Modul de viaţă în societatea antică

Modul de viaţă al oamenilor în societăţile antice era determinat de condiţia

socială, factorii economici, condiţiile naturale etc. În societatea antică familia,
tradiţiile, legislaţia şi-au lăsat amprenta atît asupra vieţii individului, cît şi a
comunităţii în ansamblu, determinînd trăsăturile specifice ale modului de viaţă.
Familia deţinea un rol important în viaţa economică, socială, religioasă şi
educativă a lumii antice. În antichitate predomina familia monogamă care avea
un vădit caracter patriarhal. Autoritatea tatălui era sacră. Soţia, deşi era sub
autoritatea soţului, se bucura totuşi de mai multe drepturi, putea să participe la
întrunirile familiei, fiind înconjurată de respect.
În Orientul antic familia se afla sub puterea capului familei - tatăl şi soţul.
Căsătoriile se încheiau în baza unor contracte şi erau însoţite de aducerea unui
dar de căsătorie din partea mirelui şi a zestrei din partea miresei.
Un statut aparte avea primul născut care deseori devenea moştenitorul puterii
tatălui. În societăţile orientale familiile erau cu mulţi copii şi se caracterizau prin
strînse relaţii de rudenie.
În Egipt, în schimb, femeia nu era considerată o fiinţă inferioară. Drepturile
primului născut au fost consolidate de cultul morţilor, care putea fi oficiat numai
de un fiu, îndeosebi de primul născut. În India capul familiei avea putere
nelimitată, iar după moartea sa această putere se transmite primului născut. În
China, respectul filial şi loialitatea fraternă constituiau legăturile solide ale
familiei. Chinezii erau adepţi ai familiei cu mulţi copii.
În societatea greacă femeia era exclusă din viaţa publică, fiind obligată să
trăiască într-un compartiment separat al casei. Activitatea ei se limita la treburile
casnice. Fetele primeau o educaţie sumară. O atenţie deosebită era acordată
educaţiei băieţilor: grecii căutau să dezvolte calităţile corpului şi ale spiritului
care le-ar permite să fie cetăţeni utili patriei lor. Era o onoare pentru greci de a
face studii, majoritatea cetăţenilor fiind cărturari. De la şapte ani băieţii mergeau
la şcoală, unde studiau gramatica, matematica, muzica, poezia, istoria; la
gimnaziu ei practicau sportul, căci activităţile fizice jucau un rol important în
societatea greacă, unde dominau spiritul de competiţie şi grija pentru dezvoltarea
corpului şi spiritului.
La Roma autoritatea paternă avea un caracter sacru. Soţia, matrona, deşi era sub
autoritatea soţului, se bucura totuşi de o serie de drepturi: putea să participe la
întrunirile familiei, la banchetele publice, la spectacole şi jocuri publice, fiind
înconjurată cu respect din partea bărbaţilor.
Locuinţa. În Egipt, oamenii simpli aveau locuinţe modeste din cărămizi de
pămînt cu paie, acoperişul din frunze de palmier prevăzut cu un orificiu pentru
fum şi foarte puţin mobilier în interior. Casele celor înstăriţi erau mai solide, cu
mobilier din lemn preţios, covoare, vase de sticlă multicoloră.
În Mesopotamia templele impunătoare, palatele, locuinţele marilor demnitari
copleşesc prin luxul lor. Fiecare suveran mesopotamian a dorit întotdeauna să-şi
depăşească predecesorii prin splendoarea palatelor sale. Cel mai bine s-au
conservat cele din Asiria, în construcţia cărora s-a utilizat nu numai argilă, dar şi
piatră. Palatul asirian era o imensă construcţie acoperind cîteva hectare şi zidit pe
o înaltă terasă naturală ori artificială. Pereţii de o grosime care depăşea uneori 20
m erau întăriţi cu turnuri înalte. Decoraţia interioară era somptuoasă, venind să
sublinieze măreţia regilor.
În clima caldă şi uscată a Greciei viaţa materială comporta mai puţine greutăţi.
Casele ateniene, dispuse iregular de-a lungul unui labirint de străduţe înguste,
erau nişte construcţii mici, cu pereţi atît de subţiri, încît hoţii le spărgeau cu
uşurinţă. persoanele mai înstărite aveau case cu o mică curte interioară. Lumina
pătrundea în locuinţă prin ferestrele fără sticlă, cu obloane de lemn.
În perioadele timpurii romanii trăiau în case formate dintr-o singură încăpere,
atriu, cu un orificiu în acoperiş pentru evacuarea fumului. Locuinţele celor
bogaţi erau luxoase, înfrumuseţate cu picturi murale, mozaic, mobilă din lemn
preţios ornată cu bronz, incrustată cu fildeş.
Alimentaţia. Alimentaţia egiptenilor de rînd consta din cîteva galete de grîu ori
mei, legume, peşte, bere. Cei bogaţi se alimentau mai variat şi mai delicat.
Mesopotamienii cultivau cereale, pomi fructiferi, legume. Din alimentaţia lor nu
lipseau curmalul, zarzavaturile etc.
