorii reprezentative ale dezvoltării

Dezvoltarea umana, ca problema de studiu a psihologii dezvoltarii, este una destul de

controversata. Ce este mai important, zestrea genetica, experienta personala a individului sau
societatea în care se dezvolta individul? Este dezvoltarea un proces continuu, liniar sau un proces
care se desfasoara în etape? Iata câteva din întrebarile care de-a lungul timpului au creat diverse
raspunsuri si teorii cu privire la dezvoltarea umana.
Procesul dezvoltării în ansamblul său pentru a fi înțeles și cuprins este necesar să recurgem
la teoriile majore, cele care au modelat gândirea și cercetarea acestui fenomen. Cele mai
reprezentative teorii pentru fiecare dintre marile paliere ale dezvoltării ontogenetice, sunt în număr
de cinci perspective majore: psihanalitică, a învățării, cognitivă, contextuală și evolutivă, socio –
biologică1.

1. Teoria învățării
G.B. Watson 1878-1958 afirma ca daca psihologia tinde sa devina o stiinta atunci ea trebuie
sa studieze ceea ce se poate vedea si masura. Legile bazale ale teoriei învatarii exploreaza relatia
dintre stimuli si raspunsul la acestia, între un anume fel de comportament si stimulul care l-a
provocat. Unele raspunsuri sunt automate-reflexele (cum ar fi clipitul la un stimul luminos
puternic). Cele mai multe raspunsuri sunt învatate, pe acest lucru bazându-se teoria învatarii, care
sustine ca viata este un proces continuu de învatare, conditionare. Conditionarea sau învatarea
conditionata se desfasoara în doua directii:
• Conditionarea clasica: este învatarea prin asociere. Cel care a facut legatura între
stimul si raspuns este neurologul Pavlov. Facând cercetari asupra procesului salivatiei la
câini, a observat ca acestia nu salivau doar la aparitia hranei ci si a altor stimuli nespecifici (daca
se aprindea un beculet concomitent cu aducerea hranei dupa un anumit timp câinele saliva numai
la aprinderea beculetului).
• Conditionarea operanta – reprezentantul cel mai important al acestei teorii este F.
Skinner. El este de acord cu teoria învatarii prin asociere, dar afirma ca un rol mult mai
important îl are învatarea conditionata. În acceptiunea acestei teorii un sistem de recompensare
poate fi utilizat în învatarea câinelui sa dezvolte comportamente care nu sunt în repertoriul unui
câine în mod obisnuit (câinii care detecteaza drogurile sau câinii folositi în prinderea hotilor). O
data învatat acest comportament câinele îl va repeta chiar daca nu mai este recompensat. În
învatarea conditionata o mare importanta o are recompensa. Daca aparitia unui nou comportament
este întarita sansele ca acest comportament sa se repete mai des sunt mai mari. Întarirea este

