Vine o vreme cînd înţelegi că majoritatea studiilor literare sunt mai mult nişte

cercetări bibliografice decît textanalize în sine. Cu siguranţă că aceasta se întîmplă

din fireasca frică a cercetătorului de epigonie, ignoranţă şi nedocumentare. Este
condiţia categorică a unui text ştiinţific şi acesta este motivul pentru care un filolog
este într-o permanentă căutare a nespusului, nedescoperitului şi ineditului. Chiar
dacă nu este permis, în sensul unei deontologii profesionale, să ignorăm studiile
precedente, ajungem nu o dată să-l credem pe italianul Umberto Eco, după care,
toate cărţile se scriu din cărţi.
Pentru cercetarea unui autor antic şi a operei catulliene în special, este nevoie să fie
reconstituite fapte uitate, ignorate, greşit interpretate sau pur şi simplu pierdute.
Cel care îşi asumă aventura catulliană trebuie să cerceteze discursurile şi scrisorile
lui Cicero, biografia lui Cornelius Nepotus, orice mărturie şi referinţă antică cu
privire la Catul. Nu va fi suficient să fie enumerate cîteva nume celebre, care s-au
ocupat de opera lui: R. Westphal, L. Schwabe, R. Ellis, G. Friedrich, I.V. Shtal,
E.M. Blaiklock, E. Marmorale, L. Pepe şi mulţi alţii. Aceste nume impun de la sine
întrebarea dacă este posibil să fie făcut un studiu al operei catulliene într-un spaţiu
academic provincial, cum este cel basarabean, unde, practic, nu există o tradiţie
academică a unei şcoli de filologie clasică, cu excepţia unor conexiuni la şcoala
rusească din perioada sovietică şi altele de după ¶90 cu cea din ţară.
Între lumea catulliană şi cea de azi există nenumărate frontiere lingvistice,
culturale şi literare, diferite modele şi Äcomplexe´ de receptare, induse de epocile
trecute, de frica faptului că istoria este o mitologizare a unui cronotop cultural.
Astăzi ceea ce contează sunt acei invarianţi, topoi, izomorfisme care au ajuns şi în
cultura noastră.
Noutatea unui astfel de studiu este posibilă în cazul cînd ne apropiem de discursul
antic din perspectiva culturii postmoderne, existînd, după spusele cercetătoarei ruse
Shtal, permanenta necesitate a unor reveniri şi revalorificări ale operei lui Catul.
Trebuie să subliniem că într-o cercetare consecventă a literaturii vine o etapă în
care literatura este receptată ca o sinteză a mai multor elemente istorice, sociale,
culturale, artistice. Este momentul (re)gîndirii şi (re)citirii literaturii, care se
prezintă nu ca o simplă sumă de texte, ci ca un plast intelectual al existenţei umane.
Este momentul în care cercetătorul intuieşte literatura şi viaţa unei societăţi prin
prisma raportului bidirecţionat dintre cauză şi efect, cînd realizează că un spaţiu
cultural îşi produce cărţile care, la rîndul lor, produc acest spaţiu cultural. Astfel
fiind depăşite limitele istoricului, mai tîrziu cele ale unei civilizaţii concrete,
iminentă este dorinţa de a părăsi şi tradiţionalul literaturocentrism. Această dorinţă
se explică prin interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea pe care şi-o propune
epistema postmodernă, deloc nouă, dacă am raporta-o la cea din Antichitate.
Această interdisciplinaritate anunţată nu vine din moda intelectuală a timpului ce-şi
propune descoperirea noului, ineditului, spargerea unor canoane, pentru crearea
altora; ea vine ca o evoluţie firească a unei cercetări, ca o necesitate anunţată de o
căutare febrilă a unor răspunsuri ce şi-ar (re)formula întrebări pe potrivă.
O cercetare inter- / transdisciplinară este tentantă, dar şi frustrantă prin volumul de
informaţie copleşitor pe care îl presupune. Riscul este unul al superficialităţii, al
dispersării, al bifurcării infinite. Avantajul este cel al unui labirint intelectual şi
cultural al cercetării, din care ieşit, te simţi asemeni unui Tezeu care şi-a omorît
Minotaurul propriilor prejudecăţi, stereotipuri profesionale, disciplinare, culturale.
Rătăcirea, căutarea, dispersarea, erorile, iluminările, descoperirile sunt elementele
inerente unui astfel de itinerar al cunoaşterii.
Civilizaţia nu evoluează în mod izolat, prin inventarea unor structuri unice. Acest
lucru se întîmplă prin admiterea împrumuturilor, influenţelor, receptărilor,
transformărilor treptate ale epistemei umane. Cînd te naşti, vii într-un mediu
cultural, definit de un trecut istoric, de o mentalitate şi un modus vivendi
particular, intim. Percepi şi cunoşti totul în limba maternă şi toată lumea, tot
universul există în această limbă imprimat de o mentalitate şi o cultură. Mai tîrziu
vine un Altul, Celălalt, Străinul ± alteritatea, extremitatea, perifericul marginalizat
(depinde de felul cum definim şi concepem aceste noţiuni). Marea surpriză, însă,
pe care o conţine acest contact, este faptul că pe lîngă toate deosebirile şi
contrastele dintre Eu şi Celălalt sunt prezente asemănările, similitudinile, analogiile
juxtapuse uneori pînă la un identic surprinzător.
Poet antic latin, Catullus trezeşte un viu interes prin felul său asocial de a-şi
propune opera şi viaţa, fiind un mare marginal, care-şi ducea traiul ignorănd norma
şi idealul timpului său, fiind acel poeta care întoarce spatele marii civilizaţii latine,
propunînd un spirit de frondă, o lirică narcisistă, şi un ascuţit spirit de critică.
Opera catulliană îşi dezvăluie însă nu numai obiectul, semnificantul, dar şi
semnificatul, acel context al epocii, moravurile, ideile şi instituţiile culturale.
Boem şi noncomformist, Gaius Valerius Catullus ( 87 a. Cr. ± 54 a. Cr. ) ajunge să
fie o expresie emblematică a timpului său. Reprezentantul principal al liricii latine
din epoca lui Cicero, s-a născut la Verona, orăşel din Galia Cizalpină, de aceea şi
pînă astăzi i se va spune Veronezul (Veronensis), cum a făcut-o pentru prima dată
Marţial. Viaţa lui scurtă a coincis cu epoca războaielor civile. În capitala romană a
fost în fruntea unui cerc de tineri poeţi cu care îl lega o relaţie specială definită de
poet drept jus sodalicii. Era împotriva politicii lui Iulius Caesar, fapt ce se strecoară
şi în scriitura sa, chiar dacă mai tîrziu se vor împăca. Catul este un autor prin
excelenţă modelat de viaţa sa, astfel va exista mereu un subtext biografic al
noncomformismului şi teribilismului literar de care a dat dovadă.
La Roma a dus un mod boem de viaţă. Tînăr provincial, venit la capitală la vîrsta
de douăzeci de ani, tentat de plăcerile capitalei şi fascinat de lumea literelor, pare
să sfideze marea urbe, acea urbs aeterna, prin traiul şi opera sa. Deşi ar fi putut face
o carieră strălucită în forum, cum a făcut-o Cicero, venind la Roma, poezia îl
tentează însă mult mai mult. Peste atîtea veacuri putem constata cu siguranţă că a
avut o viaţă scurtă, dar plină, care a reuşit să rămînă în istoria marelui imperiu şi să
ajungă pînă azi.
S-au păstrat 116 poeme, majoritatea dedicate Lesbiei (Clodia, tînără matroană
dintr-un neam vechi, frumoasă, mondenă, rafinată, dar şi nestatornică, pentru care
Catul nu era decît încă un amant curtenitor). Salvarea manuscrisului catullian se
datorează unui codice din biblioteca oraşului Verona, trimis în Belgia în sec. IX şi
reîntors acasă în sec. XIII. Alte poeme sunt dedicate amicilor, în a căror companie
poetul este sincer, deschis şi glumeţ. Pe adversari obişnuia să-i ia în zeflemea,
uneori chiar înjurînd. Autor pasional şi obscen, delicat şi perspicace, pe care însă
mereu îl vom găsi firesc în felul de poezie pe care îl face.
Unii cercetători înclină să creadă că numele poetului este un pseudonim - catulio
(catullio), catulire, catulus ± cuvinte ce trimit la sensul peiorativ de Äcăţea în
călduri´. Poate fi o teorie acceptabilă, din moment ce acest tip de ludic verbal îl
caracterizează ca poet, dar poate fi şi o coincidenţă.
În Evul Mediu apar doar menţiuni sporadice cu referire la Catul, în rest va rămîne
un necunoscut, un marginal al preocupărilor filologice. Mantia timpului cade peste
opera şi viaţa poetului, dezvăluind doar cîteva informaţii biografice şi cele 116
poeme păstrate. Astăzi a-l citi pe Catul este atît un exerciţiu literar comparatist, ce
insistă pe un mod ipotetico-deductiv de lectură, cît şi unul de lectură istorică, prin
care se presupune receptarea unui text prin prisma contextului lui istoric, în
sincronie cu noul istorism literar de la începutul sec. XXI.
Poetae Novi, poeţii Änoi´ sau oȚ ȞİȩIJİȡoȚ în greaca veche, sunt un cerc, un grup
poetic format într-un context politic, social şi cultural ce căuta a înoi poezia
tradiţională romană. Nu este vorba de o şcoală poetică, ci de nişte tineri rafinaţi,
mondeni care produc un alt stil de poezie. Sunt cunoscute şi alte nume din cercul
neotericilor: Helvius Cinna, Valerius Cato, Licinius Calbus, Cornificius, Nemmius,
Tichida, ş.a. Constatăm la ei o atitudine hedonistă, individualistă faţă de viaţă şi
artă, o dorinţă a inovaţiei artistice, mai cu seamă a inovaţiilor formale. Aceşti tineri
poeţi sfidează Ätradiţiile literare stabilite, sentimentele lor nu se înscriu în
obişnuitul cadru literar, de aceea ei caută noi forme, originale, de expresie´ .
Contestatari ai clasicismului, după modelul noului alexandrinism grec, ei îi
reproşează închistarea în convenţie, ariditatea, impersonalitatea şi îi opun o artă
subiectivă şi estetizantă, eliberată de consideraţii didactico-morale .
Cicero este acel care foarte ironic îi numeşte Äpoeţii noi´, poetae novi sau Ämai
noi´, în greceşte ȞİȩIJİȡȠȚ. Această referire este de ordin strict prosodic, dar cu
implicaţii estetice mai largi, el vorbind despre valoarea prosodică a lui -s final în
poziţie preconsonantică, quam nunc fugiunt poetae noui (Orator, 48, 161).
Prin urmare, aceşti tineri îşi propun o poezie epigramatică, ludică, nu atît
zeflemitoare cît în stilul unor madrigale. Putem menţiona caracterul semi-narativ al
acestor texte. Ca şi literatura postmodernistă, cea neoterică, inspirată din Callimah,
trădează un anumit cult pentru ştiinţă, mitologie, filosofie, etimologie. Este vorba
de lipsa unui interes pentru sentimentele sincere şi expresia firească a lor, accentul
se punea pe conţinutul picant, o versificaţie complexă şi exhibarea cunoştinţelor în
domeniul mitologiei. Dar toate acestea, precum şi erudiţia poetică, se supun
poeziei, care devine o formă de renunţare la genurile literare valorificate de
predecesori sau o reformulare a acestora, o renunţare la viaţa civică, un protest faţă
de o lume ce a intrat în derivă.
Jean Bayet menţiona în acest sens că neotericii nu aşteptau de la versurile lor nici
carieră, nici bogăţii. Catul şi cei din grupul său infruntă dispreţul unui om ca
Cicero, ei caută în literatura greacă cea mai modernă, la alexandrini şi la ultimii lor
discipoli gingăşiile, sclipirile, pînă şi diletantismele cu care se poate desfăta
societatea mondenă a vremii lor; nu se sfiesc să descrie jocul, risipa şi galanteria
din care nu lipsesc însă durităţile şi grosolăniile, aşa cum trebuie să fi fost într-o
Romă echivocă şi la băile mult bîrfite de la Baiae .
În Histoire de la littérature latine René Pichon declară că specificul scriiturii
neoterice constă în erudiţie, cultul formei şi în galanterie, toate preluate de la
callimahieni. Contemporanii neotericilor defineau această lirică drept gracilis
(delicată), leuis (netedă) şi teres (şlefuită), dar şi doctus (erudită). Neotericii au
elaborat un limbaj deseori preţios, impetuos, marcat de o doză de deriziune, dar
ireductibil. Pe cît de docţi, pe atît de înflăcăraţi, curioşi şi veseli, neotericii îmbinau
cercetările de artă pentru artă cu distracţiile mondene şi cu viaţa sentimentală cea
mai istovitoare .
