LITURGICĂ

NOTIŢE DE CURS DIN 2009 (BUNE ŞI ÎN 2010!)

Cele 7 Laude

Cele 7 laude bisericeşti sunt 7 rânduieli bisericeşti săvârşite într-o zi liturgică, ce

începe seara cu Vecernia şi se încheie a doua zi cu Ceasul IX.
- Vecernia;
- Pavecerniţa;
- Miezonoptica;
- Utrenia + Ceasul I;
- Ceasul III;
- Ceasul VI,
- Ceasul IX.

Vecernia
Vecernia = slujba de seară; ea actualizează prima parte a istoriei mântuirii (de la Creaţie ->
Întrupare), tot Vechiul Testament. Avem şi temeiuri biblice privind această slujbă, atât cu
referire la timpul de seară, cât şi referindu-se la starea omului de mulţumire la sfârşitul zile.
Ca rânduială, există 3 variante:
- Vecernia de Sâmbătă seară;
- Vecernia zilelor obişnuite;
- Vecernia specială.
În mănăstire se săvârşeşte o Vecernie mică, ca anticipare a celei mari.
Vecernia începe cu binecuvântarea mică, care e cea mai simplă, descoperindu-L pe
Dumnezeu Cel Unul (binecuvântarea treimică adaugă Treimea, iar binecuvântarea mare le
pune pe toate împreună). Prin această formulă doxologică se binecuvântează Creatorul
1
nostru. Preotul îl simbolizează pe om, iar prin ieşirea din Sfântul Altar se arată izgonirea lui
Adam din Rai. El stă în faţa Uşilor Împărăteşti => nădejdea. Psalmul 103 care se citeşte e al
creaţiei, dar şi al providenţei.
Urmează Ectenia mare (e o rugăciune în dialog), o rugăciune cu caracter obştesc,
pentru cp toate cererile se referă la comunitate. Ne îndreptăm atenţia spre nevoile obştei, atât
cele de aici, de pe pământ, cât şi cele de mântuire. Apoi, ne rugăm şi pentru anumite
persoane concrete.
Urmează Doamne, strigat-am + alte cântări, care sunt creaţii ale Noului Testament.
Cădirea e un act liturgic, dar şi o jertfă de tămâie. Există o ordine a tămâierii:
1. Sfânta Masă
2. Proscomidiarul
3. Scaunul de sus
4. Absida Altarului

5. Iconostasul
6. Tetrapodul
7. Absida de miazănoapte şi de miazăzi
8. Scaunul arhieresc
9. Latura de miazănoapte
10.Latura de miazăzi
La întoarcere, se cădesc doar icoanele Mântuitorului şi a Maicii Domnului.
Când se cântă la strană Dogmatica glasului şi se realizează Vohodul cu cădelniţa.
Apoi, se cântă imnul Lumina Lină (care e hristologic şi trinitar). În lume, apare Hristos, dar
nu e cunoscut. Hristos e asemănat cu lumina. Urmează acum lecturile biblice (paremiile),
care exprimă, de fapt, legătura dintre Vechiul şi Noul Testament.
După Ectenie şi rugăciunea Învredniceşte-ne Doamne urmează cântările Stihoavnei.
Apoi Acum slobozeşte şi rugăciunile începătoare. Troparele sunt cântările cu care se încheie
Vecernia şi care se repetă la Utrenie.

2
 Litia
Se face în cadrul Vecerniei: a apărut ca urmare a unei practici din mediul monastic. Ea
e alcătuită din 2 părţi: prima parte (după cum spune şi numele de litanie) e constituită de o
rugăciune stăruitoare, iar a doua parte are loc în naos, în faţa mesei pe care sunt aşezate
prinoasele.
Prima parte are un caracter penitenţial; Ectenia e dublată de rugăciunea pe care o
rosteşte preotul (sunt pomeniţi Sfinţii în ordinea ierarhizării lor). Această litanie are caracter
de mijlocire, întărind rugăciunea de pocăinţă. Litaniile erau însoţite de procesiuni solemne.
Prima parte se face în pronaos, unde stau catehumenii.
Partea a doua se face printr-o mişcare din pronaos în naos. Ieşirea din Altar semnifică
şi aici pierderea raiului, iar intrarea în naos simbolizează deschiderea milostivirii lui
Dumnezeu. Pâinile simbolizează cele 5 pâini cu care Mântuitorul a hrănit mulţimile din
puste. Rugăciunea de binecuvântare exprimă semnificaţia Litiei.
Lângă cele 5 pâini, grâul, vinul şi untdelemnul: prin binecuvântarea lor se
binecuvântează rodnici pământului. Solemnitatea acestei rânduieli e exprimată şi prin aceea
că nu o întâlnim la toate vecerniile, ci numai la Praznice şi la Sfinţii mari.

Pavecerniţa (După-cinarea)
E a doua Laudă în ordine cronologică după Vecernie.
- Pavecerniţa Mare (se face numai în Postul Mare)
- Pavecerniţa Mică (se face de obicei în mănăstiri).
Toată rânduiala o găsim în Ceaslov. Atât cea Mare, cât şi cea Mică, se aseamănă ca
structură; e structurată pe 3 părţi, fiecare are o introducere din Psalmi, apoi rugăciuni şi
cântări, încheindu-se cu câte o rugăciune specială.
Prima parte exprimă mulţumirea către Dumnezeu pentru ziua care a trecut, a doua
începe cu rugăciunile Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime…
În timpul Postului – Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Apoi, urmează Psalmi =>
sentimentul de pocăinţă şi mijlocirea iertării dumnezeieşti. Ca element specific al acestei

3
părţi, e rugăciunea atribuită lui Manase, regele iudeilor. Se adaugă şi rugăciunea Sfântului
Mardarie (martir din vremea lui Diocleţian).
Partea a III-a – 40 de ori Doamne miluieşte, Ceea ce eşti mai cinstită, apoi provocarea
pentru Ecfonis. În timpul Postului: + rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cu metanii. Această
parte exprimă rugăciunea de cerere pentru ajutorul dumnezeiesc, pentru că excelează prin
rugăciunile care se rostesc în faţa icoanelor împărăteşti (sunt o alcătuire a lui Pavel de
Amoreon – sec. VII).
=> rugăciunile de pocăinţă, mulţumire şi cerere (în cadrul cultului învăţăm cum să ne
rugăm).

Miezonoptica
E slujba care se face la miezul nopţii, exprimă trecerea de la o zi la alta. E găsită în
Ceaslov în trei variante. Fiind o Laudă mică, e alcătuită din lecturi din Psalmi, citindu-se
chiar câte o Catismă. Duminica se pune Canonul treimic.
- Miezonoptica din zilele săptămânii are un tropar special: Iată mirele vine în miezul nopţii
şi fericită e sluga pe care o va găsi priveghind
După otpust, Ectenia de obşte.
Simbolic, ne pune în legătură cu Patimile lui Hristos, dar din punct de vedere
eshatologic ne aminteşte de sfârşitul veacurilor, de venirea Mirelui la miezul nopţii.
La Sfântul Vasile (sec. IV), găsim obligaţia monahului de a respecta rugăciunile celor
7 momente din zi. Ele au păstrat acel sentiment eshatologic din primele veacuri, când exista
ideea apropiatei parusii.

