PĂMÂNTURILE COLAPSIBILE.

PROPRIETĂŢI MECANICE ÎN
STARE SATURATĂ

Diana DROSU 1) Mihnea CHEAR1)

Îndrumători, şef lucrări dr. ing. Manole-Stelian ŞERBULEA2)

şef lucrări ing. Andrei-Constantin OLTEANU2)

Rezumat
.
Lucrarea prezintă pe scurt geneza, proprietăţile fizico-mecanice ale loessului, răspândirea
acestuia în România şi cauzele sensibilităţii lui la umezire.
Lucrarea de faţă prezintă doar rezultatele încercărilor mecanice obţinute pe loessul de
Cernavodă, în condiţii saturate. Aceste încercări fac parte dintr-un program amplu de cercetare care este
în prezent în desfăşurare şi care îşi propune o nouă abordare a modelării constitutive a loessului pornind
de la principiul schimbării de fază.
.
.

1. Loessul – descriere, geneză şi răspândire

Denumirea de loess vine din germană, de la cuvântul “losse” sau “loss” ce
reprezintă „afânat, poros, sfărâmicios”. Acest termen a fost introdus încă din 1834, de
C. Lyell. Prin loess, se înţelege o rocă sedimentară neconsolidată, de origine eoliană,
de culoare galben-cenuşie, cu aspect poros, formată mai ales din praf silicios şi argilos.
Leossurile si pământurile leossoide sunt pământuri sensibile la umezire,
pământuri care, sub o încărcare dată sau sub greutate proprie, manifestă tasări
suplimentare atunci când sunt umezite. În cazul umezirii lor intense tasarea
suplimentară, la unele pământuri sensibile la umezire, creşte relativ brusc, căpătând
caracter de prăbuşire (colaps).
Loessul este o rocă neconsolidată, macroporică, formată în cuaternar, de
culoare galbenă, rareori cenuşie sau brună. Porozitatea ridicată a sedimentelor
loesoide, verticalitatea canaliculelor, precum şi conţinutul mare de particule de praf, duc
la circulaţia relativ uşoară a apei şi a sărurilor solubile şi la aglomerarea celor din urmă
în anumite zone. Loessurile din adâncime faţă de cele din zona de aerare se comportă
diferit la presiuni mici - inferioare sarcinii geologice - în funcţie de clima locală şi de
variaţiile sezoniere de umiditate. Reprezentant tipic al pământurilor sensibile la umezire,

