CASE OF KARRER v. ROMANIA

THIRD SECTION
CASE OF KARRER v. ROMANIA
(Application no. 16965/10)
JUDGMENT
STRASBOURG
21 February 2012
This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of
the Convention. It may be subject to editorial revision.
KARRER v. ROMANIA JUDGMENT 1
In the case of Karrer v. Romania,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a
Chamber composed of:
Josep Casadevall, President,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judges,
and Santiago Quesada, Section Registrar,
Having deliberated in private on 31 January 2012,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
PROCEDURE
1. The case originated in an application (no. 16965/10) against Romania
lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the
Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”)
by two Austrian nationals, Mr Alexander Hannes Karrer and
Ms Alexandra Bianca Karrer (“the applicants”), on 16 March 2010.
2. The applicants were represented by Mr Mihai Buidoso, a lawyer
practising in Arad, Romania. The Romanian Government
(“the Government”) were represented by their former Agent,
Mr Răzvan Horaţiu Radu.
The Austrian Government, to whom a copy of the application was
transmitted under Rule 44 § 1 (a) of the Rules of Court, did not exercise
their right to intervene in the proceedings.
3. The applicants alleged in particular that their right to respect for
family life as provided under Article 8 of the Convention had been
infringed. The first applicant further points out that he did not benefit from a
fair hearing in the determination of his civil rights and obligations, in
accordance with Article 6 § 1 of the Convention.
4. On 31 May 2010 the President of the Third Section decided to give
notice of the application to the Government. It was also decided to rule on
the admissibility and merits of the application at the same time
(Article 29 § 1).
5. As Mr Corneliu Bîrsan, the judge elected in respect of Romania, had
withdrawn from the case (Rule 28 of the Rules of Court), the President of
the Chamber appointed Mr Mihai Poalelungi to sit as ad hoc judge
(Article 26 § 4 of the Convention and Rule 29 § 1 of the Rules of Court).
2 KARRER v. ROMANIA JUDGMENT
THE FACTS
I. THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
6. The first applicant was born in 1982 and lives in Furstenfeld, Austria.
He is the father of the second applicant, who was born in 2006 and lives at
an unspecified address in Romania.
A. Abduction of the second applicant and proceedings conducted in

Austria
7. On 13 April 2004 the first applicant married a Romanian citizen, K.T.
The marriage was concluded in Salzburg, Austria. On 15 February 2006
their daughter, the second applicant, was born. The parents had joint
custody of the child under Austrian law. They lived in Salzburg.
8. On 1 February 2008 K.T. and the first applicant separated. On
25 February 2008 K.T. filed a divorce petition with the Salzburg authorities.
The first applicant lodged a counter petition on 25 March 2008.
9. On 29 January 2008 K.T. filed for an interim injunction against the
first applicant, seeking his removal from the family home on the ground of
his violent behaviour. On 8 February 2008, the Salzburg District Civil Court
granted the interim injunction for a period of three months. Criminal
proceedings were also initiated against the first applicant for infliction of
bodily harm.
10. On 1 February 2008 K.T. lodged an action for temporary
sole custody of the second applicant throughout the divorce proceedings.
At the end of September 2008, while the proceedings for the award of
custody were pending before the Austrian courts, K.T. left for Romania
together with the second applicant. The first applicant was not informed of
the departure, even though at the time the spouses had joint custody of the
second applicant.
11. In the meantime, on 25 July 2008 the Salzburg District
Criminal Court acquitted the first applicant of inflicting bodily harm.
The Salzburg Public Prosecutor reserved the right to initiate criminal
proceedings against K.T. for perjury.
12. On 25 November 2008, the Salzburg District Civil Court granted the
first applicant temporary sole custody of the second applicant until the
finalisation of the divorce proceedings. The court relied, inter alia, on
expert opinion which concluded that the first applicant was better suited to
have custody. K.T. does not appear to have appealed against the judgment.
13. Currently, the divorce proceedings between the first applicant and
K.T. are pending before the Romanian courts.
B. Proceedings under the Hague Convention conducted in Romania
14. On 30 September 2008 the first applicant submitted a request for the
return of the second applicant to Austria under Article 3 of
the Hague Convention of 25 October 1980 on the Civil Aspects of
International Child Abduction (“the Hague Convention”). He argued that
the second applicant had been removed from Austrian territory in breach of
the joint custody held by the spouses at the time of the removal.
On 7 October 2008 the Austrian authorities submitted the request to the
Romanian Ministry of Justice (“the Romanian Ministry”), the
Central Authority responsible for the obligations established under the
Hague Convention.
15. On 28 October 2008, at the request of the Romanian Ministry, the
General Police Department (Inspectoratul General al Poliţiei) confirmed
that the second applicant was living with her mother, in Romania, at
her grandparents’ home. Furthermore, on 3 November 2008 the Department
for Social Services and Child Protection (Departamentul General de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului) drafted a report in relation to the
second applicant. The report mainly mentioned K.T.’s statements
concerning her situation in Austria, her reasons for departure as well as the
maternal grandparents’ declarations concerning their commitment to
provide housing and financial support to the second applicant indefinitely. It
was also mentioned that the second applicant did not appear to be an abused
or neglected child and that she was very attached to her mother and her
maternal grandparents. The report concluded that the second applicant had
appropriate living conditions, both from a material and emotional point of
view.
16. On 5 December 2008 the Romanian Ministry instituted proceedings
on behalf of the first applicant before the Bucharest County Court. By a
judgment of 28 January 2009, communicated on 28 May 2009, the
Bucharest County Court found in favour of the first applicant, ordering the
return of the second applicant to Austria. The Bucharest County Court held
that the request fell under Article 3 of the Hague Convention and that none
of the exceptions provided for under Article 13 applied.
17. K.T. appealed. She submitted several pieces of evidence, including
declarations of her parents as witnesses given before a Romanian Court in
the context of the divorce and custody proceedings. She further submitted a
welfare report drafted by the Custody Service within the Timişoara City
Hall (Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primariei Municipiului
Timişoara). The report included information on K.T.’s family situation,
living conditions, and K.T.’s declarations in relation to the circumstances of
her living and departing from Austria. Finally, the report recommended that
K.T. were awarded the custody over the second applicant.
18. By a final judgment delivered on 8 July 2009, and rendered in

written form on 17 September 2009, the Bucharest Court of Appeal allowed
the appeal on points of law, holding that the return of the second applicant
to Austria would expose her to physical and psychological harm, within the
meaning of Article 13 § 1 (b) of the Hague Convention. On the merits, the
Bucharest Court of Appeal held that the first applicant had shown violent
behaviour towards K.T., as the Salzburg District Civil Court had maintained
when granting K.T. the interim injunction of 8 February 2008. The
Bucharest Court of Appeal further held that the first applicant had breached
the restraining order in September 2008, which determined K.T. to come to
Romania. Finally, the domestic court reasoned that even if there was no
evidence of a violent behaviour of the first applicant towards the child, this
could be inferred from his behaviour towards K.T. and from K.T.’s
departure to Romania. The Salzburg District Civil Court’s judgment of
25 November 2008 was set aside on the ground that by that time K.T. and
the second applicant had already left Austria.
19. Throughout the domestic proceedings, the Romanian Ministry
informed the Austrian authorities of the progress of the Hague Convention
proceedings. The information included the date of the hearings and whether
or not an appeal had been lodged. From the evidence adduced to the case
file, it appears that the Romanian Ministry did not have any direct contact
with the first applicant in connection with the Hague Convention
proceedings.
II. RELEVANT INTERNATIONAL AND EUROPEAN UNION LAW
20. The relevant provisions of the Hague Convention, which entered into

force in respect of Romania on 30 September 1992, read, in so far as
relevant, as follows.
Article 3
“The removal or the retention of a child is to be considered wrongful where –
a) it is in breach of rights of custody attributed to a person, an institution or any

other body, either jointly or alone, under the law of the State in which the child was
habitually resident immediately before the removal or retention; and
b) at the time of removal or retention those rights were actually exercised, either
jointly or alone, or would have been so exercised but for the removal or retention.
The rights of custody mentioned in sub-paragraph a) above, may arise in particular

by operation of law or by reason of a judicial or administrative decision, or by reason
of an agreement having legal effect under the law of that State.”
Article 4
“The Convention shall apply to any child who was habitually resident in a
Contracting State immediately before any breach of custody or access rights. The
Convention shall cease to apply when the child attains the age of 16 years.”
Article 6
“A Contracting State shall designate a Central Authority to discharge the duties

which are imposed by the Convention upon such authorities. [..]”
Article 7
“Central Authorities shall co-operate with each other and promote co-operation
amongst the competent authorities in their respective State to secure the prompt return
of children and to achieve the other objects of this Convention.
In particular, either directly or through any intermediary, they shall take all
appropriate measures –
[..]
f) to initiate or facilitate the institution of judicial or administrative proceedings

with a view to obtaining the return of the child and, in a proper case, to make
arrangements for organizing or securing the effective exercise of rights of access; [..]”
Article 11
“The judicial or administrative authorities of Contracting States shall act

expeditiously in proceedings for the return of children.
If the judicial or administrative authority concerned has not reached a decision

