Preot Prof. Dr. DUMITRU STANILOAE TEOLOGIA DOGMATICA ORTODOXA vol. 1 TIPARITA CU BINECUVANTAREA PREA FERICITULUI PARINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE EDITIA A DOUA ® EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC $I DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCURESTI - 1996Cuvant inainte Teologia ortodoxa este traditionala, dar traditionalismul ei nu se con- inda nici cu simpla repetare 4 definitiilor dogmatice, yi nici cu neputinta de 4 marturisi Adevarul in forme potrivite fiectrei epoci istorice pe care o strabate Biserica. "Traditional" inseamna doar conform cu Sfinta Scriptura, invagatura si wairea duhovniceasca a Parintilor $i Sfintilor Bisericii, cu pomenirea ~pana la sfarsitul veacurilor ~a mortii si Invierii Jui Hristos, in Sfinta Liturghie. De aceea, 0 Teologie al carei waditionalism ar incuraja retragerea din lume, multumitea de sine in izolare —sub pretextul inrobirii creatiei de catre puterile intunericului — nu poate fi cu adevarat traditionala, aratandu-se nedemna de pilda marilor Dascali ai Bisericii Acestia au fost cei mai lucizi si destoinici scrutatori ai spiritului si pro- blemelor timpului lor, cautind acele dezlegari gi indreptatiri de care aveau si au permanent —nevoie crestinii dreptmaritori pentru a putea vietui in neprihanire si a raspunde oricui le "cere socoteala despre nadejdea" lor (I Petru 3, 15). A urma exemplul Parintilor inseamna nu a invoca mecanic pasaje din textele lor, ci a te stridui sa recunosti ascunsele nevoi si cercari sufletesti ale semenilor, gasind apoi acea expresie particulara prin care Ade- varul-Hristos poate patrunde liberator in mintea si inima lor. Chemarea unei Teologii care exprima Traditia nestinsa si neschimbata a Bisericii este, prin urmare, de 4 semnala adevaratele probleme —intotdeauna de natura moral- spirituaki — cu care se confrunta inuruna societatea umana, chibzuind, in acelasi timp, si la raspunsuri, pe care singura Evanghelia lui Hristos, inter- pretata in duhul Parintilor si in sanul comunitafii euharistice, le poate da. Astfel a inteles Parintele Profesor Dumitru Stiniloae menirea incompa- rabili a slujirii teologice ortodoxe si de aceea miile de pagini pe care ni le-a daruit au putut juca un rol covargitor in mentinerea culturii spirituale romanesti sub raza harului dumnezeiesc, oricit de indarjita a fost —atatia ani - napastuirea sufletului crestin al acestui popor. fn acea perioada a fost pu- rlicata de Editura Patriarhiei Romane si prima editie a celor trei volume ale Teologiei Dogmatice Ortodoxe, expresie nefntrecuta a cugetarii teologice a intelui Dumitru Staniloge si reper pentru intreaga spiritualitate romaneasca Aceasta impozanta opera constituie cea mai noua si concludenta dovada 3 Teologia ortodoxa nu este rodul unei indeleticiri abstracte $i tibnite, ci cuctul neprequit si binecuvantat al celei mai inalte wude si incordarisufletesti, adiate de Duhul fant. Adevarul pe care il proclama fiecare pagina a acestei carti este cel evanghelic: Dumnezeu poate si trebuie s4 fie cunos- cut, prin Hristos, de catre fiecare faptura omeneasca, fara aceasta cunostinta existenja cu sens si invesnicirea fericita fiind cu totul imposibile (v. loan 17, 3). Cunoasterea tainica a lui Dumnezeu nu este ins conditionata de ascutimea intelectuala, in Ortodoxie Teologia desfatatoare a celor mai subjiri minti conglasuind desavarsit cu cea de rostire concisa si simpla, a celor care au ales sa "ia prin asale" Imparatia cerurilor (Matei 11, 12). De altfel, Parin- tele Dumitru Staniloze nu oboseste in a ne.reaminti ca Teologia