1)
Student anul V, Departamentul de Inginerie şi Comunicare în Limbi Străine, Universitatea Tehnică de
Construcţii Bucureşti
2)
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti
a fost format prin acţiunea vântului, ce a deplasat microparticulele de praf din zonele
aride in regiunile semiaride învecinate, depunându-le deasupra vegetaţiei existente, dar
el poate fi considerat ca fiind format sub acţiunea a diferiţi factori, într-o varietate de
condiţii, astfel încât fiecare teorie formulată ajunge să fie valabilă pentru anumite cazuri
particulare. Cu timpul, stratul vegetal putrezit, formează în masa depozitului canalicule
verticale, ceea ce determină o permeabilitate mult mai mare pe această direcţie şi o
structură extrem de afânată. Deşi la prima vedere depozitele de loess se prezintă sub
forma unor masive omogene, o cercetare mai detaliată evidenţiază o variaţie pe
verticală a compoziţiei granulometrice şi a conţinutului de carbonaţi. Acest fapt se
datorează intesităţii variate a vântului, devenit agent de transport a microparticulelor de
praf. Leossurile, sub acţiunea apei se înmoaie şi se sfărâmă devenind o pulbere fină,
aspră la pipăit după uscare.
Caracteristica cea mai importantă a loessurilor este sensibilitatea foarte ridicată
la acţiunea apei. Această caracteristică face ca aceste pamânturi să fie considerate
drept foarte dificile ca teren de fundare. Nivelul hidrostatic are un rol important asupra
acestor depozite. La noi in ţară pamânturile macroporice sunt de obicei deasupra
nivelului pânzei freatice. În cazul contrar, apare fenomenul de capilaritate. Apa face ca
loessul să se transforme într-un material foarte usor compresibil. Conţinutul ridicat de
ciment argilos în mediu macroporos caracteristic, conferă în cazul umidităţii scăzute o
bună coeziune internă a scheletului mineral, ce dispare o dată cu creşterea umidităţii.
Când acest ciment se înmoaie, pământul se îndeasă tinzând spre starea de îndesare
corespunzătoare sarcinii geologice. Granulometric pământurile sensibile la umezire sau
pe scurt P.S.U. se împart în: loessuri – fracţiunea 0.01…0.1mm reprezintă peste 60% şi
pământuri loessoide– fracţiunea 0.01…0.1mm reprezintă mai puţin de 60%.
O altă caracteristică importantă a loessului o constituie conţinutul ridicat de
particule din fracţiunea praf, determinând astfel un conţinut relativ ridicat de carbonaţi
(carbonat de calciu sub formă de calcit). În ţara noastră, calcitul variază între 10-25%,
sub formă difuză, răspândiţi uniform în masa rocii (carbonaţii primari), sub formă de
concreţiuni calcaroase rotunjite (păpuşi de calcar) sau ca vinişoare (carbonaţii
secundari). Loessurile şi pământurile loessoide mai pot fi caracterizate prin: porozitate
ridicată, între 45 şi 50% cu pori în principiu de formă tubulară; clivaj vertical ce face ca
pereţii loessurilor să ajungă la înălţimi considerabile; bună permeabilitate; uşurinţă la
erodare şi nu în cele din urmă în cazul loessurilor fenomenul de tasare este evident.
Răspândirea depozitelor de loess variază de la 5% in America de Sud, la 16% in
Asia. În ţara noastră (Fig. 1), loessul reprezintă 17% din suprafaţa ţării. Grosimea
depozitelor de loess variază şi ea, de la paturi subţiri la masive groase de sute de metri.
În medie, pe continentul european, grosimea este de 30-40 de metri, pe când în Asia,
depunerile de loess pot ajunge până la 400 de metri. Datorită terenului accidentat,
grosimea stratului de loess diferă pe distanţe reduse (dimensiunile unei construcţii), fapt
ce determină implicaţii importante asupra comportării fundaţiilor.

Fig. 1 Răspândirea loessului în România şi sensibilitatea lui la umezire

În ţara noastră, loessul se găseşte sub altitudini de 400 de metri, în Câmpia
Română, în Dobrogea şi în estul Moldovei. Grosimea stratului de loess creşte de la
Vest la Est, de la câţiva metri în Oltenia, la 20-30 de metri în Estul Bărăganului şi până
la 60 de metri pe malul drept al Dunării de la Ostrov, evident cu corecţia variaţiunii de
grosime a stratului, mai sus amintită. Natura rocii subiacente influenţeaza condiţia de
circulaţie a apei de infiltraţie devenind o importantă caracteristică tehnică. Loessul de
Oltenia şi din Câmpia Română acoperă straturi de pietriş deasupra unor depozite
levantine, pe când în Dobrogea este aşternut peste calcar samatic sau argilă aptiană,
iar în Moldova peste pietrişuri sau marne cuaternale. De exemplu, patul de pietriş sau
nisipul asigură o bună drenare a apei spre adâncime, în timp ce un pat argilos sau
mărnos, face ca apa să stagneze la partea inferioară a loessului, provocând umezirea
intensă a acestuia.
Pământurile loessoide sunt roci care păstrează anumite caracteristici ale
loessului, dar spre deosebire de acesta prezintă porozitate si culori variate, stratificaţie
evidentă, formând straturi mai puţin uniforme. În funcţie de compoziţia lor
granulometrică, variază de la nisip lutos până la argilă, cu un conţinut mai scăzut de
praf şi mai ridicat de argilă. Ele pot conţine nisip grosier şi chiar pietriş. Dacă în
alcătuirea sa particulele fine sunt prezente într-un procent mai mare, depozitul devine
luto-argilos sau argilos: este mai puţin afânat, cu o plasticitate mai mare, cu o porozitate
mai mică, iar crovurile nu mai sunt caracteristice. În caz contrar, prin creşterea
procentului de nisip grosier sau de pietriş, materialul devine mai afânat, cu o porozitate
mai mare şi o plasticitate mai mică. Loessurile şi pământurile loessoide sunt formaţiuni
litologice şi nu genetice, iar originea lor poate fi diferită.