1
Papalia, Diane ș.a., 2010, Dezvoltarea Umană, Editura Trei, București

9
obtinuta prin recompensare (a unui comportament pozitiv al copilului întareste posibilitatea
repetarii lui si învatarii acestuia). Acest sistem caracterizeaza recompensarea pozitiva. Daca dorim
ca un anumit comportament sa nu se mai produca (de exemplu plânsul copilului mic care nu obtine
ceea ce îsi doreste) atunci recompensarea va fi negativa prin ignorare (aceasta scazând frecventa
aparitiei comportamentului negativ pâna la disparitia lui)
Recompensele pot fi: biologice (dulciuri, fructe etc), materiale (jucarii, jetoane, stelute,
bile), sociale (lauda, evidentierea). Alegerea acestora variaza în functie de vârsta, persoana si scop.
Studiul stiintific al comportamentului uman, posibilitatea schimbarii si
modificariicomportamentului, descoperirea modului în care copilul poate fi ajutat sa dobândeasca
anumite abilitati, iata doar câteva din aspectele acestei teorii care au ajutat si ajuta si în prezent
medici, psihologi, educatori în munca lor de recuperare, vindecare. Limitele acestui mod de
abordare a dezvoltarii umane constau în ignorarea emotivitatii, negarea existentei subconstientului
(limiteaza întelegerea comportamentului si mai ales patologia acestuia), în faptul ca cercetarile
cele mai importante se bazeaza pe studiul animalelor.
Un concept cheie al acestei teorii este „imitarea”, Albert Bandura afirmă că,
recompensarea unui comportament violent al modelului, favorizează imitarea acestuia de către
subiecți.
Bandura a reformulat multe dintre aspectele învățării și motivației umane în termeni de
„procese cognititve” afirmând că au un rol determinant în dezvoltarea individului, aceasta fiind
versiunea actualizată a teoriei învățării. Astfel, dacă un copil observă un comportament pe care îl
admiră, cu siguranță îl va imita însă este posibil ca manifestând acel comportament, să aibă o
experiență negativă și atunci nu-l va mai repeta, deci, comportamentul său ulterior, depinde de
concepțiile pe care și le va forma ca rezultat al observării modelului și învățăturile trase din propria
experiență. Nu stimulul în sine, ci percepția despre stimul este ceea ce intervine și reglează
comportamentul. Conform lui Bandura, procesele cognitive ale individului au un rol central în
reglarea învățării, ele controlează ceea ce copilul descrie sau gândește despre ceea ce vede și modul
în care el repetă un lucru sau îl stochează în memorie51.
Teoreticienii învățării sociale cognitive insistă asupra faptului că oamenii sintetizează
informațiile adunate din experiențele avute perioade îndelungate, ceea ce înseamnă că ei nu mai
sunt legați doar de ceea ce se întâmplă aici și acum. Ei acordă gândirii și cunoștințelor umane o
importanță centrală în explicarea dezvoltării comportamentului uman. Aceste teorii dau dovadă de
obtimism în ceea ce privește posibilitatea schimbării, comportamentul unui copil se poate schimba
dacă sistemul de întăriri sau opinia lui despre sine se schimbă.
Interesul principal al acestei viziuni asupra comportamentului social constă în faptul că ea
oferă o idee precisă privind modul de dobândire a comportamentelor, de aceea ea este mai adecvată
pentru înțelegerea compotamentului uman decât pentru dezvoltarea umană.

1
Munteanu, Anca, 2006, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași

10
 2. Teoriile dezvoltării cognitive (Jean Piaget)
Abordarea cognitivă se concentrează asupra proceselor de gândire și a comportamentului
care reflectă aceste procese. Spre deosebire de psihanaliști, susținătorii acestor teorii insistă asupra
rolului major și activ al copilului în procesul de dezvoltare. Psihanaliștii s-au interesat în
exclusivitate asupra dezvoltării personalității, teoreticienii dezvoltării cognitive, au încercat să
explice dezvoltarea gândirii copilului fără a arăta o importanță particulară a relațiilor care leagă
copilul de persoanele ce se ocupă de el. Această perspectivă include teoria stadiilor cognitive a lui
Piaget și teoria socio – culturală a dezvoltării sociale formulată de Vâgoțki.