adevarata inseamna ruga neincetata, si deci curatire launtrica neintrerupta, oricine se roaga cu adevarat fiind teolog (Evagrie Monahul, Cuvant despre rugaciune, 60, in Filocalia, vol. I, p. 112). Teologia este practica, nevorbind despre tucruri incantatoare dar ireale, ci despre singura realitate netrecatoare: un Dumnezeu intreit in Persoane, Care este iubire si de Care omul, fiinta teocentrica, se poate apropia numai raspunzandu-I cu iubire, manifestata insa concret, in osteneala sprijinita de har a virtutii, De altfel, Teologia Dogmatica Ortodoxa nu este doar 0 ex- punere — de pe culmi spirituale si cu acribie — a adevarurilor de credinta ortodoxe, ci si un imn grandios inaltat nespusci iubiri dumnezeiesti. Caci Sfinta Treime fiind "structura supremei iubiri', Jumea ca dar, omul si rascumpararea acestuia ~ prin Jertfa de pe Cruce, dupa caderea in pacat —, ca si perspectiva indumnezeirii lui nesfarsite, nu puteau fi decat opera unei supreme gi atotputerice iubiri Scriind despre sensul teologic al absolutului, al persoanei, al ratiunii $i al iubirii, Parimele Dumitru Staniloae se adrescaza si acelei lumi care rela- tivizeaza adevarurile spirituale si morale, care nimiceste demnitatea per- soanei coborand-o la starea de "individ’, care tolereaza fatis irationalitatea si goleste iubirea de forta ei - jertfelnicia, Cu credinta ca va sluji multora de indreptar riguros in cunoasterea si re- cunoasterea dreptei credinfe ~fiind astazi multe carjile ce vorbesc despre Teo- logia ortodoxa -, binecuvantam reeditarea acestui prim volum din Teologia Dogmatica Ortodoxa, adevarat’ carte deplina a literaturii noastre bisericesti La sarbatoarea Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, 1996 + TEOCTIST PATRIARHUL BISERICI ORTODOXE ROMANEPrefata @aeditiaD Dup’ numeroase studi despre diferitele teme de Teologie Dogmatic’, publi- cate in revistele teologice de Ja Bucuresti intre anii 1950-1977, Bunul Dumnezeu ne-a ajutat si alcttuim $i o sintez de Teologie Dogmatic Ortodoxt. Ea nu e 0 reproducere a acelor studi, cl e gandité din nou $i ca un intreg, dar, fara indoialt, in unele din capitolele ei se resimte, in oarecare masurd, de modul de a privi invapatura dogmatic a Bisericii, din acele studii. Ne-am straduit in aceasta sintezi, ca $i in acele studil, si descoperim semnifi- catia duhovniceasc& a invaptturilor dogmatice, 4 evidentiem adevarul lor in cores- pondenja lui cu trebuintele adanci ale sufletului, care-si cautt mantuirea $1 inain- teaza pe drumul ei in comuniunea cat mai pozitiv’ cu semenii, prin care ajunge la © anumita experienja a lui Dumnezeu, ca suprem# comuniune si ca izvor al pu- terii de comuniune. Am pirisit in felul acesta metoda scolasticl a tratanii dog- melor ca propozitii abstracte, de un interes pur teoretic si in mare masur depasit, fart legaturd cu viata adancd, duhovniceasci a sufletului. Dac& 0 Teologie Dogmatict Ortodoxt inseamna o interpretare a dogmelor - in sensul scoaterii Ia ivealt 2 adancului $i nesfarsit de bogatului continut mantuitor, adic viu si duhovnicesc, cuprins in scurtele lor formulari - noi credem c& 0 autentici Teologie Dogmatica Ortodox’ e cea care se angajeaza pe acest drum. ‘Ne-am condus in aceasti striduinf de modul in care au injeles invaparura Bisericii Sfingii Parinti de odinioara, dar am tinut seama in interpretarea de fata a dogmelor si de necesitatile spirituale ale sufletului care-si cautt mantuirea in tim- pul nostru, dup’ trecerea prin multe si noi experiente de viaf4, in cursul atdtor secole care ne despart de epoca Sfintilor Parinti, Ne-am silit s4 intelegem invipitura