2. Fenomene fizico-chimice asociate comportării loessurilor

Particularităţile procesului de formare încă de la modul de asociere al particulelor

minerale, influenţează comportarea la solicitările mecanice a pământurilor. Structura
unui pământ reprezintă aranjamentul spaţial al particulelor minerale şi ale asociaţiilor de
particule în masa acestuia. Aşezarea particulelor minerale ca elemente individuale în
cadrul asociaţiilor de particule, se numeşte microstructură. Dacă la pământurile
necoezive, particula apare ca element structural ce preia şi transmite prin contact rigid
tensiunile induse de acţiunile exterioare, la pământurile coezive, interacţiunea
fragmentelor solide aflate în suspensie sunt influenţate de atracţia produsă de forţele de
natură electromoleculară de tip Van der Walls şi de respingerea produsă de forţele de
natură electrostatică ce depind de natura mediului, de valenţa cationilor din complexul
adsorbţie, de concentraţia de săruri disociate elctrolitic şi de temperatură. Dacă
formarea pământurilor coezive se face în bazine cu apă dulce, predomină forţele de
respingere şi datorită fenomenului de peptizare se obţine o structură dispersă. La
formarea în mediul bogat în săruri, forţele de atracţie predominante determină o
structură de tip flocular datorită fenomenului de coagulare, rezultând formarea unui
sediment cu volum mare de goluri.
Loessurile sunt pământurile cu cele mai mari tasări suplimentare sub acţiunea
apei, cu legături structurale slabe solubile în apă, în timp ce pământurile loessoide
prezintă legături structurale stabile nesolubile în apă, se tasează foarte puţin sau chiar
deloc. Cea mai importantă caracteristică a texturii pachetelor de loess sau a
pământurilor loessoide este absenţa unei stratificaţii, însă aceasta poate apărea
determinată de anumiţi factori de geneză.
Diferenţele între parametrii fizico-chimici determinaţi în laborator prin încercări
clasice şi comportarea reală a pământurilor, au condus la necesitatea studierii
macrostructurii pământurilor. Terzaghi a denumit macroagregatele ca fiind agregate de
ordinul 2, ce reprezintă elemente definitorii ale macrostructurii care depind de factori
chimici, climatici şi biologici. Aceste agregate de ordinul 2 se formează în condiţii de
umiditate redusă sau când cantităţi mari de cationi rezultaţi din disocierea electrolitică a
sărurilor apar în mediul de dispersie. Macroagregatele pot fi observate cu microscopul
şi cu ochiul liber.
 Creşterea grosimii depozitului nu produce o consolidare corespunzătoare
datorită legăturilor de cimentare. De aici rezultă explicaţia comportării pământurilor
macroporice ca material de tip „subconsolidat”. În stare naturală, loessul are o
porozitate de circa 50% care poate fi redusă prin compactare.
Acţiunea apei modifică proprietăţile fizico-mecanice ale loessurilor, care la o
umezire intensă peste o anumită limită capătă deformaţii mari, bruşte denumite tasări
suplimentare. Aceste deformaţii pot apărea numai sub acţiunea sarcinii geologice, însă
şi în acelaşi timp cu acţiunea încărcării exterioare. Însoţită de reducerea substanţială a
porozităţii, tasarea suplimentară depinde de umiditatea pământului şi de durata de
umezire. Efectul modificării porozităţii active este micşorarea volumului iniţial ocupat de
pământul umezit.
Procesul de tasare suplimentară este continuu şi se manifestă în 2 etape, iniţial
prin reducerea porozităţii fiecărui strat în parte din pachetul de pământ, apoi fiind urmat
de distrugerea stabilităţii structurii scheletului de pământ. Cauzele acestui proces sunt
mişcarea de infiltraţie a apei, starea naturală de eforturi şi eventuale eforturi transmise
de construcţii. Procesul are loc la acţiunea unei încărcări limită, denumită presiune
critică şi la o valoare limită a umidităţii, denumită umiditate critică.
Aplicarea unui efort exterior pe un strat de pământ are loc în 3 faze de
deformare, determinate de compactare, forfecarea pământului şi de distrugerea lui. În
prima fază, mărimea efortului unitar determină o deformare liniară a pământului şi
reducerea porozităţii. În faza a-2-a, o dată cu creşterea intensităţii tensorului de eforturi
unitare, legăturile structurale dispar, ceea ce rezultă în forfecări urmate de o reaşezare