Pentru a înţelege acest tip de literatură e nevoie să se cunoască poezia alexandrină
± poezia elitei culturale din Alexandria. E o literatură ce-şi exhibă erudiţia, lectura
din autorii greci (un tip de intertextualitate). Lectorul-ţintă este cititorul cult. Textul
alexandrin, deseori caracterizat de o anumită pedanterie, abundă în citate şi
menţiuni cu referire la scriitorii predecesori. Se căuta uneori o mistificare
elaborată, un vers şlefuit şi stilizat. Unii poeţi fac şi caligrame ce reprezintă
instrumente muzicale, aripi, altare. Dacă lirica greacă (chiar etimologic) era
raportată la un acompaniment muzical, cea alexandrină era una declamatorie. Se dă
prioritate elegiei cu elemente de subiect. O specie la fel de valorificată este
epigrama (care şi-a pierdut sensul de inscripţie pe o piatră funerară). Una din
temele preferate ale poeţilor alexandrini este dragostea şi petrecerile. Callimah,
axul acestei mişcări literare, propune cîteva principiii de bază ale scriiturii sale:
formele mici, lucrul cu elementele neesenţiale ale ansamblului scriiturii, episodul
(fragmentarismul). Textele lui denotă multă erudiţie, abateri spontane şi sugestii cu
subtext. Similar cu doctrina postmodernistă, care pune problema lui cum şi nu ce
scriem, alexandrinii nu-şi puneau imperativul de a spune ce nimeni nu a spus, ci de
a enunţa aşa cum nimeni nu a făcut-o (ce / cum).
Pornind de la poezia alexandrină, neotericii s-au distanţat de modelul alexandrin.
Alexandrinii îşi propuneau drept ideal o simplitate arhaică. Pentru romani era de
neconceput un astfel de joc de-a arhaicitatea. Ei nu aveau o istorie depărtată,
arhaicul era ziua de ieri a lumii latine, romanul nu se regăsea în contemplarea unor
vremi trecute, el era în plină luptă cu vechiul şi în căutarea noului. Poetul latin din
acea perioadă înţelege că timpul unei poezii solemne şi patetice a trecut.
Receptorul postmodern poate puncta unele afinităţi cu lirica postmodernistă. Chiar
din perspectiva unei simple abordări istorico-literare poate fi făcută conexiunea ±
neomodernism / neocallimahism, neoterism. Semioticianul italian Umberto Eco
afirma, pe bună dreptate, prin gura unui personaj din celebrul său roman Pendulul
lui Foucault că este posibilă o comparaţie dintre Catul, poetae novi şi avangardele
contemporane şi această comparaţie, zice dînsul, e lucrul cel mai genial. În ambele
cazuri e o poezie citadină făcută de nişte creatori citadini, ce promovează un umor
plin de urbanitate, cu multă sensibilitate la contextul urban, amestecată cu un
regionalism exotic în limbaj (să luăm catullianul besare, Äsărut´ şi multe alte
lexeme regionale utilizate de poeţii veniţi de la periferia marii culturi moderne spre
centru culturii postmoderne). Scriitura catulliană, apărută două milenii în urmă şi
cea de azi trădează multă parodie ironică, limbaj anticultural, sau mai bine zis
subcultural, în sensul subculturilor care abolesc cultura centralizantă a modernităţii
pentru a instaura fragmentarul mozaicos al unei alte culturi. Neotericii, ca şi
postmoderniştii, se adresează deopotrivă elitei şi omului din stradă. Codificarea
dublă a scriiturii este un însemn categoric al acestor două tipuri similare de text.
Intertextualitatea este marca unui autor doct, citit şi erudit. Conceptul de labor ±
muncă, elaborare sunt principii fundamentale ale acestor literaturi, precum şi
breuitas ± forma scurtă a textului, acel multum in parvo po(i)etic. Chiar dacă
autorii ambelor epoci nu ar declara acea aparteneţă neo-(terism/modernism),
alegerea de a face o astfel de literatură este o alegere-manifestă.
Vorbind despre acest grup literar al neotericilor, cu mari ambiţii culturale, vom
sublinia că pe lîngă viaţa literară, banchetele, jocurile erotice erau principalele lor
îndeletniciri, unde petrecăreţii întîrziaţi creau o atmosferă de boemă romană,
transformată într-o elită culturală, cînd marginea marginalizată cucereşte centrul.
Nu este vorba însă de simple ospăţuri boeme, cum ar putea să pară la prima vedere,
chiar dacă multe laturi ale culturii, ca şi literele, par rezervate pentru ocazii
excepţionale, pentru sărbători. Dar chiar putem să separăm sărbătoarea de cotidian,
festivitatea de gestiunea ei ? Astfel, această literatură, deseori orală, era foarte
pulsională şi expresivă nu doar în sensul festiv, dar şi cel artistic.
În cazul lor, boema este o formă de manifestare a asocialului sau a unui social
foarte critic. Roma apare ca un fundal, un cronotop al sexualităţii debordante,
monstru urban în care încap toate acestea, ea - Marea Tîrfă care iniţiază acest cerc
de tineri (mulţi dintre ei provinciali) veniţi în marea urbs aeterna. În acest sens
poate fi vorba şi de o elită literară decadentă, dacă nu vom constata existenţa unei
duble realităţi a vieţii romane, care se pare că adesea, în operele istorice şi literare
pozează pentru posteritate, tăinuind adevărata faţă a lucrurilor, fapt pe care
neotericii nu-l fac.
O altă problemă a unei eventuale textanalize ar fi dacă opera catulliană trebuie
receptată cronologic, biografic, sau tematic? Pentru a evita anumite capcane ale
periodizărilor, ar trebui să mergem pe o lectură tematică combinată cu anumite
referinţe la epocă, ideală fiind însă o lectură aproape utopică pentru lectorul de azi
şi anume acea după criteriul metric. La o analiză scrupuloasă, putem constata că
tradiţia populară, moda timpului, contextul socio-politic şi istoria personală s-au
asociat pentru a-l inspira pe Catul în opera lui. Putem spune că opera catulliană îşi
reflectă şi îşi depăşeşte epoca, astfel Catul plasîndu-se pe o axă vectorială a istoriei
literaturii latine şi universale.
Robert Escarpit în cartea lui Analyse de la périodisation littéraire menţionează, pe
bună dreptate, că nu poţi evita să devii istoric cînd vorbeşti despre literatură. Chiar
dacă te mărgineşti la texte, sistemele de coduri care le construiesc se referă la
situaţii istorice între care există un ordin de succesiune, adică o legătură de
cauzalitate. Dar cînd vorbeşti în calitate de critic te poţi mărgini la relaţiile care
creează această succesiune sau această cauzalitate. De voie, de nevoie, ajungi să
violezi cronologia, impunînd textului, obiectului sau actului o altă disciplină decît
aceea a timpului.
Referindu-se la acelaşi aspect al cercetării, Roland Barthes declară opera citită
drept anacronică şi acest anacronism este problema capitală pe care opera o pune
criticului: reuşeşte el, cîtuşi de cît, să explice o operă prin proiectul ei, adică să
justifice scandalul apariţiei sale; dar cum poate fi redus scandalul Äsupravieţuirii´
sale, se întreabă literatul francez .
O prismă de receptare a operei catulliene o constituie moravurile epocii poetului.
Vom porni de la ideea că fiecare civilizaţie omenească a avut o experienţă a
plăcerii corporale. Astfel vom concluziona că ceea ce-i poate şoca pe oamenii
timpurilor noastre îi poate lăsa indiferenţi pe cei din epocile de cîndva. Totodată,
vom merge pe ideea că literatura este o cameră de rezonanţă a evoluţiilor morale
ale unei societăţi, socialul presupunînd cultura a cărei inerenţă este literatura.
Într-o monografie savantă despre limba şi stilul lui Democrit, Stepan Misko,
laborios filolog clasic de la Chişinău, vorbeşte despre ĮȡİIJȒ, acea virtute şi curaj al
vechiului grec, pentru care echivalentul latin este virtus. Cicero consideră că o
parte inerentă a acestuia este summum bonum. La baza lui ĮȡİIJȒ, după Democrit
stă ĮȓįȫȢ, pudoarea morală, decenţa, bunul simţ şi pietatea. Acesta îi impune
omului o anumită doză de autocontrol şi îl înalţă moral .
Înţelegem oare astfel că exista o virtute romană? A existat oare şi un desfrîu vădit
în Roma antică? Este oare desfrîul semnul unei febre urbane a civilizaţiei?
Comportamentele o sugerează, căci acesta într-adevăr marca viaţa romană,
amestecată de un gust aparte pentru senzualitate.
E important să evocăm în acest context cultul lui Priap, care, consideră
Muchembled, revelează în realitate o dimensiune veche a culturii masculine
aristocratice. Cultul lui Priap, fiul lui Dionyssos şi al Aphroditei, simbol al
senzualităţii masculine, produsul unei culturi a dorinţei şi a unei religii ce excludea
frica de corp, prezentat printr-o imagine falică, era prezent în viaţa cotidiană a
romanilor. Pe pîine, pahare, veselă, atribute de toaletă, bijuterii, lampe şi torţe
putea fi văzută această imagine făcută din metale preţioase, os, fildeş, bronz, lut. În
ruinele din Pompei sunt găsite o mulţime de astfel de obiecte, lucru care
demonstrează că acestea îşi cam pierd în epocă conotaţia indecentă.
La romani exista cultul prostituţiei sacre, în templele romane se desfăşurau
procesiuni erotice pentru întreţinerea cultului zeilor Venus, Cupidon, Bachus.
Împăraţi şi alte persoane oficiale, împărătese şi matroane trăiau în desfrîu, îşi
colorau viaţa vizitând lupanarele, organizînd şi participînd la orgii sexuale. Literaţi
şi filosofi ± Horatius, Propertius, Ovidius, Marţial, Petronius ş. a. se prindeau în
mrejele iubirii libertine. Prin opera sa Ars amandi Ovidiu a transmis modul de
gîndire şi simţire erotică a timpului .
Adesea poeţii aveau în preajma lor femei de o proastă ţinută morală, acele fiice ale
plăcerii care erau un fapt firesc pentru o societate cu moravuri brutale, bîntuită de
nevoi veneriene şi pulsiuni erotice nestăvilite. Prezenţa fenomenului prostituţiei în
Roma antică, precum în toate epocile prin care a trecut omenirea, este însemnul
dublului standard masculin, scindat permanent între imaginea morală elaborată şi
realitatea ce este departe de atît de proclamatul moral.
E. Dupouy în cartea sa Prostituţia în Antichitate vorbeşte despre mai multe aspecte
ale acestui fenomen social. Liberales erau sărbătorile organizate în cinstea lui Pater
liber (pseudonimul lui Bachus). La aceste sărbători Phallus avea un rol central,
fiind purtat prin oraş într-un car. Aşa-numitele saltatrices (dansatoare), fidicinae
(cîntăreţe la flaut) şi tubicinae (cîntăreţe la liră) erau invitate la diferite mese de
sărbătoare pentru a trezi dorinţe voluptoase mesenilor. Unele din ele au avut
onoarea să fie iubite de marii poeţi precum Horaţiu, Ovidiu, Catul, Properţiu,
Tibul, căci banchetele romane erau nu o dată locul a tot felul de turpitudini, în care
poeţii găseau plăcerea faptei interzise, astfel fiind manifestat un anumit
noncomformism artistic şi comportamental.
La romani era foarte răspîndită întrebuinţarea parfumurilor. Le foloseau toţi:
bărbaţi, femei, copii. Înainte de a începe banchetul romanii îşi ungeau tot corpul cu
uleiuri parfumate, părul la fel era parfumat cu nişte esenţe mirositoare, în odăi era
ars un fel de praf aromat, folosit şi în mîncare, băuturi, scăldătoare, aşternut. Sub
influienţa acestor produse de parfumerie întregul sistem nervos era într-o stare de
permanentă excitare şi iritare. Cei care se foloseau des de aceste produse erau
petrecăreţii şi curtezanele, Catul făcînd parte din acest cerc de oameni. În acest
context putem reaminti acea adresare invectivă lui Rufus, care miroase urît, din
Carmen LXIX.
