SENTIMENTUL ȘI DEVENIREA FIINȚEI

HENRIETA AN IȘOA RA ȘERBAN*

INTRODUCERE

Filosoful român Constantin Noica descrie ființa încă din Introducerea lucrării
Sentimentul românesc al ființei printr-un demers fenomenologico-ontologic, ca pe „o
bună închidere ce se deschide”, ceea ce interpretăm în investigația noastră ca pe o tin-
dere dinspre ceea ce este constituit înspre ceea ce se constituie fără a pierde nimic din
ceea ce a reprezentat punctul de plecare și fără a ignora constituirile intermediare.
Conceptualizarea ființei se înscrie în perspectiva lui Constantin Noica într-o
triadă hegeliană de tipul ființă, devenire, temei, ce depășește dualitatea ființă-nimic.
Ființa se manifestă în fenomenologie în raportarea la experiență, în experimentarea
lumii și a sinelui, a lumii interioare.
„La nivel uman, totuși, majoritatea ființelor trăiesc încă în ceva, în timp ce viața lor
abia ar începe dacă ar ieși de acolo. Educația omului ar reprezenta în definitiv tre-
cerea dintr-o prepoziție într-alta, atâta tot. Oamenii au fost prea des sub ceva (sub
alți oameni, sub un gând pustietor) sau au fost cu ceva, ca un simplu fenomen de
însoțire, sau prin ceva, uneori fără ceva (mai ales fără ceva, tânguindu-se ca d-na
Bovary), alteori venind de la ceva și trăgându-se din ceva – și nu au fost decât atât.
Dar cel mai adesea ei au fost în ceva. Toți ar fi trebuit scoși din regimul prepoziției
lor și mutați în regimul lui întru. Viața începe cu a fi întru, așa cum și pentru lumea
noastră de astăzi viața se deschide întru viitor”1.
Ființa fenomenologică deschide drumuri pentru ființa ontologică. Ființa în onto-
logie este ființa întru. Complexitățile existențiale ale lui întru sunt complexități ale sen-
sului, ale devenirii, dar și ale experimentării.
Ce ar putea fi sentimentul ființei? Acest sentiment al ființei se compune din trăi-
re, ca mod de a ființa, precum și ca instantaneu ontologic.
Sentimentul românesc al ființei este corelat cu „rostirea filosofica românească”
abordată sistematic în scrierile lui Noica, întemeiată pe esența
„triadei de tip hegelian: ființă, devenire, temei, căreia ii adaugă un început de genul
absolutului tradițional și o Încheiere difuza. Sunt posibile, firește, și alte repre-
zentări. Depinde de ce ai găsit, ca să știi ce să cauți. Alte încercări pe aceasta linie,
făcând abstracție de cea a lui Mircea Vulcănescu, care îl precede pe Noica, nu ne
sunt cunoscute. Noica însuși nu mai revine la sistemul schițat al rostirii filosofice

1 Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei, București, Editura Humanitas, 1996, p. 159.

* Academia Română: Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”

140 Simpozionul Național „Constantin Noica”, Ediția a X-a

românești, ci doar la părți ale acestuia, pe care le prezintă separat (Sentimentul ro-
mânesc al ființei și Devenirea întru ființă). Judecat ca atare, sistemul rostirii filoso-
fice românești se dovedește simplist (față de sistemul lui Hegel, de exemplu). Pro-
blema nu era însă aceea de a transcende universul culturii umane (de care a încer-
cat să dea seama Hegel), ci de a înscrie rostirea filosofică românească, cu specificul
ei, pe fluxul rostirii filosofice în genere. Metodologic, este vorba de o investigație a
limbajului conceptual, categorial al filosofiei, care, după Noica, nu poate fi, în
niciun caz, redus la simbolizare și codificare”2.
Este vorba despre o evidențiere a substratului unei gândiri filosofice românești3.
Constantin Noica refuză caracteristica gravă a ființei, „frăgezimea” (ca opus al
registrului grav, sau cum zic muzicienii, major) fiind cheia de interpretare a senti-
mentului românesc al ființei, care este un sentiment mai deosebit. Constantin Noica
compară sentimentul românesc al ființei cu alte sentimente tipice – germanic, rus și
american:
„Cei care au plecat de la gravitatea ființei și conceptul ei închis au ajuns la neant și
absurd, ca în câteva orientări contemporane din Apus. Frageda fire a ființei, în
schimb, nu dă sentimentul fragilității ei, cât pe cel al prezenței ei universale, chiar
dacă la niveluri și intensități diferite. Încercăm astfel să vorbim despre un senti-
ment românesc mai deosebit al ființei, așa cum s-a putut spune că sufletul germa-
nic are un sentiment deosebit al devenirii, cel rus unul deosebit al spațiului și cel
american un sentiment deosebit al eficienței”4.
Vorbim astfel despre „prospețime” și despre un acces profund și nemediat la
anumite străfunduri ale ființei și ale ființării întru, reprezentând ființa într-o ordine a
devenirii.