within six weeks from the date of commencement of the proceedings, the applicant or
the Central Authority of the requested State, on its own initiative or if asked by the
Central Authority of the requesting State, shall have the right to request a statement of
the reasons for the delay. If a reply is received by the Central Authority of the
requested State, that Authority shall transmit the reply to the Central Authority of the
requesting State, or to the applicant, as the case may be.”
Article 12
“Where a child has been wrongfully removed or retained in terms of Article 3 and,
at the date of the commencement of the proceedings before the judicial or
administrative authority of the Contracting State where the child is, a period of less
than one year has elapsed from the date of the wrongful removal or retention, the
authority concerned shall order the return of the child forthwith.
The judicial or administrative authority, even where the proceedings have been
commenced after the expiration of the period of one year referred to in the preceding
paragraph, shall also order the return of the child, unless it is demonstrated that the
child is now settled in its new environment.
Where the judicial or administrative authority in the requested State has reason to
believe that the child has been taken to another State, it may stay the proceedings or
dismiss the application for the return of the child.”
Article 13
“Notwithstanding the provisions of the preceding Article, the judicial or

administrative authority of the requested State is not bound to order the return of the
child if the person, institution or other body which opposes its return establishes that –
a) the person, institution or other body having the care of the person of the child
was not actually exercising the custody rights at the time of removal or retention, or
had consented to or subsequently acquiesced in the removal or retention; or
b) there is a grave risk that his or her return would expose the child to physical or
psychological harm or otherwise place the child in an intolerable situation.
The judicial or administrative authority may also refuse to order the return of the
child if it finds that the child objects to being returned and has attained an age and
degree of maturity at which it is appropriate to take account of its views.
In considering the circumstances referred to in this Article, the judicial and

administrative authorities shall take into account the information relating to the social
background of the child provided by the Central Authority or other competent
authority of the child’s habitual residence.”
Article 20
“The return of the child under the provisions of Article 12 may be refused if this
would not be permitted by the fundamental principles of the requested State relating
to the protection of human rights and fundamental freedoms.”
21. Council Regulation (EC) No. 2201/2003 of 27 November 2003
concerning jurisdiction and the recognition and enforcement of judgments
in matrimonial matters and matters of parental responsibility
(“the Regulation”), in so far as relevant reads as follows:
Preamble
(17)“In cases of wrongful removal or retention of a child, the return of the child
should be obtained without delay, and to this end the Hague Convention of
25 October 1980 would continue to apply as complemented by the provisions of
this Regulation, in particular Article 11. [...]”
Article 11
“1. Where a person, institution or other body having rights of custody applies to the
competent authorities in a Member State to deliver a judgment on the basis of the
Hague Convention [..], in order to obtain the return of a child that has been wrongfully
removed or retained in a Member State other than the Member State where the child
was habitually resident immediately before the wrongful removal or retention,
paragraphs 2 to 8 shall apply.
[...]
3. A court to which an application for return of a child is made as mentioned in

paragraph 1 shall act expeditiously in proceedings on the application, using the most
expeditious procedures available in national law.
Without prejudice to the first subparagraph, the court shall, except where
exceptional circumstances make this impossible, issue its judgment no later than
six weeks after the application is lodged.
4. A court cannot refuse to return a child on the basis of Article 13 (b) of the [...]
Hague Convention if it is established that adequate arrangements have been made to
secure the protection of the child after his or her return.
5. A court cannot refuse to return a child unless the person who requested the return
of the child has been given an opportunity to be heard.
6. If a court has issued an order on non-return pursuant to Article 13 of the

1980 Hague Convention, the court must immediately either directly or through
its central authority, transmit a copy of the court order on non-return and of the
relevant documents, in particular a transcript of the hearings before the court, to the
court with jurisdiction or central authority in the Member State where the child was
habitually resident immediately before the wrongful removal or retention, as
determined by national law. The court shall receive all the mentioned documents
within one month of the date of the non-return order.
7. Unless the courts in the Member State where the child was habitually resident
immediately before the wrongful removal or retention have already been seized by
one of the parties, the court or central authority that receives [a copy of an order on
non-return pursuant to Article 13 of the Hague Convention and of the documents
relevant to that order] must notify it to the parties and invite them to make
submissions to the court, in accordance with national law, within three months of the
date of notification so that the court can examine the question of custody of the child.
[..]”
THE LAW
I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 8 AND 6 OF THE

CONVENTION
22. The applicants complained under Article 8 about the unfolding of

Hague Convention proceedings, in particular that the requirement of
expedition had not been observed by the domestic courts, that the
first applicant had not been heard by the Romanian courts and that the
Romanian Ministry in its capacity as Central Authority under the
Hague Convention had not properly represented the applicants’ interests.
23. The applicants also complained under Article 6 § 1 that the
proceedings had been lengthy and that the Romanian courts had delivered
their judgments without hearing the first applicant.
24. In so far as relevant, Articles 8 and 6 § 1 provide as follows:
Article 8
“1. Everyone has the right to respect for his ... family life... .
2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right
except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society
in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the
country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals,
or for the protection of the rights and freedoms of others.”
Article 6
“In the determination of ... his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a
... hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal
established by law.”
25. The Court reiterates that it is the master of the characterisation to be
given in law to the facts of a case (see Guerra and Others v. Italy,
19 February 1998, § 44, Reports of Judgments and Decisions 1998-I). The
Court further notes that it has previously held that the procedural safeguards
guaranteed under Article 6 § 1 are encompassed by the overall requirements
of ensuring respect for family life under Article 8 (see Iosub Caras
v. Romania, no. 7198/04, § 48, 27 July 2006, Diamante and Pelliccioni
v. San Marino, no. 32250/08, § 150, 27 September 2011).
26. In view of the close link between the complaints under Articles 6 § 1
and 8, the Court shall examine the application solely under Article 8, which
also covers the complaints under Article 6 § 1.
A. Admissibility
27. The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded

within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that
it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared
admissible.
B. Merits
1. The parties’ submissions
(a) The applicants
28. The applicants contended that the proceedings in Romania had
resulted in an interference with their rights to respect for family life.
In particular, the applicants argued that the hearings and the drafting of the
Romanian courts’ judgments had taken an excessive length of time, in
breach of the Hague Convention. The Bucharest County Court had
postponed the enforcement of its judgement for three months and the
written version of that judgment was rendered three months after
its delivery, leaving the applicants unable to appeal during this period. The
overall length of the proceedings had thus largely exceeded the six weeks
provided for under the Hague Convention and the Regulation.
29. The applicants further maintained that the Bucharest Court of
Appeal had based its findings on an interim injunction which was no longer
in force. Also, at the time of the Bucharest Court of Appeal’s judgment the
Austrian courts had granted the first applicant sole custody of the second
applicant, based on a psychological assessment which established that the
first applicant did not have aggressive behaviour.
30. The first applicant also submitted that the Romanian authorities had
not abided by the provisions of Article 11 § 5 of the Regulation in that he
had not been heard (see paragraph 19 above). Had he been heard, he would
have been able to prove that the allegations as to his aggressive behaviour
were unfounded.
31. Lastly, the applicants submitted that the Romanian authorities had
not abided by the provisions of Article 11 § 3 of the Regulation in that the
written version of the judgment of the Bucharest Court of Appeal had only
been rendered on 17 September 2009 and served on him, by fax, on
30 September 2009.
(b) The Government
32. The Government submitted that the decision rendered by the
Bucharest Court of Appeal did not constitute an interference with the
applicants’ right to respect for family life. In this connection, the

Government pointed out that at the time of the second applicant’s removal,
the first applicant had not had sole custody rights and the two spouses had
not lived together since 23 January 2008, when a restraining order was
issued against the first applicant. Furthermore, the Government pointed out
that the first applicant had breached the restraining order.
33. Should the Court find that there had been an interference with the
applicants’ rights under Article 8, the Government submitted that the
interference had had a legal basis, namely Article 13 (b) of the
Hague Convention. Also, the interference had served the legitimate aim of
protecting the child’s best interests.
34. The Government stressed that the domestic courts were better placed
to decide on custody matters and that they therefore had a wide margin of
appreciation. In the present case, the domestic courts relied on evidence
adduced in the case, including witnesses’ testimonies, a welfare report and
an official report by the Department for Social Services and
Child Protection.
35. The Government also pointed out that under the Regulation it had
been open to the domestic courts to summon the first applicant but they had
not been under an obligation to do so. Moreover, the Romanian Ministry –
in its capacity as Central Authority under the Hague Convention – had
informed the first applicant of all the relevant procedural steps and given
him the opportunity to submit comments thereto. He could have been
present at the hearings and asked to be heard; however, he had not availed
himself of this opportunity.
36. The Government lastly submitted that the period of six weeks set
forth under the Hague Convention for deciding custody matters was a
recommendation rather than an obligation imposed on the domestic
authorities. The domestic courts had decided the case with sufficient
expedition, taking into account the significant workload and the lack of
sufficient staff.
2. The Court’s assessment