a particulelor de pământ, creîndu-se o nouă structură cu caracteristici stabile. Ultima
fază este critică, unde echilibrul pământului este distrus în totalitate. Aici apar
suprafeţele curbe de lunecare.
Prin experimente cu ajutorul probelor de pământ testate în edometru sau în
aparatul triaxial, pe baza curbei de compresiune-tasare, deformaţiile specifice se
determină în funcţie de condiţiile umidităţii naturale şi a saturaţiei de apă din pământ.
Încercările de laborator şi de teren au dovedit că relaţia dintre starea de efort
unitar şi deformaţie a pământurilor loessoide se reprezintă prin curbe a căror lege de
variaţie este similară cu cea a mediului neliniar deformabil. Această variaţie neliniară se
observă nu numai la presiuni ridicate, ci şi la valori moderate ale eforturilor aplicate pe
pământurile puternic compresibile.
Din studii s-a demonstrat ca deformaţia suplimentară a depozitelor loessoide
sesibile la umezire, se produce la o anumită valoare a presiunii aplicate pământului
respectiv, presiune ce reprezintă o caracteristică de calcul necesară determinării tasării
terenului de fundare. Presiunea critică este presiunea pentru care structura terenului
umezit va manifesta o tasare puternică şi rapidă datorită unui colaps. Principalii factori
care influenţează mărimea presiunii critice sunt: greutatea volumetrică în stare uscată,
conţinutul de fracţiuni argiloase, umiditatea în stare naturală, conţinut de săruri,
umiditate critică, rezistenţă structurală. Unii cercetători au definit presiunea critică, ca
fiind acea presiune la care se produce schimbarea bruscă de pantă a liniei de variaţie a
tasării specifice în funcţie de presiune, atunci când pământul este saturat de apă.
Tasarea suplimentară se va produce la umidităţi din ce în ce mai mici, pentru
adâncimi din ce în ce mai mari. Procesul de tasare suplimentară va continua până când
ultimul strat al pachetului de pământ sensibil la umezire va atinge umiditatea critică, iar
urmatoarea tasare care se va produce, poartă denumirea de tasare suplimentară
secundară şi se datorează ruperii ultimelor legături dintre agregate şi particule.
Presiunea critică este legată de noţiunea de umiditate critică, valorile parametrilor de
deformabilitate depind de umiditatea pământului. Fiecărei valori a presiunii critice
determinată de sarcina geologica, încărcare exterioară sau acţiunii cumulate îi
corespunde o anumită valoare a umidităţii la care apare tasarea suplimentară, numită
umiditate critică. Pământul, atingând umiditatea critică, capată o stare plastică care
împreună cu acţiunea presiunii critice, creează condiţii de deplasare pe verticală, în jos,
a straturilor de pământ situate sub nivelul considerat. Presiunea de consolidare variază
invers proporţional cu umiditatea necesară producerii tasării suplimentare. Pentru
presiuni de până la 0.3 MPa, depozitele loessoide nu ajung la stări de echilibru limită,
iar în cazul umezirii acestora, starea plastică se poate produce la o presiune sub 0.2
MPa.
Coeziunea pământurilor sensibile la umezire se datorează forţelor de atracţie
moleculară dintre particule, manifestată prin intermediul învelişului de apă adsorbită
(coeziune primară), precum şi a legăturilor de cimetare formate la contactul dintre
particule (coeziune structurală). Mărimea coeziunii primare depinde de compoziţia,
compactitatea pământului şi numărul de legături dintre particule.
În cazul comprimării unui pământ cu un conţinut mai ridicat de fracţiuni argiloase,
numărul legăturilor dinte particule creşte datorită apropierii dintre ele, ceea ce duce la
mărirea coeziunii primare. În cazul afânării pământului, coeziunea primară scade.
Coeziunea structurală (secundară) este asigurată de cimentarea particulelor cu
legături stabile sau cu legături nestabile la apă. Prin umezirea acestor pământuri sau
prin modificarea compactităţii lor, coeziunea structurală se modifică. Se poate spune că
prin creşterea umidităţii pământurilor sensibile la umezire, forţa de coeziune scade
substanţial. Un rol mai puţin important în asigurarea stabilităţii este dat de unghiul de
frecare internă care scade în mod neînsemnat. Un important factor ce influenţează
caracteristicile de rezistenţă φ si c, este presiunea de preconsolidare, precum şi modul
de încărcare a pământurilor sensibile la umezire.