S E N T I M E N T U L R O M Â N E S C A L F I I N Ț E I Ș I „ F R Ă G E ZI M E A ” F I I N Ț E I

Tematica ființei este abordată de Constantin Noica prin „sentiment” și „rostire”.

„Făcând totuși abstracție de stil, «rostirea filosofică românească», diluată ulterior în
termenul mai general de «rostire românească» și concentrată, în cele din urmă, în
jurul unui termen central, al «ființei», face parte din ceea ce astăzi se numește her-
meneutică. Nu în sensul antic al interpretării gândurilor prin cuvinte, al exprimării
gândurilor, ci al descoperirii gândurilor întruchipate în cuvinte.”5
Metafora „frăgezimii ființei” merită interpretată în mod deosebit, deoarece
aceasta ascunde în sine semnificații revelatorii pentru problematica ființei. Vorbind
despre „frăgezimea ființei” înțelegem că filosoful discută despre o anumită „prospe-
țime”, în sensul unui potențial, evidențiind semnificația de opus al închistării și mai
2 Alexandru Surdu, Gândirea speculativă, București, Editura Paideia, 2000, p. 279.
3 Ibidem.
4 C. Noica, op. cit., p. 6.
5 Al. Surdu, op. cit., p. 277.
Henrieta Anișoara Șerban – Sentimentul și devenirea ființei 141

ales ideea de sens, asociată unui sentiment dinamic al ființei, pe care îl putem înțelege
ca pe o deschidere înspre o paletă bogată de posibilități.
Din perspectiva lui Constantin Noica, civilizația noastră s-a constituit întru limbă,
întru natură și cultură.
„Viața noastră spirituală a fost întru realitatea cuprinzătoare și plină de înțelesuri a
Maicii firi, dându-ne acel sentiment al realului concret despre care vorbesc toți cei
ce cunosc sufletul românesc. Iar în timp ce alte popoare opun naturii spiritul, aici
ele s-au împletit, tăria extremă a spiritului netransformându-se niciodată în exce-
sele lui.”6
Așadar, selectăm ca dominantă a sentimentului românesc al ființei deschiderea și
suplețea, precum și lipsa de excese.
Ființa se manifestă ontologic. „Dar ființa este limpede un fel de a fi întru”, spune
Constantin Noica. A ne gândi la ființa omului ne trimite la meditația despre ființarea sa,
despre trăirile și viața unui om, despre limitările de tot felul (și, poate, la meditația
despre o seamă de deschideri, mereu salutare, mereu neîndestulătoare), ceea ce ne adu-
ce într-o zonă sensibilă și duioasă.
„E de-ajuns să ne gândim la ființa omului. Fiecare dintre noi este determinat, ca
om, de o natură individuală, în care se simte îngrădit, dar prin care, tocmai, este
dator să se deschidă către omenesc; fiecare ține de o ființă națională și una socială,
prin care poate și trebuie să se deschidă către universal. La fel, orice făptură este în
limitație, dar spre a fi cu adevărat trebuie să treacă, dintr-o limitație ce limitează,
într-una ce nu limitează.”7
Perspectiva deschisă de Constantin Noica apelează la ontologia și fenomenologia
limbajului. Universul ființei românești, frăgezimea acesteia, se developează în lumina
limbii române: se evidențiază universul lui întru, universul specificului interogativ și al
specificului negației. Contextul mai general în care, odată cu filosoful Constantin
Noica, interpretăm sentimentul românesc al ființei este acela de interogativitate, cel mai
potrivit „frăgezimii” ființei și deschiderii către posibilități.
„Uneori, e drept, poate fi în întrebare ceva daimonic în sens neutru (ca în conceptul
de «demonie» al lui Goethe), adică sugestia că interogativitatea poate trezi în jurul
unui lucru o bogăție de nestăpânit în chip rațional; așa era în capacitatea interogației
de a suspenda orice, respectiv de a oglindi orice aspect real. Dar acum, cu negația, ea
își arată ceva din natura ei mai acuzat-demonică, în măsura în care poate ajunge până
la tăgăduire. Așa se întâmplă cu scepticismul de totdeauna, în care întrebarea este di-
rect aliată cu negația, sau prin ea însăși reprezintă o tentativă de negație.”8
Pentru C. Noica, individualitatea ființei este interogativă, nefiind înclinată spre
negare. Nu negația este specifică sentimentului românesc al ființei, ci, în spiritul des-

