ui CRIZA ICONOCLASTA indelungata lupta iconoclasta, care a ribufnit des in veologia bizantina, era intim legata de problema hristologica ce a divizat crestinismul risiritean in secolele al V-lea, al Vilea si al VIL-ea, 1, APARITIA MISCARIL ‘imparatii din secolele al VIll-lea gi al [X-lea au initiat si au spri- jinit miscarea iconoclasta; inca de la inceput, probleme de ordin teologic si neteologic au fost implicate inseparabil in aceasta ati- tudine imperial’. Din surse contemporane si din cercetarea istorica moderna par si iasi la iveala trei elemente din aceast4 migcare. a. Problema culturi religioase. Din trecutul lor pigin, crestinii de limba greaci mosteniser4 gustul pentru imagistica religioasi. (Cand Biserica primar a condamnat o astfel de arta ca idolatra, forma tridimensionala a dispirut, practic, numai ca si apard intr-o versiune noua, crestina, bidimensionala. Aly crestini risiriteni, {indeosebi sirienii si armenii, erau mult mai puyin inclinati, prin Criga iconoclast or trecutul lor cultural, si se foloseasca de icoane. De aceea, este semnificativ fapeul c& imparatii care au sprijinit iconoclasmul au fost de origine armeand sau isauriana. Mai mult, Rasirivul nevor- bitor de limba greaca era aproape in intregime monofizit la ince- putul secolului al VIlllea si, precum vom vedea, monofizitismul {i alimenta tacit sau explicit pe iconoclasti cu substanta argumen- telor lor teologice. b. Confruntarea cu islamismul, Dupa cucerirea araba a Pales- tinei, Siriei si Egiptului, Imperiul Bizantin s-aaflat in continua confruntare din punct de vedere militar si ideologic cu islamis- mul. Atit crestinismul, ct siislamismul pretindeau ca sunt religit universale, ale ciror cApetenii erau: impiratul bizantin, respectiv califul arab. Dar in rizboiul psihologic insotitor dintre aceste reli- sii islamismul pretindea ct este cea mai recenti religie si, prin turmare, cea mai inalta si mai puri revelare a Dumnezeului lui Avram. El indrepta repetat acuzatia de politeism gi de idolatrie contra invayaturii crestine despre Sfinta Treime si despre utili zarea icoanelor. Tocmai la acuzatia de idolatrie au rispuns imp’- rai proveniti din Rasarit, in secolul al Vill-lea. Ei s-au decis si purifice crestinismul spre a face apt si reziste mai bine atacului islamismului, Astfel, a existato influenta islamicd asupra migcarit iconoclaste, dar aceasta influenga ficea parte din Razboiul Rece contra islamismului si nu era imitarea constienta a acestuia. c. Mostenirea spiritualismului elen. Controversa inceputa de ‘mparayii Leon al ILea (717-741) si Constantin al V-lea (741-775) pare si fi fost determinata initial de factorii neteologici descrisi ‘mai sus. Dar iconoclastii au descoperit uyor chiar in traditia cres- tind greacd noi argumente, nu legate direct de monofizitismul con- damnat sau de influente culturale externe. Un curent de gindire iconoclast, ce ar putea fi urmarit pind in crestinismul primar, a fost pus, ulterior, in legitur’ cu origenismul. Primii apologeti ai crestinismului au luat prohibitile vechi-testamentare contra ori- ciror reprezentiti ale lui Dumnezeu, tot atit de literal pe cit le luasera si iudeii. Dar, in polemica lor contra crestinilor,scritorit neoplatonici au minimalizat importanta idolilor din piginismul68 JOHN MEYENDORFE grecese si au dat nastere la o doctrini relativé despre chip ca mij- loc de acces la prototipul dumnezeiesc, iar nu ca silas al dumneze- iescului insusi. Ei au utilizat acest argument spre a demonstra inferioritatea religioast a crestinismului. Porfiriu, de exemplu, scrie: ,Dac& unii elini sunt destul de aiuriti incit si creada ca zeii traiese induntrul idolilor, gindirea lor rimfne mai curata decit aceea (a crestinilor) care cred c Dumnezeirea a intrat in pantecele Fecioarei Maria, cX a devenit embrion, ci sa niscut sia fost infi- sata, ch era plina de singe, de pielie, de fiere, ba chiar de lucruri mai josnice™!. Evident, Porfiriu a ingeles c& credinga intr-o intrupare