E. Dupouy consideră că pentru a cerceta din plin acest aspect al vieţii romane, e
nevoie a se citi epigramele lui Marţial şi Catul, precum şi opera lui Caesar şi
Tiberiu. Petronius invocă acele ÄBalnea, Vina, Venus corrumpunt corpora sana; et
vitam faciunt balnea, vina, Venus´. (ÄBăile, vinul şi dragostea distrug sănătatea
corporală şi totodată viaţa constă din băi, vin şi iubire´).
Horatiu va zugrăvi şi el epoca prin acel Ätoarnă-ne din amfora sabină vinul´ (Lui
Taliarh), ÄAcum e timpul să bem, prieteni buni, / Voioşi pămîntul izbind cu
tălpile´ (Prietenilor). Sau ± ÄAbia crescute, deprind fecioarele / Dansul Ionei, arta
dezmăţului / Dor de iubire cu prihană / Coace în mintea încă necoaptă. / Curînd la
mese, în faţa soţului, / Iubiţi mai tineri ca el îşi caută / Şi se iubesc faţă cu lumea.´
(Romanilor).
Cum o va face şi Horatiu mai tîrziu, Catul va merge mai degrabă pe sermones,
după el limbajul literar nefiind niciodată saturat de limba naturală, acele
conversaţii libere în poezie, pentru a descrie tumultul vieţii de la Roma, dar
nicidecum nu va căuta acel horaţian aurea mediocritas.
În unul din discursurile sale, Cicero numeşte toate acestea Libidines, amores,
adulteria, convivia, commessationes, chiar dacă era pasionat de Cithera, curtezană
vestită în Roma. Catul ignoră aceste glaciaţiuni morale propagate în epoca lui, dar
în comparaţie cu alţi poeţi o iubeşte pe Clodia Pulcheria, patriciană de origine. În
acest sens, el face parte din poeţii, aşa-zişi, picanţi, dar cu un acut simţ de clasă,
care reflectă nu atît gîndirea lui discriminatorie în acest sens, ci faptul că
matroanele metropolei romane aveau mai multă libertate (şi sexuală) decît cele de
la ţară. Astfel, Clodia, o femeie puternică, independentă, este tipul femeii fatale în
epocă. În universul lui liric cele mai intense senzaţii ţin de încălcarea interdicţiilor
sociale. În Carmen VII el vorbeşte de acele tăinuite amoruri pe care o limbă rea ar
putea să le profaneze, totodată este evocată posibilitatea unor voyori, care-şi
spionează semenii în situaţii intime.
Limba reflectă o mentalitate, consideră Emil Cioran, desigur că ea este reflecţia
unei matrice culturale. Or, fenomenul prostituţiei în Roma Antică este expresiv
conturat de un bogat vocabular ce se referă la aşa-numitele fete ale plăcerii:
allicariae (allicio, ere ± Äa îmbia, a atrage pentru daruri´); asellae (asella -
măgăruşă); blitae (denumirea unei plante agăţătoare); charibdae (charibdis ± Äabis,
strîmtoare´, dar şi Äobsedate de cîştig´); delicatae (delicatus ± Äîncîntător,
desfrînat´); doridae (de la numele nimfei Doris, se mulţumeau cu un cîştig mic);
fotariae (Äîncălzitoare´); iuvencae (iuvenca ± Äviţeluşă, fată tînără´); meretrices /
meretriculae (mereo ± Äa cîştiga´, categoria profesionistelor); nocticulae (Äcare
umblă noaptea´); stabulariae (stabulum ± Ägrajd´, adică cele care umblă noaptea);
vagae (vagus ± Ärătăcitor´). Prostituatele romane erau dispreţuite şi numite infamae
personae, chiar dacă partea masculină a societăţii încuraja tacit existenţa lor.
Lectorul de azi nu trebuie să fie mirat de dragostea lui Catul pentru Lesbia ce
coabitează cu alte amoruri vinovate cu prostituatele de pe străzile romane (poemele
XLI, XLII) şi cu afecţiunea homofilă pentru un tînăr, căci Catul se dovedeşte a fi
din plin un fiu al epocii sale. Unele poeme prezintă istorii scabroase din epoca şi
viaţa poetului. Copil teribil al timpului său, martor şi părtaş al epocii sale, Catul
reflectă o criză morală a umanităţii la o răscruce a istoriei, în pragul unui mileniu
creştin.
Se cunoaşte succesul avut de opera lui Catul în perioada Renaşterii. Petrarca, spre
exemplu, era pasionat de opera poetului latin. Or, acel Homo sexualis, atît de
încurajat în Antichitate, va reveni în lumea europeană odată cu Renaşterea, ce s-a
întors la zeii şi modelele păgîne de gîndire.
În ceea ce priveşte stilul scriiturii sale, cercetătorul francez Jean Bayet consideră că
e vorba de o consecutivitate bine calculată şi echilibrată, Catul înţelegînd că
cinismul se potriveşte confidenţelor intime, că atacurile personale trebuie să fie
violente pînă la grosolănie, galanteriile ± elegante şi afectate, poemele alexandrine
± întortocheate şi pitoreşti .
Limbajul catullian poate fi extins şi atribuit unei întregi epoci istorice, pentru că
Äfiecare este celălalt şi nimeni nu este el însuşi´ . Precursor al diferitor avangarde
artistice, Catul demonstrează o atitudine de frondă faţă de aşa-numitul belle letre al
clasicismului roman la care vor ţine atît de mult Cicero şi Caesar. ÄCatul a
descătuşat poezia latină de vechile tradiţii şi a dat la o parte cadrul care o
încorseta´ . Ceea ce va rămîne după el lui Horatius, Vergilius şi Ovidius este un
lirism firesc şi un limbaj pe atît de doct pe cît de colocvial. Prin scriitura sa Catul a
realizat o reformă în limbă, dîndu-i performanţa unei plasticităţi poetice, punînd
bazele stilului şi metricii latine.
În multe din poezioarele mici, Catul merge pe miniatural . Astăzi într-o lume
trunchiată, primim cu plăcere fragmentul în locul pretinsului întreg.
Microdimensiunea începe a fi la fel de apreciată ca şi operele mari. Pentru că
postmodernul, atît de actual azi, începe acolo unde apare fractura, spargerea unui
întreg. Volumul lui de versuri este structurat de poet (sau de un editor necunoscut)
după principiul unui poikiliva sau variatio . Acest tip de structură era pentru ca
lectorul să nu se plictisească de acelaşi tip de text.
Catul face o poezie de circumstanţă, ce reflectă un trai de plăcere, reflectat şi de
modelul hedonist de scriitură pe care şi-l propune. La nivel de receptare scriitura
catulliană oscilează între cea mai acută originalitate şi cea mai crasă banalitate.
Prin doctus contemporanii lui Catul aveau în vedere cunoştinţele în domeniul
mitologiei. Catul este însă doctus mai mult decît atît, lexemul nugae este un
indiciu, un atom de sens al unui manifest literar, prezentat într-o formă ce renunţă
aparent la orice ambiţii. E un manifest literar al unui homo faber ce e şi un homo
ludens, care trăieşte spontan actul creaţiei, sau care vrea să lase să se creadă că aşa
este. Este suficient să spunem că e un joc însoţit de labor, este o po(i)etică însoţită
de efort, de elaborare, de acel element de doctus.
Este şi cazul acelui alexandrin ʌĮȚȖȣȚoȣ, distracţie, care la Catul va lua forma lui
ludere, ludebat, lusimus. Lusus auctoris este însă ceva mai mult, e o luptă cu
tradiţia împietrită şi discriminatorie cu tot ce este nou, cu acel gravitas Romana ce
marchează poezia latină la acel moment, dar şi o depăşire a simplului exerciţiu
poetic propus de alexandrini. Micile versuri, uersiculi, din libellus (cărţulie) poartă
în ele uenena, cacata, nefaria scripta (ticăloşii) sau mai bine zis acel venin îmbibat
în paginile unei cărţi, acea metaforă sugerată de U. Eco prin romanul său Numele
trandafirului.
Catullus nu se implică în politică, dacă şi dedică cîteva texte lui Cicero şi Caesar, o
face într-un sens mai mult particular, el este un apolitic, un asocial, dar aceasta nu-i
încurcă să declare război tradiţiei literare. E o frondă în faţa unui simplu ʌĮȚȖȣȚoȣ
artistic promovat de poezia alexandrină şi împotriva lui grauitas Romana, al unei
poezii eroice şi patriotarde.
Catul va face mai mult o lirică personală, pentru că perceperea de om a
singularităţii sale, chiar conştiinţa precisă, exista fără îndoială în Antichitate. În
ceea ce priveşte sinele catullian, actul lui de a scrie este o încercare de a se
repovesti, or, în această scriitură s-a condensat istoria lui personală, poemele fiind
nimic altceva decît nişte memorii ale vieţii lui intime, (a)sociale şi culturale. Mai
ales în poemele mici eul poetic se exhibă cu multă elocvenţă compoziţională.
În această epocă literară putem vorbi de un subiectivism promovat de etica
epicureică. Subiectivitatea artistică este reprezentată prolific în literatura latină de
către Catul. El este cel care deschide galeria de portrete auctoriale creionate de un
lirism aparte, sensibil şi viu. ÄÎn această perioadă destrămarea polisului roman duce
la apariţia unei personalităţi, care caută autoexprimarea în noi genuri literare, ce
oferă un spaţiu mai vast Äeu-lui´ subiectiv, decît genurile tradiţionale, de pînă
atunci, ale literaturii´ . E o consecinţă a faptului că vechea concepţie despre lume
şi vechile genuri de proporţii ± eposul şi tragedia ± cad în declin, creşte interesul
faţă de sfera personală, de lumea intimă a trăirilor, de individualitatea omului .
Pentru a defini tipul acesta de scriitură, este firesc să vorbim despre o poezie
personală, subiectivă, cu un mesaj subiectivist similar stilului postmodern de
poezie, care e o poezie a impresiilor ocazionale şi a diferitelor trăiri individuale ale
poetului; sunt texte-sinteză a vieţii boeme din cercul neotericilor, cu erotismul,
viaţa de petrecăreţ şi polemicile ei. Există totodată aici o oarecare doză de
narcisism postmodern (anunţat de acel Äsunt perfect´, acel ÄEu grandios´), numele
autorului apare nu o dată în poeme sugerînd o atitudine narcisistă faţă de lume şi
viaţă şi care îi prelungeşte autocontemplarea erotică şi culturală prin scriitura sa.
Subiectivismul poate să meargă atît de departe, încît opera să devină o adevărată
biografie a poetului .
Am putea îndrăzni să susţinem că, uneori, citindu-i poemele, înclini a crede că
poetul evadează din lumea reală prin sex şi prin scriitură, care se intrepătrund ca o
ţesătură proiectată mai mult mental decît real.
Pornind cuminte de la o frumoasă lirică de dragoste, el alunecă dintr-un erotism
senzual într-o lubricitate pasională, care sparge graniţele personalului, al intimului
şi se transformă într-o polemică sexuală publică. Strigătul din poemele dedicate
unei Lesbii care l-a părăsit este o provocare manifestă, care invită prietenii, alţi
iubiţi de-ai Lesbiei, soţul ei şi, desigur, cititorul într-un scandal amoros.
Vorbind despre lirica de dragoste vom menţiona că, în acest sens, Catul se rupe de
doctrina neoterică care îşi propunea excluderea unui lirism personal. Catul o face,
pentru că un mare poet nu rămîne niciodată închistat de o doctrină poetică, el o
înglobează, o asimilează şi o depăşeşte.
Celebrul istoric francez R. Muchembled, în cartea sa Orgasmul şi Occidentul
afirma că noi suntem ca specie în mod biologic programată să ne îndrăgostim şi să
alcătuim perechi . Şi tot el continua prin gîndul că dragostea şi sexualitatea sunt
lucruri esenţiale în societăţile omeneşti .
În acest studiu două perspective se impun la sigur, cea a şăgălniciei poetice şi cea a
eului afectiv, suferind de dragoste. Catul într-adevăr este cîntăreţul unui belşug
antic al pasiunilor. Titanica dorinţă este o trăsătură specifică amorului antic, pe
care îl putem descoperi cu uşurinţă în mitologia şi lirica acelor timpuri. Astfel au
iubit Zeus, Poseidon, Apolon şi alţi zei .
Majoritatea poemelor au un înalt conţinut erotic, pentru că iubirea catulliană este,
în primul rînd, o plăcere, o delectare erotică, care ar fi transpusă cu exactitate de
acel kama indian ce desemnează: dorinţa, pofta, voluptatea, simpatia, dragostea.
Nici una din aceste informaţii poetice nu este inocentă, bucolică, imaginile sunt
pline de semnificaţii demonstrative şi elaborate.