6 C. Noica, op. cit., p. 8.

7 Ibidem, p. 10.
8 Ibidem, p. 16.
142 Simpozionul Național „Constantin Noica”, Ediția a X-a

chiderii deja menționate, specific acestui sentiment este un caracter interogativ ce

poartă în sine nedeterminarea și, în consecință, potențialul devenirii.
Orizontul de desfășurare a ființei și al sentimentului românesc al ființei, pe care îl
înțelegem în sensul de specific românesc al ființei, este cel al interogativității și, prin
intermediul acesteia, cel al „nedeterminării”. Constantin Noica identifică și discută o
pleiadă de mărci lingvistice ale nedeterminării, cum ar fi: „cumva” (ca în formulările
„bate cumva vântul?” sau „nu cumva bate vântul?”); „oare”, cu dimensiune temporală în
interpretarea care corelează termenul cu latinescul hora, cu semnificația de „ceas”, sau
„timp”, sau în forma derivată „oară”, cu semnificația de „acum”, sau cu valențe logice
interesante atunci când apare în formulări disjunctive de tipul „oară-oară”, din care a
decurs formularea disjunctivă „ori-ori” și apoi conjuncția disjunctivă „ori”. Filosoful
evidențiază de fapt bogăția formulărilor disjunctive izvorâte din sentimentul românesc al
ființei și care „nu se reduc neapărat la o simplă alternativă, din limba noastră: ori-ori,
veri-veri, sau-sau, au-au, fie-fie, când-când, ici-ici, măcar-măcar, uneori-alteori”9.
Nedeterminarea este redată uneori prin compunere ca în termenii „oarecum,
oarecare, oarece, bunăoară, odinioară, doară, deoarece”10. Interogativul apare ca proce-
deu dominant al specificului românesc, al „frăgezimii” ființei. Sentimentul românesc al
ființei este sentimentul potențialității, al viului însuși într-un anumit sens, fiind senti-
mentul opus reificării și „gândului încremenit”.
„Împletirea interogativului cu disjunctivul și cu nedeterminarea apare limpede, în
limba noastră, și dintr-o a doua expresie interogativă, mai învechită, anume au («au
bate vântul ?»). Au provine din latinul aut, care putea și el avea un sens interogativ,
dar a dat, în celelalte limbi romanice, doar corespondentul lui sau. În Etymologi-
cum magnum, Hasdeu scrie: «Numai la români această conjuncțiune a dezvoltat
sensul deplin interogativ, astfel că s-a specializat prin el față de sinonimii sau și ori
= vechiul veri, și s-a apropiat de ore, vechiul oare.» Iar la fel cu oare, adăugăm,
particula aceasta interogativă poate da forme nedeterminate, chiar dacă mai rare:
au-unde se putea scrie în traducerea biblică din 1648.”11
Filosoful C. Noica evidențiază: „Nedeterminarea și deschiderea disjunctivă sunt
efectiv solidare cu interogația”.
Nedeterminarea ființei este însă imperfectă, ca și determinarea ființei, deși ființa
trebuie să existe, într-un „cerc metafizic”, într-un cerc al conștiinței și într-un cerc al
logicii12. Întrebarea „cum este cu putință ceva nou?”13 ascunde și relevă schimbarea și
mișcarea. Interogația este astfel un simptom al imperfecțiunii ce reprezintă, în fapt, o
deschidere (ce se va închide printr-un răspuns. Decurge de aici că, într-o interpretare
filosofică posibilă s-ar putea concepe interogația ca avertisment pentru sfârșitul ființei

9 Ibidem, p. 17.
10 Ibidem, p. 18.
11 Ibidem.
12 Constantin Noica, Devenirea întru ființă. Scrisori despre logica lui Hermes, București, Editura Hu-

manitas, 1998, p. 60 și urm.

