TCR —T Cell Receptor Elucidarea structurii TCR s-a facut tarziu dupa cea a imunoglobulinelor si anticorpilor. Motivele au fost acelea ca: 1. acest receptor se gaseste exclusiv in forma membranara (nu exista un echivalent al anticorpilor solubili) si astfe1 au fost necesare teste celulare 2. TCR nu este specific doar pentru antigen ci pentru moleculele de antigen combinate cu moleculele self codate de genele din complexul MHC (Complex Major de Histocompatibilitate), fenomen denumit “restrictie MHC”. Aceasta a insemnat ca TCR nu a putut fi izolat si extras folosind simpla lui legare la molecula de antigen. Identificarea si caracterizarea TCR s-a putut realiza cu ajutorul anticorpilor monoclonali (mAc). Au fost astfel produsi un numar foarte mare de mAc fata de diverse clone de limfocite T pentru a putea identifica un astfel de Ac care sa fie specific fata de 0 clona (clonotipic). Acesta abordare s-a bazat pe ipoteza ca, de vreme ce TCR este specific atat pentru Ag cat si pentru MHC, ar trebui sa existe diferente structurale importante la nivelul receptorilor de la 0 clona la alta (ar trebui sa existe diferente idiotipice). Astfel, TCR a fost identificat in 1982 (J.P. Allison). Folosind acecasi metoda, alti cercetatori au reusit sa stabileasca faptul ca TCR este un heterodimer, format din lanturile a si B. Folosind acesti heterodimeri af} izolati din membrane ale unor variate clone de limfocite T, Allison a demonstrat ca unele antiscruri (seruri obtinute dupa imunizare, bogate in anticorpi) se legau la heterodimerii aB ai tuturor clonelor, in timp ce alte antiseruri erau specifice anumitor clone. Coneluzia a fost ca lanturile a. si B au, ca si lanturile de Ig, secvente constante si secvente variabile. Mai tarziu, a fost identificat si un alt heterodimer TCR, denumit 78. Proportia dintre cele doua tipuri difera de la o specie la alta, dar, comparativ, putine limfocite folosese TCR-u! 76. Studiile de secventa ale lanturilor receptorilor af si 76 au evidentiat existenta unor domenii cu o structura extrem de similara eu cea a imunoglobulinelor, ceea ce face ca si aceste molecule sa se incadreze in “superfamilia imunoglobulinelor”. Fiecare lant din TCR prezinta cate 2 domenii care contin cate o legatura disulfidica intralant, care inchide o bucla de aproximativ 60-75 aa. Secventele N-terminale ale ambelor lanturi prezinta importante variati, dar portiunea situata spre capatul C- terminal este conservata, Domeniile TCR, unul variabil si unul constant sunt homologe dpdv structural cu domeniile V si C ale Ig-nelor, iar intreaga molecula TCR seamana cu un fragment Fab. Domeniile variabile prezinta cate 3 regiuni hipervariabile, care sunt echivalentul regiunilor CDR ale domeniilor variabile ale lanturilor L si H intalnite la Ig'. In continuarea domeniului constant, fiecare lant TCR prezinta o scurta secventa de conexiune, in care exista un reziduu de cisteina cu ajutorul caruia se formeaza o legatura disulfidica (inter-lant) cu celalalt lant Consecutiv acestei mici regiuni de conexiune, urmeaza regiunea transmembranara, cu o lungime de 21-22 aa, responsabila pentru inscrarea lanturilor in membrana plasmatica. Ceea ce face domeniile transmembranare ale TCR neobisnuite este ca ele contin reziduuri incarcate pozitiv. Aceasta sarcina clectrica va permite insa lanturilor heterodimerului TCR sa interactioneze cu lanturile complexului CD3, responsabil pentru transmiterea semnalului. Ultima portiune a lanturilor TCR este cea intracelulara, coada intracitoplasmatica fiind scurta, de doar 5-12 aa, ceea ce face ca lanturile receptorului sa nu fie astfel capabile sa transduca semnalul declansat de legarea receptorului. Deoarece atat TCR af cat si y8 sunt molecule transmembranare, izolarea unei cantitati suficiente pentru studiile cristalografice este dificila. In plus, lanturile nu sunt solubile in absenta detergentului Aceste dificultati au fost depasite prin exprimarea proteinelor in vitro. Clonele utilizate pentru exprimarea moleculelor TCR sunt inginerizate astfel incat sa contina codoni stop inainte de seeventa esponsabila pentru regiunea transmembranara, astfel ca moleculele produse vor fi libere. Structura cristalografica a demonstrat ca TCR prezinta homologie cu portiunea Fab a Ig-nelor, iar cele 3 CDR- * Lantul fal TCR prezinta