Bisericii in spiritul Paringilor, dar in acelagi timp so infelegem asa cum credem ci ar fi injeles-o el astazi. Caci ei n-ar fi ficut abstractie de timpul nostru, aga cum n-au fitcut de al lor. AUTORULINTRODUCERE REVELATIA DUMNEZEIASCA, IZVORUL CREDINTEI CRESTINE. BISERICA, ORGAN $I MEDIU DE PASTRARE $I FRUCTIFICARE A CONTINUTULUL REVELATIEI1 Revelatia naturala ca baz4 a credintei naturale sia unui sens al existentei Biserica Ortodoxa nu face o separatie intre revelatia naturala si cea suprana- turala, Revelatia naturald © cunoscuta si inteleasa deplin in lumina Revelatie supranaturale; sau revelatia naturala e data si mentinuta de Dumnezeu in conti- nuare printr-o acjiune a Lui mai presus de natura, De aceea Sfantul Maxim Martu- risitorul nu face o deosebire esentiala intre revelajia naturala gi cea supranaturala, sau biblici, Ultima nu e, dupa el, decdt incorporarea celei dintai in persoane si actiuni istorice!. Afirmatia lui trebuie injeleast probabil mai mult in sensul ca cele doua Revelatii nu sunt despartite: Revelatia supranaturala se desfasoart si isi produce roadele in cadrul celei naturale, ca un fel de iegire mai accentuata in relief a lucrarii lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice si istorice spre tinta spre care a fost creat’, dupa un plan stabilit din veci. Revelatia supranaturala restabileste numai directia si da un ajutor mai hotarat migcarii intretinute in lume de Dumnezeu prin revelatia natural, De altfel, la inceput, in starea deplin normala a lumii, revelatia naturali nu era despartiti de o Revelatie supranaturala. Ca atare, Revelatia supranaturala pune doar in lumina mai clart insisi revelatia navurala Se poate vorbi totusi atat de o revelatie naturala, cat si de una supranaturala, intrucat lucrarea lui Dumnezeu in cadrul revelatiei naturale au e la fel de accen- twat’ si de vadita ca in cea supranaturala Vorbind mai in concret, si potrivit credintei noastre, continutul revelatiei natu- rale este cosmosul si omul dotat cu ratiune, cu constiinta si liberate, ultimul fiind nu numai obiect de cunoscut al acestei revelati, ci si subiect al cunoayterii ei. Dar atat omul cat si cosmosul sunt produsul unui act de creatie mai presus de natura al lui Dumnezeu si sunt mentinuji in existent de Dumnezeu printro actiune de conser- vare, care de asemenea are un caracter supranatural, Dar acestei actiuni de conservare si de conducere a lumii spre scopul ei propriu, i rispund si o putere $i o tendinté de autoconservare si de dezvoltare dreapté a cosmosului si a omului, Din acest punct de vedere cosmosul si omul pot fi considerati ei insisi o revelatie naturala. 1, Ambigua; P.G., 91, col. 1180.12 TEOLQGIA DOGMATICA ORTODOXA Dar cosmosul si omul constituie o revelatie naturala si din punctul de vedere al cunoasterii, Cosmosul © organizat intr-un mod corespunzator capacitapi noastre de cunoastere, Cosmosul si natura uman’ ca intim legat de cosmos sunt impri- mate de o rationalitate, lar omul - creatura a lui Dumnezeu - e dotat in plus cu 0 ratiune capabilaé de cunoastere constienta a rationalitaii cosmosului si a propriei sale naturi, Dar aceasta rationalitate a cosmosului si rajiunea noastrd cunoscatoare umana sunt pe de alta parte - potrivit doctrinei crestine - produsul actului creator al lui Dumnezeu. Deci nici din acest punct de vedere revelatia natural nu e pur naturala. Noi consideram ca rationalitatea cosmosului eo marturie a faptului ca el e produsul unei fiinte rationale, caci rationalitatea, ca aspect al realitaii menite s4 fie cunoscutd, este inexplicabila fara 0 ratiune constient’ care 