13 Ibidem.
Henrieta Anișoara Șerban – Sentimentul și devenirea ființei 143

și aneantizarea sa, transformând ființa într-o deschidere incapabilă de închidere. Totuși,

în această interpretare filosofică, ființa este mai înzestrată sub orizontul întrebării: se
poate suspenda, răsturna sau nega starea de lucruri pentru a instaura altceva. Iar în
sensul sentimentului românesc al ființei apetența pentru aneantizare este limitată la po-
sibilitate și nu este niciodată scop principal.
Interogația este o tatonare, sau un act revoluționar, novator. Termeni precum
„cumva, nu cumva, undeva, cândva”14 sunt „urme” lingvistice ale deschiderilor speci-
fice sentimentului românesc al ființei. Creativitatea este astfel apanajul ființei și mai
ales este apanajul specificului românesc al ființei. Acest specific românesc este totodată
paradoxal.
În perspectiva interpretativă descrisă de C. Noica, întru început nimic nu părea să
prindă ființă sub întrebare.
„În exprimarea ei, ea indica o simplă suspendare a ce este, printr-o ridicare de ton;
sau dădea o imagine a răsturnării lucrurilor, ca într-o oglindă, prin inversiune; sau,
în sfârșit, aducea îndoială pură și simplă de lucruri, până la tăgada lor. Dar cu acest
al patrulea fel de a se alcătui, întrebarea vine să arate că ea nu înregistrează lumea
așa cum este – cel mult suspendând-o, răsturnând-o sau negând-o –, ci o pune cu
adevărat în nehotărâre, ca și cum ar pregăti noi hotărâri în ea”15.
Nehotărârea despre care se vorbește aici este un alt nume pentru deschidere și
pentru potențialitate.
De fapt, este necesar să precizăm că nu vorbim despre orice fel de interogație, ci
despre interogația disjunctivă, matură și indirectă. Dacă cea directă redă „naivitatea,
mirarea, neștiința sau neștiința simulată uneori, ca și îndoiala, nesiguranța, perplexita-
tea”, incluse în sentimentul românesc al ființei, nu ea dă măsura deplină a interoga-
tivității, care este cu adevărat determinantă pentru acest sentiment românesc al ființei și
anume o măsură a deschiderii, nedeterminării, suspansului și potențialității.
Sentimentul românesc al ființei este un sentiment al nedeterminării, adică al mo-
destiei în fața universalului și absolutului, dar și al libertății și toleranței.
„Dacă disjuncția este solidară cu nedeterminarea, este pentru că reprezintă organi-
zarea acesteia. Din felul cum disjuncția stăpânește nedeterminarea și o organizează
în părți de alternativă distincte, întrebarea își trage, pentru forma ei matură, pe acel
dacă atât de semnificativ și cu funcții atât de active în toate limbile, pare-se. El
poate arăta, acum, cât de mult a ieșit interogația din orice condiție de ignoranță;
căci: «nu știu dacă …» sau: «nu știu dacă nu cumva …» exprimă tocmai contrariul
ignoranței. «Dacă» nu e doar ipotetic, este și thetic [subl. ns.]: instituie ceva. Nu e
doar condițional și optativ, este și deliberativ. El reia, într-un fel, toate funcțiile
întrebării: suspendă, oglindește, răstoarnă, neagă prin trecere în irealitate, afirmă
prin deschidere nedeterminată către realitate, dar în cele din urmă organizează
nedeterminarea. Gramatica înregistrează faptul că numai interogativele «totale» se
introduc prin conjuncția «dacă». Dar e firesc să fie așa, întrucât cele particulare