37. The Court first notes that the mutual enjoyment by parent and child
of each other’s company constitutes a fundamental element of family life
and is protected under Article 8 of the Convention (see Monory v. Romania
and Hungary, no. 71099/01, § 70, 5 April 2005, Iosub Caras v. Romania,
no. 7198/04, §§ 28-29, 27 July 2006).
38. In the sensitive area of family relations, the State is not only bound
to refrain from taking measures which would hinder the effective enjoyment
of family life, but, depending on the circumstances of each case, should take
positive action in order to ensure the effective exercise of such rights. In
this area the decisive issue is whether a fair balance between the competing
interests at stake – those of the child, of the two parents, and of public order
- was struck, within the margin of appreciation afforded to States in such

matters (see Maumousseau and Washington, cited above, § 62), bearing in
mind, however, that the child’s best interests must be the primary
consideration (see Gnahoré v. France, no. 40031/98, § 59, ECHR 2000-IX).
39. Notwithstanding the State’s margin of appreciation, the Court is
called to examine whether the decision-making process leading to an
interference was fair and afforded due respect to the interests safeguarded
by Article 8 (see Ignaccolo-Zenide v. Romania, no. 31679/96, § 99,
ECHR 2000-I, with further references, Tiemann v. France and Germany
(dec.), nos. 47457/99 and 47458/99, ECHR 2000-IV).
40. To that end the Court must ascertain whether the domestic courts
conducted an in-depth examination of the entire family situation and of a
whole series of factors, in particular of a factual, emotional, psychological,
material and medical nature, and made a balanced and reasonable
assessment of the respective interests of each person, with a constant
concern for determining what the best solution would be for the abducted
child in the context of an application for his return to his country of origin
(see Neulinger and Shuruk v. Switzerland [GC], no. 41615/07, § 139,
6 July 2010, with further references).
41. Furthermore, the Court reiterates that the States’ obligations under
Article 8 of the Convention are to be interpreted in harmony with the
general principles of international law, and, in the area of international
child abduction, particular account is to be given to the provisions of the
Hague Convention (see Golder v. the United Kingdom, 21 February 1975,
§ 29, Series A no. 18, Ignaccolo-Zenide, cited above, § 95).
42. In the instant case, while holding that the removal of the second
applicant from her habitual residence in Austria was wrongful within the
meaning of Article 3 of the Hague Convention, the domestic courts
dismissed the first applicant’s request for the return of his daughter on the
ground that the return would expose her to physical and psychological harm,
within the meaning of Article 13 § 1 (b) of the Hague Convention. The
Court finds that such measure constituted an interference with the
applicants’ right to respect for family life (see also Iosub Caras, cited
above, § 30).
43. The Court accepts the Government’s submissions that the
interference was provided for by law, namely Article 13 § 1 (b) of the
Hague Convention and pursued the legitimate aim of protecting the child’s
best interests.
44. The Court must therefore determine whether the interference in
question was “necessary in a democratic society” within the meaning of
Article 8 § 2 of the Convention, interpreted in the light of the
above-mentioned international instruments, and whether when striking the
balance between the competing interests at stake, appropriate account was
given to the child’s best interests, within the margin of appreciation afforded
to the State in such matters.
45. The Court is bound to observe that the domestic court’s assessment
of the child’s best interest was based on an expired interim injunction issued
in Austria (see paragraph 9 above). Furthermore, there is no evidence in the
case file of a renewal of such interim injunction, therefore the Court has
doubts regarding the reference to the breach of the restraining order in
September 2008, which allegedly determined K.T’s departure to Romania
(see paragraph 18 above). Moreover, the Salzburg District Court judgment
of 25 November 2008 awarding sole custody to the first applicant was set
aside on the sole ground that it was delivered after K.T had left for
Romania.
46. Furthermore, in assessing the child’s best interests the
Bucharest Court of Appeal did not make any reference to her current family
situation or to other elements of a psychological, emotional, material or
medical nature. No reference was made to the weight attached, if any, to the
report drafted by the Department for Social Services and Child Protection.
In any event, this report did not assess the implications of the second
applicant’s return to Austria, or whether appropriate arrangements were in
place to secure her protection upon return. The Court also notes that the
domestic authorities did not take into consideration the expert report drafted
in Austria and mentioned in the judgment of 25 November 2008
(see paragraph 12 above). The Court finds that these factors, taken together,
cast doubts as to the level of depths of the domestic court’s assessment of
the child’s best interests (see Šneersone and Kampanella v. Italy,
no. 14737/09, § 95, 12 July 2011).
47. The Government further submitted that, in assessing the child’s best
interests the domestic courts relied on witness testimonies and a welfare
report. The Court notes that the witnesses’ testimonies only consisted of
declarations of K.T. and her parents (see paragraph 17 above). Moreover,
the welfare report was produced before the Romanian courts in the context
of the divorce and custody proceedings and mainly restated K.T.’s
allegations concerning the first applicant’s behaviour in Austria and the
reasons for her departure. No attempt appears to have been made to contact
the first applicant in order to hear his position on the matter. Similarly to the
report drafted by the Department for Social Services and Child Protection,
there was no analysis of the implications of a possible return of the second
applicant to Austria.
48. In these circumstances the Court cannot but observe that the analysis
conducted by the domestic authorities in order to determine the child’s best
interests was not sufficiently thorough.
49. The Court will now turn to examine the fairness of the
decision-making process in connection with the participation of the
first applicant in the domestic proceedings and the speediness of review.
50. The Government argued that the first applicant had not been
prevented from participating in the hearings and making submissions. In
this respect, the Court reiterates that the Convention is designed to
“guarantee not rights that are theoretical or illusory but rights that are
practical and effective” (see, among other authorities, Airey v. Ireland,
9 October 1979, § 24, Series A no. 32). As regards litigation involving
opposing private interests, equality of arms implies that each party must be
afforded a reasonable opportunity to present his case – including
his evidence – under conditions that do not place him at a substantial
disadvantage vis-à-vis his opponent. It is left to the national authorities to
ensure in each individual case that the requirements of a "fair hearing" are
met (Dombo Beheer B.V. v. the Netherlands, 27 October 1993, § 33,
Series A no. 274).
51. In the instant case, Court finds that accepting the Government’s
argument whereby it was incumbent on the first applicant to inquire on the
status of the request for return without any obligation on the part of the
domestic authorities to undertake any action, would result in a
disadvantageous situation for such applicant thus undermining the principle
of fair proceedings.
52. The Court further notes that the Romanian Ministry submitted
regular updates on the status of the domestic proceedings to their Austrian
counterpart (see paragraph 19 above). The Court agrees with the
Government that providing such information formed part of the Romanian
Ministry’s obligations under the Hague Convention. However, the Court
notes that neither was the applicant heard by the domestic courts nor did he
present written submissions in the domestic proceedings.
53. When examining the overall decision-making process the Court
cannot disregard the fact that the file before the domestic courts contained
controversial pieces of evidence. The Court finds that giving the
first applicant the opportunity to present his case either directly or through
written submissions was of paramount importance for ensuring the fairness
of the decision-making process.
54. In relation to the speediness of review, the Court reiterates that in
matters pertaining to the reunification of children with their parents, the
adequacy of a measure is also to be judged by the swiftness of
its implementation, such cases requiring urgent handling, as the passage of
time can have irremediable consequences for the relations between the
children and the parent who does not live with them (see Iosub Caras, cited
above, § 38). Even if the Court were to accept the Government’s argument
whereby the six-week time-limit set forth under the Hague Convention is
not to be interpreted strictly, it cannot fail but notice that this time-limit was
largely exceeded as the Hague Convention proceedings lasted a total of
eleven months before the first-instance and the instance of appeal.
Moreover, the Court notes that the Council Regulation No. 2201/2003
permits non-compliance with the six-week rule only in exceptional

circumstances (see paragraph 21 above). No satisfactory explanation was
put forward by the Government for this delay.
55. In conclusion, and in the light of the foregoing considerations the
Court finds that the decision-making process at domestic level was flawed
as on the one hand no in-depth analysis was conducted with a view to
assessing the child’s best interests and on the other hand the first applicant
was not given the opportunity to present his case in an expeditious manner
as required under Article 8 of the Convention interpreted in the light of the
Hague Convention and the Regulation.
There has accordingly been a violation of Article 8 of the Convention.
II. APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
56. Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols
thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only
partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to
the injured party.”
A. Damage
1. Pecuniary damage
57. The first applicant claimed 185,759.28 euros (EUR) in respect of
pecuniary damage resulting from past, present and future loss of income as
he had become ill from the stress associated with the abduction of
his daughter.
58. The Government submitted that the first applicant’s claims were
speculative and did not have a direct connection with the possible finding of
a violation of Article 8 of the Convention.
59. The Court finds that the causal link between the violation found and
the alleged pecuniary damage is too remote to justify an award of
compensation under this head.
2. Non-pecuniary damage
60. The first applicant sought EUR 40,000 on his own behalf and
EUR 60,000 on behalf of the second applicant in compensation for
non-pecuniary damage suffered due to the anxiety and distress he and
his daughter had experienced on account of the domestic courts’ failure to
promptly order the return of the second applicant to Austria.
61. The Government submitted that the amounts claimed were
unjustified and excessive, inviting the Court to rule that the finding of a
violation would provide sufficient just satisfaction for any non-pecuniary