si o patra regiune hipervariabila, dar aceasta nu pare sa ia contact cu antigenul si de ‘aceea nu este considerata un CDR.uri sunt orientate astfel incat sa formeze un situs de legare special, care sa se adreseze si moleculei MHC (marginile cupei) si peptidului continut in aceasta cupa’. ‘Asa cum s-a aratat in cazul Ig-nelor, acestea sunt asociate cu o alta proteina membranara, heterodimerul Ig-/le-f, pentru a forma BCR. In mod similar, TCR (T idiotip) se asociaza cu molecula CD3, formand complexul TCR-CD3. Moleculele asociate participa la transducerea semnalului dar nu participa la interactiunea cu antigenul. Experimentele care au demonstrat asocierea membranara a TCR cu CD3 au fost urmate de altele care au aratat ca CD3 este de asemenea necesar pentru insasi exprimarea heterodimerilor af si y pe suprafata, Pierderea genelor responsabile pentru codarea CD3 conduce la imposibilitatea exprimarii intregului complex. CD3 este format din 5 tipuri de lanturi, asociate astfel incat sa formeze 3 dimeri: un heterodimer format din lanturile si ¢, un heterodimer format din lanturile ¢ si 8 si un homodimer format din lanturile £{ sau un heterodimer format din lanturile ¢ si. Lanturile ¢ si n sunt codate de aceeasi gena, dar difera la partea lor C-terminala datorita unei diferente in matisarea ARN-ului (splicing) la nivelul transcriptului primar’. Lanturile 7, 6 si ¢ ale complexului CD3 sunt membri ai superfamiliei Ig-nelor, fiecare continand un domeniu extracelular Ig-like, urmat de un domeniu transmembranar si o Tunga coada intracitoplasmatica. In cazul lanturilor ¢ si n, aceasta este particular de lunga: 113 aa - lanturile ¢ si 15S ‘a lanturile 1. Regiunea transmembranara a tuturor lanturilor polipeptidice contine reziduuri de acid aspartic incarcate negativ. Accasta sarcina electrica permite complexului CD3 sa interactioneze cu tunul sau doi aa inearcati pozitiv apartinand regiuni transmembranare a fiecarui lant TCR. Cozile intracitoplasmatice ale lanturilor CD3 contin un motiv numit TAM ~ immunoreceptor tyrosine-based activation motif. Acest motiv este gasit si la nivelul altor receptori, inclusiv la nivelul heterodimerului Ig-cU/lg-B, la nivelul receptorilor Fe pentru IgE si IgG, sau receptorilor activatori ai celulelor NK. ITAM reactioneaza cu tirozin-kinaze si joaca un rol foarte important in transmiterea semnalului, Lanturile y, 8 sie contin cate un singur motiv ITAM, in timp ce lanturile ¢ si n contin cate 3 Molecule co-receptor Desi recunoasterea complexului antigen-MHC este mediata doar de complexul TCR/CD3 (din care doar TCR are rol in recunosterea propriu zisa), alte molecule participa de asemenea la activarea celulei T. Unele dintre acestea participa la intarirea legaturii dintre limfocitele T si celula partener, altele participa la transducerea semnalului, altele le pot face pe amandoua. Limfocitele T pot fi impartite in 2 mari subpopulati, jp, functie de exprimarea pe suprafata lor @ moleculelor CD4 sau CD8. Astfel, limfocitele CD4+ pot fi fie limfocite T helper, fic limfocite T reglatorii (Treg) si vor recunoaste antigenul prezentat de moleculele MHC Il. Limfocitele CD8+ sunt denumite limfocite T citotoxice si vor recunoaste antigenul prezentat de moleculele MHC I. CD4 este o glicoproteina monomerica de aprox. 55 kDa, avand 4 domenii extracelulare Ig-like, 0 regiune transmembranara hidrofoba si o coada intracitoplasmatica lunga, care contine 3 reziduuri de serina ce pot fi fosforilate. CDE este, in general, un heterodimer of (cu lanturile unite printr-o legatura disulfidica), dar poate exista si ca un homodimer aa. Atat lanturile o cat si B ale CD8 sunt glicoproteine scurte, de aprox. 