Utrenia (Mânecândă – în Ardeal şi Bucovina)

E slujba de dimineaţă. Ea deschide laudele de dimineaţă.

- Utrenia zilelor de peste săptămână;
- Utrenia Duminicilor;
- Utrenia Praznicelor Împărăteşti.
4
 Ele diferă doar prin conţinutul de cântări, respectând aceeaşi structură. Ca şi cărţi de
bază: Triodul, Penticostarul, Octoihul – caracterul pascal + Mineiul.
Utrenia are 3 părţi. Prima e cuprinsă între cele 2 binecuvântări şi se numeşte proinen,
p. pregătitoare. Preotul dă binecuvântarea mică, la strană Psalmii împărăteşti 19 şi 20.
Preotul face cădirea întregii Biserici. Până când se termină rugăciunile începătoare, preotul
stă în faţa uşilor împărăteşti şi apoi rosteşte Ecfonisul.
În faţa Sfintei Mese – Ectenia întreit scurtă, cădind la fiecare formulare,
A doua binecuvântare e binecuvântarea specifică Utreniei. Dacă la Vecernie am
actualizat perioada de la Creaţie la Întrupare, la Utrenie avem perioada de la Întrupare la
Înviere. Utrenia, mai ales cea a Duminicilor, e o slujbă a Învierii.
După binecuvântarea treimică, se citesc la strană cei 6 Psalmi, iar preotul citeşte cele
12 rugăciuni. Urmează apoi Ectenia Mare, care exprimă rugăciunea de obşte a Bisericii
pentru că cererile sunt rânduite într-o ordine logică. Biserica se preocupă nu numai de
cererile generale ale obştei, ci şi de cele personale.
Cei 6 Psalmi exprimă sentimente foarte variate: tânguirea pentru păcate => speranţa şi
încrederea în Mântuitorul făgăduit. Şi rugăciunile care se citesc de preot au un conţinut
variat, fiind legate de locul în care erau ele rânduite în timpul slujbei. Ele reprezintă
mulţumirea de la sfârşitul nopţii şi cererea de la începutul zilei.
Cântarea Dumnezeu este Domnul simbolizează trâmbiţele vestirii venirii Domnului în
cele 4 Laturi ale lumii. Troparele sunt cele de la Vecernie. Urmează apoi cântările treimice.
Acestea sunt doar în timpul Păresimilor. Aici, se adaugă o lectură din Psaltire. Catismele de
rând din Psaltire sunt împărţite fiecare în 3 stări, în cinstea Sfintei Treimi.
Caracterul pascal al Utreniei e marcat acum de Binecuvântările Învierii. La Praznice,
se introduc aici Polieleul (Ps. 134 şi 135; la sărbătorile Maicii Domnului Psalmul 44).
Polieleul se încheie cu mărimile Polieleului; urmează Ipacoiul, Antifoanele şi pregătirea
pentru citirea Evangheliei Învierii. Apoi, după citire, preotul iese cu Evanghelia în mijlocul
credincioşilor. În zilele săptămânii, Evanghelia se citeşte din faţa uşilor împărăteşti pentru că
nu au caracter pascal. Ordinea celor 11 Evanghelii începe din Duminica I după Rusalii.
Avem 11 Svetilne şi 11 Voscresne.

5
Cele 7 Laude
Înţelegerea celor 7 Laude şi a simbolismului lor necesită cunoaşterea evoluţiei istorice
pe secole a acestor slujbe pentru a putea înţelege elementele lor structurale şi modul lor de
aranjare pe care-l avem azi în cult.
Preistorie
Nu poate fi făcută abstracţie de faptul că întemeierea cultului creştin e legată de
venirea Mântuitorului în sânul poporului ales; matricea iudaică e fundamentul pe baza căruia
s-a dezvoltat cultul creştin.
Din secolul I-IV avem multe documente care vorbesc de caracterul oral al cultului
iudaic, cât şi al celui creştin. Nu au existat texte de rugăciune scrise ca model pentru azi, ci
exista o structură ideatică, tipică pe care se improviza, apărând astfel rugăciunea atât de
dimineaţă, cât şi de seară.
Binecuvântarea e elementul central al cultului iudaic pentru că dorinţa poporului ales a
fost ca fiecare act al vieţii să fie transformat prin binecuvântare într-un act cultic. Al doilea
element (care izvorăşte din binecuvântare) este Shema Israel, prin care se afirmă identitatea
şi apartenenţa la un legământ al lui Dumnezeu cu poporul Său. Următorul element e
Teffilloh, rugăciunea celor 18 cereri, care se rostea de 3 ori pe zi, alături de Shema.
Lectura Sfintei Scripturi e elementul care circumscrie întreg cultul iudaic, datorită
faptului că el oferă contextul şi ambianţa prin care omul nu doar cunoaşte voia lui
Dumnezeu, dar mai ales prin binecuvântarea continuă, prin raportarea continuă a actelor sale
la prezenţa lui Dumnezeu, prin mărturisirea apartenenţei sale la poporul ales, prin forme
consacrate de rugăciune, ci devine conform (asemănător) cu El. Aceste elemente ale cultului
iudaic au fost aşternute în scris abia în secolul VIII d. Hr.
Exista un cult public (templu, sinagogă) şi unul particular; exista un sistem de
sărbători bine pus la punct. Prima mărturie din sec. I o avem din Didahii, apoi la Sfântul
Clement Romanul în Epistola I către Corinteni, care hotărăşte ca slujbele lăsate de
Mântuitorul să fie făcute la vremea hotărâtă de Mântuitorul. În Egipt, în secolul I, avem

6
mărturii că rugăciunile erau făcute dimineaţa, la amiază şi seara (ideea era de a se acoperi
întreaga zi o stare de rugăciune).
La Tertulian (sec. III), avem rugăciuni la ceasurile 3, 6, 9. În Tradiţia apostolică (sec.
III-IV, Ipolit) se vorbeşte de rugăciune pentru mai multe momente ale zilei. Găsim aici
aceeaşi tendinţă de a acoperi întreaga existenţă umană cu rugăciuni şi de a o oferi lui
Dumnezeu. Biserica a ales pentru fiecare moment al zilei anumiţi Psalmi, care să corespundă
momentului respectiv.
Observaţie. * Psalmul 62 e psalmul dimineţii prin excelenţă. Apoi, Antifoanele şi
Doxologia sunt cele mai vechi elemente din utrenie.
* Psalmul 118 e prin excelenţă psalmul miezului nopţii. Miezonoptica era legată de slujba de
dimineaţă pentru că exista ideea de aşteptare a luminii.
La vremea serii, era slujba pe care noi o numim Vecernie, care cuprinde Psalmul
creaţiei, un ritual de aprindere a luminii şi o Doxologie. În secolul III, s-a adăugat Lumină
Lină. A apărut şi o psalmodie populară, care erau adăugate pe structura consacrată a celor 7
Laude şi care conţineau elemente eretice. Atunci, Biserica a introdus cât mai multe pericope
biblice în structura Laudelor => citirile de la Utrenie, Evanghelia de la Vecernie. Săptămâna
Mare, Crăciunul, Paştile -> slujbele cele mai vechi.