Poezia lui lirică nu stă doar sub semnul muzei Euterpe, ci şi sub semnul muzei
poeziei erotice ± Erato. Nu în zadar, Platon în Banchetul îl găseşte pe Eros drept un
mare inspirator de poezie. Subiectul trăirii erotice în scriitura lui Catul cîntă arta
trăirii intense a voluptăţii. Mai tîrziu Ovidiu, prin Ars amandi va confirma succesul
acestui gen de poezie, chiar dacă cu preţul vieţii sale în exil.
Catul o iubeşte pe Clodia, care recurge, se pare, nu o dată la un şantaj sentimental
şi chiar sexual al poetului. Ea e iubita care apare în poemele lui cu numele de
Lesbia, nume ce deschide intertextual o perspectivă spre poezia elină, după numele
insulei unde a trăit poeta Sappho. Catul traduce chiar o odă scrisă de Sappho, care
pare să fi propovăduit o kama (dobîndirea practicilor iubirii) în arealul elin.
Eul pasional simte o plăcere în jocul cu interdicţia socială. El este un cîntăreţ al
plăcerii erotice, pentru care acuplarea nu este un mijloc de reproducere (poemele
păstrate nu indică o astfel de preocupare), ci un mijloc de bucurie a cărnii. Acest
tip de lirică este în stare să răstoarne multe idei preconcepute existente încă în plină
postmodernitate, cu privire la sexualitatea umană.
Victimă a iubirii, Catul exclamă odi et amo, urăsc şi iubesc; este cazul unui eu liric
discontinuu scindat între dragoste şi ură, este un tip de autodeconstrucţie poetică,
de existenţă a unor semnificaţii antinomice.
După ce Lesbia îl trădează, nu atît dragostea cît enunţarea ei ia dimensiuni
pornografice, iar actul enunţării ± limbaj agresiv, plin de tribulaţie, dar şi
intrepiditate.
Iubind şi urînd, Catul ştie foarte bine să ironozeze şi să persifleze lumea ce-l
acaparează. În lirica satirică poetul se inspiră şi din aşa-numita satură, un tip de
reprezentaţie dramatică cu unele cuvinte glumeţe, de haz la adresa cuiva. Cîntecul,
acompanementul la flaut şi mimica erau amestecate cu reflecţii morale, scene de
comedie, dialoguri, anecdote alunecînde nu o dată spre insolenţă şi execrabilitate.
Acest amestec genurial i-a conferit saturei determinativul de miscelanea, adică
amestecată. Catul, urmînd moda timpului, scria un tip de poezie ludică, glumeaţă,
cu un caracter de epigramă. Unii critici consideră că aceasta este o pistă greşită de
textanaliză, punctul forte al textelor catuliene fiind lirica de dragoste. În această
situaţie impunîndu-se o remarcă despre faptul că un poet este aşa cum îl anunţă
opera lui şi nu aşa cum îl trunchiem noi, aceasta ţinînd nu de receptarea ci de
clasica cenzurare a textelor literare.
Lecturînd cele 116 de poeme ai nu o dată impresia că e vorba de o scriitură
similară prin po(i)eticitatea sa (facerea elaborată) cu scriitura neobarocă. Catul pare
a înclina spre un prebaroc antic ± el Äcunoştea bine literatura elinistică şi era
pasionat mai ales de creaţia lui Euforion din Calcis. Euforion era adeptul lui
Calimah şi adversar al artei clasice. Lucrările lui se caracterizau printr-o
compoziţie complexă asimetrică (Äbarocă´), erau presărate cu cuvinte rare (glose)
şi uimeau prin îmbinările sonore de mare rafinament´ . Horaţiu va nega după el
acest tip de scriitură. Aulus Gellius îl va numi însă elegantissimus poetarum.
Chiar dacă celebritatea i-au adus-o poemele de dragoste, pe noi ne preocupă
limbajul şi conţinutul epigramelor. În unele poezii scurte Catul este pe atît de
pasional şi lasciv pe cît e de delicat, fin şi perspicace. Scriitura lui este un melanj
reuşit de cumpătare şi pasiune. Bineînţeles că numărul copleşitor de elemente
satirice din textele catulliene face să apară foarte repede o întrebare conexă, şi
anume, dacă e vorba de un poet al liricii de dragoste sau mai degrabă de un autor
satiric .
Cît despre aspectul social al poemelor catulliene, chiar dacă omul este o creatură
eminamente gregară , adesea, lecturînd aceste mici fragmente de scriitură, ai
dorinţa cuminte de a-i reproşa eului liric de ce el, într-un mod artistic, nu-şi
afişează onorabilitatea, salvînd aparenţele, cum o fac atîţea poeţi pînă la el şi după
el? Te întrebi de ce rîsul, ironia sunt o demonstraţie juvenilă a unui comportament
tineresc, gălăgios, ce ignoră disciplina şi ordinea socială. Ajungi pînă la urmă să
insişti pe ideea că e ceva conştient elaborat, că e o carte de vizită a scriiturii
poetului.
Eroul catullian nu este un cetăţean, el este mai degrabă expresia unei atitudini
antisociale faţă de oraşul-stat, ce apare ca un cronotop al dezechilibrului social.
Catul vede în marii politicieni ai timpului nişte antipozi ai idealului social, corupţi
de vicii străine unui adevărat vir bonum. Tînărul Catul, venit la Roma, se simte ca
un copil nelegitim al urbei, un marginal social. Simţul neîmplinirii şi nemulţumirea
de rolul său şi al prietenilor săi în societate, conştientizarea marginalizării şi a
imperfecţiunii sistemului social, provoacă sentimentul de amărăciune, tristeţe şi
revoltă. Eroul liric catullian este un certat cu marele oraş, el mereu subliniază şi
pozează cu detaşare divorţul său de societate .
În Carmen X îl găsim otiosum în Forul roman, adică detaşat, rupt de acele res
publica, ce îl preocupau pe omul roman. În acest poem otium şi Forum sunt nişte
lexeme antinomice. Cadrul modern, urban, al versurilor sale nu ţine doar de o lume
a mondenităţii romane. Poetul Äcoboară´ în strada urbei romane unde ştie să
găsescă plebea în viciul, în descătuşarea ei instinctuală, poetul pare să zică nu o
dată Ecce homo. Acestea sunt locuri de Ämargine´ pentru literatura clasicismului
roman din acea perioadă, iar poetul se doreşte a fi în totul un Ämarginal´, un
observator al declasaţilor.
Dacă Cicero şi alţii vorbeşte despre virtute, Catul propovăduieşte un trai în plăcere
şi o lirică hedonistă care se axează pe individ şi plăcerea lui de a trăi. În acest sens
R. Muchembled vine cu ideea de plăcere ce acoperă o realitate multiformă. De la
satisfacţiile senzoriale la extazele estetice sau la beatitudinile vieţii spirituale,
trecînd prin deliciile mesei, fără a uita de beţiile perverse, paleta fericirilor
omeneşti dovedindu-se imens de variată . Totodată problema sexualităţii şi a
plăcerii este atît de crucială în civilizaţia noastră de secole întregi, încît ea a rămas
tabu, ca marile mituri fondatoare , iar ansamblul sexualităţii umane constituie
întotdeauna o construcţie culturală, referitoare la valorile unei civilizaţii date .
În mai multe rînduri lirica lui Catul a fost şi va fi acuzată de naturalism, vulgaritate
şi exhibiţionism verbal al actului erotic. Leonardo da Vinci, referindu-se la cel din
urmă, constata că actul împreunării şi membrele de care el se slujeşte sunt atît de
urîte încît, dacă n-ar fi frumuseţea chipurilor, podoabele participanţilor şi elanul
nestăvilit, natura ar pierde specia umană. În ceea ce priveşte subiectul ce ne
preocupă, am vrea să semnalăm un aspect al receptării unui text de felul celui
catullian ± unii vor căuta şi observa frumuseţea chipurilor, elanul nestăvilit al eului
liric, despre care vorbeşte artistul renaştin, iar alţii, nu puţini la număr, în stilul
unui pat procustian, vor sublinia urîţenia membrelor de care se slujeşte acesta.
Eseistul, filosoful şi romancierul francez Georges Bataille, supranumit metafizician
al răului afirma că esenţa erotismului este pîngărirea şi că lumea erotică şi cea
intelectuală se completează şi se situează pe un plan de egalitate, chiar dacă
oamenii îşi evită propriul adevăr intim, fugind de el. Scriitorul francez evocă acele
două lumi în care tatăl ce se joacă cu fetiţa pe genunchi este şi tatăl familiei care
merge seară la desfrîu, ţăranii cu prunci în braţe în ogrăzile sale sunt şi ţărani în
vreme de război incendiind casele duşmane, astfel fiind demonstrată gîndirea
asexuată care nu conştientizează nevoia de prostituate şi de sfinte, de ticăloşi şi de
oameni a căror generozitate nu cunoaşte margini. Urmărind aceste argumente
consecvente, nu putem să nu subscriem acestor idei.
Teodor Naum, traducătorul poemelor catulliene în limba română constată o
anumită doză de familiaritate a expresiei lui poetice. Această familiaritate vine din
faptul că poetul merge pe principiul ars non imitatur naturam, sed ars monstrat
naturam. Pentru el poezia este un spaţiu artistic licit de exprimare a naturalului,
chiar şi a a corporalităţii po(i)etice. Poezia catulliană renunţă deseori la semne,
pentru a purta natura în sine, apetitele carnale ale epocii sale şi ale subconştientului
său creativ, dorinţele intime, instictul vital, comportamentele obscene, bucuria
cărnii transapar asemeni unei inflorescenţe de excese nu atît carnale, cît verbale.
Catul exhibă naturalismul pasiunilor din reversul alibiului marilor afecţiuni, pentru
că cea care îi conferă omului unitatea este dezordinea sa reală (dezordinea
pasiunilor, a evenimentelor, a umorilor) .
Dacă în literatură totul este dat spre înţelegere, dar, cu toate acestea, ca şi în viaţa
noastră, nimic nu e, finalmente, de înţeles, o eventuală critică pudică va califica
acest tip de literatură drept una ce trebuie trimisă în aşa-nimitul Äinfern literar´ al
bibliotecilor publice. Mai greu va fi să camuflezi o epocă, o mentalitate care apare
la suprafaţa oricărei cenzuri. Poate că unele cuvinte din poemele catulliene, unele
realităţi romane necesită a fi mai degrabă trăite decît înţelese raţional şi cu atît mai
mult scoase din eventualele traduceri.
Citind opera lui Catul, se crează impresia că interdicţia este un motor al încălcării,
iar pentru Catul pare a fi un motiv al defulării lirice, al creării unei poezii saturate
de trăiri şi emoţii ale unui eu liric eruptiv cu pasiuni intense. Acuzat de un
naturalism şocant, dus pînă în zona pornograficului, Catul ar putea polemiza prin a
spune că definiţia pornografiei variază din plin odată cu epocile .
Scriitorul englez D. H. Lawrens, într-o prefaţă la romanul său Amantul doamnei
Chaterley, îşi exprima o dorinţă personală şi totodată un deziderat socio-cultural:
doresc ca bărbaţii şi femeile să ajungă a gîndi problemele sexuale în mod complex,
onest şi personal. Epoca noastră este mai proprie înţelegerii decît acţiunii. În trecut,
acţiunea sexuală a fost o obositoare repetare a aceloraşi lucruri, fără o gîndire
corespunzătoare, fără înţălegere. Sarcina noastră este acum să înţălegem
sexualitatea. După veacuri de întuneric, spiritul vrea să ştie totul; trupul este, în
fond, rămas destul de în urmă. Obscenitatea nu apare decît dacă spiritul
dispreţuişte trupul şi se teme de el, dacă trupul urăşte spiritul şi îi rezistă.
Catul se opune înăbuşirii senzualităţii naturale, el îşi trăieşte din plin sentimentul,
spiritul îndrăgostit şi sexualitatea. Atît odi cît şi amo denotă plenitudinea acestor
trăiri, chiar dacă i s-ar putea reproşa o basculare între două extreme, rămînem a
crede că este vorba de un alt model de gîndire sexuală, una care stresează un cititor
educat de interdicţia degetului dus la gură, urmat de un Ässt´ pudic sau de simplul
cuvînt Äruşine´, al cărui impact a dominat cultura umană începînd cu Evul Mediu,
dictînd totodată necesitatea unor duble standarde de comportare sexuală, care au
produs la rîndul lor duplicitatea vieţii culturale, sociale, politice şi chiar
economice.