30-38 kDa. Fiecare lant consta dintr-un domeniu extracelular Ig-like, 0 regiune transmembranara hidrofoba si o coada citoplasmatica ce contine 25-27 de aa, mai multi dintre acestia putand fi fosforilati ik 2 CDRS se gaseste in centru si se adreseaza exclusiv peptidului, 90% dintre moleculele CD3 prezinta homodimerulAtat CD4 cat si CDS au 2 proprietati importante, care permit incadrarea lor in categoria de molecule “co-receptor”: se leaga la complexul MHC-peptid’ si participa la transducerea semnalului. In timp ce molecula CD8 pare sa se lege lao singura unitate MHC I, in cazul limfocitelor T helper, TCR se leaga mai intai la un dimer de molecule MHC Il. Odata legat la moleculele de MHC II, molecula CD4 sufera modificari conformationale la nivelul domeniilor apropiate membranei celulare. Aceasta permite interactiunea cu o alta molecula CD4 (care a sulferit accleasi modificari), ceea ce va conduce Ia formarea unor structuri tetramerice (4 molecule MHC ID), iar apoi fenomenul poate lua amploare. Acest tip de legatura, cao matrice complexa, ar putea fi, in fapt, esential pentru transmiterea semnalului * Portiunea N-terminala a moleculei CD4 se leaga la domeniul B2 al MHC Il; CD8 se leaga la domeniile a2 si (03 ale MHC I, dar exista un oarecare contact si cu B2uG.‘Complexul Major de Histocompatibilitate (MHC) Initial, MHC a fost recunoscut ca o regiune genetica ce controleaza principala bariera in calea transplantului tesuturilor. Studiul MHC s-a dezvoltat datorita experimentelor de transfer (transplant) a tumorilor. Conceptul ca respingerea unui tesut strain este rezultatul unui R.l. fata de molecule de suprafata isi are originea in studiile lui Peter Gorer in anii "30. Acesta utiliza linii inbred de soareci in scopul identificarii unor Ag de grup sanguin. In cursul acestor studii, a identificat 4 grupe de gene, desemnate 1, Il, Il, IV care codau Ag de grup sanguin. Ulterior, in anii *40 si °S0, Gorer si George Snell au realizat’ ca Ag-nele codate de genele din grupul II luau parte nu numai la respingerea tumorilor transplantate, dar si a altor tesuturi. Imunitatea anti-tumorala mu era dirijata de fapt impotriva unor structuri caracteristice tumorii respective, ci mai degraba se datora unor Ag ale tesuturilor normale prezente si pe suprafata tumorilor. Snell’ a denumit aceste gene de “histocompatibilitate”, iar numele de H-2 (MHC de soarece) era in legatura cu grupul IT identificat de Gorer. Functia moleculelor MHC este de a lega fragmente peptidice derivate din patogeni si de a le prezenta pe suprafata celulara pentru a fi recunoscute de catre limfocitele T potrivite. Consecintele unei astfel de prezentari sunt dezastruoase pentru patogen: celulele infectate viral sunt ucise, macrofagele sunt activate in asa fel incat sa ucida bacteriile din veziculele intracelulare, limfocitele B sunt activate pentru a produce Ac capabili sa neutralizeze si sa climine patogeni extracelulari. Astfel ca exista 0 foarte puternica presiune selectiva asupra patogenilor, care pot suferi mutatii genetice astfel incat sa scape prezentarii in MHC. Exista insa 2 proprictati diferite ale MHC care fac ca un astfel de mecanism de seapare sa fie difieil si lipsit de succes pentru patogeni 1. MHC este poligenie ~ exista mai multe gene MHC, care codeaza pentru produsi cu diverse capacitati de legare a diferite proteine; 2, Este inalt polimorfie ~ exista o multime de alele pentru fieeare dintre aceste gene (cele mai polimorfice din organism Tesuturile transplantate de la un donor neinrudit sunt de obicei distruse de catre SI al primitorului, deoarece celulele donatorului aduc cu sine molecule de suprafata care difera de cele prezente la nivelul recipientulu. Compatibilitatea imunologica intre donator si recipient este dictata de aceste molecule de suprafata, uncle dintre acestea find codate de MHC. ‘Agenele MHC determina o reactie rapida de rejet, in timp ce, mult mai numeroasele mHC (antigene minore de histocmpatibilitate) tind sa stimuleze o reactie mai inceata. Desi moleculele MHC au fost descoperite in contextul transplantarii si au fost denumite Ag de transplantare, influenta (rolul) lor in rejetul alogrefelor reflecta doar intr-o slaba masura rolul lor (central) in prezentarea Ag-nelor limfocitelor T. MHC consta din 3 grupuri majore, strans legate, atat in sistemul uman (HLA ~ human leukocyte antigen) cat si cel murin (H-2): MHC 1, II si IIL *Recunoasterea antigenului este MHC-restrictata, ‘Structura MHC Pentru a intelege mai bine distributia genelor, denumirea lor si gruparea lor, vom prezenta mai intai structura produsilor codati de aceste gene. De-a lungul anilor, au fost propuse o serie de modele ipotetice, dar structura cristalografica a primei molecule MHC a fost rezolvata doar in 1987 (Pamela Bjorkman). MHCI 5 George Snell - premiul Nobel in 1980~ glicoproteina ~ heterodimer = Tantul a (lantul “greu”) este codat de o gena situata in complexul genic MHC; 