0 cunoaste de cind © face sau chiar inainte de aceea si o cunoaste in continuare concomitent cu con- servarea ei, Pe de alta parte, cosmosul insusi ar fi fir sens impreuna cu rationali- tatea lui, daca n-ar fi data ratiunea umana care si-1 cunoascd pe baza rationalitatii Jui. in credinta noastrd, rationalitatea cosmosului are un sens numai daca ¢ cugetat inainte de creare si in toata continuarea lui de o fiinta creatoare cunoscatoare, fiind adus la existent’ pentru a fi cunoscut de o fiinta pentru care e creat si, prin aceasta, pentru a realiza intre sine si acea fiinyé rationala creatd un dialog prin mijlocirea lui, Acest fapt constituie continutul revelatiei naturale. Acest lucru ins& il afirma si Revelatia crestind supranaturala prin invayatura ci pozitiei originare creatoare si conservatoare a lui Dumnezeu in fata lumii fi core- spunde, pe un plan mai coborit sau de dependenta, pozitia noastra de fintd cunoscatoare si prelucritoare a naturii, ca chip al lui Dumnezeu. in aceast pozitie a omului, se arata ci lumea are o rationalitate pentru a fi cunoscuta de noi - flinte rationale. De aceea ea trebuie s4 aibi originea int-o Flint care a urmarit prin crearea lumii - si urmareste prin conservarea ei - cunoasterea lumii si prin ea insasi si cunoasterea Bi de catre om. Noi aparem ca unica fiinta care, apartinand lumii vazute si imprimate de rationalitate, ¢ constienta de aceasta rationalitate a ei si, odatd cu aceasta, de sine insagi. Find singura fiinya din lume constient’ de sine, noi suntem totodata constiinta lumit si factorul de valorificare a rationalitayii lumii si de prelucrare constienta a ei in favoarea noastra, iar prin aceasta, de autoformare constienta a noastra. Noi nu putem fi constienti de noi ingine Para a fi constienti de lume si de lucrurile din ea, Cu ct cunoastem mai bine lumea, sau suntem mai constienti de ea, cu atat suntem mai constienti de noi insine. Dar lumea, contribuind in modul acesta pasiv la formarea noastr si la adancirea constiintei de sine a noastra, nu devine prin aceasta si ea insasi constienta de sine. Aceasta inseamna ca nu noi suntem pentru lume, ci lumea pentru noi, desi lumea ii este necesara omului Omul ¢ scopul lumii, nu invers. Chiar faptul cd noi ne dam seama ci lumea ne[REVELATIA DUMNEZEIASCA, 12VORUL CREDINTEI CRESTINE B este necesara ¢ un fapt care arata pozitia de superioritate a omului faté de lume. Caci lumea nu ¢ in stare s& simti necesitatea noastré pentru ea. Lumea, existind ca obiect inconstient, exist pentru om. Ea e subordonata lui, fara inst si o fi facut el Rajiunile lucrurilor isi descopera lumina lor in ratiunea si prin actune’ rational si constienti a omului, Rajiunea noastea de asemenea igi descopera tot mai bogat puterea si adancimea ei prin descoperirea rajtunilor lucrurilor. Dar in aceasta influent reciproca, rajiunea umana este cea care are rolul de subiect care lucreaza in mod constient, nu ratiunile lucrurilor. Rajiunile lucrurilor se descopera constiinfei umane, avand sa fie asimilate de aceasta, concentrate in ea; se desco- perd avand ca centru virtual constient al lor ratiunea umand, gi ajutind-o sa devina centrul actual al lor. Ele sunt razele virtuale ale ratiunii umane in curs de a fi descoperite ca raze actuale ale ei, prin care rajiunea umana isi extinde tot mai departe vederea. Faptul ci lumea se lumineazt in om si pentru om si prin om, arati ct lumea € pentru om, nu omul pentru lume; dar faptul ct omul insusi luminand lumea se lumineaza pe sine pentru sine prin lume, arata cd si lumea e necesara pentru om. Lumea e facutd pentru a fi umanizata, nu