damage the applicants may have suffered.
62. The Court considers that the applicants must have suffered distress
as a result of the impossibility to enjoy each other’s company. It considers
that, in so far as the first applicant is concerned, sufficient just satisfaction
would not be provided solely by a finding of a violation. In the light of the
circumstances of the case, and making an assessment on an equitable basis
as required by Article 41, the Court awards the first applicant EUR 10,000
under this head.
As to the second applicant, the Court considers that the finding of a
violation provides sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage
she may have suffered as a result of the violation of her Article 8 rights
(see Sylvester, cited above, § 80).
B. Costs and expenses
63. The first applicant also claimed EUR 15,172.04 for the costs and
expenses incurred before the domestic courts and the Court, namely
(i) EUR 11,160 in lawyer’s fees incurred in Austria in connection with the
Hague Convention proceedings; (ii) EUR 1,500 in lawyer’s fees incurred in
Romania in connection with the Hague Convention proceedings;
(iii) EUR 553 for expenses before the Court and (iv) EUR 1,959.04 for
mobile phone expenses incurred in connection with his attempts to retrieve
his daughter.
64. The Government disputed the claims, arguing that the first applicant
had not submitted the relevant documents in support of his claim and that
the requirements of Rule 60 of the Rules of Court had not been met.
65. According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the
reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that
these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to
quantum. In relation to the costs incurred in the proceedings before the
Court, the first applicant submitted a bank statement certifying payments
made to his lawyer’s bank account amounting to 1591.06 Romanian lei
(representing the equivalent of around EUR 393) and an invoice for
687.15 Romanian lei (representing the equivalent of around EUR 160) for
English translations of the correspondence with the Court. In the absence of
any other documents, the Court finds that the first applicant has only
justified the translation expenses and awards him the amount of EUR 160
for the proceedings before the Court.
C. Default interest
66. The Court considers it appropriate that the default interest rate

should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank,
to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the application admissible;
2. Holds that there has been a violation of Article 8 of the Convention;
3. Holds
(a) that the respondent State is to pay the first applicant, within
three months from the date on which the judgment becomes final in
accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 10,000
(ten thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 160
(one hundred sixty euros) in respect of costs and expenses plus any tax
that may be chargeable;
(b) that from the expiry of the above-mentioned three months until
settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a
rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank
during the default period plus three percentage points;
4. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 21 February 2012 pursuant to

Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Santiago Quesada Josep Casadevall

Registrar President
TRADUCERE GOOGLE
SECŢIUNEA A TREIA
CASE DE Karrer c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 16965/10)
HOTĂRÂREA
STRASBOURG
Douăzeci şi unu februarie 2012
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 §

2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
În cazul Karrer v. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în Camera
compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi,
Pardalos Kristina, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Deliberând cu uşile închise la 31 ianuarie 2012,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 16965/10), faţă de România
depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ("Convenţia") de către
doi cetăţeni austrieci, dl Alexander Hannes Karrer şi Doamna Alexandra
Bianca Karrer ("reclamanţi"), la 16 martie 2010.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Mihai Buidoso, un avocat din
Arad, România. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de către
Agentul fosta lor, domnul Răzvan Horaţiu Radu.
Guvernul austriac, la care o copie a cererii a fost transmis în conformitate cu
articolul 44 § 1 (a) din Regulamentul Curţii, nu îşi exercită dreptul lor de a
interveni în cadrul procedurii.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că dreptul lor la respectarea vieţii de
familie astfel cum se prevede la articolul 8 din Convenţie a fost
încălcat. Primele puncte Reclamanta de asemenea, faptul că el nu a
beneficiat de un proces echitabil în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor sale
civile, în conformitate cu articolul 6 § 1 din Convenţie.
4. La 31 mai 2010, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea
Guvernului. Acesta a fost, de asemenea, a decis să se pronunţe cu privire la
admisibilitatea şi fondul cererii în acelaşi timp (articolul 29 § 1).
5. Ca domnul Corneliu Bîrsan, judecător ales în ceea ce priveşte România,
sa retras din cauza (articolul 28 din Regulamentul Curţii), preşedinte al
Camerei a numit dl Mihai Poalelungi să stea ca judecător ad-hoc (Articolul
26 § 4 din Convenţie şi articolul 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Primul reclamant a fost născut în 1982 şi locuieşte în Fürstenfeld,
Austria. El este tatăl de-al doilea reclamant, care a fost născut în 2006 şi
locuieşte la o adresă nespecificat în România.
A. Răpirea-al doilea reclamant şi procedurile efectuate în Austria
7. La 13 aprilie 2004, primul reclamant sa căsătorit cu un cetăţean român,
KT Căsătoria a fost încheiată în Salzburg, Austria. La 15 februarie 2006
fiica lor, al doilea reclamant, sa născut. Părinţii au custodia comună a
copiilor în conformitate cu dreptul austriac. Ei au trăit în Salzburg.
8. La 1 februarie 2008 K.T. şi primul reclamant separate. La 25 februarie
2008 K.T. a depus o petiţie divorţ cu autorităţile Salzburg. Primul reclamant
a depus o petiţie contra la 25 martie 2008.
9. La 29 ianuarie 2008 K.T. depus pentru un ordin interimar împotriva
primului reclamant, care solicită îndepărtarea lui de la casa de familie pe
motiv de comportamentul său violent. La 8 februarie 2008, Salzburg, Sector
Civila a Tribunalului a acordat ordinul de intermediar pentru o perioadă de
trei luni. Procedură penală a fost iniţiată, de asemenea, împotriva primului
reclamant pentru cauzarea de vătămări corporale.

10. La 1 februarie 2008 K.T. a introdus o acţiune în custodia temporară de-
al doilea reclamant pe parcursul procedurilor de divorţ. La sfârşitul lunii
septembrie 2008, în timp ce procedura de atribuire a custodiei erau pendinte
în faţa instanţelor austriece, KT a plecat în România, împreună cu al doilea
reclamant. Primul reclamant nu a fost informat de plecare, chiar dacă la
momentul în care soţii au avut custodia comună de-al doilea reclamant.
11. Între timp, la 25 iulie 2008 Salzburg Curţii Penale Sector achitat primul
reclamant a provocând leziuni corporale. Salzburg Parchetul şi-a rezervat
dreptul de a iniţia proceduri penale împotriva KT pentru sperjur.
12. La 25 noiembrie 2008, Salzburg, Sector Civila a Tribunalului a acordat
custodia temporară primului reclamant, singurul de-al doilea reclamant,
până la finalizarea procedurii de divorţ. Instanţa sa bazat, printre altele, pe
avizul experţilor, care a concluzionat că primul reclamant a fost mai
potrivite pentru a avea custodie. K.T. nu pare să fi recurs împotriva
hotărârii.
13. În prezent, procedura de divorţ între primul reclamant şi KT sunt în curs
în faţa instanţelor române.
B. Procedura în temeiul Convenţiei de la Haga realizat în România
14. La 30 septembrie 2008, primul reclamant a depus o cerere de returnare
de-al doilea reclamant în Austria în temeiul articolului 3 din Convenţia de la
Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaţionale de copii ("Convenţia de la Haga"). El a susţinut că al doilea
reclamant a fost eliminat de pe teritoriul austriac, în încălcarea de custodie
comună deţinută de soţi în momentul de îndepărtare. La 7 octombrie 2008,
autorităţile austriece depus cerere la Ministerul român al Justiţiei
("Ministerul român"), autoritatea centrală responsabilă pentru obligaţiile
stabilite în temeiul Convenţiei de la Haga.
15. La 28 octombrie 2008, la solicitarea Ministerului român, Direcţia
Generală de Poliţie (Inspectoratul General al Poliţiei), a confirmat faptul că
al doilea reclamant a fost locuit cu mama ei, în România, la casa bunicii ei
". În plus, la 3 noiembrie 2008, Departamentul pentru Servicii Sociale si
Protectia Copilului (Departamentul General de Asistenta Socială si Protectia
Copilului) a redactat un raport în ceea ce priveşte al doilea
reclamant. Raportul a menţionat în special declaraţiile KT lui cu privire la
situaţia ei în Austria, motivele ei de plecare, precum şi declaraţiile de
bunicii materni "privind angajamentul lor de a oferi locuinţe şi de sprijinul
financiar de-al doilea reclamant pe termen nelimitat. A fost, de asemenea,
menţionat faptul că al doilea reclamant nu pare a fi un copil abuzat sau
neglijat si ca ea a fost foarte ataşat de mama ei şi bunicii ei
materni. Raportul a concluzionat că al doilea reclamant a avut condiţii
adecvate de trai, atât de la un material şi punct de vedere emotional.
16. La data de 5 decembrie 2008, Ministerul român a iniţiat o acţiune în
numele solicitantului înainte de Tribunalul Bucureşti.Printr-o hotărâre din
28 ianuarie 2009, a comunicat la 28 mai 2009, Tribunalul Bucureşti a

