19 Ciudatul uz al timpului în Doamna Dalloway

Peter himself, in some ways, serves as a doorway between Clarissa’s two selves. Through him,
Clarissa can return to the days at Bourton and evaluate her choices, as though she can go back in
time and change her mind

Peter Walsh is insecure and unsure about who he is, and these weaknesses in his character
complicate his interactions with the world. Though likeable and fun to be around, Peter is highly
critical of himself and others. He rarely voices these criticisms, but they echo constantly in his mind.
The passage of time and the prospect of death frighten him, since he feels he has not accomplished
anything substantial. He even goes out of his way to find a seat in the park where people are unlikely
to ask him the time, since the question makes him nervous

Despite the disconnect between people in a modern urban setting like London, in this section we can
see clearly the connection between Peter and Rezia. Woolf believed a complex web existed behind
the “cotton wool” of the everyday, and this web allows her to make natural transitions between
characters’ points of view. Often a memory or a visual image links characters, and in this section
several major links appear One is the child Peter watches as it runs into Rezia’s legs; another is the
feeling of pity that an old woman singing in the street inspires in both Peter and Rezia. Parallels
between Peter and Rezia allow us to compare as well as link them. Peter thinks of his rejection by
Clarissa and cries that it was “awful, awful!” Several moments later, Rezia refers to Septimus’s
mental illness with precisely the same expression. Peter’s self-pity at being spurned in love seems
self-indulgent compared to the difficulties the Smiths must endure.

Dacă ar fi să definim reprezentarea spaţio-temporală la Virginia Woolf în romanul Doamna Dalloway,

atunci formula hic et nunc ar fi cea mai adecvată, căci ceea ce contează pentru personajele sale este
numai clipa, ceea ce corespunde parţial conceptului de unitimp pe care l-am descoperit în scriitura
proustiană. Nu există decât rareori un înainte, şi mai puţin un după, succesiunea fiind practic
anulată. Singură amintirea îşi face loc în conştiinţa personajelor aducându-le din străfunduri efluviile
unor timpuri apuse, ale unor frânturi de existenţă.

oeziunea conştiinţelor personajelor din romanul Doamna Dalloway sau a celor care fiinţează în Spre
Far constă în această oprire a devenirii, în extazul în care timpul senzaţiei este mai puternic decât
timpul orologiului. De fapt, orologiul care marchează trecerea este o invenţie umană, un regulator
care, contrar oricăror aşteptări, atenţionează fiinţa asupra clipei. Funcţia negativă şi ordonatoare a
orologiului devine benefică, poetică. Obsesia timpului este o constantă ce nu poate fi neglijată în
analiza romanului de introspecţie woolfian. În Doamna Dalloway Virginia Woolf găseşte o soluţie
ingenioasă în ceea ce priveşte reprezentarea timpului, creând ceea ce s-ar putea numi timpul
comprimat, prin imaginea unei zile din iunie sau prin anumite zile reînviate de memoria afectivă, fără
însă a fi localizate precis, pentru a sfârşi cu esenţa timpului, clipa, cuvânt cheie care trimite la
Proust.

Timpul, spre exemplu, este marcat de ritmul egal şi grav al orologiului Big Ben care domină întreaga
masă spaţială şi temporală a Londrei. Timpul înseamnă ruptură ordonată a libertăţii de a fi a insului
care rătăceşte în spaţiu, creându-şi iluzia unei coerenţe a vieţii. Suntem într-o zi, nu se precizează
care, din luna iunie. Este singurul reper al situării calendaristice, în afară de cel al orelor anunţate
regulat. Totul ţine de aparenţă pentru că acţiunile nu sunt ordonate cronologic, timpul interior al
fiecărei fiinţe fiind diferit de cel marcat de masivul orologiu.
Reprezentarea timpului la Virginia Woolf nu cunoaşte în romanul Doamna Dalloway nici o expresie
care să traducă devenirea sau alterarea acestuia, totul este suspendat în conştiinţa personajelor care
imobilizează clipa, a unei percepţii, a amintirii ce nu lasă să pătrundă altă fantă de lumină, ci o
păstrează în puritatea ei, fie ea şi dureroasă. Timpul comprimat semnifică reducerea lui nu numai la
o zi din iunie, ci, mai mult, la ceea ce este sedimentat în adâncul fiinţelor: un sentiment, o privire, un
sunet, o calitate a luminii. Reducţia are în acest context o valoare pozitivă; ea nu permite dispersia, ci
descoperă într-un singur fragment esenţa, căci durata în conştiinţă asimilează timpul tot aşa cum îşi
încorporează imaginile lumii.