În plină epocă postmodernă, eul cultural şi cel social are nevoie să înţeleagă că
sexualitatea este temeiul împlinirii erotice, al conservării şi reproducerii prin
urmaşi, al aspiraţiei la fericire, al trăirilor transbiologice şi transpsihice, dar şi sursă
de conflict. Rivalităţi, gelozii, trădări, violenţe sunt manifestări ale sexualităţii
generatoare, uneori, ale actelor disperate, crime şi sinucideri .
Astfel, în zona corporalităţii poemelor catulliene, ajungi la gîndul că a ignora astăzi
sexualitatea umană înseamnă nimic altceva decît inconştienţă de sine, a o nega
înseamnă ipocrizie, a o mistifica înseamnă a o reduce la un sens particular, cel
mistico-magic, miturile antice prezintînd sexualitatea drept un temei al creaţiei. Cu
atît mai mult că elemente ale sexualităţii pot fi identificate în cosmogonia, teogonia
şi antropogonia mai multor mitologii.
R. Barthes, în eseul său Plăcerea textului referindu-se la gîndirea auctorială,
concluziona asupra corpului auctorial care nu are aceleaşi idei ca şi mintea
auctorială. Johan Huizinga în cartea sa Homo ludens afirma, cam în acelaşi sens,
că nimic nu putea fi un teren atît de roditor pentru expresia poetică, precum unirea
dintre sexe în timpul sărbătorilor de primăvară şi al altor sărbători ale tribului,
astfel poezia fiind o formă verbală a permanentului joc de atracţie şi respingere
dintre tineri şi tinere, formă ce conţine nu o dată o subtilitate erotică sau o glumă
vexatorie .
Catul face năzbîtii cu propriul corp scriptural. Poemele lui sunt mici epopei ale
corporalităţii, dar, în cea mai mare parte a lor, şi ale spiritului uman, căci
sexualitatea, corporalitatea, percepute mental, au fost atribuite de cele mai multe
ori fizicului, organicului, ignorîndu-se aspectul spiritual ale acestora.
Este o poezie în care intimitatea şi copulaţiile sunt scoase în stradă, o scriitură ce
exhibă dificultatea de a exista pudic într-o lume în care corporalitatea este lăuntrică
socialului, iar lubricul este perceput adesea drept un naturalium. Eul liric se supune
imperativelor cărnii, el se dedă din plin actului veneric, sau poate aşa protestează în
faţa unei forţe sociale în care individul se simte constrîns de un mos maiorum, de o
societate în care senatorii şi bătrînii sunt cap de toate.
Evocînd o cultură populară, scatologică şi senzuală, Mihail Bahtin vorbeşte despre
Äcorpul grotesc´ care debordează de toate excreţiile sale, totodată cercetătorul rus
menţionează că rîsul domină totul, fiind un catarsis al indecenţei .
Giovanni Pascoli considera că poezia catulliană este viaţa transpusă; iar în viaţă
stau alături surîsul şi lacrima, hohotul şi durerea. Astăzi cînd suntem inundaţi de
nudităţile estivale şi cele din mass-media anul împrejur, cînd la televizor poţi auzi
cum o femeie de societate vorbeşte injurios, fiind cenzurată de acel cu nimic mai
puţin sugestiv Äpi...´, poezia lui Catul pare a fi un joc cuminte al unui poet
nebunatic. Citindu-l, ajungi la ideea că umanul se delectează reieşind din nişte
imperative culturale, din nişte matrice culturale care te formează, te trăiesc şi le
trăieşti, pentru că, spunea francezul D.-H. Pageaux, cărţile ne trăiesc în timp ce noi
le trăim la rîndu-ne.
De aceea şi apare acel nugae ± arum f. pl. ± fleac, mărunţiş, bagatelă, lucru de
nimic, glumiţă, moft, nonsens, absurditate, prostie. Nugae sunt o încercare de a
alunga plictisul metafizic, acea expresie a unui timp în plus, a unei vieţi în plus.
Sau cum consideră I.V. Shtal, Catul este un poet care scrie nimicuri, pentru a-şi
califica în mod intenţionat munca drept un joc, o distracţie, expunîndu-se astfel în
afara societăţii, răsturnînd acel mult respecat mos maiorum .
Lexemul nugae apare la Catullus o singură dată, dar devine un cod de receptare
pentru cel care se apropie de textele lui. Această vocabulă este semnul unui talent
de a face ceva din nimic , este arta lui ludus (lat. ± joc; joc de copii, distracţie,
recreere, întrecere, reprezentare scenică, joc de azart), pentru el ludus
superabundans est, căci jocul este ceva secundar, e un lux metafizic. Prin joc şi
otium, el se opune unui vanitas vanitatum socio-politic al urbii. Ludus se
transformă treptat într-un iocus (lat. ± glumă, batjocură, poantă maliţioasă)
conştient elaborat.
Conceptul de otium are trei înţelesuri la el: cea de trai boem, lejer (biografic pentru
Catul), cea de stil de a crea şi otium care e echivalent cu o criză a creaţiei,
provocată de durerea poetului îndrăgostit. Otium este starea de lene, de visare,
uitarea de sine, care poate sugera în plan textual evadarea din realitate, evaziunea
în planul visului si al contemplaţiei idolatre prin intermediul iubirii. În poemul LI
găsim următoarea definiţie poetică a unui otium care este malefic şi care este în
stare să distrugă regate: ÄOtium, Catulle, tibi molestum est, / Otio exultas
nimiumque gestis, / Otium et reges prius et beatas / Perdidit urbes.´
Cercetătorul rus M. L. Gasparov, într-o analiză a operei catulliene, menţiona că
otium-ul apare ca o noţiune culturală atunci cînd o civilizaţie ajunge la un nivel
ridicat de trai. Necesităţile fizice fiind satisfăcute, valorile spirituale încă ne fiind
definite, astfel, apare o tristeţe metafizică. Otium-ul pune întrebări existenţiale, iar
romanul nu e învăţat încă să gîndească şi gîndurile lui o iau razna.
Cicero vorbeşte şi el despre acest fenomen cultural şi social, doar că el insistă pe
un otium cum dignitate, majoritatea romanilor însă preferă un otium sine dignitate,
cu orgii, ghiftuieli şi beţii. Acesta din urmă descătuşa umanul să alunece într-o
comunicare neformală, unde unde naturalia non erant turpia.
Eul liric este în primul rînd un homo ridens, iar acest fel jucăuş, dar totodată
suferind, nu fac decît un tot artistic. Mai tîrziu Horaţiu, în Către Pisoni, va întreba:
Risum teneatis amici? (Vă puteţi abţine de rîs, prieteni?). Catul nu că nu ar putea s-
o facă, el se complace în această ipostază, în ipostaza lui de marginal ce-şi rîde de
ceilalţi, ce rîde chiar şi atunci cînd pare să se jelească, sarcasmul adresat sieşi,
denotă aceasta din plin.
Viitorul logic al metaforei va fi aşadar gagul , or, cultura postmodernă ajunge să
propovăduiască o filosofie a persiflării existenţiale. Ironia postmodernă este soluţia
unei supravieţuiri fizice, metafizicul fiind mozaicos şi scufundat într-o parţialitate a
reprezentării. Jocul este marea soluţie a omenirii, simularea unei trăiri, pare a fi un
semifabricat metafizic. Similar, ludicul catullian se sincronizează cu acel panem et
circenses roman, acele circuri ce aveau o mare putere de evocare: sîngele şi
moartea, unde jocul trecea în realitate. Gluma şi improvizaţia sunt tehnici specifice
scriiturii în care un poet periferic ca stil, ca tematică, ca sursă de inspiraţie, mută
centrul urbei din Forum într-un circ mental, la un ospăţ intelectual, la un banchet al
voluptăţilor. Eul liric pare să anunţe abolirea unui centru degradat, închis şi rupt de
restul lumii, periferia devenind deodată mai necesară prin diversitatea sa.
Condiţia ludicului catullian este una flotantă după natura sa. În orice clipă
cotidianul sparge cronotopul jocului printr-un impuls exterior, prin încălcarea
regulilor jocului, astfel survenind dezamăgirea şi revenirea la realitate a
jucătorului; chiar şi în pomele fericite de dragoste Catul realizează că iubirea este
şi ea un joc, chiar dacă unul frumos şi plin de beatitudine. La el ţesătura tragică a
iubirii alunecă adesea spre un fundal ludic al apropierii de tragism.
Johan Huizinga constata că, dacă religia, ştiinţa, dreptul, războiul şi politica îşi
pierd încetul cu încetul tangenţa cu jocul, apoi creaţia poetică, născută în zona
jocului, se simte şi în prezent în albia sa, pentru că Poesis este o funcţie ludică.
Poezia stă de partea cealaltă a lucrurilor serioase, ea stă la începuturile de care sunt
atît de apropiaţi copiii, animalele, omul primitiv şi cel vizionar. Poezia ţine de
lumea visului, a extazului, beatitudinii şi rîsului, pentru că poesis, în filosofia
baconiană, doctrinae tanquam somnium (poezia e ca un vis al ştiinţei) .
Acelaşi Johan Huizinga impune ideea că orice poezie arhaică este totodată un cult,
o distracţie de sărbătoare, un joc colectiv, o exprimare a creativităţii, o probă de
iniţiere sau o ghicitoare, tot ce este poetic se naşte din ludic: din jocul sacru de
închinare zeilor, din curtuazia de sărbătoare, din jocul ostăşesc al turnirelor, cu
laudă, hulă şi batjocură, din vorbe de duh şi cutezanţă, e vorba de jocul intelectual,
cînd interlocutorul este ademenit cu întrebări provocatoare, pe care Socrate le
considera nişte întrebări-capcane ale sofiştilor sub forma unui joc savant. În
general putem vorbi despre faptul că întreaga poezie şi dramaturgie greacă are la
începuturile ei ludicul, care va fi preluat şi de poezia elinistă, de unde se va inspira
Catul.
R. Barthes, în Gradul zero al scriiturii se întreabă în privinţa faptului ce este o
poantă? Este, răspunde el, maxima constituită în spectacol; ca orice spectacol,
acesta vizează o plăcere (moştenită de la o întreagă tradiţie preţioasă, a cărei istorie
nu mai trebuie trasată); dar cel mai interesant este că, la fel ca orice spectacol, însă
cu infinit mai multă ingeniozitate, întrucît este vorba aici de limbaj şi nu de spaţiu,
poanta este o formă de ruptură: ea tinde întotdeauna să închidă gîndirea într-o
bravură, în acest moment fragil în care verbul tace, atingînd în acelaşi timp, tăcerea
şi aplauzele.
Catul sparge canoanele unei senzualităţi literare pudice, alegînd drept motive
poetice diferite zbenguieli amoroase şi jocuri erotice. Este o poză socială, literară,
poate că e vorba şi de o afacere cu sinele artistic. Poate e o formă de realizare în
viaţa personală a unui provincial, ştiindu-se că femeile romane din clasele înalte
ale societăţii îşi alegeau amanţii dintre paiaţe, gladiatori şi comedianţi.
În cazul liricii catulliene este important să se spună din start că acele cuvinte care
la început par scandaloase, nu mai supără deloc la un moment dat. Totul ţine de
felul în care cauţi să le înţelegi, mai sus fiind anunţată o epocă a
comprehensibilităţii. Astăzi, în calitate de neohomo sapiens, trebuie să fim în stare
să depăşim tabu-urile inerente matricii noastre culturale.
Catul era conştient de eventualele acuzaţii pe care le poate primi de la posteritate,
de aceea, în stilul unei ars poetica, el spune în Carmen XVI; Änam castum esse
decet pium poetam / ipsum, uersiculos nihil necesse est´, adică indecenţa trebuie să
i se reproşeze poetului şi nu operei lui. Acest fel de poezie este, după Gasparov, şi
un joc psihologic cu sinele poetic, un joc care sublinia faptul că viaţa şi poezia sunt
lucruri distincte, că poetul scrie nu doar despre ce i s-a întîmplat, dar şi despre ce ar
vrea sau nu ar vrea să i se întîmple.
D. H. Lawrence, în prefaţa aceluiaşi roman, citat mai sus, acuzat nu o dată de
pornografie, convenea foarte pragmatic (în sensul unei pragmatici culturale) asupra
faptului că pentru oamenii din vremea cruciadelor cuvintele aveau, desigur, o
putere de evocare de care nu ne putem încă da seama. Cuvintele aşa-zis obscene
trebuie să fi fost primejdioase pentru naturile simple, obscure, violente ale Evului
Mediu; poate că şi astăzi pot influenţa firile inferioare, incomplete sau greşit
evaluate. Dar o adevărată cultură permite a nu da unui cuvînt decît acele simboluri
şi imagini care ţin de inteligenţa şi resping reacţiile fizice, violente, iraţionale, atît
de primejdioase pentru decenţa socială. Altădată, omul avea spiritul prea slab
pentru a-şi considera corpul şi funcţiile sale fără a se sinchise de miile de reacţii
fizice pe care nu le putea stăpîni. Astăzi nu mai este aşa. Cultura şi civilitaţia ne-au
arătat că trebuie să despărţim cuvîntul de faptă, gîndul de act sau de reacţiile fizice.