La celelalte Utrenii, preotul citeşte Sfânta Evanghelie din faţa uşilor împărăteşti,
excepţie făcând Utrenia Învierii, când Evanghelia se citeşte în afara uşilor împărăteşti şi
slujba se continuă cu Canonul Paştilor.
Scoaterea Sfintei Evanghelii în mijloc semnifică arătarea Mântuitorului după Înviere
(atribuirea i se acordă Sfântului Ioan Damaschin). Urmează Psalmul 50, însemnând umilinţă
şi smerenie, necesare pentru a-L întâmpina pe Hristos. Voscreasna e alcătuită din conţinutul
Evangheliei.
Urmează apoi a III-a parte a utreniei. Canoanele sunt o alcătuire din 9 cântări, fiecare
cântare având un irmos, 1 sau 2 strofe, Slavă… şi Şi acum… . Fiecare cântare e inspirată
dintr-o cântare biblică, astfel:

7
- Cântarea I: cântarea lui Moise şi a Mariei (sora lui) la trecerea prin Marea Roşie
- Cântarea II: cântarea lui Moise sau mustrarea după coborârea de pe muntele Nebo (doar la
Canonul Mare)
- Cântarea III: inspirată din rugăciunea Sfintei Ana, mama Profetului Samuel (I Regi 8).
Exprimă nevrednicia sinagogii şi rodnicia Bisericii
- Cântarea IV: inspirată din cântarea lui Avacum (cap. 3)
- Cântarea V: inspirată din cântarea lui Isaia (26, 9-21); prevesteşte Întruparea din Fecioară
şi Învierea din morţi;
- Cântarea VI: rugăciunea lui Iona în pântecele chitului (Învierea după 3 zile)
- Cântarea VII: cântarea celor 3 tineri în Babilon
- Cântarea VIII: la fel (Daniel 3, 28)
- Cântarea IX: inspirată din cântarea lui Zaharia închinată Maicii Domnului (Luca 1, 68).
Astfel, au fost instituite Canoanele. La Praznicele mari, au rămas doar irmoasele,
formând Catavasiile. Peste săptămână, între sărbători sunt rânduite Catavasiile Praznicului.
Repartizarea e astfel:
- 24 aug. – 21 sept.: Catavasiile Sfintei Cruci;
- 22 sept. – 20 nov.: Catavasiile Bunei Vestiri;
- 21 nov. – 31 dec.: Catavasiile Naşterii Domnului;
- 1 ian. – 14 ian.: Catavasiile Bobotezei;
- 15 ian – 9 feb.: Catavasiile Întâmpinării Domnului;
- 10 feb. – Duminica Floriilor: …
- Paşti – Rusalii: Catavasiile Paştilor.

Luminândele arată începutul zorilor. Aceste alcătuiri pot fi numite şi epicleze ale lui
Dumnezeu. Psalmii sunt întâlniţi din sec. IV. Voscresnele (mânecândele) sunt alcătuite de
Leon Înţeleptul. Doxologia mare e rânduiala luminării (o întâlnim în Const. Apostolice, sec.
IV). Se cântă la ivirea primei raze de soare.

8
 Utrenia exprimă o serie de aspecte diferite, printre care tristeţea, tânguirea, pocăinţa
etc.

Utreniile speciale
* Deniile – sunt rânduieli ale utreniei, care se săvârşesc în postul Mare.
În prima săptămână, se săvârşesc miercuri şi vineri. În Săptămâna Patimilor, se
săvârşesc Joi (Denia celor 12 Evanghelii, însoţite de Antifoane speciale. După Evanghelia a
V-a, se scoate Sfânta Cruce, simbolizând purtarea Crucii de către Iisus Hristos. E o
ceremonie ce se săvârşeşte în taină. După Evanghelia a VI-a, avem Fericirile, apoi
Canoanele lui Cosma Studitul). În Vinerea Mare, se săvârşeşte Prohodul cu cele 3 stări (la
Vecernie se scoate epitaful în mijlocul bisericii, la Stihoavnă, preotul se îmbracă în toate
veşmintele, pune epitaful pe masă în mijlocul bisericii, cu Evanghelia la cap şi Crucea la
picioare. La sfârşitul cântării celor 3 stări se face înconjurul Bisericii cu epitaful – punerea în
mormânt – cu opriri, rostindu-se Ectenii. În partea de miazăzi, se pomeneşte ierarhul, în
partea Altarului ctitorii, în partea de miazănoapte preoţii, iar în cea de vest cei ce aduc
daruri. În faţa Uşilor Împărăteşti, se rosteşte: Înţelepciune, drepţi! Şi Epitaful e pus pe Sfânta
Masă; există apoi Paremii, Apostolul şi Evanghelia. Textul mesianic din Vechiul Testament
prevesteşte lucrarea mântuitoare pe care o prevesteşte Apostolul şi Evanghelia.
* Utrenia Paştilor – e şi ea specială. Începe din faţa Sfântului Altar, cânt săvârşitorul
cheamă: Veniţi de luaţi lumină. Se înconjoară biserica. Se face oprirea în faţa bisericii şi se
citeşte Evanghelia de la Matei 28, 1-15, care simbolizează trâmbiţarea Evangheliei la toată
lumea. Săvârşitorul închipuie mironosiţele care vestesc Apostolilor Învierea. Urmează
binecuvântarea treimică – pentru că în Săptămâna Luminată slujbele încep cu această
binecuvântare.
Urmează stihuri speciale. După Ectenia Mare, se intră în biserică. Sfânta Liturghie se
face împreună cu Îngerii. Se continuă cu canonul Învierii (alcătuit de Sfântul Ioan
Damaschin). Se face cădirea şi, după fiecare peasnă, se cântă Hristos a înviat. Urmează
Luminânda, Laudele Învierii.