Teoria stadiilor cognitive a lui Piaget

Această teorie a fost precursoarea revoluției cognitive de astăzi cu accentul ei asupra
proceselor mentale. Ca interes dominant, autorul elvețian a fost epistemolog, ceea ce l-a interesat,
a fost găsirea unui răspuns la întrebarea vizând drumul pe care l-a parcurs omenirea până la
cunoașterea de tip științific.
El este novator în plan metodologic, metoda sa pornind de la metoda clinică, se cheamă
metoda explorării critice propunând copiilor un experiment în mers, dinamic, modificând
variabilele funcție de reacția celor mici. Ceea ce l-a interesat cu precădere, a fost procesul mintal
din spatele răspunsului și ceea ce era comun subiecților nu ceea ce îi deosebea.
Unul din conceptele cheie a teoriei sale este „conceptul de scheme mentali”, copilu naște
cu un repertoriu redus de scheme motorii, senzoriale, iar mai târziu dobândește în mod manifest,
scheme mentale. Pentru a explica cum se face trecerea de la schemele senzoriale la cele mentale,
Piaget descrie trei procese: asimilarea, acomodarea și echilibrarea.
Asimilarea este un proces activ, datele se asimilează într-o manieră selectivă, este un proces
de integrare prin care copilu încorporează noi informații sau experiențe în structuri deja existente.
De exemplu copilul când începe să sugă cearșaful sau degetele extinde comportamentul învățat la
sânul mamei situației de alăptare1.
Adaptarea constă în modificarea unei scheme pentru a integra informația nouă care s-a
asimilat. Adaptarea este una dintre cheile dezvoltării cognitive, mulțumită ei ne putem organiza
gândirea, îâmunătăți capacitățile și ajusta strategiile.
Prin organizarea de noi tipare mentale și comportamentale ce integrează o experiență nouă,
copilul reinstaurează echilibrul care este forța motrice aflată la baza creșterii cognitive pe tot
parcursul vieții. Piaget consideră că în procesul adaptare, copilul face în permanență eforturi pentru
a atinge o anumită coerență și a menține un echilibru asfel încât concepția sa despre lume să fie
logică.

1
Pegaso, Universita Telematica, Le teorie dell aprendimento, p.7

11
 După Piaget, un copil întră în viață cu scheme primitive, și pe parcursul anilor va aduce
modificări semnificative și reorganizări specifice. Consideră dezvoltarea stadială, fiecare stadiu
reunește obligatoriu cinci caracteristici:
- În interiorul său constanța achizițiilor este normă;
- Elementele noi sunt integrate în structuri preexistente pe care le reașează;
- Noua calitate apare ca restructurare și adiționare;în fiecare etapă există o etapă de geneză
a noilor structuri;
- Fiecare stadiu prezintă un progres psihologic cognitiv;

Chiar dacă nu și-a propus studierea experimentală a tuturor factorilor implicați în

dezvoltarea cognitivă, Piaget, a avut o viziune interacționistă.
Maturizarea nervoasă, interacțiunile sociale, cât și dinamica internă a procesualității
psihice sunt la fel de importante. Faptul că nu a urmărit deliberat impactul social asupra desvoltării
cognitive, nu înseamnă că l-a negat sau ignorat.
Numeroase dintre conceptele sale fundamentale au fost integrate în gândirea colectivă și
practica educațională iar teoria sa contiuă să servească drept punct de referință pentru majoritatea
cercetărilor asupra dezvoltării copilului.

3.Teoria psihanalitică

Sigmund Freud este fondatorul teoriilor psihodinamice și fondatorul psihanalizei.