Hrana grecilor era simplă şi austeră, masa fiind compusă din legume, galete,
măsline, peşte sărat, cereale, miere şi brînză. Cetăţenii înstăriţi aveau un meniu
mai variat. La banchete ei mîncau întinşi pe pat, vinul amestecat cu apă era servit
în vase, numite crater. Masa era înviorată de divertismente şi discuţii aprinse.
Romanii bogaţi aveau o masă mult mai variată: carne, peşte, fructe (aduse din
regiuni îndepărtate), vinuri (importante din Sicilia, Grecia, Gallia). Romanii au
preluat obiceiul grecilor de a lua masa culcaţi pe un fel de pat. Salonul destinat
acestui scop se numeşte triclinium.
Vestimentaţia. În lumea antică vestimentaţia populaţiei se deosebea de la o
regiune la alta. Totuşi, pot fi menţionate şi unele caracteristici generale
condiţionate de statutul social al diferitelor categorii ale populaţiei.
Egiptenii erau meşteri neîntrecuţi în arta prelucrării lînii, unica ţesătură din care
confecţionau vestimentaţia. Aceasta avea un caracter rudimentar: copiii umblau
dezbrăcaţi; bărbaţii purtau o fustă scurtă din lînă, iar femeile o cămaşă lungă şi
îngustă. La cei bogaţi stofa hainelor era mai fină; fusta era mai lungă, avînd
pliuri, iar deasupra se îmbracă o rochie din pînză aproape transparentă, pe cap
bărbaţii purtau o perucă. Femeile purtau numeroase bijuterii.
În oraşele mesopotamiene cei înstăriţi aveau o vestimentaţie elegantă fiind
preocupaţi de bijuterii, îmbrăcaţi în hainele lungi brodate, cu părul şi bărbie
îngrijit ondulate şi parfumate.
Grecii purtau o îmbrăcăminte uşoară, o tunică sau hiton, scurt pentru bărbaţi,
lung pentru femei, şi strîns în talie. Cei din Asia Mică au introdus moda la
ţesături din lînă fine şi plisate.
În vestimentaţie romanii au rămas fideli tunicii cu mîneci scurte, iar cu ocazia
festivităţilor se îmbrăcau în togă (o piesă din stofă albă). Femeile purtau un fel
de cămăşi fără mîneci şi o tunică lungă, stola. Doamnele romane foloseau stofele
cele mai fine, de variate culori, purtau coliere, brăţări, inele.
Obiceiurile. Toate popoarele antice respectau obiceiurile legate de evenimente
mari din viaţa familiei, de îndeletnicirile lor, de schimbarea anotimpurilor etc.
Obiceiurile din cadrul familiei se refereau la naştere, majorat, căsătorie şi
moarte. În legătură cu majoratul se oficiau diferite ceremonii de iniţiere. La
romani tînărul la vîrsta de 17 ani schimba tunica pe toga de bărbat, era declarat
major şi trecut pe lista cetăţenilor. Cu ocazia logodnei şi a nunţii, se făceau
daruri, aveau loc procesiuni, se cînta, era o organizate banchete.
Obiceiurile funerare erau alimentate de credinţele în lumea de apoi. La egipteni
cultul morţilor se concentra în jurul persoanei faraonului şi al marii aristocraţii.
În cinstea lor se construiau piramide, iar celor înstăriţi li se îmbălsăma trupul.
Riturile funerare erau fastuoase în China şi în India.
Existau numeroase obiceiuri legate de practicile agricole: semănat, răsărirea
plantelor, recoltare. Aproape la toate popoarele se desfăşurau ceremonii de
purificare a holdelor, înconjurînd terenurile cultivate, cîntînd, dansînd şi rostind
versuri. De aceste obiceiuri, şi anume din procesiunile organizate cu prilejul
culesului strugurilor, la greci au răsărit germenii dramei.
Unele obiceiuri au apărut în legătură cu anotimpurile sau cu Anul Nou. Multe
popoare, de exemplu egiptenii, sărbătorea sfîrşitul anului, altele – echinocţiul de
primăvară; la romani, solstiţiul de iarnă era considerat ca o victorie a luminii
asupra întunericului.
Omul antic credea că din anumite semne poate fi cunoscut viitorul. La unele
popoare, de exemplu la etrusci şi la romani, prezicerea viitorului se făcea după
cercetarea animalelor sacrificate.
La greci se bucurau de mare popularitate oracole, care dădeau diferite sfaturi şi
preziceau viitorul. La oracolul de la Dodona preoţii proroceau după freamătul
frunzelor unui stejar secular. La Delphi preoteasa lui Apollo rostea fraze, pe care
preoţii le interpretau cum credeau de cuviinţă.
Popoarele antice organizau jocuri şi competiţii atletice, dramatice şi muzicale. În
lumea greacă jocurile reprezentau ceremonii periodice ce însoţeau anumite
sărbători religioase. În timpul desfăşurării ceremoniilor concurau atleţi,
muzicanţi şi recitatori. Jocurile se organizau la date fixe, într-un sanctuar.