46 kDa = este asociat necovalent cu. un lant “usor” denumit 8; microglobulina (B24G); lant scurt, invariabil, 12 kDa, ~100 aa, codat pe CRS 15q21 (in afara compiexului genic MHC) si gasit la nivele semnificative si in serul normal; poate fi asociat si altor molecule decat lantul a al MHC I; structura globulara, prezinta legatura S-S intralant (C-like) ~ antul a. este compus din 3 domenii extracelulare, un domeniu transmembranar (~25 aa) si o regiune intracitoplasmatica (~20 aa), fiecare codata de exoni distineti = domeniul a1 (~ 90 aa pentru fiecare domeniu extracelular) contine un singur glican legat spre capatul N-terminal; nu prezinta leg. S-S intralant ~ domeniile 02 si a3 sunt stabilizate prin legaturi S-S intralant - exista polimorfism alelic ale HLA-A, B si C* localizat aproape in exclusivitate la nivelul domeniilor o si a2 = domeniile «3 si B2uG sunt Ig-like = domeniile al si o2 au o structura unica; fiecare consta din 4 foi B pliate anti-paralele care sunt conectate in partea C-terminala cu un « helix arcuit = domeniile al si o2 sunt aranjate simetric, conducand la formarea unei ptatforme alcatuite din 8 foi B pliate si 2 a helix-uri pe margine = acest aranjament conduce la formarea unei cupe destinate legarii peptidului, avand dimensiunea de 25A lungime, 10A latime si 11A inaltime. Punctele de contact dintre cupa MHC si peptid se gasesc atat la nivelul fundului cat si fa nivelul marginilor, un rol important jucandu-l “buzunarele” formate = Teziduurile de la nivelul marginilor sunt destinate legarii TCR (margine superioara) = in concluzie, reziduurile polimorfice sunt regasite atat la nivelul fundului cat si la nivelul marginlor (partile laterale si superioare)" Ca urmare a organizarii domeniilor a3 si 2G ca domenii globulare, moleculele MHC I fac parte din superfamilia Ig-nelor. Domeniul 03 pare sa fie inalt conservat intre moleculele MHC I si contine 0 secventa care interactioneaza cu molecula CDS prezenta pe suprafata limfocitelor T citotoxice. 2,G interactioneaza in foarte mare masura cu domeniul 03 si interactioneaza de asemenea cu aa ai domeniilor oi si a2. Interactiunea lantului a eu B2G, dar si eu peptidul din cupa, este esentiala pentru plierea corecta a intregii molecule si pentru stabilitatea ei structurala. Asamblarea (care are loc in RER) incepe prin asocierea lantului o. in curs de pliere cu B2uG. ‘Acest dimer “gol”, metastabil, este apoi stabilizat prin legarea unui peptid potrivit pentru a forma structura trimerica nativa a moleculei, Acest complex este, in cele din urma, transportat la suprafata celulei In absenta B2G-nei, majoritatea lanturilor a al MHC I nu sunt exprimate pe membrana. Acest lucru este ilustrat de celulele Daudi, care sunt incapabile sa sintetizeze B2uG, ca si de soarecii {2uG KO, Desi mARN-ul este translat in proteina, celulele nu exprima lantul a. MHC IT ~ glicoproteine ~ heterodimeri * Vezi harta genica si denumirea MHC uman 7 Studiul HLA-A2, Aw68 si B27 a demonstrat diferente in forma santului de legate, a conformatiei buzunarelor si a spatiilor de pe posea care sunt orate de reriduur plimorfce. In HLA-B27, exists o iscina in poiia 67, lang inerea in bouzmenal 45. Accel Ia buranar poste f losat de aac ant ltrs mar, prin infermediol ei legaturiS-S eu e867, aectand das forma ii B27 * Recent, au putut fi puse in evidenta si molecule MHC carota le lipsese o serie de componente, incluzand peptidul din cupa (BFE), 2uG (MICA) sau domenial a3 (CLBP — UL binding protein. Tn plus, exist dover ca clue limtoide cae rolifercazaprerinta pe supraita un mimar stabil de lantrigrele de MFIC Theterogens, cor le pseste ppd si sa B2uG ~ stuctri denemiteyconformatit deschse” (open conformers). Similar, clele dendrtice imatureexprima molecule ‘MHC II avand cupa goala, dar care se dovedese functionale, ile sa incarce peptide la suparafatacelulara+ Tanta, 35 kDa = lant , 27 kDa ~ Tanturile sunt asociate necovalent - _ambele lanturi sunt codate de gene situate in regiunea MHC I ~ fiecare lant este format din cate 2 domenii extracelulare, un domeniu transmembranar si 0 regiune intracitoplasmatica ~ — Tantul B are 2 legaturi S-S intralant; lantul «are doar una = legatura S-S din domeniul BI al MHC II corespunde cu cea din domeniul a2 al MHC 1 - glicozilarea domeniului ctl al MHC I corespunde