istorics a lui Dumnezeu era neconcordant3 cu iconoclasmu! total, deoa- rece un Hristos istoric era in chip necesar vizibl si descriptibil Si, intr-adevar, iconografia crestina a inceput s4 infloreascd inci din secolul al I-lea. In cercurile origeniste insi, care erawinflu- cenjate de spiritualismul platonic ce nega materiei o existent per- ‘manent creat& de Dumnezeu, si pentru care singura realitate era cea intelectual’, tendingele iconoclaste au supravieyuit. Cand Constantia, sora imparatului Constantin, a vizitat Ierusalimul si a cerut 0 icoand a lui Hristos de la Eusebiu de Cezareea, ea a pri- ‘mit rispunsul ci ,chipul de rob", asumat de Logos in Tisus Hris- 10s, nu mai era in domeniul realiiyi si cx preocuparea ei de chipul material al lui Tisus era nevrednica de religia adevarat’; dupa slivirea Sa, Hristos putea fi contemplat numai ,in minte*? Exista ‘mirturii cd sfetniciiteologici ai lui Leon al IF-ea, cel dintai tmp rat iconoclast, erau de asemenea origenisti cu vederi foarte sigur identice cu acelea ale lui Eusebiu. Astfel, un iconoclasm pur »gre- cesc*, destul de diferit din punct de vedere filosofic de cel oriental siislamic, a condus la aceasta miscare, 2. TEOLOGIA ICONOCLASTA Se pare ci nu sa elaborat nici o teologie articulata a iconoclas- mului in forma scrist inainte de domnia lui Constantin al V-lea Criga iconoclast 0 Copronim (741-775). imparatul insusi a publicat tratate teologice atacind venerarea icoanelor sia adunat la Hieria un sinod care se pretindea ecumenic (754). Lucratile acestei adunati se pistreazi in procesele-verbale ale Sinodului al VIl-lea Ecumenic, al I-lea de la ‘Niceea, care a respins oficial iconoclasmul (787). Este remarcabil faptul c4 imparatul Constantin, pentru asi justifica atitudinea, s-a referit in mod oficial la autoritatea prime- lor sase sinoade; pentru el, iconoclasmul nu era o inviituri nous, ci rezultatul logic al disputelor hristologice din secolele anteri- are, Pictorul - afirma Sinodul din Hieria -, cdnd face o icoana a Jui Hristos, ti poate picta fie numai omenitatea, separiind-o astfel de dumnezeire, fie picteaza atit omenitatea, cit si dumnezeirea Lui. in primul caz, el este nestorian; in cel deal doilea caz, el soco- teste cd dumnezeirea' este circumscrisi de omenitate, cea ce este absurd; sau ci ambele sunt amestecate, in care caz este monofizit.? __Aceste argumente nu duc lipsa de vigoare si trebuie sii fi impresionat pe contemporanii sai™, dar n-au reusit si rispunda afirmatiei calcedoniene ca ,fiecare fire isi pastreazd propriul ei fel de a fit. Evident, chiar dact au condamnat oficial monofizitismul, iconoclastii presupuneau cd indumnezeirea omenititi lui Hristos a coplesit caracterul ei individual omenese propriu-zis. Ei par si fi ignorat, de asemenea, adeviratul sens al unirii ipostatice, unire care implica o distincyie real’ intre fire si ipostas. Fiind asumata de citre ipostasul Logosului, firea omeneascd nu se contopeste ‘cu dumnezeirea; ea igi pistreaza deplina sa identitate. Un alt aspect al atitudiniiiconoclastilor a fost notiunea lor de chip, pe care l-au considerat intotdeauna ca este identic sau scon- substantial (deofiinga) cu prototipul. Consecinga acestei abordari era ci chipul material nu putea si dobandeasca niciodata aceasta identitate si era intotdeauna neadecvat. Singurul ,chip* adevarat al lui Hristos pe care ei voiau si accepte era cel sacramental, din * Lui Hristos (a. tr). ~ Ai imparacului (a.70 JOHN MEvENDORFF Sfainta Euharistie, ca ychip* si ,simbol* al lui Hristos — 0 noyiune desprinsi din opera lui Pseudo-Dionisie.