Ştim azi că actul nu urmează numaidecît gîndul, că în realitate, gînd şi acţiune,
cuvînt şi faptă, sunt două forme separate de conştiinţă, două vieţi pe care noi le
trăim separat. Avem negreşit nevoie de continuitate între ele. Marea problemă este
de a acţiona după gîndurile fiecăruia şi de a gîndi despre fiecare după actele sale.
Aceste două condiţii, a gîndirii şi a acţiunii, trebuie să coexiste în armonie.
Lingviştii au vorbit arareori despre scatalogisme drept fapte de limbă. Tăcerea lor
se explică din raţiuni diferite şi ea ţine de dificultăţile legate de conceperea lor
drept fapte de limbă de sine stătătoare. Există o problemă de percepere a
elementului scatologic în limbă. Noi îl vedem aşa cum a ajuns pînă astăzi, încărcat
peiorativ şi vexatoriu şi nu în starea lui semantică originală. Înţelesul actual nu are
de cele mai multe ori nicio legătură cu sensul pe care l-a avut în societăţile ce ne-
au precedat. E cazul mai multor lexeme scatologice din mai multe limbi. Spre
exemplu, în Evul Mediu anglo-saxon, cei care încălcau interdicţiile cu privire la
sexualitate erau purtaţi prin comunitate cu o tăbliţă legată de gît cu inscripţia For
Unlawful Carnal Knowledge, a cărui acronim constituie astăzi un scatologism
uzual şi multifuncţional în limba engleză. În sec. XVI-XVII-lea în Europa erau
transportate cu corăbiile diferite mărfuri, iar pînă la invenţia îngrăşămintelor
chimice, îngrăşămintul principal era cel de origine animală. Baliga era transportată
deseori în interiorul corabiei, unde ea elimina metan şi au fost cazuri de incendii,
de aceea companiile maritime au decis ca acest tip de îngrăşămînt să fie transportat
în saci şi nu în interiorul corabiei. Pe saci se scria Ship High In Transit, ceea ce
înseamnă Äa se transporta la suprafaţă´; acronimul SHIT şi astăzi este utilizat în
transportul maritim, dar este şi un element scatologic foarte folosit în limba
engleză.
E vorba de nişte extensii de sens, aducem cîteva care astăzi ţin de un limbaj
vexatoriu: în limba greacă cuvîntul idiot desemna Äo persoană fizică´, Äo
individualitate´. Grecii se numeau polites, iar cei care nu participau direct la viaţa
publică erau numiţi idiotes, adică Äpersoane ocupate cu propriile mici interese´.
Din nerespectul faţă de aşa o atitudine civică, cuvîntul s-a extins semantic în
direcţia peiorativului desemnînd Äom limitat´. Romanii vor prelua doar idiota cu
sensul de Äignorant, tont´. O istorie similară are şi cuvîntului dawn, care provine
de la numele medicului care a descris boala psihică numită astăzi în cinstea lui ± L.
Dawn. Cuvîntul debil însă nu are nicio legătură cu aristocratul francez de origine
americană De Bill, el vine de la latinescul debilis, adică Äslab, fragil´. O istorie
paradoxală are cuvîntul cretin şi anume: vreo cinci sau şase secole în urmă, în zona
Alpilor francezi, cretin, element dialectal provenit din chretien (fr.), Äcreştin´, era
un cuvînt des auzit. La un moment dat s-a observat că această populaţie alpică are
anumite dereglări mentale legate de disfuncţii ale glandei tiroide, din cauza
insuficienţei de iodă în apa acelor locuri. Astfel cretin a evoluat semantic spre
Äindivid slab dezvolat mental´.
Scatalogismele, injuriile, lexemele insultătoare denotă expresivitate nu atît prin
sens, cît prin reperarea locului în care au fost puse. Ele sunt signifiante în ţesătura
poemului prin faptul că trădează o stare anumită a eului liric, care, spusă pe o cale
eufemistică, ar fi sunat altfel, pentru că un scatalogism este pe bună dreptate
monstruos, prin deplasarea de sens, de firesc (mai ales în structuri etajate), prin
aspectul său amoral, dar atît de plastic la nivel de emoţii, rapiditatea enunţării,
imaginea gestuală a corpului în actul locutiv, şocul psihic şi somatic al celui care
ascultă. Or, scatalogismul este o erupere verbală a unei concentrări de emoţii
negative, dar şi pozitive (uneori). Rafalele injurioase sunt acei atomi de sens şi
sensibilitate ai unui bad poetry, creat în clipele de maximă intensitate psihică, cînd
eul liric simte o dificultate insurmontabilă în faţa căutării unui singur cuvînt.
Limbajul injurios aboleşte nu o dată relaţia limbă / gîndire. Dacă s-ar face o
statistică s-ar constata că injuria este un cuvînt Ätenebros´ pentru majoritatea
vorbitorilor unei limbi, adesea locutorul reproducînd o structură, fără a-i căuta
sensul lexical, pentru el contînd înţelesul afectiv, încărcătura emoţională pe care
acesta o comportă. Pînă la urmă injuria este un pseudonim al unei stări psihice care
s-a pietrificat adesea în nişte semipreparate linguale. Cînd este căutat sensul,
începe interpretarea din care reiese scandalosul, ce apare din cauza că în opoziţia
injuriosului nu stă atît decenţa şi frumuseţea limbajului, cît interdicţia,
constrîngerea. De aceea este dificil şi parţial a se vorbi despre injurii într-o manieră
univocă. Adesea se ignoră faptul că injuria nu ţine doar de aspectul huliganic,
neobrăzat, grobian, necioplit, licenţios, abject (enumerarea ar mai putea continua)
al vorbirii. Scatologismele pot fi şi acele cuvinte obscene pronunţate în timpul
actului veneric, cînd funcţia lor este cu totul alta şi anume cea a unei magii verbale,
a unei descătuşări a raţiunii alunecate într-o adevărată beţie carnală. Momentul
scatologic nu este doar acel care e marcat de un cenzor mental blocat de o stare
psihică neechilibrată, cînd creierul uman are nevoie de o descărcare şi aceasta se
produce verbal sau prin lacrimi, este şi cazul cînd mintea caută o delectare printr-o
încălcare verbală conştientă a unui tabu moral.
În clasificarea scatologismelor, injuriiilor, invectivelor nici că se încearcă a se
căuta un sens, o logică, un sistem ascuns, o frecvenţă şi o raritate a uzului. Desigur
că există şi un pericol al anacronismului. Pentru că ceea ce în limba română actuală
desemnează o injurie categorică la ideea de cuplare sexuală, în limba latină clasică
era mai degrabă un termen anatomic ± futatio, -nis ± declinarea III, feminin. De
aceea este important a nu se ignora extensiile şi mutaţiile de sens ale unui lexem,
fapt care nu întotdeauna este luat în consideraţie cînd este citit un text dintr-o altă
epocă istorică. În această ordine de idei ajungem să concluzionăm că injuria este
diacronic un travesti de sens.
Slang-ul este în primul rînd un fapt de societate. Astfel problema injuriilor este şi o
problemă de ordin epistemologic. E vorba de o epistemologie a umanului în
general, dar şi a socialului în special. Limba înseamnă nimic mai mult decît o
interpretare a lumii, o expresie a raporturilor dintre om şi lumea înconjurătoare.
Deşi slang-ul este marginal în limbajul social, el este produsul celui dintîi.
Societatea constată semnificantul scatologic, îl plasează într-o nişă axiologică, îi
creează un semnificat corespunzător, dictînd totodată imanent practicile şi
interdicţiile uzului. De aceea este important pentru specialist a se delimita clar că
injuriile nu se reduc nicidecum la sfera fiziologică, neurobiologică sau
sexopatologică. Ele sunt de natură socială şi trimit la comunicare prin limbaj, dar şi
prin gesturi.
Exemplele stau la baza oricărei analize textuale, în acest sens în scriitura catulliană
e vorba şi de un jargon latinesc al urbei. În Carmen LXI Io hymen Hymenaee io, Io
hymen Hymenaee! nu înseamnă decît Äsă vă ia dracul (naiba) de nuntă, dracul
(naiba) să vă ia´. Iar în Carmen XLI, acel puella defutata semnifică o fată
împătimită de dragoste, care, din textul catullian reiese, este bolnavă. Bolile
venerice, a căror cauză nu era cunoscută şi se refuza asocierea lor cu relaţiile
sexuale, făceau ravagii la Roma. Cum să nu ajungi a spune aceste cuvinte cînd
prostituate de toate categoriile populau lupanarele, teatrul şi circul, băile, străzile.
Poetul ironizează pe marginea promiscuităţii bisexuale a lui Caesar, chiar dacă şi el
iubea un tînăr băiat, reproşîndu-le prietenilor atenţia ce i-o acordau. Toate acestea
trădează un univers pederast. Pedicabo ego uos et irrumabo, este un vers ce
ilustrează o altă faţă a amorului latin. Am vorbit şi mai sus despre faptul că la greci
şi la romani se practica oficial prostituţia hetero- şi homosexuală masculină ca
divertisment. La romani, în mod curent, spadones şi ganymedes satisfăceau
preferinţele homosexuale ale doritorilor. Despre poedicones se spunea: inter
faeminas viri et inter viros feminae, verbul pedicabo sugerînd o felaţie homofilică.
Un filolog este firesc să fie tentat să cerceteze şi acest aspect al limbii catulliene,
chiar dacă îl găseşte abominabil, cum un medic nu poate să nu cerceteze tot ce ţine
de ginecologie, obstretică, urologie, andrologie. Dezmăţul verbal, vorbitul pe şleau,
aluziile străvezii, beatificarea licenţei, exhibiţionismul literar şi cel lingual îl face
să înţeleagă pe cel care are răbdarea lecturii că tînărul Catul divinizează în
trivialitate, injură în dezmierdare şi se chinuie în adoraţie, violenţa invectivelor
catulliene exprimînd din plin violenţă traiului roman.
Totuşi, a scrie nu înseamnă neapărat şi a vorbi şi chiar a fi, cum a crea un personaj
criminal, nu înseamnă a fi un autor delincvent. Eul liric proferă înjurături, fiind
acea gură din text ce verbalizează pornirile unui autor poznaş precum este Catul,
care te face să te întrebi dacă indecenţa nu este indispensabilă artei de a iubi şi unui
fel revoltat de a vedea lumea?!
Prin alunecarea într-un registru al limbii de care scriitorii docţi de obicei fug, Catul
a încercat să evite limbajul tautologic, eufemistic al literaturii, care de cele mai
multe ori pune accentul pe elementul frumos ce este opus mai puţin frumosului.
Această perspectivă o impune şi Johan Huizinga în cartea sa Homo ludens, zicînd
că e nevoie de a ignora ideea că poezia are doar o funcţie estetică şi că ea poate fi
înţeleasă şi explicată doar de pe poziţii estetice, poezia e un joc ce permanent
rămîne la graniţa neînfrînării, a glumei, a distracţiei, la masa de banchet, ce cîntă
dragostea şi poezii de hulă, ce ponegresc pe cineva, cultivînd iluzia transparentă la
viaţa sexuală, dar nu maniacal, ci ca nişte cheflii, tovarăşi de petrecere, care vor să
alunge plictisul.
Expresiile grosolane, plebeiene, invectivele tipice pentru folclorul italic, se
întîlnesc adeseori în poeziile lui sarcastice . E un datum, dar dacă am avea poezii
scrise de un Catul atins de bătrîneţi nu este exclus că am fi auzit acel horaţian:
Aprinsa inimă / M-a îmboldit în anii tineri / Să torn ocară în iambii repezi. / Acuma
caut să schimb amarele / Cuvinte scrise cu dulci şi gingaşe. (Palinodie); sau vorba
nelegiuită să înceteze (Comesenelor).
Limbajul catullian se referă la diferite aspecte existenţiale ale tinereţii, astfel el
presupune inerent unele lexeme pornografice şi scatologice. Mai ales în formele
poetice mici, limbajul catullian cu iuţeala lui de expresie, cu familiaritatea,
cuvintele vulgare şi diminutivele lui galante ne dă o idee despre ce putea fi
conversaţia din lumea mondenă a timpului, un amestec de naturaleţe puţin aspră şi
de afectare . E vorba şi de un teribilism literar, dar acesta te prinde prin fireasca
renunţare la perifrastic în crearea unor imagini artistice oximoronic construite -
versuri în care palpită o mare patimă pentru iubită alternează cu versuri grosolane
şi sarcastice, versuri lirice gingaşe, adresate prietenilor, se învecinează cu atacuri
verbale răutăcioase împotriva adversarilor .