9
Observaţie. În timpul Postului Mare, Utrenia se adaptează aceste perioade specifice. În loc
de Dumnezeu este Domul se cântă Aleluia.
Ceasurile sunt nişte Laude mici, care au fost alcătuite în mănăstiri pentru a se cuprinde
întreaga zi liturgică. Exprimă rolul pe care îl au mănăstirile în păstrarea unităţii în cult.
(…)

Cele două direcţii:

1. Nicolae Cabasila (în manual)

2. Chemarea la masa împărăţiei (a Euharistiei) Sfântul Maxim Mărturisitorul

Schmemann – Euharistia Taina Împărăţiei. Pune accentul pe două direcţii: a gustării din
darurile pe care Hristos le face omenirii şi posibilitatea de a se împărtăşi cu trupul şi Sângele
Domnului Iisus Hristos
Trebuie să înţelegem pe Schmemann că ar condamna toată istoria explicaţiei
Liturghiei, acuzând de îndepărtarea de spiritul mistic, haric al perioade primare -> pe aceasta
numindu-o scolastică
Schmemann acordă o importanţă deosebită pentru unitatea temeinică a elementelor
componente ale Sfintei Liturghii, observând că nu şi-a pierdut din sensul primar pe care l-a
avut de la constituirea ei.
Totodată, el descoperă 12 elemente ale Liturghiei, care sunt interdisciplinare, dar se
completează una pe alta.
1. Prima taină este „taina ofrandei” = taina „comemorării” , şi nu a „aducerii aminte”
Liturghia are 3 părţi diferite:
- proscomidia
- Liturghia catehumenilor
- Liturghia credincioşilor
Cele 3 părţi pot fi delimitate, dar nu separate. În sec. IV, apare disciplina arcană, între
partea pregătitoare şi partea propriu-zisă, mai exact la Liturghia catehumenilor.
1. Lucrarea tainică a adunării

10
Liturghia începe după ce comunitatea credincioşilor aşteaptă pe ierarh. Partea aceasta era
cuprinsă sau precedată de Sfinte Dumnezeule, atunci intra episcopul şi continua cu Sfânta
Liturghie. Partea aceasta se petrece în afara altarului. În vechime, se botezau neofiţii, apoi se
cânta Câţi în Hristos v-aţi botezat şi se continua cu lecturile biblice şi Liturghia în
continuare.
Tainicul în sine este, de fapt, adunarea credincioşilor şi pregătirea pentru Liturghia
propriu-zisă. Numai cel care participă la Sfânta liturghie este mădular viu al trupului lui
Hristos şi mai ales cel care se şi împărtăşeşte din el.
2. Taina Împărăţiei
Liturghia de astăzi începe cu Binecuvântarea Mare: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, a
Fiului şi-a Sfântului Duh. Binecuvântările sunt de trei tipuri: mare, treimică şi mică.
Deosebirea între ele se face în funcţie de importanţa pe care o au şi de revelaţia pe care ne-o
descoperă (de ex.: la vecernie, binecuvântarea mică, la Liturghie cea mare).
În timpul Liturghiei, noi suntem deja şi nu încă-n eshaton. Putem să pregustăm din
Împărăţia lui Dumnezeu prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.
După această formulă doxologică de la început, se face cruce cu Evanghelia peste
Sfântul antimis, ceea ce exprimă participarea noastră la împărăţia lui Dumnezeu -> aceasta
este pregustarea.
După Binecuvântarea mare, avem antifoanele (enarxă = de la antifoane până la Sfinte
Dumnezeule) a fost adăugată la Liturghie ca să umple golul de la intrarea credincioşilor în
Biserică şi până la aşteptarea episcopului.
Cum au evoluat aceste antifoane, se cântau psalmi la cele două strane alternativ; mai
târziu se citeau melismaticile (?) (ex.: aliluia, punând accentul pe melodie, şi nu pe text. În
acest timp, se cădea în toată biserica).
3. Taina intrării
La antifonul 3 are loc primul act liturgic: purtarea Evangheliei prin faţa credincioşilor,
ocolind Sfânta Masă, ieşind pe uşa din miază-noapte… Vohodul mic (Slavoneşte „ieşirea”).
Schmemann o numeşte „intrarea” deoarece în Liturghier se citeşte o rugăciune a intrării, şi
nu a ieşirii.

11
 Semnificaţia intrării coincide cu ieşirea la propovăduire a Mântuitorului în lume.
Noi la Liturghie actualizăm -> este prezent în mod real Hristos cel mort şi înviat, de
aceea în momentul în care El este prezent real, el vine-n prezent cu tot trecutul lui în
perspectiva eshatonului. La proscomidie, ne amintim de naşterea lui, dar şi de jertfa Lui
pentru că El a împlinit existenţa legăturii dintre întrupare şi mântuire.
Hristos a venit să ne mântuiască, pruncul nu este altceva decât jertfa Mielului de mai
târziu (icoana de la proscomidie a Patriarhului Chiril al Alexandriei –> pruncul din potir,
pruncul care vine să se jertfească).
Vohodul e o lucrare pregătitoare pentru liturghia cuvântului (lecturi biblice), dar nu
poate fi o simulare a ieşirii la propovăduire a lui Hristos, cuvântul lui Hristos este şi-o
prezenţă.
Purtarea Sfintei Evanghelii prin faţa credincioşilor simbolizează actualizarea pentru
noi a manifestării lui Hristos, înainte ca noi să-i ascultăm cuvântul cuprins în Evanghelii.
Putem să amintim şi de ieşirea la propovăduire a apostolilor => noi nu facem o punere în
scenă, de aceea, transmiterea Liturghiei la TV nu poate înlocui prezenţa la Sfânta Liturghie.
4. Lucrarea tainică a cuvântului
- are loc între enarxă şi Liturghia euharistică, având 5 elemente componente a Tainei
Cuvântului:

a) prochimen
b) apostol
c) Aliluia
d) Evanghelia
e) predică

a) prochimenul este acel verset pus înaintea fragmentului din psalmii mesianici, care
pregăteşte înţelegerea lecturilor biblice care urmează. Exprimă de fapt valoarea pe care s- a
păstrat în Psalitre. Psaltirea este singura carte din V.T. care se citeşte în întregime în cursul
unei săptămâni liturgice, încât psalmul a devenit o rugăciune. Ea s-a impus din două motive:

12
 - este o formă directă de adresare lui Dumnezeu sau exprimă direct cuvântul adresat
omului.
- frumuseţea poetică ce a stat la baza inspiraţiei poeziei liturgice (aproximativ 80%
este de inspiraţie biblică)
b) apostolul. În perioada primară, existau lecturi din V.T. şi N.T., precum reiese din
Constituţiile Apostolice. Cele din V.T. au dispărut, păstrându-se doar în prochimen, alese
din textele mesianice, şi pregătind înţelegerea celor din N.T. Apostolul s-a păstrat ca lectură
din Faptele şi Epistolele Apostolice şi sunt în concordanţă cu Evanghelia. De ce se citeşte
Apostolul înaintea Evangheliei? Pentru a pregăti prin apostol înţelegerea Evangheliei.
Schmemann este cel care face diferenţa clară a relaţiei dintre cuvânt şi taină. Dacă
cuvântul e înţeles doar ca sursă de educaţie, atunci lectura biblică e complementară, nu
esenţială (esenţial este rolul sacramental). Afirmaţia lui Schmemann reiese din dialogul
dintre preot şi diacon, înainte de citirea Sfintei Evanghelii: să-ţi dea ţie cuvânt cu putere
multă. Cuvântul are putere, nu însă separat de Taină. Astfel, cuvântul fără taină rămâne o
simplă doctrină. Taina fără cuvânt devine magie, o lucrare magică. Cuvântul fundamentează
Taina, iar aceasta îl desăvârşeşte. Protestanţii au separat cuvântul de taină punând accent
doar pe valoarea lui sacramentală: adică cuvântul te sfinţeşte.
Nu orice slujbă, lectură biblică fundamentează lucrarea sfinţitoare care se realizează în
cadrul slujbei respective. Apostolul, Sfânta Evanghelie sunt şi au şi elemente didactice, noi
în cadrul cultului ne pregătim împreună cu Hristos, înaintăm, de aceea, lecturile biblice sunt
explicate prin predică. Predica este de fapt o întregire a cuvântului, o îndreptare a cuvântului
spre inima credinciosului, nu spre mintea lui.
Predicatorul îşi însuşeşte mesajul raportându-l la celelalte duminici. Prin predică,
omul trebuie sensibilizat, trebuie să înţeleagă că şansa lui nu-i alta decât Hristos.
Între Apostol şi Evanghelie: c) Aliluia.
Prima cântare melismatică din cadrul Liturghiei în cadrul căreia se pune accent pe
melodie pentru a se recepta textul care e foarte scurt.
Orice slujbă are ca elemente componente: cuvântul exprimat în mai multe forme
(rugăciune sau melodia, lectura biblică)