constatat, în favoarea primului reclamant, prin care se dispune restituirea de-
al doilea reclamant în Austria. Tribunalul Bucureşti a hotărât că cererea a
scăzut în temeiul articolului 3 din Convenţia de la Haga şi că niciuna dintre
excepţiile prevăzute la articolul 13 alineatul aplicat.
17. K.T. recurs. Ea a prezentat mai multe piese de probe, inclusiv
declaraţiile de părinţii ei în calitate de martori pronunţate înainte de o
instanţă română, în contextul de divorţ şi de încredinţare. Ea a prezentat un
raport în continuare a bunăstării elaborat de către Serviciul de Custodie în
cadrul Primăriei Municipiului Timişoara (Serviciul de Autoritate Tutelară
DIN Cadrul Primariei Municipiului Timişoara). Raportul a inclus informaţii
cu privire la situaţia familială a lui KT, condiţiile de viaţă, precum şi
declaraţiile lui KT, în funcţie de circumstanţele de viaţă ei şi pleacă din
Austria. În cele din urmă, raportul recomanda ca K.T. s-au acordat custodia
al doilea reclamant.
18. Printr-o hotărâre definitivă pronunţată la data de 8 iulie 2009, şi
pronunţată în formă scrisă pe 17 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti
a admis recursul in interesul legii, considerând că revenirea al doilea
reclamant în Austria o va expune la fizică şi psihică rău, în sensul articolului
13 § 1 (b) din Convenţia de la Haga. Pe fond, Curtea de Apel Bucureşti a
constatat că primul reclamant a arătat un comportament violent faţă de KT,
ca Salzburg sectorului civil Tribunalul a menţinut în momentul acordării
KT ordin interimar din 8 februarie 2008. Curtea de Apel Bucureşti a mai
apreciat că primul reclamant a încălcat ordinul de restricţie în septembrie
2008, care a determinat KT să vină în România. În cele din urmă, instanţa
naţională motivat că, chiar dacă nu a existat nici o dovada de un
comportament violent al primului reclamant faţă de copil, aceasta ar putea fi
dedusă din comportamentul său faţă de KT şi de la plecare K.T. lui în
România. Hotărârea Salzburg Districtul Civila a Tribunalului din 25
noiembrie 2008 a fost anulată pe motivul că prin acest KT timp şi al doilea
reclamant a plecat deja Austria.
19. De-a lungul procedurii interne, Ministerul român a informat autorităţile
austriece de evoluţia procedurii Convenţiei de la Haga. Informaţiile incluse
data audierilor şi dacă sau nu un recurs a fost depusă. Din probele
administrate la dosar, se pare că Ministerul român nu a avut nici un contact
direct cu primul solicitant în legătură cu procedurile Convenţiei de la Haga.
II. Internaţional relevant şi Uniunea Europeană DREPT
20. Prevederile relevante ale Convenţiei de la Haga, care a intrat în vigoare
în ceea ce priveşte România la data de 30 septembrie 1992, citit, în măsura
în care este relevant, după cum urmează.
Articolul 3 alineatul
"Înlăturarea sau reţinerea unui copil este de a se consideră ilicită în cazul în
care -
a) este în încălcarea drepturilor privind încredinţarea, atribuit unei persoane,
unei instituţii sau oricărui alt organism, separat sau împreună, în

conformitate cu legislaţia statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită
imediat înaintea deplasării sau reţinerii şi
b) la data de eliminarea sau menţinerea acestor drepturi s-au exercitat în
mod efectiv, singur sau împreună, sau ar fi fost astfel exercitate, ci pentru
eliminarea sau menţinerea.
Drepturile de custodie menţionate în sub-paragraful a) de mai sus, pot
apărea, în special prin efectul legii sau ca urmare a unei decizii judiciare sau
administrative, sau ca urmare a unui acord având efecte juridice în
conformitate cu legislaţia statului respectiv. "
Articolul 4
"Convenţia se aplică oricărui copil care a fost reşedinţa obişnuită într-un stat
contractant imediat înainte de orice încălcare a drepturilor de custodie sau
de acces. Convenţia va înceta să se aplice atunci când copilul atinge vârsta
de 16 de ani. "
"Un stat contractant va desemna o autoritate centrală a-şi îndeplini
obligaţiile care îi sunt impuse prin Convenţia de la aceste autorităţi. [..] "
Articolul 7
"Autorităţile centrale trebuie să coopereze cu ele şi să promoveze o
cooperare între autorităţile competente din statul lor de a asigura înapoierea
imediată a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.
În special, fie direct, fie prin orice intermediar, ele iau toate măsurile
corespunzătoare -
[..]
f) să iniţieze sau să faciliteze instituţia de proceduri judiciare sau
administrative cu scopul de a obţine înapoierea copilului şi, într-un caz
adecvat, pentru a face aranjamentele pentru organizarea sau protejarea
exercitării efective a drepturilor de acces; [..] "
"Autorităţile judiciare sau administrative ale statelor contractante se
acţionează cu celeritate în cadrul unei proceduri de returnare a copiilor.
În cazul în care autoritatea judiciară sau administrativă în cauză nu a ajuns
la o decizie în termen de şase săptămâni de la data începerii procedurii,
reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie iniţiativă
sau la solicitarea de către autoritatea centrală a statului solicitant , va avea
dreptul de a solicita o declaraţie cu privire la motivele pentru
întârziere. Dacă răspunsul este primit de către autoritatea centrală a statului
solicitat, că Autoritatea transmite răspunsul la autoritatea centrală a statului
solicitant, sau de a solicitantului, după caz, poate fi. "
"În cazul în care un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în ceea ce priveşte
articolul 3 şi, la data de începere a procedurii în faţa autorităţii judiciare sau
administrative a statului contractant în care copilul este, pe o perioadă mai
mică de un an care a trecutde la data de deplasare sau de reţinere, autoritatea

în cauză trebuie să dispună înapoierea copilului imediat.
Autoritatea judiciară sau administrativă, chiar în cazul în care procedurile au
fost iniţiate după expirarea perioadei de un an prevăzut la alineatul
precedent, va dispune, de asemenea, revenirea a copilului, cu excepţia
cazului în care se demonstrează că copilul este acum stabilit în ei nou
mediu.
În cazul în care autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat
are motive să creadă că copilul a fost luat de un alt stat, ea poate suspenda
procedura sau respinge cererea de înapoiere a copilului. "
"Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului precedent, autoritatea
judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este obligată să dispună
înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se
împotriveşte înapoierii sale stabileşte că -
a) persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire a persoanei
copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării
sau reţinerii, sau a consimţit sau achiesase ulterior acestei deplasări sau
neînapoieri; sau
b) există un risc grav ca înapoierea lui sau a ei ar expune copilul la vătămări
fizice sau psihice sau puneţi alt copil într-o situaţie intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, refuza să
dispună înapoierea copilului în cazul în care constată că obiectele copilului
de a fi returnate şi a atins o vârstă şi de gradul de maturitate la care este
necesar să se ţină seama de opiniile sale.
În considerare circumstanţele menţionate în prezentul articol, autorităţile
judiciare şi administrative trebuie să ia în considerare informaţiile
referitoare la situaţia socială a copilului prevăzut de către autoritatea
centrală sau altă autoritate competentă de reşedinţă obişnuită a copilului. "
"Întoarcere a copilului în conformitate cu dispoziţiile de la articolul 12 poate
fi refuzată în cazul în care acest lucru nu ar fi permisă de principiile
fundamentale ale statului solicitat cu privire la protecţia drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale."
21. Regulamentul Consiliului (CE) nr 2201/2003 din 27 noiembrie 2003
privind competenţa şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti
în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti
("Regulamentul"), în măsura în care este relevant prevede, după cum
urmează:
Preambul
(17) "În caz de deplasare sau reţinere ilicită a unui copil, înapoierea
copilului ar trebui să fie obţinută fără întârziere, şi, în acest scop, Convenţia
de la Haga din 25 octombrie 1980 ar continua să se aplice cum a fost
completată cu dispoziţiile din prezentul regulament, , în special articolul
11. [...] "
"1. În cazul în care un organism de persoană, instituţie sau alt organism
având dreptul de încredinţare se aplică autorităţilor competente dintr-un stat
membru să pronunţe o hotărâre judecătorească pe baza Convenţiei de la
Haga [..], în scopul de a obţine înapoierea unui copil care a fost
greşit eliminate sau păstrate într-un alt stat membru decât statul membru în
care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de deplasare sau de
reţinere, alineatele 2 - 8 se aplică.
[...]
3. O instanţă la care o cerere de înapoiere a unui copil se face după cum se
menţionează în alineatul 1 se acţionează cu celeritate în cadrul procedurii
privind cererea, utilizând procedurile cele mai rapide disponibile în
legislaţia naţională.
Fără a aduce atingere primului paragraf, instanţa, cu excepţia cazului în care
circumstanţe excepţionale fac acest lucru imposibil, să emită hotărârea sa nu
mai târziu de şase săptămâni după ce se depune cererea.
4. O instanţă judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul
articolului 13 litera (b) din [...], Convenţia de la Haga, dacă se stabileşte că
măsurile adecvate au fost efectuate pentru a asigura protecţia copilului după
înapoierea sa.
5. O instanţă judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în cazul în
care persoana care a solicitat înapoierea copilului nu a avut posibilitatea de a
fi audiate.
6. În cazul în care o instanţă a emis un ordin pe non-întoarcere în
conformitate cu articolul 13 din Convenţia de la Haga din 1980, instanţa
trebuie să fie imediat, direct sau prin intermediul autorităţii sale centrale,
transmite o copie a hotărârii judecătoreşti de neînapoiere şi a documentelor
relevante, , în special, o transcriere a audierilor în faţa instanţei, la instanţa
competentă sau autoritatea centrală din statul membru în care copilul îşi
avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de deplasare sau de reţinere, astfel
cum sunt stabilite de legislaţia naţională. Instanţa trebuie să primească toate
documentele menţionate în termen de o lună de la data ordinului de non-
retur.
7. Cu excepţia cazului în care instanţele judecătoreşti din statul membru în
care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de deplasare sau
reţinere ilicită au fost deja puse sub sechestru de către una dintre părţi,
instanţa sau autoritatea centrală care primeşte [o copie a unui ordin pe care
nu-reveni în conformitate cu articolul 13 din Convenţia de la Haga şi a
documentelor relevante pentru că, pentru] trebuie să o notifice părţilor şi să
le invite să prezinte observaţii la Curte, în conformitate cu legislaţia
naţională, în termen de trei luni de la data notificării, astfel încât instanţa de
judecată poate examinaproblema de custodie a copilului. [..] "
LEGEA
I. privire la pretinsa încălcare a articolelor 8 şi 6 din Convenţie

22. Reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 8 cu privire la desfăşurarea
procedurii Convenţiei de la Haga, în special, faptul că cerinţa de expeditie
nu au fost respectate de către instanţele de judecată naţionale, faptul că
primul reclamant nu a fost audiat de către instanţele române şi faptul că
Ministerul român, în capacitatea sa de ca autoritate centrală în conformitate
cu Convenţia de la Haga nu a reprezentat în mod corespunzător interesele
reclamanţilor.
23. Reclamanţii, de asemenea, plâns în temeiul articolului 6 § 1, care
acţiunea a fost de lungă durată şi că instanţele române au emis hotărâri lor,
fără a auzi primul reclamant.
24. În măsura în care este relevant, la articolele 8 şi 6 § 1 oferă, după cum
urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea ... cu viaţa de familie ... .
2. Nu trebuie să existe nici o interferenţă de către o autoritate publică, cu
exercitarea acestui drept decât aşa cum este în conformitate cu legea şi este
necesară într-o societate democratică, în interesul de securitate naţională,
siguranţa publică sau bunăstarea economică a ţării, pentru prevenirea
tulburare sau infracţiunilor, pentru protecţia sănătăţii sau a moralei, sau
pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. "
"În stabilirea ... drepturile sale civile şi obligaţiile ... toata lumea are dreptul
la o ... audiere într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege. "
25. Curtea reiterează faptul că este un maestru al caracterizare care urmează
să fie acordată în drept la faptele unui caz (a se vedea Guerra şi alţii c.
Italiei, 19 februarie 1998, § 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998
I). Curtea observă în continuare că a statuat anterior că garanţiile
procedurale garantate de articolul 6 § 1 sunt cuprinse de cerinţele generale
de a asigura respectarea vieţii de familie în conformitate cu articolul 8
alineatul (a se vedea Iosub Caras v. România, nr. 7198/04, § 48 , 27 iulie
2006, Diamante şi Pelliccioni c. San Marino, nr. 32250/08, § 150, 27
septembrie 2011).
26. Având în vedere legătura strânsă dintre plângerile în temeiul articolelor
6 § 1 şi 8, Curtea va examina cererea numai în conformitate cu articolul 8,
care acoperă, de asemenea, plângerile în temeiul articolului 6 § 1.
A. Admisibilitate
27. Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit neîntemeiate în
sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. În continuare, constată că nu este
inadmisibilă din orice alte motive. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Susţinerile părţilor
(A) solicitanţii
28. Reclamanţii au susţinut că acţiunea din România au dus la o ingerinţă în

dreptul lor la respectarea vieţii de familie. În special, reclamanţii au susţinut
că audierile şi redactare a hotărârilor instanţelor române "a avut o lungime
excesiv de timp, în încălcare a Convenţiei de la Haga. Tribunalul Bucureşti
a amânat punerea în aplicare a hotărârii sale de trei luni, iar versiunea în
scris de această hotărâre a fost pronunţată de trei luni de la livrarea acesteia,
lăsând reclamantele în imposibilitatea de a face apel în această
perioadă. Lungimea totală a procedurilor, astfel, au depăşit în mare măsură
de şase săptămâni prevăzute de Convenţia de la Haga şi a Regulamentului.
29. În plus, reclamanţii au susţinut că Curtea de Apel Bucureşti şi-a bazat
concluziile sale cu privire la un ordin interimar, care nu mai era în
vigoare. De asemenea, la data de hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, de
instanţele judecătoreşti austriece au acordat custodia primul reclamant unic
al doilea reclamant, bazat pe o evaluare psihologică, care a stabilit că primul
reclamant nu avea un comportament agresiv.
30. Primul reclamant a prezentat, de asemenea, că autorităţile române nu au
respectat dispoziţiile articolului 11 § 5 din regulament, în care el nu a fost
auzit (vezi paragraful 19 de mai sus). Dacă el a fost auzit, el ar fi fost în
măsură să dovedească faptul că afirmaţiile cu privire la comportamentul său
agresiv au fost nefondate.
31. În sfârşit, reclamanţii au susţinut că autorităţile române nu au respectat
dispoziţiile articolului 11 § 3 din regulament, în versiunea scrisă a hotărârii
Curţii de Apel Bucureşti a fost doar pronunţată la 17 septembrie 2009 şi a
servit pe el, prin fax, la 30 septembrie 2009.
(B) Guvernul
32. Guvernul a susţinut că decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
nu constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii de
familie. În această privinţă, Guvernul a subliniat că, la momentul scoaterii-
al doilea reclamant, primul reclamant nu a avut drepturi exclusive de
custodie şi de cei doi soţi nu au trăit împreună din 23 ianuarie 2008, atunci
când un ordin de restrictie a fost emis împotriva primului reclamant . În
plus, Guvernul a arătat că primul reclamant a încălcat ordinul de restrictie.
33. În cazul în care instanţa constată că a existat o ingerinţă în drepturile
reclamanţilor în conformitate cu articolul 8, Guvernul a susţinut că
intervenţia a avut un temei legal, şi anume articolul 13 litera (b) din
Convenţia de la Haga. De asemenea, interferenţa a servit scopului legitim de
a proteja interesul superior al copilului.
34. Guvernul a subliniat că instanţele interne au fost mai bine plasate pentru
a decide cu privire la problemele de custodie şi de faptul că au avut, prin
urmare, o marjă largă de apreciere. În cazul de faţă, instanţele naţionale
bazat pe probele prezentate în cauză, inclusiv mărturiile martorilor, un
raport de bunăstare şi de un raport oficial de către Departamentul pentru
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
35. De asemenea, Guvernul a subliniat că, în temeiul regulamentului, au fost
deschise la instanţele de judecată naţionale de a convoca primului

reclamant, dar nu au fost în conformitate cu obligaţia de a face acest
lucru. Mai mult decât atât, Ministerul român - în calitatea sa de autoritate
centrală în conformitate cu Convenţia de la Haga - a informat primul
reclamant a tuturor etapelor procedurale pertinente şi dat posibilitatea de a
prezenta observaţii la acestea. El ar fi fost prezent la audieri şi a cerut să fie
auzit, cu toate acestea, el nu ar fi exercitat de această oportunitate.
36. Guvernul a prezentat în sfârşit faptul că perioada de şase săptămâni
stabilit în conformitate cu Convenţia de la Haga în materie de custodie
decide a fost o recomandare, mai degrabă decât o obligaţie impusă de
autorităţile naţionale. Instanţele naţionale au decis în cazul expediţiei
suficientă, ţinând cont de volum semnificativ de muncă şi lipsa de personal
suficient.
2. Curtea de evaluare
37. Curtea notează în primul rând faptul că plăcerea reciprocă de către
mamă şi copil de compania celuilalt constituie un element fundamental al
vieţii de familie şi este protejat în conformitate cu articolul 8 din Convenţie
(a se vedea Monory v. România şi Ungaria, nr. 71099/01, § 70, 5 aprilie
2005, Iosub Caras v. România, nr. 7198/04, § § 28-29, 27 iulie 2006).
38. În zona sensibilă a relaţiilor de familie, statul este obligat nu numai să se
abţină de la adoptarea de măsuri care ar putea împiedica exercitarea efectivă
a vieţii de familie, dar, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, ar trebui să
ia măsuri pozitive în scopul de a asigura exercitarea efectivă de astfel de
drepturi. În acest domeniu, problema decisivă este dacă un echilibru corect
între interesele concurente de la joc - cele de copil, din cei doi părinţi, şi a
ordinii publice a fost lovit, în marja de apreciere acordată statelor în astfel
de probleme (a se vedea Maumousseau şi Washington, citată mai sus, § 62),
având în vedere, totuşi, că interesul superior al copilului trebuie să fie
considerat primordial (a se vedea Gnahoré c. Franţei, nr. 40031/98, § 59,
CEDO 2000 IX).
39. Fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului, Curtea este chemată
să examineze dacă procesul de luare a deciziilor care să conducă la o
interferenta a fost corect ceea ce şi i se acordă ca urmare a intereselor
protejate de articolul 8 (vezi Ignaccolo-Zenide v. România, nr. 31679/96 , §
99, CEDO 2000 I, cu alte referinţe, Tiemann împotriva Franţei şi Germaniei
(dec.), nr 47457/99 şi 47458/99, CEDO 2000 IV)..
40. În acest scop, Curtea trebuie să verifice dacă instanţele judecătoreşti
naţionale a efectuat o examinare aprofundată a situaţiei întreaga familie şi
de o serie întreagă de factori, în special a unui fapt, emoţional, psihologic
materiale, şi de natură medicală, şi a făcut o echilibrată şi evaluare
rezonabilă a intereselor respective ale fiecărei persoane, cu o preocupare
constantă pentru a determina ce cea mai bună soluţie ar fi pentru copilul
răpit, în contextul unei cereri de întoarcerea sa în ţara sa de origine (a se
vedea Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei [GC ], nr. 41615/07, § 139, 6
iulie 2010, cu referinţe ulterioare).