14 Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei, București, Editura Humanitas, 1996, p. 19.
15 Ibidem, p. 18.
144 Simpozionul Național „Constantin Noica”, Ediția a X-a

sunt de la început organizate («mă întreb cine vine», «vreau să știu cum este»), ba
încă, după cum am putea vedea, particulele lor interogative sunt expresia organiză-
rii categoriale a lucrurilor (când, unde, cum), nemaifiind nevoie de o desprindere
de nedeterminare.”16
Conform dicționarului ceea ce este „fraged”, un termen provenit din latinescul
fragidus, este tânăr, crud, delicat, gingaș, plăpând, proaspăt, ceea ce fierbe repede și se
sfărâmă ușor cu dinții, adică, transpunând toate acestea într-un plan mai filosofic, avem
de-a face cu ceea ce este sensibil, distinct, inteligibil, impresionant și înduioșător, dar
mai ales avem de-a face cu ceea ce este predispus transformării. Iar în interpretarea
noastră umbra umană și omenească a frăgezimii este duioșia. Sentimentul românesc al
ființei este un sentiment al deschiderii și devenirii, adică al frăgezimii, așa cum este
descris de Constantin Noica, dar și al duioșiei, al simțirii pline de emoție în relaționarea
cu lumea, mereu surprinzătoare.

SPECIFICUL ROMÂNESC AL FIINȚEI – DEVENIREA

Specificul românesc al ființei este orientat spre noi posibilități, creativ și spiritual.
„Când spiritul se trezește în lume, el o pune pe aceasta sub semnul întrebării. Căci
tot ce vede el este altceva decât îi pare la început: este un fel de cifru manifestat,
este lege, sens, rațiune. Dar cum e cu putință aceea ce este?”17
Această mirare, flexibilitate și deschidere interogativă întemeiază sentimentul ro-
mânesc al ființei. Tot în aceste aspecte categoriale își găsește temeiul, pentru senti-
mentul românesc al ființei, devenirea.
„Chiar dacă se însuflețesc o clipă, totuși, lucrurile și omul nu sunt neapărat stator-
nic în ordinea viului, ci pot recădea în felul de-a fi al celor inerte, atunci când decad
din condiția lui a fi întru, adică din prepoziția împlinirii în cele ale stagnării. Iar
toată problema omului este, de fiecare dată, să iasă din inerția situațiilor prepozițio-
nale în genere și în particular din cea a lui a fi în, intrând în câte o formă de a fi
întru. Sau, la limită, să fie în acea formă de a fi întru care să nu-l mai readucă la
niciun fel de a fi în. Dincolo de om, în puritatea lor, ca structuri libere, a fi întru și a
fi în au un întreg buchet de trăsături deosebitoare. A fi în explică lucrurile fără rest:
așa sunt ele, ca într-un întreg în care fiecare lucru trebuie să fie la locul lui. A fi
întru, în schimb, dă socoteală de lucruri creând un rest. În situația dintâi realitățile
sunt cum sunt și nu trimit dincolo de ele, într-un fel ele sunt «numărate»: totul e în
ordine, fără nicio abatere, deci fără ca noul să se mai poată naște. A fi întru lasă
realităților sau le aduce un rest, iar abia astfel, trimițând dincolo de ele, lucrurile pot
fi înțelese ca punând ceva pe lume.”18