13
 Noi ştim că arta (melodia + pictura + arhitectura) au un rol secundar, dar
complementar.
5. Taina credincioşilor
Liturghia credincioşilor => participă la liturghie numai cei botezaţi. Formulele cei chemaţi
ieşiţi cu ecteniile + rugăciunea pentru cei chemaţi se păstrează, deşi noi, astăzi, nu mai avem
catehumeni.
Dumitru Stăniloae în Spiritualitate şi comuniune vorbeşte despre menţinerea acestei
ectenii ca fiind o lucrare misionară a Bisericii, rugându-ne pentru cei care nu sunt creştini
(ex.. copiii nebotezaţi).
6. Taina Ofrandei
Este aşezată aici pentru că în Liturghia primară darurile erau primite de diaconi şi aşezate în
pastorium; după terminarea proscomidiei, nu mai puteau fi citite pomelnice. Astăzi,
proscomidia a fost mutată la început, iar Taina Ofrandei aici. (?????)
Schmemann vorbeşte de 3 direcţii ale Ofrandei:
a. ofranda pleacă de la credincios, fiind partea sa de jertfă. Pâinea primeşte pecetea cu
monografia IC XC / NI KA şi este adusă de credincioşi la proscomidia. În acest moment,
ofranda oamenilor intră în ofranda Bisericii şi totul se realizează prin acest ritual. La
proscomidiar se scoate şi se pregăteşte agneţul, miridele, se acoperă şi se spun rugăciunile de
intrare a părticelelor în ofranda Bisericii. La proscomidie, vedem imaginea deplină a
Bisericii: cea luptătoare şi cea triumfătoare. Hristos în centru, Maica Domnului în dreapta,
Sfântul Ioan Botezătorul în stânga…. Vii şi morţii. Fie că pornim de la agneţ spre miride sua
invers, urmărim comuniunea sfinţilor. Fiecare nume trecut pe pomelnic va fi cuprins în
miridă pentru vii sau morţi, fărâmitura aceasta va reprezenta persoana şi legătura o va face
prin mijlocirea Maicii Domnului şi a Sfinţilor la Hristos şi invers.
b. a doua direcţie a ofrandei: de la proscomidiar la altar; se realizează prin ieşirea darurilor
c. a treia direcţie: de la masa altarului spre masa cerului.
Când darurile sunt purtate de la proscomidiar la altar se exprimă: Hristos însuşi îşi
asumă această ofrandă -> când purtăm darurile, noi îl vedem pe Hristos manifestându-Se
înainte de moartea, jertfa Sa.

14
 Când darurile sunt pe antimis, va urma sfinţirea (epicleza): canonul euharistic =>
jertfa -> spre ceruri.
Liturghia o face Hristos, noi rostim cuvântul, El se jertfeşte pentru noi…
Taina Ofrandei
Schmemann împarte Liturghia în 12 părţi în legătură una cu alta.
Purtarea darurilor în faţa credincioşilor este al treilea segment în lucrarea oferirii lui
Hristos.
1. credincioşi proscomidiar => intră-n ofranda Bisericii, iar prin ultima rugăciune la
proscomidiar = a afierosirii, ofranda Bisericii este asumată de Hristos, de aceea, darurile sunt
purtate prin faţa credincioşilor prin Vohodul mare (intrare / ieşire).
Schmemann motivează -> de-a atinge cu darurile pe credincioşi ca să arăţi că ofranda
lor a intrat în ofranda Bisericii şi Hristos a asumat-o şi Hristos îi cuprinde pe toţi şi duce
ofranda la Hristos -> dar uităm esenţialul: Darurile nu sunt sfinţite! Pericolul de-a uitat
elementul scopului principal al Liturghiei – sfinţirea darurilor în perspectiva sfinţirii
credincioşilor
3) de pe masa altarului la masa cea mai presus de ceruri
1. -> tot ceea ce trebuie să ştim noi despre proscomidie, care are 2 elemente, evenimente:
- legate de întrupare: - pruncul care se naşte –stuau (???)
- discul = ieslea
- peneom (???) = peştera
- dar şi de jertfă: - agneţul = jertfa (aici vezi la Stăniloae)
- forma pătrată a agneţului = cele 4 laturi ale lumii cuprinse
- scoaterea agneţului = Întruparea lui Hristos
Întruparea a fost pregătită de V.T,, de aceea sunt folosite 5 formule profetice din V.T. Ele
sunt rostite la fiecare tăiere, într-o anumită ordine:
- în: - dreapta -> Ca un miel ne-njunghiat
- stânga -> Şi ca o oaie fără
- jos (?) -> Întru smerenia
- sus -> Iar neamul (???) lui

15
 Se introduce copia şi se detaşează agneţul (cu coajă şi miez). Aceste formulări vechi
testamentare sunt rostite la trecut şi exprimă pregătirea pe care a urmărit-o Dumnezeu în
lume pentru Întrupare.
Tip – antetip
Profeţie – împlinire
Toate celelalte cuvinte rostite sunt rostite la prezent continuu (Stăniloae = prezent
continuu). Când se face jungherea şi împungerea se rosteşte la prezent.
Asupra agneţului se săvârşesc 3 lucrări (după ce el a fost scos, se pune cu faţa în jos şi
se taie-n cruce = junghiere).
1. junghiere (Stăniloae: actul acesta este jertfa pe care Hristos a făcut-o pentru noi -> cu
coaja-n jos pentru că a venit de sus). Apoi se pune cu IC XC / NI KA în sus pentru că s-a
coborât pentru noi, dar ne-a chemat la El.
Realismul liturgic = Iisus Hristos prezent în Liturghie
2. împungere: la baza monogramei se înfige copia
3. (în timpul Liturghiei): frângerea: Se frânge şi se desparte…
Cele două semnificaţii ale proscomidiei sunt împreună pentru că întruparea s-a făcut
ca să se jertfească (sugestivă este pictura pruncului în potir)

2. purtarea darurilor prin faţa credincioşilor şi-n altar

- pomenirile acestea ne amintesc de cuvintele de pe cruce ale Mântuitorului (Cabasila).
Noi actualizăm jertfa până la punerea în mormânt + o manifestare / prezenţa a lui
Hristos în jertfă prin asumarea ofrandei care devine materie de jertfă. După rugăciunea
afierosirii materia (la sfârşitul Liturghierului) (?...)
Observaţie. Dacă se întrerupe Liturghia din motive în afara voinţei şi proscomidia nu-i
încheiată prin rugăciunea afierosirii, deci chiar dacă Liturghia e numai la început, ele se pot
consuma numai de preot, fie că continuă Liturghia, fie că le consumă el însuţi.
Cinstitele daruri (Stăniloae) -> sunt în curs de sfinţire.
La proscomidie, după încheierea lucrărilor pregătitoare + rugăciunea de afierosire,
darurile au intrat pe drumul sfinţirii – ele se transformă în daruri cinstite sau afierosite.