* 3. TEOLOGIA ORTODOXA A ICOANELOR: SFANTUL IOAN DAMASCHIN SI SINODUL. ALVILLEA, Unele discusii despre icoane trebuie si fi avut loc in Bizant ‘ncepind de prin ultimii ani ai secolului al Vilea sise reflect in canonul 82 al Sinodului quini-sext (in Trullo). Importanta tex- tului const’ in faptul cX plaseaza problema reprezentarii religi- logic: ein anumite reproduceri ale cinstitelor icoane, Inainte-mergi- torul” este infitisat aratdind cu degetul citre Miel. Aceast’ repre- zentare a fost adoptati ca un simbol al harului. Era un chip ascuns al Acelui Miel adevarat,lisus Hristos Dumnezeul nostru, aritat nouk potrivit Legii. Dupa ce am primit aceste chipuri si umbre vechi ca simboluri ale adevarului transmis Bisericii, noi prefer astazi insusi haral si adevatral ca plinire a acestei leg. Prin uurmare, pentru a expune privirii tuturor, cel pusin cu ajutorul pictur, ceea ce este desivarsit, hotarim ca de aici inainte Hristos Dumnezeul nostru sa fie reprezentat in forma Sa omeneascd, iar ‘nu in forma vechiului Miel.“* Astfel, icoana lui Hristos deja implica - dupa pirerea Pari silor Sinodului Trulan (in Trullo, in text) ~ 0 marturisire de cre- dina in intruparea istoricd, intrupare ce nu se putea exprima cum se cuvine in chipul simbolic al unui mie, ciavea nevoie de un chip al lui lisus ,in forma Sa omeneasca. inainte ca Leon al Il-lea si fi emis decretul siu oficial contra icoanelor, patriarhul Constantinopolului, Gherman I (715-730), ase in context’ *Toan Botezstoral (a. tr) Criga teonoclasta n utiliza acelasi argument teologic impotriva iconoclasmului inci- pient de la curte: intra vesnick pomenire a viewii in trup a Domnului nostru isus Hristos, a patimil Sale, a mori Sale mantuitoare sia riscumpararit lumii care decurge din acestea, noi am primit traditia infitisirii Lui ‘in forma omeneasca - adici, in teofania Sa vazuti -, intelegind cx 4n acest fel noi liudam smerenia lui Dumnezeu Guvantul.* Gherman a adus astfel cea dintii marturie a Ortodoxiei impo- triva iconoclasmului in Bizant. Dup’ retragerea sa, sub presiune imperiala, apirarea icoanelor a fost preluati de vocea solitara si, geografic, indepartati a Sfintului Ioan Damaschin, Teaind si scriind in relativa siguranya garantati ghetourilor crestine din Orientul Mijlociu de citre cuceritorii arabi, acest sme- rit cilugir din Manistirea ,Sfincul Sava" din Palestina a reusit, prin cele trei vestite tratate ae sale, scrise in apirarea icoanelor, st unifice conceptia ortodox’" din lumea bizantina. Cel dintdi tra- tat al stu incepe cu reafirmarea argumentului hristologic: ,Eu il {nfiisez pe Dumnezeu, pe Cel Nevizut, nu ca nevizut, ciintratit cit El Sa facut vizut pentru noi prin partisia trupului si a sin- gelui”, Accentul principal este pus de Toan Damaschin pe schim- area ce sa produs in raportul dintre Dumnezeu si lumea vizuta cand EI” S.a facut om. Prin voia Sa proprie, Dumnezeu S-a ficut vizut asumind existenta materiali si conferind materiei o noui functie si demnitate. win vremurile dinainte, Dumnezeu, fara trup sau forma, nu putea fi fnfitisat in nici un chip. Dar astizi, deoarece Dumnezeu -a aratat in trup sia trait printre oameni, eu pot infatisa ceea ce este vizut in Dumnezeu (70 dgatov tod Oeo%). Eu nu cinstesc ‘materia, cil cinstesc pe Creatorul materiei, Care S.a facut mate- rie pentru mine, Care a luat asupra-$i viata in trup si Care, prin materie, a sivirsit mintuirea mea.“* “Despre icoane (a. tr). * Logosul (a. tr).n JOHN MevENDOREF e lings acest argument central, Sfantul Ioan Damaschin in- sista asupra unor probleme secundare si mai putin hotaritoar De exemplu, Vechiul Testament nu era complet iconoclast, ci utiliza chipuri (icoane), in special la cultul din templu, chipuri pe care crestinii sunt indreptatiti si le interpreteze ca prefigurari ale lui Hristos. Sf. Ioan Damaschin a denuntat de asemenea iden- tificarea de citre iconoclast a icoanei cu prototipul, ideea c3 icoana este Dumnezeu*, in aceasta privinta, traditiile, origenista si neo- platonica, de care se foloseau de asemenea iconoclasti, sprijineau cauza ortodocsilor: numai Fiul si Duhul sunt ,icoane naturale” ale Tatalui, si prin urmare deofiinya cu El, iar celelalte icoane ale Jui Dumnezeu sunt diferite fiintial de modelu! lor si, prin urmare, nu sunt ,idoli*. Tocmai aceasta discutie despre natura icoanei a furnizat baza pentru foarte importanta definire