16 Ibidem, pp. 19–20.

17 Ibidem, p. 20.
18 Ibidem, pp. 159–160.
Henrieta Anișoara Șerban – Sentimentul și devenirea ființei 145

Ceea ce este este realitatea, legea universală, este desigur ceva măreț și copleși-
tor. Este un a fi în la modul absolut, dar static, stagnant, arid și nelumesc. A fi întru este
existențial, un proces dinamic, surprinzător, al devenirii. În acest proces își dezvăluie
semnificațiile limita ce nu limitează. Ceea ce este este cu putință printr-o „solidaritate a
elementelor, mai intimă și mai extinsă decât în cazul mărilor ori râurilor”, o limită ce
nu limitează și care dă seama de „închiderea” menționată în ideea definitorie a ființei
ca închidere ce se deschide.
În corelație cu specificul românesc al ființei, limitarea ce nu limitează se reali-
zează prin interogație, punctul de plecare al devenirii, indirectă și disjunctivă, și care
reflectă nu ignoranță cu privire la un domeniu, ci înseamnă înstăpânire asupra unui
domeniu trecând de la irealitate la realitatea necesară, ca în formulările „dacă ar fi”, „de
va fi fiind”, „dacă n-ar fi nu s-ar povesti”, „dacă a fost așa, s-a întâmplat așa …”, „dacă
trece vremea mea …”, „dacă voi nu mă vreți … ”, și se ajunge și la formularea din
logică „dacă așa… atunci…”19.
Interogativitatea se situează în ordinea nedeterminării, a unei entropii, și inițiază
devenirea. Apoi se așază (se orientează) nedeterminarea în relație cu (întru) un orizont
al posibilului.
„Într-un sens, niciodată întrebarea nu se acoperă cu, sau nu e acoperită de răspuns;
căci, în afara faptului izbitor că, la întrebările de cunoaștere, orice răspuns trezește
noi întrebări sau lărgește întrebarea cea veche (cum s-a întâmplat cu știința moder-
nă), rămâne faptul că prima întrebare ea însăși trezea o bogăție de posibilități, care
se păstrează ca o aură în jurul răspunsului. Întrebarea parțială, chiar ca și cea de
existență – o simplă întrebare oricât de imediată, un «cine vine?» – proiectează,
atât în conștiința întrebătorului, cât și asupra lucrului, un fascicol de posibilități: ar
putea veni mulți alții decât cel ce vine. Prin simplul fapt al întrebării, lumea a
sporit.”20
Pe calea interogativității, sentimentul românesc al ființei, în timp ce devine, se
așază pe făgașul posibilului și al noului.
„Încărcând fiecare situație dată cu noutatea putințelor pe care le proiectează peste
ea, întrebarea regenerează cu adevărat realitatea, nu numai în sensul refacerii ei așa
cum este, dar și în sensul redresării ei.”21
Interogativitatea redresează, actualizează, adaptează ființa la realitate și realitatea
„receptată” la ființă. Sentimentul românesc al ființei, dialogic, interogativ și implicat
potențează uman realitatea. Așa cum arată C. Noica, în toate împrejurările, interogati-
vitatea aduce o realitate sporită și umanizată pentru ființă.
„Cu lumile posibile – dar în toate înțelesurile posibilului, cum vom vedea –
interogativitatea aduce o realitate sporită în sânul realității. Despre această realitate
sporită are de vorbit gândirea și vorbește, în chip surprinzător, gândirea infuză a

19 Ibidem, p. 20.
20 Ibidem, p. 21.
21 Ibidem, p. 22.
146 Simpozionul Național „Constantin Noica”, Ediția a X-a

limbii noastre sau sensibilitatea filosofică românească. Este drept că toate celelalte
demersuri ale spiritului creator exprimă și ele această realitate sporită, sau măcar
posibilul lumii – atât gândirea mitică, de pildă, cât și cea artistică sau, în chip rigu-
ros, cea științifică.”22
În consecință, putem spune că în centrul sentimentului românesc al ființei putem
identifica o apetență pentru devenire ca posibilitate în orizontul interogației în care se în-
scrie ființa. În acest orizont al posibilităților, „pentru cei spirituali toate sunt spirituale”,
sau „Pro spiritualibus spiritualia sunt”, sau „Toate sunt deschise pentru cei deschiși” într-
un mecanism similar cu cel din expresia „Omnia munda mundis”. Toate situațiile
ontologice asociate ființelor deschise și spirituale reflectă deschiderea și spiritul.
Acest sentiment românesc al ființei, în specificul său, funcționează ca principiu
de viață și ca factor activ al realității. Sentimentul românesc al ființei se impune în lim-
bă, unde are un rol întemeietor. În același timp, principiul de viață determină modalită-
țile validate („este să fie”), suspendate („va fi fiind”, „ar fi să fie) ori respinse („n-a fost
să fie”).
În devenire, ființa rămâne în centru, purtată de principul de viață întru „ce va fi să
fie”. Devenirea nu lasă ființa în urmă, căci ființa este însuși centrul care se exprimă și
se impune ori acel centru subînțeles la fel de prezent. După frumoasa metaforă a lui
Constantin Noica, ființa este „punctul de acumulare”, atunci când nu este punct de
inflexiune, de maxim sau de minim. Sentimentul ființei, pe de o parte, determină, și, pe
de alta, recuperează devenirea ființei (înțeleasă într-un registru grav), administrând
mereu „restul” în direcția unui echilibru prin păstrarea deschiderii ființei. În acest sens,
putem vorbi despre o „seninătate” asociată „frăgezimii” ființei.
În general, arată C. Noica pornind de la Hegel,
„Ființa se dezvăluie și se lasă cunoscută prin situațiile ei. Sentimentul românesc al
ființei este a ceva apropiat, accesibil și cu înțeles. Cu ființa nu este vorba de un
absolut, nici de ceva nerațional și inefabil, care ar deveni accesibil doar printr-o
intuiție, sensibilă ori intelectuală. Ființa are o întemeiere și poate fi înțeleasă în
facerea, dincolo de gata-făcutul ei [adică ființa poate fi înțeleasă într-o prefacere
întru libertate]”23.
Dacă vorbim despre sentimentul românesc al ființei accentul cade pe o prefacere
întru libertate și, în opinia noastră, întru omenesc, un omenesc cu limite între „duios” și
„senin”, ca acceptare a plinătății de realitate în detrimentul permanenței. Constantin
Noica continuă:
„Gândirea mai înaltă, care se interesează de procesualitatea vastă a lumii – nu doar
de «ce este», ci si de «cum e cu putință ce este» – caută, nu ființa, ci devenirea întru
ființă. Ca atare, ea întâlnește făpturi ce intră în ființă sau ies din ea, făpturi de o cli-
pă, ce au totuși parte de ființă. Tot ce capătă consistența ființei în lumea omului – și
nu se poate refuza lumii umane o anumită plinătate a ființei, în unele cazuri – este