omul pentru a fi asimilat lumii, naturi, Lumea intreagi e ficutd pentru a deveni un om mare, sau continutul omului devenit in fiecare persoani atotcuprinzator, nu omul pentru a fi parte a naturii si neinsemnind in ea mai mult decit orice altt parte a ei, sau contopindu-se in ea Caci printr-o eventual contopire a omului in natura s-ar pierde cel mai important factor al realitayi, fard ca natura si cstige ceva nou, pe cand prin asimilarea lumii in om, natura insasi cAstig’, fiind ridicatt pe un plan cu totul nou, fri si se piard propriu-zis. Pierderea noastra in natura nu reprezinta nici un progres nici entra natura, pe cind umanizarea continua sau eterna a naturii reprezinta un progres etern, facand abstractie de faptul ci prin aceasta nu se pierde nimic si mai ales nu se pierde ceca ce e mai valoros in realitate, Pierderea noastra in natura inseamna 2 se bate pasul pe loc intr-un proces in esenfa mereu identic si deci absurd prin monotonia lui Unii Parinti bisericesti au spus cd omul ¢ un microcosm, o lume care rezumia in sine pe cea mare. Sfantul Maxim Marturisitorul a remarcat c4 mai drept e si se considere omul ca macrocosm, pentru c4 el e chemat sa cuprinda in sine toata lumea, fiind in stare sa o cuprinda fara sa se piarda, ca unul ce e deosebit de ea, deci realizind o unitate mai mare decat lumea exterioard lui; pe cand dimpotriva, lumea, ca cosmos, ca natura, nu-l poate cuprinde pe om deplin in ea, fara sa-l piard’, fara sa piarda astfel cea mai importanta si mai datatoare de sens parte a realitatii Dar un termen mai precis pentru exprimarea faptului cd omul e chemat si devind o lume mare, este acela de macro-anthropos, care exprimd faptul cd pro-14 TEOLOGIA DOGMATICA ORTODOXA priu-zis lumea e chemata sd se umanizeze intreagi, adic sa primeascé intreaga pecetea umanului, s4 devina pan-umani, actualizindu-se in ea o trebuinga impli- cata in rostul ei; sa devina intreaga un cosmos umanizat, cum nu e chemat si nu poate deveni deplin omul, nici macar la limita alipirii sale de lume, confundan- du-se deplin in ea, un om cosmicizat. Destinatia cosmosului pentru om si nu a omului pentru cosmos, se arati nu numai in faptul cd cosmosul e obiectul constiingei si al cunoasterii umane si nu invers; ci si in faptul cA tot cosmosul serveste practic existenfei umane. Treptele inferioare chimice, minerale si organice ale existentei, desi au 0 rafionalitate, nu au un scop in ele insesi, ci scopul lor consta in a constitui conditia materialé a existentei omului si ele nu sunt constiente de acest scop al lor. in om se deschide ins’ ordinea unor scopuri constiente. $i numai in cadrul scopurilor urmarite de el, se deschide gi intelegerea scopurilor treptelor inferioare ui, punandu-se intr-o referinta cu scopurile urmarite de el, ca el st bolteasca peste toate un sens ultim si suprem al existentei Spre deosebire de treptele inferioare lui, omul nu-si mai implineste scopul existentei servind unei alte trepte superioare lui, caci in lume nu exist’ unele ca acestea, El isi urméreste propriile sale scopuri. lar in aceasta exist’ o mare vari- etate de la om Ia om, Fiecare om, datorita constiingei si libertayii sale, se serveste alifel de treptele inferioare tui. Tar pentru a se servi de ele, omul organizeaza gi prelucreaza datele lumii, punand pecetea sa pe ele. Aceasta adaptare a lumii la trebuinjele omului, mereu sporite i mai rafinate, are nevoie in primul rind de cunoasterea lucrurilor de catre om. Dar tot de natura noastra tine - ca singura flint constienta de sine si de lume - si cautarea unui sens al existenjei noastte gi al