16
 Proprezenţa lui Hristos la proscomidie e o prezenţa mai puţin accentuată care sporeşte
gradual pe tot parcursul Liturghiei până la Euharistie (epicleză).
Dacă darurile s-au sfinţit doar la epicleză, de ce să mai fac resul?
3. de la proscomidie la masa altarului
- nu se pomenesc nume de pomelnice (nominale) la aceste pomeniri la ieşirea cu cinstitele
daruri
- pomenirea nominală (corectă / completă) se face la proscomidie pentru că am şi scos şi-o
firidă care se va bucura în jurul sfântului agneţ + fărâmituri, vor fi afundate-n Sfântul Sânge
(Stăniloae: cât de cinstită e firea umană astfel încât toată Biserica luptătoare nu e numai
prevăzută pe Sfântul disc, ci se afundă şi-n sânge).
După terminarea pomenilor, se fac 3 rugăciuni care exprimă lucrarea aceasta a
coborârii lui Hristos de pe cruce şi a punerii în mormânt:
a. Iosif cel cu bun chip

b. În mormânt cu trupul…
c. În iad cu sufletele
d. În rai cu tâlharul
e. În scaun cu Tatăl
Toate umplându-le Cela ce eşti necuprins.
Acest obiect liturgic numit antimis = ţine loc de masă, deschis pe Sfânta masă = mormântul
în care a fost pus Hristos, de aceea darurile se pun pe antimis.
Se continuă dialogul preot – diacon. Există aici un dialog legat de Cincizecime între
cei 2 slujitori preot – diacon:
Preotul: Pomeneşte-mă, frate şi împreună slujitor
Diaconul: Roagă-te pentru mine
Preotul: Duhul Sfânt să vină peste tine şi puţina…
Diaconul: A. Duh să…
-> se prezintă lucrarea Duhului Sfânt în Liturghie la epicleză: să sfinţească darurile şi să ni le
arate.
Aici se încheie Taina Ofrandei.

17
Partea centrală: CANONUL EUHARISTIC sau Anaforaua Liturgică
Ea are 4 elemente pregătitoare + elementele componente ale ei:
1. Ectenie: o rugăciune în dialog

2. Sărutul păcii
3. Mărturisirea de credinţă
4. Binecuvântarea apostolică
La Schmemann găsim 2 capitole: Taina unităţii (sărutul păcii + crezul) şi din formularea Sus
să avem inimile -> vorbeşte despre o Taină a înălţării
Ectenia -> în timpul ei se face rugăciunea primirii darurilor şi ne pregăteşte pentru
mărturisirea de credinţă, care e obligatorie la 2 Taine ale Bisericii: la Botez (pentru că
mărturisim credinţa Bisericii în care intrăm, ale cărei mădulare devenim) şi la Euharistie
(pentru că prin împărtăşire, noi devenim mădulare vii ale trupului lui Hristos şi prin Hristos
ne manifestăm unitatea deplină de hristofor dată de Hristos nouă).
Mărturisirea credinţei -> la botez şi la Euharistie (Liturghie) = credinţa Bisericii, nu
cea personală. E adevărat că primele simboluri de credinţă erau baptismale, dar după Niceea-
Constantinopol Crezul s-a generalizat în Biserică. Catolicii îl folosesc pe acesta cu filoque
sau altul de tip apostolic, dar pregătirea pentru crez s-a făcut încă din perioada apostolică
printr-un gest de frăţietate = sărutul păcii.
Prima formulare de rugăciune e legată de pace:
- pacea cu Dumnezeu = dor de sus
- pacea cu noi înşine
- pacea cu semenii
Există o chemare / poruncă rostită de Hristos: când îţi duci darul tău la templu, lasă-l
acolo şi mergi de te-mpacă cu el.
Datorită unor neajunsuri ce s-au creat în Biserică, s-a restrâns sărutul păcii între
slujitori
Sărutarea pe umărul drept şi apoi pe cel stâng. Sărutul păcii e amintit în Constituţiile
Apostolice ca un act sacru.

18
Binecuvântarea Apostolică
Este şi un prolog al canonului Euharistic – e luată dintr-un text biblic.
Întâlnim aici o altă ordine: - Hristos
- Tatăl
- Duhul Sfânt
Schimbarea ordinii i-a determinat pe Sfinţii Părinţi să preia această formulare în cultul
liturgic pentru că lucrarea mântuirii s-a făcut prin Hristos: harul Domnului nostru Iisus
Hristos şi ea se împărtăşeşte tot prin Hristos. Dar care e dragostea lui Dumnezeu Tatăl? Aşa
de mult a iubit Dumnezeu lumea…. Împărtăşirea Sfântului Duh -> materia acum se
transformă în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Canonul euharistic are părţi componente:

I. Marea rugăciune Euharistică (în 3 părţi)

a) rugăciunea teologică
b) trisoghionul biblic (?)
c) rugăciunea hristologică
Trisoghionul Sfâns Sfânt Domnul Savaot trebuie rostit pentru că uneşte a) şi c).
Toate descrierile acestea se apropie de momentul instituirii Liturghiei, la Cine cea de
Taină. Din rugăciunea hristologică fac parte şi acest cuvinte de instituire: Luaţi mâncaţi…
Beţi dintru acesta toţi….
Cuvintele de instituire, aşa cum am văzut că se întâmplă în cazul Apostolului şi a
Evangheliei (texte inspirate), stau la temelia lucrării dumnezeieşti care se întâmplă în
Liturghie.
II. Anamneza = aducere aminte

Ne aducem aminte de lucrările pe care le-a săvârşit Hristos. În prima formă, se referă
doar la moarte şi înviere. Ne aducem aminte de: cruce, groapă / moarte, înviere, înălţare,
starea de-a dreapta, a 2-a venire.

19
 Suntem eshatologic puternic în Biserica primară astfel încât el e exprimat în toate
rugăciunile cultului.
III. Epicleza
- prefaţată doar la noi, românii (la greci nu), troparul Ceasului al III-lea (preluat probabil de
la ruşi) – moment pregătitor
Observaţie. Rugăciunea euharistică e închinată toată Tatălui. Darurile nu se sfinţesc aici.
Încă îşi aducem ţie această…
Te chemăm…(???)
Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi…
La Liturghia Sfântului Vasile, mai e adăugat: Şi să le arăţi
= formula de invocare a Duhului Sfânt
= momentul în care darurile aduse de credincioşi şi puse în faţa Tatălui au fost prefăcute-n
însuşi Sângele şi trupul lui Hristos.
Darurile încep să se sfinţească începând de la proscomidie şi, apoi, pe tot parcursul
Liturghiei. Epicleza ni le arată deja transformate = momentul încheierii acestui proces de
transformare a darurilor în Trupul şi Sângele Domnului Hristos.