Conform unor legende, jocurile îşi datorează apariţia unor personaje renumite,
unor eroi locali care le-ar fi instituit sau pe al căror mormînt ar fi fost celebrate
pentru prima dată. Prin urmare, nu este întîmplător faptul că fiecare oraş-stat
grecesc avea propriile sale jocuri, deşi existau competiţii organizate în comun de
mai multe cetăţi. Cele mai importante sînt aşa-numitele Jocuri panelenice, în
număr de patru, care se ţineau la Olimpia (Jocurile olimpice), Delfi, Nemeea şi
la sanctuarul Istmului, lîngă Corint.
La Jocurile panelenice erau admişi toţi grecii, fiind excluşi barbarii.
La romani, participanţi la jocuri şi spectacolele publice nu erau oamenii liberi, ci
sclavi, liberţii şi prizonierii de război. Manifestările constau din jocuri de circ
(curse de cai şi curse de care), diferite exerciţii atletice, jocuri dramatice şi jocuri
în amfiteatre (lupte de gladiatori, lupte cu fiarele şi competiţii cu nave).
Populaţia romană, diversă sub aspect etnic (sirieni, egipteni, greci ş.a.), frecventa
regulat termele, băile publice, dintre care unele construiau adevărate opere de
arhitectură.
Jocurile olimpice se desfăşurau din patru în patru ani, începînd cu 776 î.Hr., în
localitatea Olimpia din Pelopones, în cinstea lui Zeus şi a soţiei sale, Hera. Cu o
lună înainte de începerea concursului, înceta orice conflict militar între cetăţi,
pentru ca atleţii din toate polisurile greceşti să poată participa la întreceri.
Jocurile atrăgeau o mulţime imensă pentru vremurile acelea, circa 20 000 de
persoane.
Mai întîi se făceau rugăciuni şi se aduceau sacrificii. Apoi aveau loc competiţii
oratorice, poetice şi muzicale, dar cele sportive rămîneau cele mai importante.
Aceste probe au rămas, practic, neschimbate pînă în anul 388 d.Hr., cînd s-a
desfăşurat ultima întrecere, deoarece împăratul roman Teodosiu a interzis,
jocurile în 393 d.Hr.
Singura recompensă pe care o primeau atleţii era o coroană de măslin, gloria lor
era însă nepieritoare.
Olimpiadele, perioada de patru ani dintre competiţii, au fost pentru greci
mijlocul de a socoti anii. Jocurile olimpice au durat aproape 12 secole. La
sfîrşitul secolului al XIX-lea, în 1896, Jocurile olimpice s-au reluat la Atena la
propunerea lui Pierre de Coubertin.
Legislaţia. Obligaţiile şi drepturile în familie, relaţiile dintre oameni, ginţi şi
triburi erau reglementate de norme general acceptate, care se bazau pe obiceiul
pămîntului. Existau numeroase obiceiuri legate de practicarea agriculturii:
semănat, încolţirea plantelor, recoltare. La toate popoarele existau diferite
ceremonii legate de cultul celor morţi. Unele obiceiuri ilustrau schimbarea
anotimpurilor sau venirea Anului nou. Obiceiurile determinau relaţiile dintre
oameni, iar cu timpul unele din ele au fost fixate în scris, devenind legi.
În Orient legile erau considerate de origine divină, date de zei conducătorilor sau
regilor. În Egipt, decretele emise de faraon erau considerate legi divine şi ele
enunţau principiile generale ale jurisdicţiei. În Mesopotamia Codul lui
Hammurabi forma baza legislaţiei, iar jurisdicţia era exercitată fie de preoţi, fie
de judecători locali, iar în oraşe de judecători aleşi.
În India, legislaţia se baza pe aşa-numita dharma, lege morală, normă de
comportare a fiecărui om. Legislaţia chineză se caracterizează prin pedepse
crude pentru diverse infracţiuni (mutilări, aplicarea sigiliului infamiei pe obraz
etc.).
Legislaţia greacă reglementa toate problemele juridice ale individului şi ale
comunităţii. Delictele comise împotriva statului erau judecate de un tribunal
special, iar altele, ca de exemplu impietatea faţă de zei, dezertarea, sustragerea
de fonduri etc., de adunarea juraţilor sau chiar de adunarea poporului.
La Roma, în perioada republicană legislaţia a fost reglementată în baza Legilor
celor 12 table, consemnate în scris între anii 451– 449 î.Hr. Iniţial delictele
private erau judecate de preoţi, mai tîrziu s-au înfiinţat diferite instanţe
judecătoreşti. Delictele comise împotriva statului (trădarea, sustragerea de
fonduri, mituirea, omuciderea etc.) erau judecate de magistraţi. Procedura penală
era foarte complicată şi de aceea în jurisdicţie un rol de seamă l-au jucat juriştii
şi avocaţii care au contribuit la perfecţionarea legislaţiei romane.