3. Proprietăţile fizico-mecanice ale loessului saturat

Prima fază a studiului loessului de Cernavodă a fost studierea materialului în

condiţii saturate. Materialul a fost inundat pentru fiecare încercare mecanică. În cazul
încercărilor desfăşurate în aparatul de compresiune triaxială saturarea s-a efectuat sub
gradient controlat prin intermediul liniilor de saturare şi drenaj.
Caracteristicile de deformabilitate au fost determinate cu ajutorul încercărilor în
edometru, în concordanţă cu STAS 8942-1/89. Valorile obţinute pentru modulul de
deformaţie edometrică în intervalul 200÷300kPa, M2-3, variază între 2782 ÷ 4762 kPa,
care potrivit STAS 1243-88 încadrează acest pământ în categoria pământurilor cu o
compresibilitate foarte mare (<5000kPa).
Un factor deosebit de important în aprecierea evoluţiei tasărilor în timp îl
reprezintă coeficientul de consolidare. După cum s-a amintit, valoarea coeficientului de
consolidare obţinut în încercările de compresiune edometrică a fost determinată pe
materialul saturat, deci nu reprezintă o măsură a comportării reologice a loessului la
umezire.
Valorile permeabilităţii obţinute din coeficientul de consolidare, cv, folosind relaţia

c ⋅γ
k = v w sunt în jurul valorii de 1× 10-10 m/s, în timp ce, folosind edo-permeametrul se
M
ajunge la valori de 5× 10-6 m/s.
Diferenţa enormă dintre cele două valori se datorează faptului că în primul tip de
încercare s-a folosit o treaptă de încărcare mare iar pentru celălalt tip încărcarea a fost
de 5kPa (greutatea proprie a pistonului). Se poate concluziona că datorită porozităţii
deosebit de mari a loessului, permeabilitatea acestuia poate să scadă cu evoluţia stării
de eforturi cu aproape patru ordine de mărime.
Pentru obţinerea parametrilor de rezistenţă la forfecare pe termen lung, încercări
de tip CD au fost efectuate în aparatul de forfecare directă şi rezultatele au fost
confirmate de încercările în aparatul de compresiune triaxială. Valoarea mare a
unghiului de frecare internă se explică prin faptul că loess-ul este un depozit eolian în
care particulele (praf şi nisip fin) au feţe zgâriate datorită abraziunii. Coeziunea este
foarte mică, practic zero din moment ce pământul este sub-consolidat. Unghiul de
frecare internă obţinut în aceste condiţii este φ ’ = 37º.
În condiţii nedrenate, corespunzătoare, de exemplu, unei faze de excavaţie în
materialul saturat, valorile obţinute pentru parametrii de rezistenţă la forfecare sunt φ =
25º, c = 0kPa. Aceste valori au fost determinate în aparatul de forfecare directă folosind
o viteză de forfecare foarte mare (2mm/min) şi nepermiţând consolidarea probelor.
Parametru de rezistenţă la forfecare rezidual a fost determinat cu aparatul de
forfecare rotaţională şi este φ residual = 9º

250.00

Forfecare directa CD
Triaxial CD
Forfecare directa UU
200.00
Forfecare rotationala - Bromhead

Fig. 2: Rezultatul încercărilor de forfecare

150.00
4. Concluzii

De foarte multe ori în practica inginerească se pleacă de la ipoteza că anumiţi

τ (kPa)

parametri mecanici, de exemplu, unghiul de frecare internă şi coeziunea, sunt parametri

de natură. Practica inginerească ne arată că modelul de rezistenţă la forfecare Mohr-
Coulomb, în care pământul poate prezenta coeziune nu este valid în cazul pământurilor
cu umiditatea mai mică decât limita de curgere sau în cazul celor subconsolidate, în
100.00
acest caz fiind recomandate modele fără coeziune, cum ar fi Cam-clay.

BIBLIOGRAFIE

1. Coşovliu, Fundarea pe loessuri.

2. Ciurea, C., Teză doctorat, 2006.

50.00
3. Chirică, A., Tasarea şi cedarea pământurilor macrostructurate, UTCB,
1995STAS 9310;