IV. Diptice = pomeniri

- pomenirile acestea depăşesc pe cele nominale pentru ca în cadrul lor intră şi persoane sfinte
-> prima persoană sfântă pentru a cărei mijlocire insistăm e Maica Domnului: mai ales pe
Preasfânta, Preacurata…
-> apoi sfinţii în ordinea lor (la fel şi la proscomidie):
- Ioan Botezătorul
- Apostolii
- Sfinţii zilei
Observaţie. Prima parte a dipticelor se referă la persoanele sfinte chemate ca mijlocitori.
Apoi, ne pomenim pe noi = categoriile de credincioşi prezenţi la proscomidie, pentru
ca ei să rămână permanent în atenţia lui Dumnezeu (Dumnezeu să-şi aducă aminte de ei)
- odihneşte pe dânşii…

20
 - pe cei vii – episcopii, preoţii, cinul monahal…
- încă aducem aminte Sf. … pt. …
Apoi sunt pomeniţi cei de pe pomelnicele nepomenite încă la proscomidie şi cei morţi.
Se continuă dipticele cu pomenirea ierarhului locului, mijlocirea generală pentru toţi
(oraşul, locul, satele, călătorii, bolnavii, cei ce pătimesc, cei care aduc daruri etc.)

De ce se numeşte prima parte a rugăciunii Euharistiei a) rugăciunea teologică? Pentru că ea

cuprinde elemente teologice.
Schmemann numeşte astfel Taina Euharistiei / Mulţumire
Cuprinsul: Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne… => am ajuns acum urcând pe treptele
acestea a pregătitoare la momentul central, sus, de unde ne manifestăm / exprimăm nu numai
obligaţia, ci şi necesitatea de mulţumire, apoi se argumentează: Că tu eşti…
Până aici este partea introductivă de preamărire a lui Dumnezeu în raport cu starea în
care ne aflăm noi: Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi…
Creaţia din nimic” Aici se poate vorbi de nefiinţă! Greşit este când spunem că după
moarte sufletele se duc în nefiinţă!
Abia acum noi, ajungând la această înălţime spirituală, putem înţelege lucrarea lui
Dumnezeu cu noi: - crearea lumii din nefiinţă
- făgăduinţa după cădere
toate făcându-le până m-ai suit la ceruri şi m-ai dăruit ->nu se referă doar la
mântuirea pregătită, ci şi la ridicarea întregii Biserici în faţa Tatălui. Noi ne aflăm acum în
faţa tronului dumnezeiesc, de aceea, pentru aceasta spunem mulţumim Ţie şi pentru
Liturghia aceasta -> exprimă lucrarea ce se săvârşeşte în Liturghie.
Există o pregătire graduală / o rugăciune exprimată de preot pentru sine, şi ea aici e
motivată. Îi mulţumeşte că, deşi înaintea lui săvârşesc cetele îngereşti, şi totuşi primeşte
rugăciunea noastră de pe pământ -> e o imagine a mesajului creştin
* - înainte de a-şi lua veşmintele: rugăciunea Marea vremii…; Doamne trimite mâna Ta…;
… ca neosândit să săvârşesc….

21
 Preotul se cutremură de chemarea de a săvârşi mântuirea, ştiind că păcatele lui nu-i
permit, că nu e vrednic, că are doar o îngăduinţă de a se ruga.
** Dumnezeule curăţeşte-mă … - la proscomidie
Pomeneşte, Doamne, şi pe mine nevrednicul şi să nu opreşti pentru păcatele mele…
acum când scoate pentru el o firidă, se teme ca Dumnezeu să nu oprească sfinţirea darurilor.
*** -> rugăciunea de la Heruvic:
Nimeni din cei legaţi cu pofte trupeşti… accesibilitatea noastră depinde de două
cuvinte: dar totuşi din…
Nimeni -> nu noi suntem săvârşitorii, ci prin noi Tu eşti Cel ce Te aduci – materia
Ce Aduci – săvârşitorul
Cel ce Te împarţi – primitorul
b) TRISAGHIONUL
- Legătura dintre oştile cereşti şi Liturghia omenească – exprimate prin partea a II-a a
Liturghiei Euharistice: Cântare de biruinţă…
Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot…

c) Rugăciunea hristologică
- referiri la lucrarea pe care Hristos a săvârşit-o: Cu aceste strălucite puteri – un fel de
repetare a Trisaghionului.
Observaţie. La proscomidie: rugăciunile pentru vii + morţi (ca din urmă se găseşte numai la
români – o rugăciunea generală).

Partea Centrală a Liturghiei:

- liturghia catehumenilor
- Liturghia sacramentală – sfinţirea darurilor
- Liturghia de împărtăşire
Cap. 10 – Schmemann – Taina Comemorării = Aducerii aminte
Schmemann -> se deosebeşte de orice fel de memorialistică.

22
Memorialul omenesc – memoria = această lucrare de a readuce-n prezent ceva ce tu ai
realizat în trecut, readucere-n prezent tot trecutul nostru
Observaţie: După consumarea memorialului, după ce s-a încheiat, rămânem cu un gust amar
Memorialul liturgic -> se realizează prin Hristos, adică fiind prezent în mod real Hristos,
actualizăm tot trecutul său însă în perspectivă eshatologică. El ne pregăteşte viaţa veşnică, El
nu se consume, de aceea, fiecare sărbătoare devine pentru noi, prin săvârşirea Sfintei
Liturghii, o realitate, noi devenim contemporani cu Naşterea, Botezul, Învierea.
La Hristos, nu există timp sau tipul = veşnicie. La noi, timpul = trecut, prezent, viitor.
În comemorarea liturgică, se realizează o unire cu Hristos mai presus de timp, dar şi în
timp, este şansa vieţii veşnice.
Invocarea Duhului Sfânt asupra darurilor = epicleză şi prin toată rânduiala liturghiei =
Taina Duhului Sfânt (Schmemann, cap. 11).
Cap. 12 – Taina Împărtăşirii, a cuminecării -> ceea ce noi săvârşim în ultima parte a
Liturghiei: Rugăciunea Tatăl nostru (pâinea noastră cea spre fiinţă = pâinea vieţii veşnice),
Rugăciunea cerurilor.
Darurile se sfinţesc pe altarul cel mai presus de ceruri, întreaga Biserică se află în faţa
tronului dumnezeiesc şi-al judecăţii.
Şansa Liturghiei este chemarea la masa Împărăţiei, şansa de a ne împărtăşi.
Toate formele pregătitoare comuniunii = condiţia trăirii în Hristos = cu frică de
Dumnezeu (suntem nevrednici), cu credinţă (este trăirea ta cu Hristos), cu dragoste (ea le
împlineşte pe toate şi e împlinită prin gustarea cu Hristos).
După împărtăşirea: 1. clerului
2. credincioşilor
După împărtăşire, formulele acestea de împlinire ne cutremură: am văzut lumina cea
adevărată, am luat Duhul cel ceresc….
Cea mai mare îndatorire pe care o avem noi ca şi cler şi ca şi credincioşi e de a
beneficia de dragostea lui Dumnezeu care se revarsă-n Liturghie, de-a nu lăsa să se facă
Liturghie fără împărtăşirea unui credincios (e nedeplină Liturghia) şi de-a ne împărtăşi noi şi
a aduce pe credincioşii noştri).