Astăzi postmoderniştii scriu erotic pînă la indecent, fără a lua în consideraţie nişte
precursori precum: Petronius, Catul, G. P. Sade, H. Miller, G. Bataille ş. a. Poetul
basarabean Iulian Fruntaşu, în cartea sa Beata în Marsupiu, pare să anunţe un
discurs poetic similar. În prefaţa la această culegere de poeme, Alexandru Muşina
menţiona că această poezie poate şoca prin violenţa limbajului, a imaginilor, dar
acestea nu sunt rodul unui teribilism (post)adolescentin. Cuvintele, imaginile
necuviincioase din poeziile sale nu sunt rezultatul manifestării spiritului derbedeu,
nici al plăcerii aristocratice de a displăcea. Ci rodul exasperării de a nu găsi,
dincolo de febra cărnii, de mecanica eroticului sau a structurii discursului, de
mizeria existenţei ceva mai înalt .
În sensul unui exerciţiu comparatist vom aduce cîteva exemple din Fruntaşu şi
Catul. Fruntaşu, Poemul mansardei ± Ämătuşa Vera, care este bătrînă şi grasă face
pipi din picioare´; Catul, poemul XXXIII - ÄHoc te amplius bibisse praedicet
lotii´, unde lotium înseamnă Äurină, spermă´. Fruntaşu, acelaşi poem ± Ämătuşa
Vera care umblă semioloagă prin cartier bolborosind furioasă fu...cioşii, curvarii
dracului´; Catul, XXXII ± ÄNoves continuas fututiones´, unde fututio, nis
înseamnă Äcuplare, act sexual´. Exemplele ar putea să continuie, dar nu acesta este
obiectivul cercetării. Important este să se identifice aceeaşi dimensiune a
discursului marcat de o urbanitas decadentă, de un spirit poetic aflat într-o stare de
otium ce alunecă în disperarea verbală a unui corp bolnav de o impotenţă
metafizică.
Peter Green, eminent istoric al lumii antice şi unul dintre cei mai buni traducători
în filologia clasică, consideră că obscenitatea lui Catul este semnul distinctiv al
unei elite sociale, la fel, afirmă Green, cuvintele obscene din textele catulliene sunt
mai şocante pentru noi, cititorii de azi, decît pentru cei de atunci. În poemul Passer
deliciae meae puellae Green întrezăreşte o raportare sexuală a fetei la această
passer, de ce nu, simbol falic (lucru confirmat şi de S. Freud). Totodată în slang-ul
latin passer este echivalentul lui penis. Catul a mers conştient pe acest echivoc. E
un triunghi amoros dintre fată, bărbat şi penis.
Acest poem, dacă s-ar merge pe o intuiţie a sensurilor multiple, oferă spre lectură o
imagine falică inerentă scriiturii şi logicii textului, pe lîngă fabula pasărei moarte, e
vorba şi de un limbaj iconic, care, deseori, erupe în mod demonstrativ în alte
poeme, aici păstrînd tăcerea, pierzînd deliberat în inteligibilitate momentană, dar
cîştigînd printr-o surprindere uluitoare a unui lector ideal. E cazul cînd dintr-un
amalgam de insignifianţe răzbate latent o signifianţă. Or, textul face să se audă în
acelaşi timp altceva, fiind un Äfoietaj´ de semnificaţii, pentru că imaginea este un
sinopsis raţional: ea nu ilustrează doar obiectul sau traseul acestuia, ci şi spiritul
însuşi care îl gîndeşte.
Analiza acestui poem drept istoria morţii unei păsări pare a fi o Äprejudecată
şcolărească´, după formularea lui R. Barthes, o prejudecată de analiză ce caută un
plan, un personaj şi un stil. Istoria tristă a iubitei care-şi plînge pasărea moartă este
un tablou în care, la nivelul dinamicii limbajului, este vorba de un semnificant al
unui alt semnificant, astfel poemul e istoria unei întîmplări în care este implicat eul
liric, iubita şi obiectul a cărui metaforă este pasărea. E vorba de cel puţin două
coduri texturale: cel al perceperii ad literam (cuvînt = obiect real) şi cel al
comprehensiunii metaforice, simbolice care se descifrează profitînd de metateză,
care ascunde un sens condensat. Or, semnificantul este momentan suplinit de un alt
semnificant. Acest poem te duce la ideea că un text este literar doar atunci cînd
poţi citi în interiorul său un alt text.
Unele poeme sunt adevărate dueluri lirice în care poetul se complace într-o
enunţare ce şochează şi incită prin ştrengăriile poetice, printr-un ascuţit gust pentru
exces. Să nu uităm însă că poezia nu e doar limbaj, ci e limbaj în limbaj, de aceea
opera lui Catul trebuie să fie receptată şi prin prisma artisticului, nu doar a
socialului şi istoricului.
Unii critici ai poeziei lui Catul condamnă înjurăturile şi înclină spre cenzurarea
traducerilor, dar le scapă faptul că prin textele lui în italiană, franceză, spaniolă şi
portugheză a venit acel basium ce înseamnă sărut, căci romanii foloseau osculum
sau suavium .
Pasquale Giuffrida comenta lexemele popular-vulgare prezente la Catullus drept o
estetică a formelor multiforme de expresie poetică. E vorba de o estetică a urîtului,
o poetică a violenţei de limbaj, o poetică a şocului verbal. Funcţia scatalogismelor
este una bipolară: de insultă şi una comică, provocatoare şi relaxatoare. Important
este şi subtextul etimologic, care iniţial poate fi foarte curat şi inocent. De aceea
este firesc să ne întrebăm ce intensitate lingvistică şi etică aveau scatalogismele din
poemele catulliene? Mentalitatea latină din acea perioadă, care nu a cunoscut
cenzura religioasă, probabil că reacţiona mai bonom la lexemele ce ne stresează
auzul nostru sensibil.
Punctul iniţial este întrebarea firească: nu este oare limbajul obscen gratuit plasat
în opera catulliană, din dorinţa de a provoca un şoc sau cel mai mic interes posibil
prin plasarea într-un peisaj carnal?! Ne apropiem de scriitura lui, prin a exclude din
start orice pornocultism literar, orice literatură ce jonglează pe o pistă hormonală.
Acele mici particule de indelicateţe umană, cînd poetul pare să obosească de
imaginea sa de om creator atins de aripa divinităţii, sunt pilonii pe care el pozează
drept un vicios, care calcă tabuurile, aducînd în scenă cuvintele-absenţă, realităţile-
absenţe verbale, vocabulele nespuse, dar trăite şi gîndite zi de zi.
Calificat drept limbaj necuviincios, obraznic, promiscuu, nereverenţios, bădăran,
pervers, trivial; o scriitura caracterizată prin licenţiozitate, obscenitate, indecenţă,
insultă, injurie, argou, jargon, limbaj in afara sferei limbii literare; slang, glumă,
bătaie de joc, batjocură, derîdere, glumă răutăcioasă, ofensă, jignire, vexaţiune,
pică, răutate, ghiduşie de limbaj, poznă scatologică, vorbă de duh, ciudăţenie, şotie
poetică, rîs cu hohote, bufonerie linguală, plăcere, amuzament, distracţie, echivoc,
glumă usturătoare, bufonadă, joc, petrecere, recreaţie, haz, voioşie, veselie,
plictiseală, plictis, lucru plicticos; enunţate verbe şi substantive precum a înjura, a-
şi răde de, a persifla, a se delecta, copulaţiile, urinările; Catul fiind declarat drept
un tînăr zavragiu, scandalagiu, gîlcevitor, ironic, picant, piperat, sarcastic, caustic,
batjocoritor, ridicol, vexatoriu, ofensator, zeflemitor, caraghios, derizoriu, hazliu,
amuzant, nostim, caraghios, cherchelit, comic, cu umor, umoristic, amuzant,
glumeţ, vesel ± nimic altceva de cît o receptare cotidiană a literaturii, un pat
procustian în care o poezie atît de prolifică semantic rămîne trunchiată şi profanată.
Lectura poemelor lui Catul în original, fără vreo cenzură-adaptare a traducerii,
presupune o incertitudine anxioasă ± oricănd poţi fi agresat verbal de textul din
faţă, ce poate fi minat de lexeme injurioase, mai ales cînd se citeşte în original şi
între lector / text, lectură / comprehensiune stă dicţionarul (şi la sigur nu unul
şcolar). Totodată incertitudinea vine din sentimentul că ai în faţă imaginea
deformată în oglindă a unei lumi de cîndva, nişte texte nu se ştie cum păstrate şi
perpetuate pînă astăzi, un proiect editorial nu se ştie cum realizat cîndva de o mînă
care putea fi străină operei catulliene.
Analiza unei astfel de scriituri nu este nici pe departe un exerciţiu uşor. Lectorul
contemporan vede ceea ce îi permite perspectiva timpului său şi contextul savant al
istoriei literaturii, care adesea percepe eronat contextul literar în care s-a scris. De
aceea el va fi preocupat mai mult de conţinutul tematic al poemelor decît de
desfăşurarea lor cronologică, chiar dacă cercetătorul francez J. Bayet insistă pe o
grupare după lungimea şi metrica versurilor, ceea ce pentru lectorul contemporan,
de cele mai multe ori neiniţiat în metrica clasică este o perspectivă inutilă.
Întrebarea retorică ce survine aici este însă dacă trebuie să căutăm a-i înţelege pe
oamenii din alte epoci prin raportare doar la epoca lor şi nu în dependenţă de felul
nostru de a vedea lucrurile şi a le interpreta mental?
Nu este însă exclus că lectorul educat după canoanele esteticii clasice va constata
din primele poeme că scriitorul e Äcam slobod la gură´ şi se va întreba de ce
neotericul elitist foloseşte un limbaj de maidan? Lectorul român va avea un déja-vu
fracturist, care spune într-un fel al său un fel de ÄAdio, estetică!´ Vorbitul Äfără
perdea´ îl va mira pe cititorul lui belle arte, care nu percepe injuriile drept simple
lejerităţi artistice de exprimare. Şi mulţi vor concluziona că fiecare injurie este
arestul bunului simţ al lectorului.
Pe lîngă epocă, lirică şi ironie, acest tip de lectură oferă la sigur şi un ventil al
psihicului receptor, ce îi permite cititorului o ştrengărie lecturală, ce nu duce
neapărat la un comportament amoral, ci paradoxal, la o întărire a moralului
comportamental, printr-un exerciţiu mental, utopic al desfrîului, al eliberării
virtuale de pornirile libidinale.
La o eventuală decodificare textuală nu poate fi ignorat faptul că una dintre
cerinţele poeţilor greci era ca verbul poetic să fie Äîntunecat´, adică să cripteze un
sens. Acest lucru este valabil şi pentru poezia lui Catul, receptorul are un larg cîmp
de semnificaţii dintre care el va urma să aleagă. Textul catullian este frumos şi
plastic prin polifonia sa semantică, latenţa ideilor ascunse în spatele unor idei
afişate şi prin stringenţa limbajului şi a trăirii lirice.
S-au încercat în cîteva rînduri nişte psihanalize ale textelor catulliene, invocîndu-se
o lirică epileptoidă. Cercetătorul rus V. P. Rudnev, în cartea sa Caractere şi
frustrări ale personalităţii. Patografie şi metapsihologie, vorbeşte despre erosul
vulgar şi obscenitatea din poeziile lui Catul, propunînd termenul de lirică
epileptoidală (care prezintă aparenţele epilepsiei, boală a sistemului nervos,
caracterizată prin crize convulsive intermitente, însoţite de pierderea cunoştinţei,
de halucinaţii şi de alte tulburări psihice). Lirica epileptoidală, afirmă Rudnev, se
caracterizează prin limbaj arţăgos, insultător, pizmaş, injurios, causticitate. Or,
după ruptura cu Lesbia, eul liric păşeşte în zona nespusului senzual, fapt ce îl
catapultează în zona strigătului injurios.
Această lirică epileptoidă poate fi acceptată drept o posibilitate de abordare, dat
fiind faptul că şi alţi autori constată acest lucru, fără a-l califica drept patologic:
ÄLesbia îl înşală pe Catul, iar el o pedepseşte, defaimînd-o în versuri care emană o
durere profundă şi o batjocură maliţioasă´ . Unii psihologi afirmă că injură mai des
cei care au anumite frustrări în viaţa lor sexuală.