a cultului icoanelor, adoptata de Sinodul al VI-lea Ecumenic, la 787. Chipul sau icoana, deoa- rece este deosebita de modelul dumnezeiesc, poate fi obiectul doar al unei veneratii sau cinstiri relative, nu obiect de adorare, care adorare este rezervat’ numai lui Dumnezeu.? Aceasta declaratie autoritativa din partea unui sinod ecumenic exclude clar adorarea icoanelor, adesea atribuita crestinismului bizantin. Neingelegerea asupra acestui punct este foarte veche si con- stituie, in parte, rezultatul dificultatilor de traducere. Cuvintul grec ripooxbvnot (,venerare") era tradus deja ca adoratio in ver- siunea latin’ a Actelor sinodale, utilizate de Carol cel Mare in celebrele sale Libri Carolini care au respins sinodul. Tar mai tar- ziu, chiar Toma de Aquino care accepta, desigur, Sinodul al T-lea de la Niceea ~ admitea o ,adorare relativa (latreia) a icoanelor, atitudine ce a dat grecilor posibilitatea si-i acuze pe latini de ido- latrie'la sinodul yinut in biserica Sfanta Sofia in anul 1450.!° in ciuda foarte marii sale precizii terminologice in descrierea veneririi icoanelor, al Ilea Sinod de la Niceea (787) nu a dezvol- tat punctele specifice de hristologie ridicate de Sinodul iconoclast de la Hieria. Sarcina respingerii acestui sinod gia dezvolearii afir- mariilor hristologice destul de generale ale patriarhului Gherman. Criga sconoclasta B siale Sf, Joan Damaschin revine celor doua personalititi teolo- gice majore ale celei de a doua perioade iconoclaste ~ sub domnia lui Leon al V-lea (813-820), Mihail al Il-lea (820-829) si Teofil (829-842) -, anume: Teodor Studitul si Patriarhul Nichifor. 4. TEOLOGIA ORTODOXA A ICOANELOR: TEODOR STUDITUL $I NICHIFOR ‘Teodor Studitul (759-826) a fost unul dintre marii reformatori ai miscarii monahale crestine risiritene. in anul 798, el s-a aflat {n fruntea ministirii constantinopolitane a lui Studios (aumele fondatorului), ministire care, pe atunci, deja c3zuse in ruind. Sub conducerea lui Teodor, obstea a crescut repede pin’ la mai multe sute de monahi si a devenit principalul centru monahal al Capi- talei, Regula studité (Yrrovirxns), fn forma sa final, este munca ucenicilor lui Teodor, dar ea aplica principiile lui de viayi mona- hala si a devenit model pentru obsti chinovitice mari in lumea bizantina si in cea slava. Teodor insusi este autorul a doua colectii de instructiuni adresate monahilor sti (,mica* si ,marea“ Cateheza), {in care el dezvolta conceptul de monahism bazat pe ascultarea fay de staret, pe viata liturgica, pe lucrul continu si pe siricia personala. Aceste principii erau foarte diferite de traditia eremita, sau ,isihasta*, si erau extrase din regulile lui Pahomie gale Sfin- tului Vasile, Influenya Tui Teodor asupra evolutiilor ulterioare ale crestinismului bizantin s-a gisit expresia, de asemenea, in con- tribusia lui la imnografie; multe dintre partile ascetice din Triod (carte de strana pentru Postul Mare) si din Paraclis(FlagawAnytuxt), sau Octoih (OxréiomXoc), cartea celor opt glasuri*, constituie opera sa ori opera discipolilor sii imediati. Rolul lui in conflictele dintre Biserica si Stat va fi mentionat in capitolul urmitor. in numeroase lucrari adresate contemporanilor, in cele trei Antirrbetice ale sale indreptate impotiiva iconoclastilor, ca si in ‘mai multe tratate mai mici asupra temei, Teodor a participat activ la apirarea icoanelor.” JOHN Mrvenonrr ,_ Dupa cum am vizut, principalul argument al ortodocsilor impotriva iconoclanilor era realtatea omentiii lui Hrstos, puta a dat astfel teologilor bizantini ocazia si reafirme contri, butia antiohiana la hristologia calcedoniana i asemnalato rein. toarcere bine-ventalafaptee istorice din Noul Testament, Din poce Tui ustnian, omenitatea lui Hrsts a fost exprimatd ade scorn termeni de fire umana* sumat integral de Noul Adam, lent, aceasta conceprie platonizanta despre omenitate f general era insuficienta spre ajustifica un chip al lui lisus Hristos rept persoana umandistorica