41. În plus, Curtea reiterează că obligaţiile statelor membre în temeiul
articolului 8 al Convenţiei trebuie să fie interpretate în armonie cu
principiile generale ale dreptului internaţional, şi, în zona de răpirii
internaţionale, cont special, este să se acorde în vedere
dispoziţiile Convenţia de la Haga (a se vedea Golder v. Regatul Unit, 21
februarie 1975, § 29, seria A nr 18,. Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 95).
42. În speţă, în timp ce ţineţi că eliminarea doilea reclamant de la reşedinţa
obişnuită în Austria a fost ilicită în sensul articolului 3 din Convenţia de la
Haga, instanţele judecătoreşti naţionale a respins cererea primului reclamant
pentru întoarcerea fiicei sale pe teren că întoarcerea ar fi o expune la
vătămări fizice şi psihologice, în sensul articolului 13 § 1 (b) din Convenţia
de la Haga.Curtea constată că această măsură a constituit o ingerinţă în
dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii de familie (a se vedea, de
asemenea, Iosub Caras, citată mai sus, § 30).
43. Curtea acceptă observaţiile Guvernului că ingerinţa a fost prevăzută de
lege, şi anume articolul 13 § 1 (b) din Convenţia de la Haga şi a urmărit
scopul legitim de a proteja interesul superior al copilului.
44. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă interferenţa în cauză a
fost "necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 8 § 2 din
Convenţie, interpretat în lumina a instrumentelor internaţionale menţionate
mai sus, şi dacă atunci când obţinerea unui echilibru între
concurente interesele aflate în joc, în considerare, a fost dat interesul
superior al copilului, în cadrul marjei de apreciere acordate de stat în astfel
de probleme.
45. Curtea este obligată să respecte această apreciere instanţa naţională a
interesului superior al copilului a fost bazat pe un ordin interimar expirat,
eliberat în Austria (a se vedea punctul 9 de mai sus). În plus, nu există nici o
dovadă în dosarul de o reînnoire a provizorii astfel de ordin, prin urmare,
Curtea are îndoieli în ceea ce priveşte trimiterea la încălcarea de ordin de
restrictie în septembrie 2008, care ar fi determinat de plecare K.T e în
România (a se vedea punctul 18 de mai sus). Mai mult decât atât, Salzburg,
Districtul hotărârea Curţii din 25 noiembrie 2008 de atribuire custodia
exclusivă a primului reclamant a fost anulată pe motiv că acesta a fost emis
după ce a plecat KT pentru România.
46. În plus, în evaluarea interesul superior al copilului, Curtea de Apel
Bucureşti nu a făcut nicio referire la situaţia familiei curent sau la alte
elemente de ordin psihologic, emoţional materiale, sau de natura
medicala. Nu sa făcut referire la greutatea ataşat, dacă este cazul, la raportul
elaborat de Departamentul pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. În
orice caz, acest raport nu a evalua implicaţiile de întoarcere al doilea
reclamant în Austria, sau dacă măsurile corespunzătoare, au fost, în loc să
asigure protecţia ei la întoarcere. De asemenea, Curtea notează că
autorităţile naţionale nu au luat în considerare raportul de expertiză întocmit
în Austria şi a menţionat în hotărârea din 25 noiembrie 2008 (vezi

paragraful 12 de mai sus). Curtea constată că aceşti factori, luate împreună,
îndoielile exprimate, la nivelul de adâncimi de evaluare instanţa naţională
de interesul superior al copilului (a se vedea Šneersone şi Kampanella
împotriva Italiei, nr. 14737/09, § 95, 12 iulie 2011) .
47. Guvernul a susţinut că, în evaluarea interesul superior al copilului
instanţele naţionale bazat pe mărturiile martorilor şi un raport de
bunăstare. Curtea notează că mărturiile martorilor consta doar din
declaraţiile de KT şi părinţii ei (a se vedea paragraful 17 de mai sus). În
plus, raportul de bunăstare a fost produsă în faţa instanţelor româneşti în
contextul de divorţ şi de încredinţare şi reafirmat în principal, afirmaţiile lui
KT privind comportamentul primului reclamant din Austria, precum şi
motivele pentru care plecarea ei. Nici o încercare pare să fi fost făcute
pentru a contacta primului reclamant, în scopul de a auzi poziţia sa în
această privinţă. În mod similar la raportul elaborat de Departamentul
pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, nu a existat nici o analiză a
implicaţiilor de o posibilă întoarcere de-al doilea reclamant în Austria.
48. În aceste circumstanţe, Curtea nu se poate, dar observă că analiza
efectuată de către autorităţile naţionale, în scopul de a determina interesul
superior al copilului nu a fost suficient de atentă.
49. Curtea se va întoarce acum pentru a examina corectitudinea procesului
decizional în legătură cu participarea primului reclamant în cadrul
procedurii interne şi rapiditatea de revizuire.
50. Guvernul a susţinut că primul reclamant nu a fost împiedicat să participe
la şedinţele de judecată şi de a face observaţii. În acest sens, Curtea
reiterează că Convenţia este proiectat pentru a "nu garantează drepturi care
sunt teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt practice şi efective" (a se
vedea, printre alte autorităţi, Airey c. Irlandei, 9 octombrie 1979, § 24,
seria A, nr 32).. În ceea ce priveşte litigiile care implică interese opuse
private, egalitatea de arme presupune că fiecare parte trebuie să se acorde o
posibilitate rezonabilă de a prezenta cazul său - inclusiv dovezile sale - în
condiţii care nu-i loc la un substanţial dezavantaj vis-à-vis de adversarul
său. Ea este lăsată la latitudinea autorităţilor naţionale să asigure, în fiecare
caz în parte, că cerinţele de la un "proces echitabil", sunt îndeplinite
(Dombo Beheer BV c. Ţările de Jos, 27 octombrie 1993, § 33, seria A nr.
274).
51. În speţă, Curtea constată că acceptarea argumentul Guvernului, prin care
a fost de datoria pe primul reclamant să solicite informaţii despre starea
cererii de restituire, fără nici o obligaţie din partea autorităţilor naţionale de
a întreprinde orice acţiune, ar duce la o dezavantajoasă Situaţia de solicitant,
cum ar submina, astfel, principiul de un proces echitabil.
52. Curtea notează că Ministerul român prezentate actualizări regulate
privind stadiul procedurilor interne pentru a omologului lor austriac (vezi
paragraful 19 de mai sus). Curtea este de acord cu Guvernul că furnizarea de
informaţii, cum a făcut parte din obligaţiile Ministerului român în temeiul