Rudnev numeşte acest fapt drept spiritualitate epileptoidală manifestată prin patimă
amoroasă, insatisfacţiei sexuală, infidelitate, gelozie şi moarte, căci fiind respins de
Lesbia, sexualitatea, erotismul catullian se converteşte în ură, în emotivitate
agresivă, produsă de o civilizaţie în care eul nu se ocupă de controlul impulsurilor,
cum se va întîmpla mai tîrziu în epocile creştine. Tulburarea erotică trece într-o
manie poetică, într-un masochism liric. Adresarea la persoana a II-a singular,
Catule, denotă şi ea posibilitatea unei crize de dedublare a eului liric, în Carmen
VIII, spre exemplu, eul liric se autoconfesează: nu-ţi mai ieşi din fire.
Într-adevăr, Catul era bolnav de sentimentul său de iubire, un sentiment frustrant
ce modela un spirit infirm, obiect al unei psihologii preocupate de chinurile
dragostei, de acele crize ale sexualităţii ce duc la diferite boli nevrotice. Dar chiar
dacă poemele lui trădează anumite nelinişti sexuale ce îl domină, devenind obsesii
şi chiar manii, acest fapt nu exclude faptul că cititorul de azi nu se va regăsi în ele.
Din perspectiva psihologicului, poemele lui sunt interesante prin aşa-numitele
Äflash-back-uri´, adică fulgerări de amintiri, Ädéja-vu´ şi Ädéja-vecu´ . Sigmund
Freud consideră că sublimarea sexuală nu permite doar o derivare a excitaţiilor
excesive, ci reprezintă, de asemenea, una dintre sursele producţiei artistice.
Totodată, dacă Evul Mediu îşi confesa sexualitatea preotului, iar omul modern o
face pe salteaua psihanalistului, omul antic, absolvit, în mare măsură, de
sentimentul pudorii, o face adesea printr-un exhibiţionism comportamental sau
măcar verbal. Psihologii au subliniat nu o dată rolul vorbirii în tratarea unui afect
lezat.
Poezia lui poate fi privită şi drept o supapă a frustrărilor şi chinurilor dragostei,
poemele fiind nişte pansamente sentimentale ale plăgilor amoroase, care erau
tortura şi sursa celei mai înalte inspiraţii a unor poveşti dureroase cu bucurii,
mizerii şi revoltă, spuse cumplit de sincer şi de simplu, printr-o simplitate plină de
măreţie .
În cazul nostru am fi tentaţi să nu luăm în considerare teoria lui Rudnev, care pînă
la urmă marginalizează opera catulliană la o încercare psihanalitică de constatare a
unui afect psihologic auctorial, pentru noi contînd aspectul literar, artistic al
acesteia, acea metateză a spiritului uman întruchipat în artă.
La sfîrşitul acestui parcurs lectural nu vom căuta să enunţăm nişte adevăruri în
ultimă instanţă, acestea practic fiind imposibile într-o epocă postmodernă în care
parţialitatea reprezentării dictează perspectivele unor exerciţii mentale. Indiferent
de modul în care a fost receptat de diferiţi critici şi istorici ai literaturii latine şi
celei universale, Catul este un autor ce intrigă şi te face să revezi anumite canoane
de receptare a literaturii.
Pe un web-site în care oricine poate să pună diferite înregistrări video, foto,
prezentări în Power Point şi alte materiale audio-vizuale, numit You Tube, am
descoperit într-o zi un film scurt în limba germană, făcut în prezentare Lego, unde
personaje, efectiv construite de mîna unor tineri, sunt filmate în rolul lui Catul,
Lesbia şi Caesar. Am rămas surprinsă de acest fel de Ädeconstrucţie´ şi
Äreconstrucţie´ textuală, or, acest proiect video te trimitea la gîndul că orice text,
orice autor şi orice epocă pot fi citite şi recitite în contunuu, indiferent de forma pe
care o va avea această relectură, contînd pînă la urmă proiectarea în ceea ce noi
vom numi univers lectural în care pot avea loc diferite reacţii, structurări,
clasificări, calificări şi viziuni.
Pentru cititorul basarabean, mă refer mai ales la receptorul iniţiat, Catul este un
model de gîndire marginală. Complexat şi frustrat de condiţia sa de provincial,
separat de o Europă din care geografic face parte, basarabeanul doct ajunge să
alunece în zona rîsului absurd, în zona unui Homo ludens care uneori are crizele
Omului revoltat.
Poetul basarabean, după generaţia optzecistă, ajunge şi el să constate că revolta lui
este de origine provincială, marginalizat, interesant, mai mult prin trecutul său
sovietic, decît prin arta sa poetică. Despe aceasta vorbea Matei Călinescu în prefaţa
la cartea sa Cinci feţe ale modernităţii, constatînd că drumul modernizării
adevărate nu poate fi decît anevoios după experienţa dureroasă, devastatoare,
catastrofală a pseudomodernizării economice comuniste, a cărei moştenire de
risipă, corupţie şi inepţie va mai dura decenii pînă să fie depăşită şi uitată.
Astfel poetul român şi cu atît mai mult cel basarabean, ajunge să scatologizeze
universul său liric, venit dintr-un trecut monstruos. Poezia se transformă într-o
supapă artistico-existenţială, poetul basarabean, în stil catullian, pozează în faţa
Occidentului şi a Americii (nu voi risca să citez dintr-un roman al lui Alexandru
Vaculovschi). E un fel de Dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă vreau.
Avangardist în epocă, Catul este un marginal pe bună dreptate, doar că este vorba
de o margine a primelor rînduri, e marginea celor care merg înainte, riscînd cu
aceasta să fie spărgători de valuri literare, pregătind drumul unor poeţi precum
Ovidius, Horatius, Vergilius. Manfişist elaborat, el este un mare spiritual al unei
mari crize de răscruce culturală.
Bibliografie:

Texte:

1. Catullus G. V., Carmina, B., Universitas, Teora, 1999.

2. Catullus G. V., Poezii, B., Editura pentru Literatura Universală, 1969.
3. Catul, Gedichte, Lateinisch und Deutsch von Rudolf Helm, Berlin, Akademie-
verlag, 1963.
4. Catullus, Tibulus et Propertius cum Galli Fragmentis et Pervigilio Veneris,
Halae, 1810.
5. Fruntaşu I., Beata în Marsupiu, Ch., Cartier, 1996
6. Horatius F. Q., Carmina selecta, Ch., Cartea Moldovenească, 1971.

Critică, teorie, eseistică şi istorie literară:

1. Bataille G., Istoria erotismului, B., Editura Trei, 2005.

2. Barthes R., Plăcerea textului. Roland Barthes depre Roland Barthes. Lecţia, Ch.,
Cartier, 2006.
3. Barthes R., Gradul zero al scriiturii. Noi eseuri critice, Ch., Cartier, 2006.
4. Büchner K., Die römische Lyrik, Stuttgart, 1976.
5. Bayet J., Literatura latină, B., Univers, 1972.
6. Călinescu M., Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă,
kitsch,
postmodernism, B., Univers, 1995;
7. Cisteacova N. A., Vulih N. V., Istoria literaturii antice, Ch., Ştiinţa, 1991.
8. Escarpit R., Analyse de la périodisation littéraire, Paris, Editions Universitaires,
1972.
9. Heidegger M., Fiire şi Timp, Cluj-Napoca, Grinta, 2001.
10. Istoria literaturii latine, B., Editura Didactică şi Pedagogică, 1980.
11. Macovei E., Prostituţia între ignorare şi mistificare, Prahova, Antet, 2005.
12. Matei H. C., Lumea antică. Mic dicţionar biografic, Ch., Universitas, 1993.
13. Misko S., Limba şi stilul lui Democrit, Ch., Universitatea de Stat din Moldova,
2005.
14. Muchembled R., Orgasmul şi Occidentul, Ch., Cartier, 2006.
15. Newman J. K., Roman Catullus, Hildesheim, 1990.
16. Santerres-Sarkany S., Teoria literaturii, B., Cartea Românească, 2000.
17. Schulze K. P., Über das Prinzip der Variatio bei den römischen Dichtern //
Neue Jahrbücher,
1885.
18. Weinreich O., Die Distichen des Catull, Tübingen, 1926.

Texte în limba rusă:

1. Ʉɚɬɭɥ Ƚ. ȼ. ȼɟɪɨɧɫɤɢɣ, Ʉɧɢɝɚ ɫɬɢɯɨɬɜɨɪɟɧɢɣ, Ɇ., ɇɚɭɤɚ, 1986.

2. Ʉɚɬɭɥ Ƚ. ȼ., Ʌɢɪɢɤɚ, Ɇ., Ƚɨɫɭɞɚɪɫɬɜɟɧɧɨɟ ɢɡɞɚɬɟɥɶɫɬɜɨ ɯɭɞɨɠɟɫɬɜɟɧɧɨɣ
ɥɢɬɟɪɚɬɭɪɵ, 1957.

Critică, teorie, eseistică şi istorie literară în limba rusă:

1. Ȼɚɯɬɢɧ Ɇ. Ɇ., ȼɨɩɪɨɫɵ ɥɢɬɟɪɚɬɭɪɵ ɢ ɷɫɬɟɬɢɤɢ, Ɇ., ɏɭɞɨɠɟɫɬɜɟɧɧɚɹ

ɥɢɬɟɪɚɬɭɪɚ, 1975
2. ȼɢɧɧɢɱɭɤ Ʌ., Ʌɸɞɢ, ɧɪɚɜɵ ɢ ɨɛɵɱɚɢ Ⱦɪɟɜɧɟɣ Ƚɪɟɰɢɢ ɢ Ɋɢɦɚ, Ɇ., ȼɵɫɲɚɹ
ɲɤɨɥɚ, 1988.
3. Ⱦɸɩɭɢ E., ɉɪɨɫɬɢɬɭɰɢɹ ɜ ɞɪɟɜɧɨɫɬɢ, Ʉ., Logos, 1991.
4. ɉɟɧɮɢɥɶɞ ȼ., Ɋɨɛɟɪɬɫ Ʌ., Ɋɟɱɶ ɢ ɦɨɡɝɨɜɵɟ ɦɟɯɚɧɢɡɦɵ, Ʌ., Ɇɟɞɢɰɢɧɚ, 1964.
5. ɉɲɟɧɢɧɚ Ɍ.ȿ., Ⱦɢɫɤɭɪɫɧɨɟ ɨɩɢɫɚɧɢɟ ɹɡɵɤɨɜɨɣ ɥɢɱɧɨɫɬɢ Ʉɚɬɭɥɥɚ,
Ⱥɜɬɨɪɟɮɟɪɚɬ
ɞɢɫɟɪɬɚɰɢɢ, Ⱥɥɦɚɬɵ, 2000.
6. Ɋɭɞɧɟɜ ȼ. ɉ., ɏɚɪɚɤɬɟɪɵ ɢ ɪɚɫɫɬɪɨɣɫɬɜɚ ɥɢɱɧɨɫɬɢ. ɉɚɬɨɝɪɚɮɢɹ ɢ
ɦɟɬɚɩɫɢɯɨɥɨɝɢɹ, Ɇ.,
ɇɟɡɚɜɢɫɢɦɚɹ ɮɢɪɦɚ "Ʉɥɚɫɫ", 2002.
7. Ɋɸɪɢɤɨɜ ɘ. Ȼ., Ⱦɟɬɫɬɜɨ ɱɟɥɨɜɟɱɟɫɤɨɣ ɥɸɛɜɢ // Ɏɢɥɨɫɨɮɢɹ ɥɸɛɜɢ, M.,
ɂɡɞɚɬɟɥɶɫɬɜɨ
ɩɨɥɢɬɢɱɟɫɤɨɣ ɥɢɬɟɪɚɬɭɪɵ, 1990.
8. ɏɟɣɡɢɧɝɚ Ƀ., Homo ludens. ȼ ɬɟɧɢ ɡɚɜɬɪɚɲɧɟɝɨ ɞɧɹ, Ɇ., ɉɪɨɝɪɟɫɫ, 1992.
9. ɒɬɚɥɶ ɂ. ȼ., ɉɨɷɡɢɹ Ƚɚɹ ȼɚɥɟɪɢɹ Ʉɚɬɭɥɥɚ: Ɍɢɩɨɥɨɝɢɹ ɯɭɞɨɠɟɫɬɜɟɧɧɨɝɨ
ɦɵɲɥɟɧɢɹ ɢ ɨɛɪɚɡ
ɱɟɥɨɜɟɤɚ. Ɇ., ɇɚɭɤɚ, 1977.