21/02/2010 DE TINU

Timpul în romanul Virginiei Woolf

Florian BRATU

Timpul în spaţiul artei romaneşti woolfiene nu mai este un simplu clişeu, o desfăşurare liniară dintr-
un punct spre altul, ci, aidoma vieţii umane, este o forţă ce nu poate fi stăpânită, este trecerea, la
care se adaugă intensitatea urmelor pe care le trasează în spaţiul conştiinţei ajungând până la forme
obsesionale. Cel mai elocvent exemplu ni-l oferă în romanul Doamna Dolloway repetarea, la
intervale relativ egale, a secvenţei : „Cercurile de plumb se topeau în aer”[1]. Leitmotivul apare de
fiecare dată când orologiul Big Ben marchează irevocabil şi cu intonaţie gravă curgerea timpului.

Dacă ar fi să definim reprezentarea spaţio-temporală la Virginia Woolf în romanul Doamna Dalloway,

atunci formula hic et nunc ar fi cea mai adecvată, căci ceea ce contează pentru personajele sale este
numai clipa, ceea ce corespunde parţial conceptului de unitimp pe care l-am descoperit în scriitura
proustiană. Nu există decât rareori un înainte, şi mai puţin un după, succesiunea fiind practic
anulată. Singură amintirea îşi face loc în conştiinţa personajelor aducându-le din străfunduri efluviile
unor timpuri apuse, ale unor frânturi de existenţă.

Fiinţa woolfiană există cu adevărat numai în clipa în care are revelaţiile pe care le-am analizat.
Timpul feeriei nu apare încă, dar în romanul Valurile, conştient sau nu, scriitoarea britanică evocă
acel timp al inocenţei ce conduce automat la ideea unei influenţe proustiene benefice. Acest lucru
nu înseamnă că timpul inocenţei woolfiene este identic cu cel al lui Proust. Ca formă sunt identice,
dar ca substanţă sau ca naturaleţe am înclina să afirmăm că timpul din Valurile are o formă mult mai
pură, mai aproape de anima, decât aceea construită, poate prea psihologică şi filozofică cu care ne-a
obişnuit romanul de introspecţie proustian. Naturalul care semnifică autenticitate este nota ce o
avantajează pe Virginia Woolf. Coeziunea conştiinţelor personajelor din romanul Doamna Dalloway
sau a celor care fiinţează în Spre Far constă în această oprire a devenirii, în extazul în care timpul
senzaţiei este mai puternic decât timpul orologiului. De fapt, orologiul care marchează trecerea este
o invenţie umană, un regulator care, contrar oricăror aşteptări, atenţionează fiinţa asupra clipei.
Funcţia negativă şi ordonatoare a orologiului devine benefică, poetică.
Obsesia timpului este o constantă ce nu poate fi neglijată în analiza romanului de introspecţie
woolfian. În Doamna Dalloway Virginia Woolf găseşte o soluţie ingenioasă în ceea ce priveşte
reprezentarea timpului, creând ceea ce s-ar putea numi timpul comprimat, prin imaginea unei zile
din iunie sau prin anumite zile reînviate de memoria afectivă, fără însă a fi localizate precis, pentru a
sfârşi cu esenţa timpului, clipa, cuvânt cheie care trimite la Proust.

Timpul, spre exemplu, este marcat de ritmul egal şi grav al orologiului Big Ben care domină întreaga
masă spaţială şi temporală a Londrei. Timpul înseamnă ruptură ordonată a libertăţii de a fi a insului
care rătăceşte în spaţiu, creându-şi iluzia unei coerenţe a vieţii. Suntem într-o zi, nu se precizează
care, din luna iunie. Este singurul reper al situării calendaristice, în afară de cel al orelor anunţate
regulat. Totul ţine de aparenţă pentru că acţiunile nu sunt ordonate cronologic, timpul interior al
fiecărei fiinţe fiind diferit de cel marcat de masivul orologiu.