Convenţiei de la Haga. Cu toate acestea, Curtea notează că reclamanta nu a
fost auzit de către instanţele naţionale, nici nu a prezenta observaţii scrise în
procedurile interne.
53. La examinarea de ansamblu procesul de luare a deciziilor, Curtea nu
poate ignora faptul că dosarul în faţa instanţelor naţionale prevăzute de
piese controversate de probe. Curtea constată că primul reclamant a da
posibilitatea de a prezenta cazul său, fie direct, fie prin observaţii scrise a
fost de o importanţă capitală pentru a asigura corectitudinea procesului de
luare a deciziilor.
54. În ceea ce priveşte rapiditatea de revizuire, Curtea reiterează că, în
chestiuni legate de reunificarea copiilor cu părinţii lor, caracterul adecvat al
unei măsuri este, de asemenea, să fie judecaţi de rapiditatea punerii sale în
aplicare, astfel de cazuri care necesită manipulare de urgenţă, ca trecerea de
timp, poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţiile dintre copii şi
părinţi care nu locuiesc cu ei (a se vedea Iosub Caras, citată mai sus, §
38). Chiar dacă Curtea ar accepta argumentul Guvernului, prin care de şase
săptămâni de timp-limită stabilite în conformitate cu Convenţia de la Haga
nu este de strictă interpretare, ea nu poate da greş, dar observa că această
limită de timp a fost în mare parte depăşite ca acţiunea Convenţiei de la
Haga a durat un total de unsprezece luni înainte de prima instanţă şi instanţa
de apel. În plus, Curtea constată că Regulamentul Consiliului nr 2201/2003
permise de neconformitate cu regula de şase săptămâni doar în situaţii
excepţionale (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Nici o explicaţie
satisfăcătoare, a fost invocat de Guvern pentru această întârziere.
55. În concluzie, şi în lumina consideraţiilor de mai sus, Curtea constată că
procesul de luare a deciziilor la nivel naţional a fost defectuoasă ca pe de o
parte, nici o analiză în profunzime a fost realizat cu scopul de a evalua
interesul superior al copilului şi, pe de altă mana primul reclamant nu i sa
dat posibilitatea de a prezenta cazul său într-o manieră rapidă în
conformitate cu articolul 8 din Convenţie, interpretat în lumina Convenţiei
de la Haga şi a Regulamentului.
Consecinţă, a existat o încălcare a articolului 8 al Convenţiei.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
56. Articolul 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenţiei sau a
protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al inaltei parti contractante nu
permite decât repararea parţială să fie făcute, Curtea trebuie, dacă este cazul,
o satisfacţie partea vătămată. "
A. Prejudiciul
1. Prejudiciul moral suferit
57. Primul reclamant a pretins 185,759.28 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu
material rezultat din pierderea trecut, prezent şi viitor, a venit ca el a devenit
bolnav de stresul asociat cu răpirea fiicei sale.
58. Guvernul a susţinut că pretenţiile reclamantului au fost prima speculativ

şi nu au o legătură directă cu constatarea posibilă o încălcare a articolului 8
al Convenţiei.
59. Curtea constată că legătura de cauzalitate între încălcarea constatată şi
pretinsul prejudiciu material este prea îndepărtată pentru a justifica
acordarea de despăgubiri în conformitate cu acest titlu.
2. Prejudiciul moral
60. Primul reclamant a solicitat 40.000 de euro, în numele său propriu şi
60.000 EUR pe numele de-al doilea reclamant de despăgubiri pentru
prejudiciul material suferit nu din cauza anxietate şi stres, el şi fiica sa au
experimentat pe seama eşecului instanţelor naţionale de a ordona prompt a
reveni de-al doilea reclamant în Austria.
61. Guvernul a susţinut că sumele pretinse erau excesive şi nejustificate,
invitând Curtea să se pronunţe că constatare a unei încălcări ar oferi
satisfacţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu material non
reclamanţii ar fi avut de suferit.
62. Curtea consideră că reclamanţii trebuie să fi suferit de primejdie, ca
urmare a imposibilităţii de a se bucura unul de compania celuilalt. Aceasta
consideră că, în măsura în care primul reclamant este în cauză, o satisfacţie
echitabilă suficientă, nu ar fi furnizate numai de către o constatare a unei
încălcări. În funcţie de circumstanţele cazului, şi de a face o evaluare pe
bază echitabilă în conformitate cu articolul 41, Curtea acordă primului
reclamant 10.000 EUR cu acest titlu.
În ceea ce priveşte al doilea reclamant, Curtea consideră că constatarea unei
încălcări oferă satisfacţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu
material care nu ea ar fi suferit ca urmare a încălcării articolului 8 drepturile
ei (vezi Sylvester, citată mai sus, § 80).
B. Costuri şi cheltuieli
63. Primul reclamant a mai pretins EUR 15,172.04 pentru costuri şi
cheltuieli suportate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii, şi anume: (i)
EUR 11,160 în onorariile de avocat suportate în Austria, în legătură cu
procedurile Convenţiei de la Haga, (ii) de 1500 de euro din taxele de avocat
suportate în România, în legătură cu procedurile Convenţiei de la Haga, (iii)
553 EUR pentru cheltuieli în faţa Curţii şi (iv) 1,959.04 EUR pentru
cheltuielile de telefonie mobilă efectuate în legătură cu încercările sale de a
recupera fiica.
64. Guvernul a contestat afirmaţiile, susţinând că primul reclamant nu a
prezentat documentele relevante în susţinerea cererii sale şi că cerinţele de
la articolul 60 din Regulamentul Curţii nu au fost îndeplinite.
65. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de drept, un solicitant are dreptul
la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care sa
demonstrat că acestea au fost real şi necesar suportate şi sunt rezonabile ca
cuantum. În ceea ce priveşte costurile suportate în procedura în faţa Curţii,
primul reclamant a depus o declaraţie de plăţi de certificare bancare
efectuate în contul bancar avocatului său în valoare de 1591.06 lei româneşti

(reprezentând echivalentul a aproximativ 393) şi o factură de 687.15 lei
româneşti ( reprezentând echivalentul a aproximativ 160 EUR), pentru
traduceri în limba engleză de corespondenta cu Curtea. În absenţa oricăror
alte documente, Curtea constată că primul reclamant a justificat doar
cheltuielile de traducere şi îi acordă suma de 160 EUR pentru procedura în
faţa Curţii.
C. Dobânda
66. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata
marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă trei
puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea admisibilă;
2. Susţine că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie;
3. Susţine
(A) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni
de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44
§ 2 din Convenţie, suma de 10.000 (zece mii euro), în ceea ce priveşte non-
pecuniare daune şi 160 EUR (160 euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus
orice taxă care poate fi exigibilă;
(B) că de la expirarea termenului de mai sus-menţionate de trei luni, până la
dobândă simplă va fi plătită cu privire la sumele de mai sus, la o rată egală
cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene pe parcursul
perioadei de întârziere, plus trei puncte procentuale;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză, şi notificată în scris la douăzeci şi unu februarie
2012 în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte

CASE OF KARRER v. ROMANIA

Uploaded by

Document Information

Original Description:

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

CASE OF KARRER v. ROMANIA

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

THIRD SECTION

CASE OF KARRER v. ROMANIA

(Application no. 16965/10)

In the case of Karrer v. Romania,

I. THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

A. Abduction of the second applicant and proceedings conducted in

B. Proceedings under the Hague Convention conducted in Romania

18. By a final judgment delivered on 8 July 2009, and rendered in

II. RELEVANT INTERNATIONAL AND EUROPEAN UNION LAW

20. The relevant provisions of the Hague Convention, which entered into

“The removal or the retention of a child is to be considered wrongful where –

a) it is in breach of rights of custody attributed to a person, an institution or any

The rights of custody mentioned in sub-paragraph a) above, may arise in particular

“A Contracting State shall designate a Central Authority to discharge the duties

f) to initiate or facilitate the institution of judicial or administrative proceedings

“The judicial or administrative authorities of Contracting States shall act

If the judicial or administrative authority concerned has not reached a decision

“Notwithstanding the provisions of the preceding Article, the judicial or

In considering the circumstances referred to in this Article, the judicial and

3. A court to which an application for return of a child is made as mentioned in

6. If a court has issued an order on non-return pursuant to Article 13 of the

I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 8 AND 6 OF THE

22. The applicants complained under Article 8 about the unfolding of

27. The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded

1. The parties’ submissions

applicants’ right to respect for family life. In this connection, the

2. The Court’s assessment

- was struck, within the margin of appreciation afforded to States in such

permits non-compliance with the six-week rule only in exceptional

II. APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

56. Article 41 of the Convention provides:

violation would provide sufficient just satisfaction for any non-pecuniary

B. Costs and expenses

66. The Court considers it appropriate that the default interest rate

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

2. Holds that there has been a violation of Article 8 of the Convention;

4. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 21 February 2012 pursuant to

Santiago Quesada Josep Casadevall

CASE DE Karrer c. ROMÂNIA

(Cererea nr. 16965/10)

Douăzeci şi unu februarie 2012

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 §

Deliberând cu uşile închise la 31 ianuarie 2012,

reclamant pentru cauzarea de vătămări corporale.

28 ianuarie 2009, a comunicat la 28 mai 2009, Tribunalul Bucureşti a

unei instituţii sau oricărui alt organism, separat sau împreună, în

mică de un an care a trecutde la data de deplasare sau de reţinere, autoritatea

I. privire la pretinsa încălcare a articolelor 8 şi 6 din Convenţie

28. Reclamanţii au susţinut că acţiunea din România au dus la o ingerinţă în

deschise la instanţele de judecată naţionale de a convoca primului

iulie 2010, cu referinţe ulterioare).

în Austria şi a menţionat în hotărârea din 25 noiembrie 2008 (vezi

informaţii, cum a făcut parte din obligaţiile Ministerului român în temeiul

58. Guvernul a susţinut că pretenţiile reclamantului au fost prima speculativ

efectuate în contul bancar avocatului său în valoare de 1591.06 lei româneşti

2. Susţine că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie;

4. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

You might also like