si concreta, Teama de nestorig. ama oprit pe mul teologibizanini dea vedea som in His tos deoarece omul" posedind contin omeneas individual, 4 inseamna un ipostas omenesc separat. in scrierile anti iconoclaste ale Iui Teodor, aceasta dificultate este depisiti prin tro reintoarcere partiala la categoriile arstotelice: nh »Hristos n-a fost, cu siguranga, doar un simplu om; nici nu este ortodox si spui ci El a luat asupri-$i pe un oarecare dintre Ce (rev twa avOgdsrev), ci intregul, totalitatea fri" ‘ebuiespus ini cd aceast fire total fost contemplat§ntr-un mod individual - cici altfel cum ar fi putut fi ruzued?-, mod in care s-a facut vizibilé si descriptbila miinince gi si bea,..*!! > intr-un , care i-a ingiduit si ee Teodor, Omenitatea yexistat doar in Petru si in Pavel*, adic in inge omnes concrete iar His fost ase dein i experienta Apostoluli Toma de ai pune degetul per nile lui Lisus ar fi fost imposibila", Iconocl: , au + Iconoclastii pretinde: Hristos, in virtutea unirii dintre dumnezeire si Reece ear fers sti prin mare, nico count aL ma era posbilt dar, lupi Teodor, ,un Hristos indescriptibil ar fi un Hi ctr Pesce lonia (83) Pa destelged Bishan Wavaudt PRA cc ta i ‘cris ca at, si numai formele trupului pot face barbatul si femeia deosebiti unul de celalalt*. cs a * Omenest (a. tr). 75 ca iconoclast Pozitia ferma privind individualitatea lui Hristos, ca om, iardsi a ridicat problema uniri ipostatice, deoarece in hristologia calcedoniana unicul ipostas sau unica persoand a lui Hristos este aceea a Logosului. Atunci, evident ci notiunea de ipostas nu poate fi identificata nici cu insusirile divine, nici cu cele omenestis nici nu poate fi identicd cu ideea de constiiny’ umana. Ipostasul este sursa suprema a existentei personale individuale, care, in Hristos, este atit divind, cit si umand. Dupi Teodor, 0 icoana poate fi doar icoana unui ipostas, deoa- rece icoana unei firi este de neconceput. Pe icoanele lui Hristos, singura inscriptie potrivita este aceea a Dumnezeului personal: 6 cov - ,Cel ce este®, echivalentul grec al tetragramei sacre yhwh (Yahveh) din Vechiul Testament, si niciodat’ nu sunt potriviti termeni impersonali, ca: ,Dumnezeire* sau -lmpiiritie“ care apar- tin Sfintei Treimi ca atare, si astfel nu pot fi zugrivigi."* Acest prin- cipi ‘n iconografia bizantin’ clasic3, arata cd icoana Jui Hristos este, dupi Teodor, nu numai un ychip* al ,omului Tisus*, ci gi al Logosului intrupat. Sensul Evangheliei crestine const4 tocmai in faptul eX Logosul a luat asupri-$i toate carac- teristicile unui om, inclusiv putinta de a fi descris, iar icoana Sa este o permanent’ mirturie a acestui fapt. ‘Omenitatea lui Hristos, care si face posibile icoanele, este 0 omenitate noua“, pentru ci ea a fost deplin redati comuniunii fn virtutea comunicarii insu- cu Dumnezeu, este indumne sirilor, purtind iarisi pe deplin chipul lui Dumnezeu. Aceasta realitate trebuie reflectata in iconografie sub forma de arti: artis tul primeste astfel o functie cvasi-sacramentala. Teodor compari pe artistul crestin cu Dumnezeu insusi, Care creeazi omul dupa chipul Stu: ,Faptul ci Dumnezeu a creat omul dupa chipul si aseminarea Sa arati ci iconografia este 0 lucrare dumnezeiasca*." La inceput, Dumnezeu a creat omul dupa chipul Siu, Zugravind icoana lui Hristos, iconograful picteaz de asemenea un ,chip al lui Dumnezeu*, deoarece intr-aceasta consta in realitate omeni- tatea indumnezeita a lui lisus.6 JOHN MEYENDORFF Prin atitudine, temperament si stil, Nichifor, patriarhul Con- stantinopolului (806-815), era opusul lui Teodor. El aparyine unui sir de patriarhi bizantini, dintre Tarasie si Fotie, care au fost ridi- cati la demnitatea bisericeascA suprema in urma unei cariere civile stralucite. Ca patriarh, el a urmat o politicx de oikonomia (oixo- voptic = indulgent) si a suspendat pedepsele canonice impuse anterior preotului Iosif care oficiase cisitoria adultera* a lui Constantin al VElea. Aceast actiune -a pus intr-un