Reprezentarea timpului la Virginia Woolf nu cunoaşte în romanul Doamna Dalloway nici o expresie
care să traducă devenirea sau alterarea acestuia, totul este suspendat în conştiinţa personajelor care
imobilizează clipa, a unei percepţii, a amintirii ce nu lasă să pătrundă altă fantă de lumină, ci o
păstrează în puritatea ei, fie ea şi dureroasă. Timpul comprimat semnifică reducerea lui nu numai la
o zi din iunie, ci, mai mult, la ceea ce este sedimentat în adâncul fiinţelor: un sentiment, o privire, un
sunet, o calitate a luminii. Reducţia are în acest context o valoare pozitivă; ea nu permite dispersia, ci
descoperă într-un singur fragment esenţa, căci durata în conştiinţă asimilează timpul tot aşa cum îşi
încorporează imaginile lumii.

Reprezentarea timpului în construcţia romanescă woolfiană cunoaşte o curbă progresivă. Dacă la

începutul creaţiei sale mai întâlnim imagini tradiţionale ale celor două axe fundamentale ale
existenţei, începând cu Doamna Dalloway Virginia Woolf îşi schimbă complet optica. Timpul, spre
exemplu, nu devine spaţializat aşa cum s-ar părea, ci se poate vorbi mai curând de timpul senzaţiei.
Forţa senzaţiilor este atât de puternică în câmpul conştiinţei personajelor woolfiene, încât par să
aibă aceleaşi atribute pe care le deţineau în spaţiul scriiturii proustiene, în sensul de transgresare a
oricărui reper definibil în universul exterior. Senzaţia la Virginia Woolf devine un univers în sine, iar
prezenţa acesteia în spaţiul romanesc se află la originea aspiraţiei de a transgresa cauzalitatea.

Originalitatea scriitoarei britanice se dovedeşte imbatabilă prin îndrăzneala viziunii sale asupra
prezentului care nu e altceva decât o simplă prezenţă ce se transformă dintr-o clipă într-alta.
Diferenţa în cazul de faţă are o conotaţie negativă, ea este eroziunea care minează esenţa, viaţa.

Timpul şi spaţiul sunt obiecte ale spiritului, lasă să se înţeleagă textul woolfian, atribute care nu
corespund limbajului exteriorităţii, ci unuia mult mai adânc, al conştiinţei. Aici, în spaţiul conştiinţei,
se naşte viziunea despre real ce primeşte în romanul de introspecţie woolfian sensul de viaţă, de
esenţă, căreia îi va opune spectrul finitudinii, sfârşitul armoniei şi păcii interioare, moartea. Timpul
semnifică uneori moarte în roman, pentru că el antrenează ruptura comuniunii cu ceilalţi, destramă
clipa, acest sâmbure de adevăr al vieţii intime a eroilor din Doamna Dalloway.
Oricare ar fi tehnica romanescă utilizată de un scriitor, reprezentarea timpului este fondată pe
viziunea pe care acesta o are graţie memoriei. Între memorie şi timp există o legătură adâncă căreia
artiştii din toate timpurile au încercat să-i desluşească tainele. Romanul de introspecţie este, prin
natura sa, un roman al conştiinţei şi, ca atare, un roman al memoriei. Imaginile Virginiei Woolf, prin
redundanţa lor, prin caracterul lor simbolic, metafizic, conţin structuri poetice de o mare forţă
sugestivă: ele constituie o adevărată reţea de variabile ale interiorităţii, ale conştiinţei în căutarea
unui sens, a unei imagini originare ce diferă de imaginea timpului aşa cum este cunoscută prin
creaţia introspectivă a altui mare romancier al introspecţiei, Marcel Proust.

Structura poetică a romanelor woolfiene ce întrunesc atribute specifice actului introspecţiei se află la
originea căutării continuităţii conştiinţei, în ciuda unor discontinuităţi inerente, uitarea fiind şi ea o
parte componentă a memoriei, căutare în care tragicul, deşi discret enunţat, constituie nu numai
esenţa acestei scriituri reprezentative, ci a fiinţei în general.

Meritul Virginiei Woolf este cu atât mai mare cu cât romanele sale se înscriu în orbita creaţiei
romaneşti universale, după apariţia unor opere a căror valoare şi contribuţie în analiza interiorităţii şi
a timpului nu poate fi pusă la îndoială: e vorba de Proust, de James Joyce, de Henry James şi alţii, ale
căror tehnici romaneşti conţin, din punctul de vedere al teoriei literare, analize şi, mai ales,
perspective cărora scriitoarea britanică le-a recunoscut originalitatea, adăugând totodată propria ei
viziune prin romanele sale.