23
 Liturghia Sfântului Vasile cel Mare

A existat o vreme când se săvârşea mai des decât cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Anaforaua era atribuită unor mari personalităţi. Anaforalele vechi au ceva în comun
(structură şi compoziţie).
Anaforaua Sfântului Ioan nu se ştie dacă îi aparţine lui, în schimb nu acelaşi lucru s-a
întâmplat cu cea a Sfântului Vasile cel Mare. Există suficiente mărturii externe, care susţin
această creaţie liturgică şi preocuparea lui. Există un necrolog -> s-a rugat şui Dumnezeu
pentru a crea o rugăciune a altarului (anaforaua liturgică).
=> este cert că Sfântul Vasile a dezvoltat temele existente în anaforalele cunoscute în vremea
lui, respectând structurile lor + amprenta lui -> o anaforă mai dezvoltată decât cea a
Sfântului Ioan Gură de Aur (de aceea, necesitatea cântării pe larg a cântării Sfânt, Sfânt…).
Deşi este atât de frumoasă, amplă, această anaforă a Liturghiei, ea a rămas să fie
desăvârşită de 10 ori pe an (Sf. Vasile; în ajunul Crăciunului + Bobotează dacă nu cade
sâmbăta sau duminică, în joia şi-n sâmbăta Mare + în primele 5 duminici din Postul Mare).

Liturghia Sfântului Grigorie

(a Darurilor mai înainte sfinţite)

Este, de fapt, o creaţie nou. Este o combinaţie între Liturghia euharistică şi vecernie.
Împărtăşirea seara, în cadrul vecerniei. Observaţie. De citit ca studiu anaforaua Sfântului
Vasile, o rugăciune foarte frumoasă, care se citeşte totdeauna tare.
În lucrarea lui Schmemann Postul Mare, vom găsi o justificare / argumentare a creării
acestei Sfinte Liturghii şi mai ales dezvoltarea / evoluţia ei. Schmemann porneşte de la cele
2 modalităţi ale împărtăşirii după can. 53 Trulan, consfinţeşte:
- în toate zilele din postul Mare… arată incompatibilitatea Euharistiei cu postul, când te-ai
împărtăşit elementul de bază e prezenţa lui Hristos înviat în Euharistie, Împărăţia Cerului =
bucurie, pace şi Duh Sfânt -> o anticipare a bucuriei eterne.

24
 Postul intensifică lupta, pregătindu-ne pentru Euharistie, dar în această luptă noi
simţim nevoia unui ajutor, de aici şi împărtăşania cu darurile sfinţite mai înainte în Postul
Mare. De ce este posibilă săvârşirea Liturghiei sâmbăta şi duminica? Canoanele nu se
contrazic, ci ele se referă la 2 semnificaţii ale Postului: postul total (1) şi postul ascetic (2).
Postul total este ajunare de scurtă durată, dor de abţinere totală (numit şi post
euharistic) pentru că precedă întotdeauna euharistia. Înţelesul lui e de pregătire şi aşteptare,
foamea fizică corespunde aşteptării hranei care se apropie. Nu este vorba doar de lipsa unor
alimente în stomacul gol, pentru că în acest caz, am face şi noi ca şi catolicii – 2 max. 4 ore
înainte de Euharistie.
Pregătirea aceasta poate începe de seara, când Liturghia se săvârşeşte noaptea.
A existat o perioadă de timp în anumite părţi din Biserică (Africa) când noilor botezaţi
li se dădea să guste lapte şi miere şi apoi împărtăşania. Acest lucru nu are o importanţă
anume, bunătăţile spirituale sunt mai mari decât cele materiale (amestecul mâncării imediat
după Euharistie nu este o impietate, ea este alt lucru când nu te pregăteşti înainte).
Postul total = expresia ritmului de pregătire şi-al unirii cu Hristos în care trăieşte
Biserica.
În Biserica primară, postul era ca un act de jertfă, act militar precum trupa-n alertă
(Biserica veghează, aşteaptă Mirele, Biserica este întru aşteptarea lui Hristos, e un post al
întregului organism, al Bisericii.
Postul obişnuit / ascetic are un rol pregătitor de eliberarea din tirania desfrânată a trupului.
Pavel: nu va-ngrijiţi de trup atât de mult încât să-i deşteptaţi poftele.
Când trupul simte nevoia hranei, el lasă sufletului atenţia aceasta.
În cadrul acestui post, mai uşor şi susţinut în timp (ca factor determinant), ritmul:
lunea, miercurea şi vinerea, prelungeşte-n timp cele 4 posturi mari.
Euharistia întrerupe postul şi ajunarea => când te-ai împărtăşit nu mai eşti în stare de
ajunare, pregătire sau aşteptare pentru că te-ai întâlnit cu Hristos. Duminica este zi de
bucurie, nu de post.
Euharistia nu întrerupe postul ascetic, ci-l întăreşte în efortul, lucrarea lui continuă în
timp.

25
 Al doilea element identificat de Schmemann este împlinirea acestei împărtăşiri seara.
Liturghia Darurilor = vecernia + împărtăşirea Liturghiei
- nu are o oră de desăvârşire
- în zi de mare sărbătoare se face devreme ajunul ţinând loc pregătirii
- în sărbătorile mai mici se săvârşeşte mai târziu.
Elemente
Autorul acestei Liturghii este prin atribuire Sfântul Grigorie Teologul Papa Romei (+ 604),
dar numirea lui apare abia în secolul 12.
Atribuirea acestei Liturghii Sfântului Grigorie nu are un temei istoric, probabil că el a
avut o oarecare contribuţie la sistematizarea aceste structuri. N. Barberini: apare la liturghia
anonimă a Misericii (manuscris).
În canoanele 49 şi 51 ale Sinoadelor din Laodiceea, se prevede ca-n paresimi să nu se
săvârşească Liturghiile Euh. decât sâmbăta (duminica) ca zile mai puţin aspre de post.
Originea acesteia
Unite, cele 2 canoane de la Trulan + cele 2 de la Laodiceea s-a creat prin limitarea Liturghiei
sâmbăta / duminica nevoia de ajutor.
Credincioşii care ajunau până seara doreau să se împărtăşească, de aceea, de la
Liturghia de duminica se păstrau sfintele şi se dădeau credincioşilor în timpul săptămânii.
Prima parte este vesperală -> de aceea când se săvârşeşte dimineaţa e nefiresc (să spui
rugăciunile de seara dimineaţa).

26