Indiferent de acceptarea sau neacceptarea ideilor sale privind dezvoltarea omului, influența sa
asupra psihologiei a fost enormă. Într-o epocă puritană el a construit o teorie a motivației
inconștiente, a sexualității umane și a agresivității instinctuale.
Teoriile psihodinamice sunt preocupate în general în dezvoltarea internă a omului văzându-
l pe acesta ca fiind motivat de jocul forțelor înterne și externe în termenii confruntărilor între
maturizarea individului și cerințele sociale ale lumii sale.
Una din contribuțiile cele mai originale ale lui Freud este ideia conform căreia
comportamentul este guvernat nu doar de procese conștiente ci și de cele inconștiente, printre
acestea se numără și pulsiunea instinctivă numită libido cât și mecanisme de apărare adică strategii
automate, normale, inconștiente, la care recurgem cotidian pentru a reduce anxietatea.
Omul, zice Freud, de la cea mai mică vîrstă, este motivat de nevoile sale iraționale de
plăcere, comportament ce rezultă din conflictul instinctelor sale și cerințele mediului său.
Freud propune trei aspecte conflictuale ale personalității umane: Sinele, Eul și Supraeul.
12
 Sinele, este prezent încă de la naștere, în el sunt stocate toate impulsurile inconștiente
înnăscute chiar și unele dobândite și se află la originea celorlalte două. Se conduce după principiul
plăcerii.
Eul (Egoul), derivă din Sine, reprezintă rațiunea, constă în a găsi soluții realiste pentru a
gratifica Sinele fără a ieși din regulile Supreului și funcțiunează după principiul realității.
Supraeul își trage energia din Sine dar are rădăcinile în Eu. Se formează după al treilea an
de viață prin interiorizarea normelor, regulilor, valorilor morale din mediul familial. Este la fel de
inflexibil ca și Sinele fiind o structură rigidă, având ca sarcini cenzura (acționează ca o conștiință
morală), autoobservarea (estimând distanța Eu – Eu ideal) care poate determina sentimentul de
inferioritate și rușine.
Viziunea lui Freud asupra omului este evoluționist – interacționistă, dezvoltarea are loc
prin ineracțiunea cu realitatea exterioară care îl transformă.
Toate teoriile psihanalitice sunt de acord în ceea ce privește rolul formator central al
primelor experiențe trăite în sânul familiei, astfel primii 5-6 ani de viață constituie o perioadă
sensibilă, un creuzet în care se formează personalitatea individului.
Freud definește cinci stadii psihosexuale pe care copilul le traversează de la naștere pînă la
adolescență și anume: stadiul oral (0-1 an); stadiul anal (1-3 ani); stadiul falic (3-6 ani); Stadiul
genital (12/14→), existând o perioadă de latență între ultimile două stadii1. În fiecare stadiu,
libidoul se fixează în regiunea corpului cea mai sensibilă la acea vârstă, numită zonă erogenă.
Freud consideră că primele trei stadii sunt cruciale pentru dezvoltarea personalității. Potivit
lui Freud, dacă copilul primește prea multă sau prea puțină gratificație în fiecare din aceste trei
stadii, copiii sunt dispuși riscului fixației – o oprire a dezvoltării care poate fi vizibilă în
personalitatea adultă2.
La noul născut, gura este zona cea mai sensibilă, stadiul astfel numit oral în care energia
libidinală se concentrează în mod special. Mai târziu, odată cu dezvoltarea neurologică, libidoul
se deplasează către anus în stadiul anal, astfel, o persoană care a fost supusă regulilor unei educații
sfincteriene stricte, o parte din libido se poate fixa la acest stadiu când principala plăcere este
excreția creând astfel o obsesie pentru curățenie iar dacă copilul a fost lăsat fără ajutor in educarea
sfincterelor, se va dezvolta dezordonat în privința curățeniei.

Potrivit lui Freud, un eveniment cheie al dezvoltării psihosexuale, survine în stadiul falic
când copilul își formează un atașament sexual față de părintele de sex opus, acest fapt îi produce
multă anxietate de frica părintelui de acest sex ce poate ”produce castrarea” în cazul băieților,
aspecte ce se rezolvă prin identificarea copilului cu părintele de același sex, interiorizând totodată
o parte din puterea părintelui. Nerezolvarea sau nedepășirea cu succes a acestei perioade va duce

1
Papalia, Diane ș.a., 2010, Dezvoltarea Umană, p.27, Editura Trei, București
2
Dolto, Francoise, 1993, Psihanaliza și copilul, Humanitas, București