Spre deosebire de romanul realist tradiţional creaţia introspectivă woolfiană se remarcă printr-o
perspectivă modernă care nu reduce memoria la funcţia ei primară de înregistrare a fenomenelor
interiorităţii şi exteriorităţii. Memoria este mai mult decât un simplu depozit al urmelor trasate de
trecerea timpului prin conştiinţă. Codul memoriei este marcat evident de timp dar, spre deosebire
de succesiunea liniară, indiferent de abaterile de la normă, accidentale, ale discursului realist,
memoria în este un catalizator şi totodată energia care susţine substanţa romanescă. Una din
diferenţele ce pot fi sesizate în construcţia romanului de introspecţie este focalizarea pe
interioritate, în sensul de reprezentare a identităţii, şi nu analiza unui sistem, a societăţii. Memoria
grupului, a colectivităţii nu formează obiectul atenţiei analitice, ci al decantărilor interioare ale fiinţei
ce aspiră la individuare în actul cunoaşterii de sine şi a lumii.

Spargerea codului succesiunii este o altă inovaţie a discursului modernist pe care romanul de
introspecţie îl practică cu naturaleţe, pentru că acest gen de roman refuză convenţiile impuse de
tradiţie. Într-un fel, orice mutaţie, orice deviere de la norme sau coduri în spaţiul unui gen literar
este firească pentru că fenomenul artistic literar autentic este fondat mai ales pe inovaţie.

Memoria este instrumentul cu ajutorul căruia subiectul caută să supravegheze, să controleze

trecerea timpului, mişcarea dezordonată a acestuia, sursă a neliniştii, prin stabilitatea, prin coerenţa
viziunii. Supravieţuirea şi dăinuirea fiinţei în devenirea ei este asigurată de inestimabila bogăţie a
memoriei care stăpâneşte, prin cunoaştere, curgerea timpului.
Memoria personajelor woolfiene caută cu înfrigurare să păstreze şi să descifreze substanţa,
realitatea impalpabilă a trecutului, dincolo de fluxul dezordonat care trezeşte imagini ale neliniştii şi
incertitudinii.

Trecutul fascinează, se imobilizează prin amintire şi devine în romanul Spre Far obiect sacru, sursa
unei nostalgii ce predispune la visare, la transcendere, la armonie sufletească:

„…«Şi totul era ca înainte», reflectă doamna Ramsay, lunecând ca o fantomă printre scaunele şi
mesele din salonul acela de pe malurile Tamisei, unde-i fusese atât de rece în urmă cu douăzeci de
ani; dar acum se strecura printre ele doar ca o fantomă; şi o fascina ca şi acum, în timp ce ea trecuse
prin atâtea schimbări, acea anumită zi, devenită acum foarte calmă şi frumoasă, rămăsese acolo,
nemişcată, în toţi aceşti ani”[1]. (s. n.)

Valoarea trecutului sporeşte în spaţiul memoriei, al amintirii încât uneori dimensiunile fiinţelor şi
evenimentelor ating dimensiunile mitului. Obiectul actualizării prin anamneză care traversează
întreaga scriitură introspectivă woolfiană este mai puţin un personaj anume, un eveniment anume,
cât calitatea acelui segment de viaţă ce se ascunde dincolo de nume, de fenomen, de eveniment.
Este motivul pentru care cuvintele „clipă” şi „viaţă” fac parte din structurile obsesionale ale
discursului romanesc introspectiv woolfian.

Realitatea în romanul Virginiei Woolf prinde contur prin intermediul memoriei, în ea dăinuind numai
acele fragmente care se află la o distanţă egală între eveniment şi urma lui lăsată ca într-un vis, urmă
nealterată de neliniştea provocată de cotidian, dar mai ales de trecere. Clipa comprimată de
amintire în acest spaţiu se opreşte, se eternizează. Clipa devine o eternitate mitică, vitală pentru
existenţa subiectului.

Existenţa unor pasaje în romanele Doamna Dalloway sau Valurile pot induce ideea unei influenţe
directe a romanului proustian. Explicaţia acestei idei deja comune în critica literară se bazează pe
teoria reminiscenţei, dar şi a praxis-ului proustian. Ca şi la Proust, amintirile invadează fiinţele ce par
dispuse la o coborâre în interiorul trecutului, în centrul unor fragmente ale timpului din care anumite
esenţe se fixează în memoria afectivă. În Doamna Dalloway, Spre Far şi Valurile asistăm adeseori la
scene ce par a fi extrase din scriitura proustiană. În realitate numai procedeul este preluat, pentru că
originalitatea construcţiei aparţine Virginiei Woolf.