glicozilarii domeniului a! al MHC 1 Bazat pe aceste similaritati (si altele), Brown et al. (1988) a propus un model in care structurile N terminale ail si B1 ale MHC II sa fie analoge cu ctl si a2 ale MHC I. Aceasta predictie a fost ulterior confirmata prin cristalografie. Cupa de legare, ca si la MHC I, este alcatuita dintr-o podea formata din 8 foi B pliate anti-paralele, ‘marginita de fiecare parte de ot helix-uri. Un nivel suplimentar de variatie individuala in gama de molecule MHC II de suprafata este creat de variatiile in asocierea lanturilor a si B polimorfice, mai ales la heterozigoti. S-a demonstrat ca asocierea se afla sub control alelic. diferenta marcanta intre MHC I si MHC TI a aparut prin studiul unui MHC I uman, HLA-DRI Acesta se prezenta ca un dimer de heterodimeri af, Dimerul este orientat de asa maniera incat cele 2 ccupe de legare sunt orientate in directii opuse. Nu se stie inea exact daca aceasta forma dimerica se manifesta si i vivo sau e doar un artefact. Distributia tisulara MHC I are o distributie larga, dar nu ubicuitara, Se gaseste pe majoritatea celulelor nucleate, dar si pe plachete. Nu se gaseste MHC I pe epiteliul comeei (expresie nedectabila), in regiunea exocrina a pancreasului, pe celulele acinare ale parotidei, pe neuronii din SNC, pe celulele trofoblastului vilos, iar pe majoritatea tesuturilor endocrine expresia este foarte scazuta, MHC Il se gaseste in mod constitutiv pe celulele prezentatoare de antigen (APC) profesioniste (celule dendritice, limfocite B, macrofage”). Alte celule pot exprima MHC II in conditii fiziologice sau patologice. Celulele epiteliului timic, celulele Langerhans dar si limfocitele T umane activate cu Ag sau mitogeni exprima MHC II in mod normal. De asemenea, celulele endoteliale limfatice din ganglionii limfatici (dar nu si cele din tesuturi), exprima constitutiv MHC IL". Pe alte celule insa, expresia MHC II poate fi indusa: celulele epiteliale din intestin, trahee, limba, amigdale, epiglota, tubuli renali proximali, uretra, epididim, celulele placentare, endoteliu vascular, fibroblasti dermici, Keratinocite, melanocite, astrocite, celule Schwann, celule sinoviale, celule epiteliale tiroidiene (asa cum se intampla in tiroidita Hashimoto), celulele pancreatice B (diabet zaharat), Harta genica ‘Complexul MHC se gaseste pe CRS 6'' si se intinde pe 2-3 centimorgani (aprox. 4 x 10° baze azotate) si contine (1a om) peste 300 de gene. Genele de clasa I ocupa ~ 1 600 kb catre telomer, genele de clasa IT ocupa ~ 900 kb catre centromer si flancheaza genele MHC III, care ocupa ~1 000 kb. Regiunea MHC este astfel regiunea cea mai dens populata din intregul genom uman. Atat genele MHC I cat si MHC I sunt flancate de promotori (Secvente intronice situate catre capatul 5°) la care se leaga factori de transcriptie ce actioneaza la * Bxista diferente de expresie nu numai in functie de tipul celular ci sin functie de stadiul de dezvoltare al celulei sau gradul de activare. Astfel, pe monocite si macrofage, nivelul MHC Il este scazut pana la contactul cu Ag-mul °© Absenta moleculelorco-stimulatoare confera acest celle un rol important in inducereatolerantei. SERS 17 la soarecenivelul unei anumite particulare secvente. Motivele prezente la nivelul promotorilor si factorilor transcriptionali au inceput sa fie identificate. Reglarea transcriptionala a MHC este mediata atat de clemente negative cat si pozitive. De ex., factorul denumit C Il TA (class II transactivator) si factorul de transcriptie RFX se leaga (ambii) la promotor-ul MHC Il. Defecte ale acestor factori conduc la “bare lymphocyte syndrome” (sindromul limfocitelor “goale”); pacientii cu aceasta anomalie nu prezinta MHC II pe suprafata celulelor lor, ca atare nu pot prezenta antigenul limfocitelor T helper, acestea nu se pot activa si astfel apate o imunodeficienta foarte severa Expresia moleculelor MHC este, de asemenea, reglata de diverse citokine, Interferonii (ct, B, 7) si TNF cerese expresia de MHC I IEN pare sa induca formarea unor factori specifici de transcriptie care se leaga la promotorul MHC I. Legarea acestui factor transcriptional la secventa specifica din promotor pare sa coordoneze stimularea transcriptiei genelor care codeaza pentru lantul a, B2uG, subunitatile proteasomului (LMP) si subunitatile