conflict vio- lent cu Teodor si cu zelotii monahali. Find depus ulterior de Leon al V-lea (in 815) pentru ci a aparat icoanele, el a murit in anul 828, dupa ce a compus o Respingere a Sinodului iconoclast din 815, trei Antirrhetice, o Apologie lungd si un interesant tratat Contra li Eusebin sa lui Epifanie, principalele temeiuri patristice ale iconoclastilor. Gindirea lui Nichifor este indreptata cu totul impotriva conceptiei origeniste din Scrisoarea lui Eusebiu catre Constantia, ca indumnezeirea omenitatii implica dematerializarea si absorbi- rea intrain mod de existent pur intelectual. Patriarhul insist mereu asupra mirturiei evidente a Noului Testament ci lisus a ‘cunoscut sfarseala, foamea si setea ca oricare alt om.” Tratind despre problema nestiingei lui Iisus, Nichifor tncearca de aseme- nea si reconcilieze pasajele scripturistice relevante cu invayitura despre unirea ipostatici, intr-un mod care, pentru diverse motive, nu era obisnuit in teologia risariteana. fn origenismul evagrian, nestiinya era considerati drept codimensional’ cu pacitosenia, daca fu identic’ cu ea. Starea originar’ a intelectelor create ina- inte de cadere a fost aceea de gnoza dumnezeiasc’. Tisus era toc- mai intelectul necizut si, prin urmare, igi pistrase in chip necesar si eminent ,cunoasterea de Dumnezeu si, desigur, orice alta forma de gnoza inferioara. Autorii din epoca lui Iustinian, urmaati atit de Sfantul Maxim, cit si de Sfantul loan Damaschin, au negat orice nestiinya in Hristos, in virtutea unirii ipostatice, dar, pro- babil si sub influenga unui evagrianism latent, ei au interpretat pasajele din Evanghelie care vorbesc despre nestiinya din partea lui Tisus ca exemple de a Sa oikonomia, sau dorinya pastoral’ Criga iconoclast n spre a fi vizut ca simplu om -, nu ca expresii ale unei nestiinge reale, Nichifor se afl in opozitie cu acea traditie in acest punct, desi el admite 4 unirea ipostatica putea suprima orice nesti- ingd omeneasca din persoana lui lisus, in virtutea comunicirii {nsusirilor’, cunoasterea dumnezeiasc’ find comunicat’ firii ome- nesti. El sustine ci, de fapt, iconomia dumnezeiasc4 a cerut ca Hristos si ia asupri-Si toate aspectele existengei umane, inclusiv nestiinja: El de bunavoie a lucrat, a dorit, a fost nestiutor si a suferit ca om*, intrupindu-Se, Logosul n-a luat asupri-$i o omenitate ideala, abstracti, ci omenitatea conereti existent’ in istorie dupa cadere, pentru ao mintui. ,El nu a avut altfel de trup decit al nostru, acel trup care a cizut ca urmare a picavuluis E] nu la transformat (asumindwt..),... El era ficut din aceeasi fire ca si noi, dar fara pacat, si prin acea fire El a condamnat pi- catul si moartea"®, Aceasti plinitate a omenitati, desigur, implica descriptibil tatea, cdci daci Hristos ar fi fost indescriptibil, Maica Sa, cu care a impartisit aceeasi fire, ar fi trebuit si fie descriptibila. ,Prea mult cinste acordati Maicii - scrie Nichi- for ~ inseamni lipsirea ei de cinstire, cAci va trebui sti se atribuie nestriciciunea, nemurirea, nepitimirea, dack ceea ce prin fire apar- tine Logosului trebuie atribuit, de asemenea, prin har, celei care Ta dat nastere*®, ‘Aceeasi logic’ este valabila si in cazul Euharistiei pe care, dupa cum am vizut, iconoclast o socoteau ca singura icoand sau sin- gurul simbol ingiduit al lui lisus Hristos. Pentru Nichifor si alti apiritori ortodocsi ai icoanelor, aceasti conceptie era inaccepta- bila, deoarece ei injelegeau Euharistia ca insisirealitatea Trupuluil sia Singelui lui Hristos, si desigur nu ca ,icoani", deoarece icoana este facuta spre a fi wdzutd, in timp ce Euharistia rimfne funda- mental brand de consumat (mancat, in text). Fiind asumate in Hristos, elementele euharistice nu-si pierd legitura lor cu lumea * Communicati idiomatum (a...78 JOHN MEYENDORFF de aici, tot asa cum Fecioara Maria nu a incetat si fie parte din ‘umanitate cind a devenit Maica lui Dumnezeu. ,Marcurisim ~ scrie Nichifor ~ ci prin invocarea