lumii, Tar sensul acesta nu nil poate da decat perspectiva eternitatii existentei noastre. in constiinta noastra de noi ingine e implicata, odat& cu ciutarea sensului existentei noastre, si vointa de a persista in eternitate, pentru a adanci la nesfarsit sensul existentei noastre si al intregii realitay Potrivit conceptiei noastre, noi suntem facuti pentru etermitate, pentru cd noi aspirim ca niste inabusiti dupa infinitate, dup absolut. Noi vrem si iubim si si fim iubiti tot mai mult, tinznd spre iubirea absoluta si fara sfarsit. lar aceasta n-o putem afla decit in relatia cu o Persoana infinita si absoluta, 0 Persoana constienta, ca sa folosim un pleonasm. Noi tindem si descoperim si si realizim o frumusefe tot mai mare, si cunoastem o realitate tot mai profunda, sa inaintim into noutate continua. Noi tindem prin toate acestea spre infinit, pentru ci suntem persoan’. Dar toate aceste aspecte ale unei realitiji infinite nu le putem afla decat int-o Persoand infinita, mai bine zis intr-o comuniune de Persoane infinite in fiing4, in iubire, in frumusete. Din comuniunea mereu mai sporiti cu Ea, se proiecteaza in noi si prin noi peste toate aspectele lumii, noi si noi raze de realitate, de frumusete, de noutate, se deschid alte si alte dimensiuni si orizonturi ale realitatiiREVELATIA DUMNEZEIASCA, 1ZVORUL CREDINTEI CRESTINE 15 Comuniunea cu Persoana sau comuniunea cu Persoanele infinite devine pentru oameni mijlocul de inaintare nesfarsitd in iubire, in cunoastere. Aceasta sustine interesul mereu viu al constiinfei noastre de sine. Chiar dact constiinjele de sine umane care s-ar succeda inlocuindu-se si-ar transmite sensul existentei doban- dit de ele, sensul existentei de sine al fiecareia din ele nefiind purtat de fiecare in etemitate, pentru a-1 adanci la nesfarsit, ar aparea ca neavand un rost real pentru noi. De fapt nu subiectele sunt pentru o constiin{a intrerupta si nici pentru o constiinta neintrerupt eter’, ci aceasta este pentru subiect, dand sens acestuia. Numai printr-o astfel de constiinté eterna si etern in actiune de adancire noi ne dovedim scopul tuturor treptelor inferioare de existenta, eternizdnd si luminand pentru veci toate sensurile si realitatile lumii. Numai prin aceasta se arata cA toate sunt pentru noi, iar noi suntem pentru noi insine un scop Para sfarsit si scopul fara sfargit al tuturor lucrurilor din lume. Numai prin aceasta in noi se implineste scopul tuturor componentelor infe- rioare ale lumii, in eternitatea fiintei noastre se lumineaza la nesfarsit sensul turu- ror, ca continuturi de continua imbogatire si addncire a constiintei noastre eterne. De fapt in tot ceea ce facem urmirim un scop, pentru care ne servim de lucturile din lume. Dar noi avem nevoie de un scop final eter, mai bine zis noi ingine trebuie s4 fim un scop final etern, ca si ne dovedim o fiinf’ cu sens in tot ce facem. Prin toate lucrurile ce le facem, noi manifestim direct sau indirect un asemenea scop etern, sau urmarim mentinerea noastri ca scop etem. Numai in aceasta vedem sensul existentei noastre si al faptelor noastre. Noi trebuie deci s4 vedem scopul fiinfei noastre proiectat dincolo de viata noastra terestra, trecatoare, cAci dact moartea ar incheia definitiv existenta noastra, noi nu am mai fi un scop in sine, ci un mijloc intr-un proces inconstient al naturii. in acest caz tot sensul Vietii noastre si toate scopurile urmérite de noi si toate lucrurile ar deveni fara sens. Potrivit credinjei noastre, ordinea sensurilor nu poate fi insa nesocotita. Sensurile sunt reale si omul nu poate trai fira ele. E] nu poate