Memoria afectivă stochează evenimente, dar readucerea la suprafaţă a anumitor segmente ale
realităţii exclude posibilitatea linearităţii, a succesiunii clipelor de viaţă, acestea fiind reactualizate în
puritatea mişcării lor în planul conştiinţei ce le-a perceput într-un anumit moment al existenţei.
Peter, Clarissa, Bernard, Lily Briscoe, suflete sensibile, sesizează şi captează aceste momente
privilegiate pe care doresc să le eternizeze.
Clipele petrecute în compania lui Sally Seton primesc în amintirea Clarissei Dalloway conotaţia unei
purităţi şi a unei libertăţi pe care conştiinţa acesteia le desfăşoară în integralitatea lor:

„Nu frumuseţea, nu inteligenţa. Ceva adânc care iradiază; ceva cald care face ca suprafeţele să se
dizolve şi care pune un fior în răceala apropierii dintre bărbat şi femeie, sau dintre femei între ele.
Asta putea într-adevăr să perceapă…

(…) Şi, să se fi datorat compasiunii, sau frumuseţii lor, sau faptului că era mai bătrână, sau vreunei
împrejurări întâmplătoare – cum ar fi un vag parfum, sau o vioară în camera vecină (atât de ciudată e
puterea sunetelor în anumite clipe), simţea atunci ceea ce fără îndoială simt bărbaţii. Doar pentru o
clipă; dar era de ajuns. Era o revelaţie subită, o tentă uşoară ca o îmbujorare pe care o încerci să o
stăpâneşti şi apoi, când simţi că se întinde, te supui expansiunii ei, te precipiţi până la extrema limită
şi acolo te înfiori şi simţi că lumea vine mai aproape de tine, umflată de o anume semnificaţie
uluitoare, de o anume tensiune extatică care, spărgându-i suprafaţa, ţâşneşte şi ţi se revarsă nespus
de mângâietor peste fisuri şi peste răni!”[2] (s. n.).

Senzaţia în romanul de introspecţie devine pretextul şi suportul unei întregi aventuri imaginare.
Catalizator între trecut şi prezent, senzaţia se transformă în iluminare, în viziune. În textele
romanelor woolfiene cu vădită tentă introspectivă termenul de viziune revine cu insistenţă,
atestându-şi valoarea nu numai de structură obsesională a discursului, ci şi de matrice necesară
construcţiei imaginarului, pe care conştiinţa woolfiană îl prezintă ca pe o forţă tensională a
interiorităţii în actul cunoaşterii autentice a unui fragment al existenţei.

Revenind la fragmentul mai sus citat se poate observa, pe lângă tensiunea în care se desfăşoară actul
reminiscenţei, şi producerea propriu-zisă a perspectivei în act, descrisă ca joc al distanţelor ce exclud
deplierea simplistă fotografică specifică romanului realist tradiţional, ca dinamică a orizontalităţii şi a
verticalităţii ce dau naştere în actul contemplaţiei la semnificaţii pe care realitatea le ascunde de
obicei. Astfel, Prezentul se supune puterii trecutului, iradierea adâncului fiind de natură benefică, de
vreme ce „fisurile şi rănile” sunt calmate de clipa extatică a revelaţiei.

Obsesia captării continuităţii, a fixării prin trăitul artistic ocupă un loc important în structura
introspecţiei romaneşti woolfiene. Aspiraţia personajelor de a regăsi continuitatea dincolo de
discontinuitatea pe care fie realul, fie memoria ce le prezintă are un caracter obsesional şi totodată
esenţial în descoperirea de sine, în sensul de aspiraţie a fiinţei de a des-limita universul dominat de
categoriile sale fundamentale: spaţiul şi timpul.

O trăsătură specifică romanului de introspecţie woolfian ce îl diferenţiază de romanul proustian este

tentaţia identităţii de a se dizolva în generalitate, de topire în imensitatea timpului şi a spaţiului.
Istoria personală se integrează în curgerea timpului pe care fiecare personaj îl simte într-un mod cu
totul deosebit, căci timpul trăirii în rostirea celor şase personaje devine timp poetic. Nici un obstacol,
nici o închidere nu rezistă în faţa forţei tinereţii ce trăieşte total clipa: „Acum, trupul mi se
dezmorţeşte; sunt descătuşată, sunt o văpaie. Puhoiul îmi aduce o undă adâncă, mareea mănoasă,
deschizând stăvilarele, desfăcând cu apăsare ceea ce stătea în strânsă ghemuire, slobozind toate
apele”[3].