TAP. Sa aratat de asemenea ca IFNy induce expresia CIITA, crescand astfel, in mod indirect, expresia de molecule MHC II pe o varietate de celule (inclusiv celule non-APC). Alte citokine influenteaza expresia MHC doar la nivelul unor particulare tipuri celulare. Astfel, IL-4 reste expresia de HLA II pe limfocitele B in repaus (resting), in schimb, IFNy scade expresia HLA II pe limfocitele B. Corticoizii si prostaglandinele scad de asemenea expresia HLA II. Expresia MHC este scazuta consecutiv anumitor infectii virale, inclusiv cu citomegalovirus uman (CMY), virusul hepatitei B (HBV), adenovirusul 12 (Ad 12). In unele cazuri, reducerea expresiei MHC I se datoreaza afectarii expresiei unui component necesar pentru transportul peptidului sau asamblarii MHC I si nu diminuarii transcriptiei. In infectia cu CMV, o proteina virala se leaga la B2yG, prevenind asamblarea MHC I si transportul catre membrana. AdI2 produce o scadere a transcriptiei genelor TAP-I si 2, produsii acestor gene jucand un rol esential in transportul peptidului si, ca urmare, molecula nu se poate asambla, Scaderea expresiei moleculelor MHC |, prin oricare mecanism, este de natura sa permita virusurilor sa evite RI. Complexele MHC | ~ peptid viral nu se mai formeaza si celulele infectate nu vor mai constitu tinte pentru atacul limfocitelor T citotoxice (CML) Genele MHC I Diferitele gene HLA I sunt notate cu sufixul HLA-A, B, C, acestea codand pentru moleculele de MHC numite clasice. In afara de acestea, exista o multime de gene codand pentru MHC I non-clasice, identificate prin cartare genetica, prezente atat la om cat si la soarece. La om, ele sunt denumite HLA E, F, G, H, J si X, la care se adauga o familie recent descoperita, numita MIC. Unele dintre acestea sunt pseudogene si nu codeaza pentru un produs proteic, dar altele codeaza pentru produsi cu functii inalt specializate. Anumiti produsi MHC I non-clasici (E, F, G) sunt denumiti molecule Ib. Ca si moleculele clasice, ‘moleculele Ib sunt alcatuite dintr-un lant o si 2uG, dar sunt mult mai putin polimorfice si exprimate a un nivel mult mai scazut. Moleculele Ib prezinta o identitate de structura de pana la 70% cu moleculele clasice. Spre deosebire de acestea, familia MIC prezinta doar 15-30% identitate structurala cu MHC clasice, in schimb este inalt polimorfica, Produsii genelor MIC sunt exprimati la nivele scazute pe celulele epiteliale si sunt indusi de ealdura sau de alti stimuli care influenteaza proteincle de soe termic (hsp — heat shock protein). Nu se cunoaste inca daca moleculele MIC au rol in prezentarea vreunui pepti. Genele MHC Il Regiunea MHC II contine gene care codeaza atat pentru lanturile cat si ale MHC clasice, denumite Ja om HLA-DP, DQ si DR, Cartarea a revelat mai multe lanturi pentru lantul B in unele regiuni, atat la soarece cat si la om, ca si multiple gene a.. In regiunea DR de ex., exista 3 sau 4 gene Bi functionale. oti produsii genelor f pot fi exprimati impreuna cu produsul genei o. intr-o anumita celula, crescand "© Aceasta situate nu va afecta celulele NK, aetiunea lor nu depinde de prezentarea peptiduli vital in MHC 1,ca urmare numarul de molecule prezentatoare de pe celula respectiva. Daca regiunea DR contine doar © gena a, regiunile DP si DQ contin in schimb cate 2 gene ct functionale. ‘Au fost identificate (atat la om cat si la soarece) gene MHC I care codeaza pentru molecule non- clasice. Aceste molecule joaca in general un rol de reglatori pentru moleculele clasice (DN, DO, DM), Tot in regiunea MHC II a fost evidentiata prezenta a 2 gene, LMP2 si LMP7 care codeaza pentru subunitati ale proteasomului si 2 gene TAP si TAP2 care codeaza pentru subunitati ale transportorului de peptide din citosol in RER. Genele MHC IIL Genele din regiunea MHC IIL constau dintr-o colectie foarte heterogena. Aici se gasese gene care codeaza pentru compusi ai complementului, steroid 21-hidroxilaze, proteine de soc termic, citokine (TNFa si TNF B). Unele dintre aceste gene joaca un rol in patologie. De ex. mutatiile genelor pentru hidroxilaze au fost puse in legatura cu hiperplazia suprarenala congenital Polimorfismul moleculelor MHC I si Il Se manifesta 0 enorma diversitate a moleculelor MHC intre specii, dupa cum exista o foarte mare diversitate intre membrii unei specii, Sursa