suporta si traiasca Piri © constiintd a sensurilor si fird urmarirea lor, cici ele culmineaza intr-un sens final, pe care e convins ci il va atinge dincolo de moarte. Dac omul ar contesta sensurile ar fi cea mai nefericita existenté. Animalul nu stie de sensuri, si nici nu poate sa le conteste. Omul prin constiinta sa nu se multumeste s4 fie o fiinta al carei sens e $4 serveascd unei trepte superioare fara sd-si dea seama, in care el si-si inceteze existenta. El urmareste in mod constient sensurile sale si, in ultima analiza, un sens final, care e mentinerea si desavarsirea lui in eternitate, El ¢ un scop in sine pentru eternitate. El e facut pentru eternitate, avand in sine un fel de caracter absolut, adic o valoare netrecatoare, care nu sfargeyte niciodata a se imbogati. Omul e deschis unor sensuri superioare lumii si, prin el, si lumea. Prin injelegere, prin libertate, prin actiune, prin aspiratie el e deschis unei ordini supe-16 TEOLOGIA DOGMATICA ORTODOXA rioare celei a naturii, desi se foloseste de ea ca sd-si poata realiza sensul stu de flinta chemat la o desavarsire eterna. Viata pamAnteasca « numai o pregatire spre acea ordine eterna. Fiinta noastra este o existent’ acomodat acelei ordini si posi- Dilitasii de continua desavarsire spirituali, neaservita naturil si repetitiei. Acea ordine nu € produsa de natura care se repeti, ci mai degeaba ea ofganizeaza intregul cosmos pentru a-i sluji omului, ca acesta sa lucreze in vederea scopului stu supraterestru Noi credem ca pentru fiinta noastra sensurile existen{ei nu-si pot gasi incoronarea intr-o viat4 spirituala imanentd; cAci relativa ei varietate se migcd in fond tot intr-un cadru monoton, si sfargegte cut moartea trupului, ca fenomen de repetitie natural, Sensul existentei nu poate fi incotonat decat in lumina nelimitata si etema a unei vieti transcendente libere de orice monotonie a repetitie’ si de orice relativitate. Numai in acel plan viats nuasird se poate dezvolta la infinit, ints-o nesfargita noutate, care este in acelagi imp o continua plenitudine, Noi tindem spre o ordine dincolo de noi, dar aflata pe o linie asemanatoare existenfel noastre personale, nu spre confundarea ints-un plan impersonal aflat pentru o vreme Ia dispozitia noastra limitata, ca apoi si disparem in el. Omul tinde spre o realitate personala infifittd, superioaré lu, din care sa se poata brani la Infinit, fara s4 poata dispune de ea, date fiind posibilitatile lui limitate, dar si fara sa disparé apoi in ea. Ordinea sensurilor nu € produsul psihicului uman si nici nu se incheie cu pro- dusele acestuia, Caci ea ni se impune fara sa vrem gi prin aspiratiile ce le sadeste in noi depaseste posibilitatite noastre psihice. Omul nu poate trai fara ea. Dar ea se impune ca un orizont personal, infinit $i superior omului, care solicit libertatea lui pentru a se impartasi de ea. Ea if cheama pe om fa o anumita impartasire de ea in libertate inca din existenta pamdnteasca, Sfantul Maxim Marurisitorul a semar om, iar acesta isi realizeaza sensul sau in unirea cu Persoana dumnezeiasca infinita in Viata Ei spiritual. Sensul sau scopul final spre care tinde acesta trebuie inteles in conformitate cu fiinfa umana libera $i capabifa de a se dezvolta ea insasi la infinit. Daca ratio- nalitatea ordinii impersonale inferioare igi giseste implinirea si rostul in servirea fiinei omutui superior naturii, acesta, ca persoand constienta si libera, aspira sa-si gASeasc’ implinirea rationalitatii si a sensului stu nu in desfiintarea sa intr-o esenta si mai inalta dect toatd ordinea materialt si spirituala, dar supus’ monotoniei si Umitaril imanente, ci intr-o comuniune cu o persoana transcendenta si libera. Caci fiinta superioara omuiit! nu poate fi decat tot de caracter personal, lar daca relatia Superioari intre persoane se realizeazi in comuniune, relajia noastra deplin si eter satisficdtoare trebuie si fie 0 comuniune cu o flint’ de caracter personal, Inzestrata cu infinitate si libertate. Numai o fiinfa transcendenta in acest sens poate 1 faptul cd torul igi atinge implinirea inREVELATIA DUMNEZEIASCA, IZVORUL CREDINTEI CRESTINE 7 fi mereu noua si datitoare de viata in aceast comuniune cu omul. Asa cum omul, ca fiinta cea mai inalta din lume, este o persoand si, ca atare, constient de sensul intregii ordini inferioare pe care o implineste, tot aga el trebuie s2-si gaseasca, cu toate sensurile treptelor inferioare tui, implinirea sensului lui intr-o persoand constienta de acest sens si de toate sensurile din lumea ce ii este inferioara. Numai © persoana si mai inalta, si in ultima analiza Persoana suprema, poate fi constientt de sensul intregii existente, cum este omul constient de sensurile lumii inferioare lui, Dar Persoana suprema nu mai proiecteaz acest sens total asupra omului fra ca acesta si-gi insugeasci el insusi intr-un mod constient acest sens; ci il comunica acestuia, ca unei persoane care sil insugeste in mod constient si prin aceasta ji imbogateste constiinta si toatd fiinta sa, aflandu-si chiar in aceasta implinirea pro- priului sau sens. Prin aceasta Persoana suprem4 promoveaza caracterul de persoana constienta si liberd a fingel noastre. Numai o persoana superioara poate promova gi satisface aspiratia naturii umane dupa implinirea sensului ef, intrucdt numai ea face ca aceast natur’ umand si nu mai fie obiect inghitit de o teaptt asa zist “superioara", dar in fond infe- rioar’, pentru c& ¢ inconstient’, Daca treptele inferioare omului ar fi personale, nici el nu le-ar putea reduce la starea de obiect, deci nici Persoana superioara omului nu-I reduce pe el la starea de obiect, dizolvandu-l sau confundandu-! in Ea. Fiinfa noastra nu-gi poate gasi implinirea ca persoana decat in comuniunea cu © fiinté personala superioara, care nu-si poate descoperi bogatia si nu poate implini fiinta noaste’ intr-o legatur’ cu t~sptele inferioare ei, sau reducand-o la starea inconstient’ proprie unui obiect pasiv, ci intr-o relatie in care omul insusi intr-o continua noutate, isi insuseste in mod liber si constient infinita bogatie spiri- tual a Persoanei supreme. Aceasta inseamni cA persoana noastra raméne liber’ in relatie cu aceasta flint superioara. Relatia aceasta isi are o analogie in relatia persoanei umane cu o alt ersoand umani, relatie in care se pistreaza libertatea amandurora. in aceasta relatie, omul exist’ pentru o alta persoana si slujeste aceleia, dar prin aceasta se imbogiteste el insugi. Fiecare om este pentru alti oameni asa cum nu e pentru lucruri, Dar ef nu cade prin aceasta la nivelul obiectului, caci in stujirea celorlalte persoane el se angajeaz in mod liber si prin efortul de a face bucuria acelora creste el insusi in libertate gi in conjinut spiritual, cas nu mai vorbim de caldura vietii care fi vine din comuniunea sau din iubirea acelor persoane. Numai cu alte persoane omul poate realiza o comuniune, in care nici el nici acelea nu coboara la starea de obiect de cunoastere exterioara si de folosire mereu identicd, ci cresc ca surse de calduri inepuizabili de iubire si de ganduri mereu noi, intretinute gt nascute chiar de iubirea lor reciprocd mereu creatoare, mereu in ciutare de alte ‘manifestiri ale ei.