22 Ibidem, p. 23.
23 Ibidem, p. 61.
Henrieta Anișoara Șerban – Sentimentul și devenirea ființei 147

în definitiv o făptură de o clipă. Dar asemenea făpturi nu pun mai puțin în joc te-
meiurile ființei, pe care o caracterizează nu permanența în eternitate, ci plinătatea
de realitate. Nici grecii nu au putut rămâne la ființa absolută, și ei au pus în joc o
ființă mai puțin rigidă, dar mai adevărată. Așa vrea să fie și ființa românească. Iar
ca și ființa grecilor antici, ea nu se opune neantului; se opune la ceva de ordinul
haosului. Neantul poate fi plin de poezie (cerurile se desfac, în Mortua est, și nimi-
cul coboară peste lume), dar el este un blestem pentru filosofie. Sensibilitatea filo-
sofică românească nu a căzut sub acest blestem”24.
Sentimentul românesc al ființei accesează preaplinul lui „a fi”.

C O N C L U ZI I

Demersul fenomenologico-ontologic condus de Constantin Noica ne aduce în fața

sentimentului românesc al ființei, interpretat ca principiu de viață. Pentru filosof, ființa
este „o bună închidere ce se deschide”, iar sentimentul românesc al ființei este o tindere
dinspre ceea ce este constituit înspre ceea ce se constituie, fără a pierde nimic din ceea ce
a reprezentat punctul de plecare și fără a ignora constituirile intermediare, o deschidere ce
nu aneantizează și nu anulează punctul de pornire, îngăduind o transformare incompletă.
Din această perspectivă, devenirea este însoțită de un rest, ce deschide noi potențialități și
noi posibilități pentru devenire.
Conceptualizarea ființei presupune conceptualizarea unui sentiment românesc al
ființei cu rol de principiu de viață. Registrul devenirii nu este cel grav, ci cel al omenes-
cului (un registru minor). Este un concept deschis și „fraged” al ființei care, deși are ca
motiv principal devenirea, se deosebește de cel germanic, deoarece nu este „închisă” în
devenire, ci evoluează într-un univers deschis al ființării în care potențialitatea guver-
nează devenirea.
„Frageda fire a ființei, în schimb, nu dă sentimentul fragilității ei, cât pe cel al pre-
zenței ei universale, chiar dacă la niveluri și intensități diferite”.
Vorbim, așadar, despre un sentiment românesc mai deosebit al ființei, despre o
ființare întru, acompaniată de duioșie și seninătate, cu un orizont uman („făptura este
mereu făptură de-o clipă”). Sentimentul românesc al ființei reunește fragilitatea și de-
venirea, le contopește într-o „privire” spirituală și creativă asupra lumii.

24 Ibidem, p. 62.