diversitatii moleculelor MHC este diferita de cea a moleculelor de Ig sau TCR. Acestea din urma sunt generate printr-un proces continu de rearanjari gonice si alte mecanisme (diversitate jonctionala, mutatii somatice etc.). Astfel, procesul este dinamic si conduce la modificari pe parcursul timpului intr-un individ. Prin contrast, moleculele MHC exprimate de un individ nu se schimba pe parcursul vietii, Moleculele MHC apartinand unui anumit individ difera insa (adesea in mod semnificativ) de cele exprimate de un alt individ al speciei respective. Diversitatea MHC din cadrul unei specii deriva din polimorfism, adica prezenta a multiple alele candidate pentru un anumit locus. La aceasta se adauga diversitatea data de faptul ca intr-un individ genele sunt duplicate, avand functii similare sau care se suprapun, MHC-ul poseda un numar remarcabil de alele diferite, pentru aproape fiecare locus si este astfel probabil cel ‘mai polimorfie complex genic cunoscut la vertebrate. ‘Analiza moleculelor HLA I a revelat pana in prezent (analiza care se bazeaza doar pe populatia ‘caucaziana si la nivel de joasa rezolutie): 86 de alele pentru HLA-A, 185 de alele pentru HLA-B si 45 de alele pentru HLA-C. La soareci, polimorfismul este la fel de semnificativ. Moleculele MHC Il umane sunt de asemenea inalt polimorfice. Au fost raportate sute de alele pentru Janturile DRB" (DRa are doar 2 alele, diferenta dintre ele fiind de un singur aa). In plus, exista mai multe gene DRE (9), iar un anumit individ poate avea un numar variabil (intre 2 si 5). Frecventa acestor alele difera in functie de grupul etnic si localizarea geografica a populatici. Estimarile actuale ale polimorfismului sunt, cu siguranta, la limita inferioara si, odata cu posibilitatea secventializarii genelor MHC, vor fi descrise si alte alele. Simplu fapt ca o serie de populatii ne- caucaziene nu pot fi caracterizate cu ajutorul Ac-ilor pe care ii avem la dispozitie ne demonstreaza acest lucru. Date fiind elementele descrise, se avanseaza o cifra de aproximatiy 10'? pentru diversitatea teoretica posibila''. Diversitatea observata este mai mica insa decat cea tcoretica. Faptul ca nu se manifesta chiar o distributic intamplatoare si ca anumite combinatii de alele apar mai frecvent decat ar prezi calculul probabilitatilor a condus Ia notiunea de “dezechilibru de inlantuire” (linkage disequilibrium)'*, Motivele pentru aparitia acestui fenomen nu sunt intelese pe deplin. Cel mai simplu ar fi acela ca nu a trecut suficient timp si nu s-au inerucisat un numar suficient de generatii pentru a se atinge un echilibru intre alelele prezente la nivelul populatiei respective. Haplotipurile care sunt supra- reprezentate in populatie reprezinta cu siguranta si rezultatul urmatorilor factori: "2 Nomarul acestora este in continua revizuire, in flecare an flind caracteri variant alice Ta oameni,diverstatea teoretica a MHL este si mai mare ea la soareci, dat find numarul mai mare de gene. 'S De exemplu, frecventa cu care gena HLA-AL apace in populaja caucariand este de 16%, iar a genei BS este de 10%. Conform ealculuhs teoretic, freevenfa asocierii HLA-A cu HLA-BS ar trebui si fie de 16% x 10%, adic de 1,6% ; totus, datorit dezechilibruli,freeventa Al + BS este de 8.8%. prin secventiere de inalta rezolutie, noi1. O presiune selectiva in favoarea anumitor combinatii de alele, care sa confere rezistenta pentru anumite boli sau, dimpotriva, sa genereze efecte daunatoare cum ar fi susceptibilitatea la autoimunitati; 2, Daca anumite haplotipuri sunt prezente mai freevent intr-o populatie, aceasta este o reflectie a combinatici acelor alele care sunt prezente in populatia respectiva; 3. Fenomenele de cross-over sunt mai frecvente la nivelul anumitor secvente genice fata de altele. Prezenta sau absenta acestor regiuni susceptibile (hot-spots) la nivelul alelelor poate dicta frecventa asocierii alelelor. In ciuda dezechilibrului de inlantuite, exista un potimorfism enorm ta nivelul MHC-ului uman si este foarte dificil sa “potrivim” un donor cu un acceptor. Desi nu este deloc usor de analizat in laborator un astfel de fenomen, este clar ca sunt implicate mai multe mecanisme genetice: mutatii punctiforme, conversii genice — prin care o secventa este inlocuita, in parte, de o alta provenind de la