preotului, prin venirea Prea Sfin- tului Duh, Trupul si Singele lui Hristos devin prezente in chip nevazut gi tainic (mistic).."; iar acestea constituie hrani mantu- itoare pentru noi ,nu din cauza ci Trupul inceteaza de a mai fi trup, ci fiindea el rimfne asa si este pistrat ca trup™. Tnsistenta lui Nichifor asupra autenticitatii omenitatii lui Hristos il indepirteaza de hristologia chiriliana clasica. El oco- leste teopashismul, refuzind si admit’ fie ci ,Logosul a indurat patima, fie c¥ trupul ficea minuni... Trebuie si atribuim fiecarei firi ceea ce fi este propriu“, si minimalizeaza valoarea comuni- cirii insusirilor care, dupa el, manevreaza ,cuvintele*®. Evident, ‘Teodor Studitul a fost mult mai imun la riscul de nestorianizare decit Nichifor. in orice caz, necesitatea reafirmarii omenitatii lui Hristos gi, astfel, a aparirii descriptibilitayii Sale ia condus pe teologii bizantini lao reluare a elementelor traditiei antiohiene si, astfel, spre o dovada a credinciosiei lor fay de Calcedon. 5, INSEMNATATEA DE DURATA A PROBLEME! Controversa iconoclast a avut o influent de durata asupra vietiiintelectuale din Bizant. Patru aspecte ale acestei influente par deosebit de relevante pentru dezvoltarea teologicS. a. Pe vremea rizboaielor imparatului Heraclie cu persii, in secolul al ViF-lea, Bizanyul s-a indepartat din punct de vedere cul- tural de trecutul siu roman si sa indreptat citre Rasirit. Marea confruntare cu islamismul, reflectata in originile si caracterul iconoclasmului, afaicut aceasta tendinta si mai hotarita. Lipsiti de protectia politica a imparatilor bizantini, cu care ei se aflau in conflict doctrinar, papii sau orientat citre franci si astfel sau afi- liat la Evul Mediu latin cei ficea aparitia. Ca rezultat, fundalul politic, cultural si social al acestei separari a devenit tot mai evi- dent; cele dows jumatat ale lumii crestine au inceput si vorbeasca Criga teonoclasta 7” limbi diferite, iar cadrul lor de refering in teologie a inceput si se deosebeasci mai acut decit anterior. Orientarea Bizantului catre Rasirit, chiar daci s-a exprimat printr-o anumita osmoza cultural cu lumea arabia, in special in timpul domniei lui Teofil, nu a insemnat o ingelegere mai substan- tiald intre crestinismul bizantin gi islamism. Confruntarea a rimas fundamental ostla, ar aceasta ostilitate a impiedicat dialogul ade- varat, Sfintul Ioan Damaschin, care a trait el insusi in Palestina dominata de arabi, vorbea despre Mohamed ca despre sprecurso- rul lui Antihrist™*. Dind citate de mina a doua din Coran, el a prezentat noua religie ca nimic altceva decit superstiie si imora- litate grosoland. Literatura bizantina ulterioara privind islamis- mul rareori a trecut dincolo de acest nivel de pura polemica. Totusi, chiar daca aceasta orientare citre Rasirit n-a fost in sine o imbogitire, Bizanqul a rimas timp de mai multe secole adevarata capitala a lumii crestine. Depasind din punct de vedere cultural Apusul carolingian gi fiind puternic din punct de vedere militar in rezistenta fayi de islamism, crestinismul bizantin si-a pistrat concepia sa misionara universalist’, care s-a gisit expre- sia intr-o evanghelizare reusiti a slavilor sia altor popoare risi- ritene. Dar evolutile sale teologice ulterioare au avut loc intr-o atmosfera exclusiv greceasca. Inca purtind titlul de ,Biserica Mare a Constantinopolului ~ Noua Roma, aceasta a devenit cu- noscuta atit competitorilor sii latini, cit si ucenicilor ei slavi drept Biserica ,greaca*. b.Indiferent de rolul jucat de citre inalyi demnitari bisericesti si teologi ca patriarhul Nichifor in dobndirea victoriei Orto- doxiei asupra iconoclastilor, creditul real trebuie acordat mona- hilor bizantini, care sau opus in numar coplesitor tmparatilor. imparatii, indeosebi Leon al [1l-lea si Constantin al V-lea, si-au exprimat mai clar decit oricare dintre predecesorii lor pretentia de cezaro-papism. Astfel, controversa iconoclasta a fost, in mare, ©confruntare dintre