13
la disturbări ale dezvoltării psihice în ceea ce privește relaționare cu sexul opus. Freud denumind
aceste evoluții Complexul Oedip la băieți și Complexul Electra la fete.
Perioada de latență este un interval dedicat dezvoltării cognitive și a relaționării cu cei de
aceeași vîrstă, reprezintă creșterea și dezvoltarea printre egali.
Stadiul genital, dedicat adolescenței reprezintă erotizarea libidoului care are drept
consecință exprimarea sa în relațiile cu sexul opus cu focalizare treptată asupra unui singur obiect
afectiv.
Freud nu a acordat o acordat o importanță deosebită ultimelor două stadii.
Psihanaliștii sau preocupat de importanța relației dintre copil și persoana care se ocupă de
el insistând asupra naturii tranzacționale a procesului de dezvoltare, aceasta nu înseamnă că copilul
este un receptor pasiv supus influenței familiale, din contră, copilul intră în sistem cu nevoi și
srcini.
Controversată și șocantă, în unele dintre aspectele sale, teoria freudiană are meritul de a fi
sensibilizat conștiința științifică dar și practica educativă curentă, asupra complexității universului
infantil. Psihanaliza a subliniat importanța relației familiale cotidiene și semnificația deosebită
pentru dezvoltarea infantilă, procese absolut firești –alăptatul, înțărcarea, controlul sfincterian,
curiozitatea și impulsul sexual – au dobândit o altă ipostază: surse de distorsiune a relaționării
copilului, exprimare a confictualității interpsihice cu ecou intrapsihic.
Aceste teorii se sprijină doar pe observații clinice iar în ce privește teoria lui Freud, toate
observațiile clinice au fost făcute doar asupra persoanelor care au solicitat psihoterapie ceea ce l-a
determinat să pună un accent deosebit pe patologie și procese psihologice negative.
Freud nu a luat în calcul alte influențe în dezvoltarea personalității cum ar fi mediul social
sau cultural, de acestea ocupându-se alte voci care au îmbogățit conceptual, universul psihanalizei.

4.Teoria dezvoltării psihosociale (Erik Erikson)

Eric Erikson, psihanalist german care a făcut parte inițial din cercul lui Freud la Viena, a
modificat și extins teoria lui Freud, punând accent pe influența societății asupra dezvoltării
personalității.
După Freud, Erikson este teoreticianul psihanalist care a influențat cel mai puternic studiul
dezvoltării. Este de acord cu Freud și împărtășește ideile sale însă respinge importanța pulsiunii
sexuale, în direcția emergenței progresive a identității. Acceptă rolul crucial pe care îl au primii
ani din viață dar nu consideră că construirea identității se sfârșește după adolescență ci dezvoltarea
continuă și la vârsta adultă, adică toată viața, trecând prin opt stadii ontogenetice din care trei la
vârsta adultă.

14
 Succesiunea stadiilor se desfășoară conform unui program intern, ereditar, în care
principiul epigenetic al dezvoltării anatomofiziologice guvernează și calendarul dezvoltării
psihologice. Stimulările și așteptările sociale din sânul unei culturi, sunt foarte importante astfel
că,. Pentru Erikson, privilegiază noțiunea de stadii psihosociale și nu stadii psihosexuale, fiecare
stadiu cuprinzând o miză, o sarcină socială specifică.
Fiecare stadiu, implică ceea ce Erikson numea criză la nivelul personalității de aceea este
necesară găsirea echilibrului între o tendință pozitivă și una negativă, și care poate rămâne o
problemă pentru tot parcursul vieții. Aceste crize se prezintă ca provocări care pot fi rezolvate sau
nu funcție de calitatea suportului social dar și de capacitatea de adaptare a individului.
Capacitățile psihosociale pot lua un aspect polar: încredere sau neîncredere,; autonomie
sau rușine; inițiativă sau culpabilitate; competență sau inferioritate; identitate sau confuzie;
intimitate sau izolare; generativitate sau stagnare; integritate personală sau disperare. 1
Astfel, pe măsură ce o persoană înaintează în vârstă se confruntă cu noi sarcini indiferent
dacă le-a rezolvat fericit sau nu.
Deoarece fiecare achiziție oferă persoanei un adevăr despre sine, o nouă dimensiune
psihosocială, cele opt stadii sunt considerate tot atâtea etape identitare distincte.
Erikson și-a edificat teoria vizând traseul dezvoltării normale, urmărită ascendent și în
medii culturale diferite, în cheie psihanalitică, pe baza practicii de educator, consilier și psihanalist
terapeut.
Conceptul care l-a făcut cunoscut, a fost cel de „criză de identitate”, concept ce a dus la
nașterea unui număr considerabil de ulterioare cercetări și discuții publice.

1
Papalia, Diane ș.a., 2010, Psihologia dezvoltării, editura trei, București

15