o gena homologa, crossing-over homolog dar inegal, etc. Toate genele MHC, indiferent de varianta alelica, sunt dominante, iar exprimarea lor este codominanta, deci ambele gene alele de pe cromosomii omologi se exprima pe suprafata celulelor. Desi acest tip de exprimare este cel normal, este important de subliniat ca exprimarea simultana a alelelor prezente pe cromosomii omologi reprezinté o importanta diferenta fata de excluzia alelica ce apare in cazul genelor Ig si ale TCR. Mai mult decat atét, unele celule (cum ar fi limfocitele de exemplu) ineearca sa exprime cat mai multe tipuri de molecule MHC, astfel ca, per ansamblul organismului, avem de a face cu un set complet de molecule, expresie a tuturor genelor din Complexul Major de Histocompatiifitate alta proprictate a genelor ce alcatuiesc sistemul HLA este inlintuirea stransa si transmiterea in bloc de la parinti la copii a genelor alele ce formeaza pe fiecare cromosom 6 un anumit haplotip. Notand haplotipurile parentale, corespunzatoare celor doi cromosomi 6 omologi cu ab si ed la copii sunt posibile urmatoarele combinafii genotipice (fiecare parinte transmite, prin gamefi, unul din cele doud haplotipuri): a, ad, be si bd fiecare cu o probabilitate de 25%. De aici rezulta ca fiecare dintre copii va fi semidentic cu fiecare dintre parinti iar in fratrie exist& probabilitatea teoreticd ca fratii si surorile si fie: semidentici (50%), identici (25%), diferiti (25%). MHC si susceptibilitatea la boala Exista o serie intreaga de afectiuni care au fost asociate cu anumite particulare alele. Printre ele se gasesc afectiuni autoimune, infectii virale, defecte ale sistemului complement, afectiuni neurologice. Prin compararea frecventei alelei respective Ia pacienti cu anumita boala cu frecventa alelei in populatia general se poate calcula “riscul relativ”. HLA-DR4 aduce un risc relativ de 10 x mai mare ca persoana respectiva sa dezvolte artrita reumatoida. Exista 0 asociere foarte putemnica intre HLA-B27 si spondilita anchilozanta (risc relativ de 90 x mai mare). Totusi, existenta unei astfel de asociatii nu trebuie interpretata strict in sensul ca prezenta unei anumite particulare alele MHC a produs boala. Relatia intre o alela MHC si o particulara boala este mult mai complexa, S-a sugerat astfel ca datorita apropierii dintre genele TNFa. si TNFB cu locusul HLA-B, aceste citokine ar putea fi implicate in distrugerea cartilajului, Atunci cand riscul relativ este seazut, este probabil ca multiple gene, dintre care doar una este MHC, sa influenteze susceptibilitatea fata de boala respectiva, Bolile nu sunt “mostenite” intr-o maniera mendcliana, Gemenii monozigoti sunt un bun exemplu, ei mostenese acelasi factor de rise MHC, dar, in unele cazuri, doar unul dintre ei dezvolta boala. Aceasta sugercaza ca ¢ nevoie de factori genetici si de medi multipli, mai ales in ceea ce priveste autoimunitatile, Dat fiind dezechilibrul de inlantuire, interpretarea trebuie sa fie precauta. Daca tinem cont ca gena DR4 este asociata freevent cu gena A3, atunci concluzia ar fi ca nu numai DR4 este asociata cu artrita reumatoida, dar si A3, Au fost emise o serie de ipoteze care explice rolul MHC in susceptibilitatea fata de 0 boala, Astfel, susceptibilitatea fata de un patogen reflecta rolul unor particulare alele in responsivitatea sau non-responsivitatea fata de acel particular patogen, Apar diferente in prezentarea antigenului, care determina eficienta RI. Daca epitopii imunodominanti ai unui patogen mimeaza anumite molecule MHC este posibil ca organismul respectiv sa nu raspunda, pentru ca nu poseda limfocitele T specifice.Unele forme alelice ale moleculelor MHC pot servi drept tinte pentru atacul viral sau toxine bacteriene, *Reducerea polimorfismului MHC in cadrul unei specii poate predispune specia respectiva la afectiuni infectioase. Astfel, jaguarii sunt suceptibili la infectii virale, faptul ca se inmultesc in cadrul ‘unui grup relativ restrans si, ca urmare, diversitatea e din ce in ce mai restransa, aby {sips 8a, restos — a {90 amino acid residues) (Variable lengih)MORNE CHROMOSOME 17 comptes xt ene Enc p LCA. C48. Af Compleica compas OPCYLIP Seok Eubyeag ves wan ‘YabIHRNA emthetne me Heaestock een IPE Lane? Protest tts Yeh Tae? Repearansprer suns Tera INF Tumor necro fats ean