Disoluţia eului în magma universului ca aspiraţie a fiinţei nu exclude această dublă determinare
spaţială şi temporală necesară permanenţei. Sentimentul apartenenţei la un grup sau de
înrădăcinare în datum-ul lumii introduce de o manieră personală mitul veşnicei întoarceri şi asigură,
în acelaşi timp, stabilitatea identităţii fiinţei în traiectul ei mundan.

DIN CURS

In Doamna Dalloway se foloseste asa numita tehnica a fluxului constiintei- tehnica care a aparut in
urma elaborarii unor teorii:

Heidgger vorbeste despre timpul existential si timpul esterior.

Timpul exixtential este se pare o trasatura a individului si este diferit pentru fiecare persoana de
cand se naste si pana moare in calatoria sa prin viata.

Imanuel Kant face distinctia intre phenomenon (lumea asa cum o percem noi) si noumenon lumea
asa cum este ea. El mai spune ca obiectele nu exista in afara perceptiei noastre.

Henri Bergson-il critica pe aristotel care spune: Cand percem un inainte si un dupa acela este
timp.Pentru ca timpul este acest numar al miscarii referitor la inainte si dupa.Prin urmare timpul nu
este miscare ci este miscare numai atat cat admite enumerarea. Timpul este deci un tip de numar.

Bergson il critica si face diferenta intre clock-time =l’etendu si inner time =la duree

Mai spune ca timmpul real asa cum il experimentam noi esteun continuum fara inceput sau sfarsit.

Tot el mai spune ca memoria este principala facultate care conecteaza trecutul, prezentul, si viitorul
si ii da sens si continuitate sinelui

Despre Tehnica fluxului constiintei:

Sunt redate lumi interioare, descrise in bogate si vii detalii.

Reprezinta o noua forma de ralism care nu este mimetica ci este psihologica si subiectiva

Un proces literar prin care procesele mentale ale caracterelor sunt redate lingvistic.

Creste dificultatea de citire.

Tehnica fluxului constiintei se mai numeste si discurs indirect liber prin care gandurile personajului
sunt redate la persoana a 3-a , la past tense: ofera iluzia intimitatii

Este vazuta ca o voce duala- interiorul si exteriorul sunt contopite

ADAUGIRILE MELE

In Doamna Dalloway , autoarea se foloseste de aceste teorii pentru a ne oferi o perspectiva asupra
gandurilor personajelor. Ea se foloseste de memoria personajelor pentru a conecta momente din
trecutul si din prezentul personajelor , pentru a le putea creea portete psihologice clare prin
intermediul faptelor lor din trecut sau dn prezent sau prin intermediul gandurilor lor.

Ea face trecerea de la gandurile unui personaj la gandurile altuia ca si cum ar fi fot interconectate,
intrucat ea credea ca „a complex web existed behind the “cotton wool” of the everyday, and this
web allows her to make natural transitions between characters’ points of view”

Uneori o amintire sau o imagine vizuala este aceea care conecteaza perspectivele personajelor.

Asa cum spune si Bergson , timpul la Virginia Woolf nu contin un inainte si un dupa, ci ceea ce
conteaza este clipa, actiunea romanului petrecandu se in prezent. Singurele porti catre trecut sunt
accesate prin intermediul memoriilor personajelor care ii folosesc autoarei in constructia
personajelor.

Se observa in trecerea de la descrierea constiintei unui personaj la o alta ,diferenta fundamentala

facuta de Heidgger-timpul existential si timpul exterior- sau aceea facuta de Bergson- la duree si
l’etendu- timpul exterior marcat de marele ceas al Big bang-ului este o inventie a oamenilor , in timp
ce adevaratul timp este o experienta personala a fiecaruia, care nu are nici inceput nici final.

O solutie ingenioasa a Virginiei Woolf de a reprezenta timpul o reprezinta comprimarea acestuia

intr-o singura zi, o zi de iunie, fiint singura referire temporala pe care o primim in carte,in afara de
ore care sunt anuntate sporadic. Totul in romanul Virginiei woolf sta sub semnul timpului parand ca
intreaga atmosfera din carte este dominata de uriasul cadran al Big –bang-ului, dar aceasta e numai
o aparenta, asa cum este si anuntarea orelor , pentru ca timpul interior personajelor este diferit de
timpul real, iar actiunea nu se desfasoara in ordine cronologica.