Stat si un monahism puternic independent, neconformist, care fgi asumase rolul profetic de a lupta pentru independenta Evangheliei fara de ,lume". Faptul ca acest rol a80 JOHN MEYENDORFF fost asumat de monahi, iar nu de autoritatea canonic& superioara 4 Bisericii, subliniaza faptul c4 interesul era apirarea, nu a Bise- ricii ca institutie, cia credinyei crestine drept cale spre mantui- rea vesnici. ‘Monahii, desigur, sau luat foarte in serios rolul si au pastrat, chiar dupa victoria lor, un anume sims al raspunderii fata de creding§, aga cum am observat in cazul lui Teodor Studitul. Din punct de vedere teologic, ei au mentinut o traditie de credinciogie faa de trecut, ca si un simyamént al relevanyei existentiale a teo- logiei ca atare. Rolul lor in dezvoltarea teologica bizantina ulee- rioari a rimas hotiritor timp de secole. ¢, Disputa teologica dintre ortodocyi si iconoclasti se ocupa sential de icoana lui Hristos, deoarece credinga in dumnezeirea Jui Hiristos angaja o luare de pozitie privind problema crucial a indescriptibilitatii fiingiale a lui Dumnezeu si privitor la intru- pare, care il ficea vizut. Astfel, icoana lui Hristos este icoana prin excelenta si implica o marturisire de credinga in intrupare. “Totusi, iconoclast’ au obiectat, pe temeiuti teologice, nu numai fay de aceasta icoand, ci si fap de utilizarea oricAror imagini religioase, cu excepfia Crucii,fiindcd, aga cum o proclama Sino- dul din 754, ei sau opus ,la tot piginismul*. Orice venerare a icoanelor se socotea egala cu idolatria. Daci scopul urmarit de Constantin al V-lea, de a ,epura* crestinismul bizantin nu numai de cultul icoanelor, ci si de monahism, sar fi atins, intregul carac- tera pietati crestine risiritene’ ca si etosul ei ar fi evoluat cu totul altfel. Izbinda Ortodoxiei a insemnat ci, de exemplu, credinta religioas’ putea fi exprimata nu numai prin propozitii,cirti sau traire personal, ci si prin puterea omului asupra materiei, prin experiend estetica si prin gesturi si atitudini ale trupului in fata sfintelor icoane. Toate acestea presupuneau o filosofie si o antro- pologie a religie; cultul, liturghia, constiinta religioasa - toate aangajau fntreaga persoand umand, fara a dispretui vreuna dintre * Orrodoxe (a. tr. Criga iconoclast 8 functiunile sufletului sau ale trupului si fri a lisa vreuna dintre cle domeniului profan. _d. Dintre toate familie culturale ale Crestinismului — latina, siriana, egipteana sau armeani -, cea bizantina a fost singura in care arta a devenit inseparabil8 de teologie. Disputele din secolele al Vill-lea si al IX-lea au demonstrat c& in lumina {ntruparii arta ‘nu putea si reqina vreo functie sneutra*, c& ea putea si chiar tre- buia si exprime invayatura de credinta. Astfel, prin stilul lor, prin compozitiile lor simbolice, prin programele artistice complexe acoperind zidurile bisericilor bizantine, prin sistemul permanent care a guvernat compunerea catapetesmei bizantine, icoanele au devenit expresie si izvor de cunoastere dumnezeiasc’. Vestea cea buna despre faptul ci Dumnezeu S-a ficut om, despre prezenta printre oameni a unei omenitafiindumnezeite i sivite, ma inti in Hristo, dar pria El si prin Dubul Sfant si in Fecioara Maria sii sfingi~ voatd aceastd simpodobire a Biserici* a fost expri- mati in arta cresting bizantind. Eugen Trubetkoi, filosof rus din prima jumatate a secolului XX, a numit aceasta expresie ,contem- platie in culori** NOTE 1, Porfiriu, Contra erestinilor, fragmentul 77; e jarnacl Abbi AK(I919),93. ct 2. Textul scrisori lui Eusebiu la Nichifor, Contra Eusebium, ed. J B. Pitra, Spicileginm Solesmense (Paris, 18525 rep. Graz, 1962), I, 383-386. 3. Mansi, XIII, 252 AB, 256 AB. 4, Ibid, 261 D264 C. Vezi Pseudo-Dionisie, lerarhia cereasc (Migne) P.G. 3; 124A. : 5. Mansi, XI, 977-980. 6. Gherman I, De haeresibus et synodis, (Migne) P.G. 98:80 A. 7, Sfantul loan Damaschin, Orfatio) I, (Migne) P.G. 94:1236 C. 8. Ibid, (Migne) P.G. 94:1245 A. 9. Mansi, XIII, 377 D.