GENURI PUBLICISTICE DE RADIO

NOTE DE CURS

Conf. Univ. Dr. Dona Tudor

 INFORMAŢIA RADIOFONICĂ

În domeniul ziaristicii, informaţia trebuie înţeleasă în dublu sens.

Termenul este utilizat în accepţiunea de gen ziaristic, dar toate modalităţile
de exprimare în domeniul presei implică existenţa unei informaţii. Însă,
informaţia a devenit un termen sinonim celui de presă. Astfel, Bernard
Voyenne, în “L’Information aujourd’hui”, defineşte informaţia drept
“procesul comunicării sociale şi instituţiile care asigură acest proces”. În
ceea ce priveşte informaţia de radio, Daniel Garvey şi William L. Rivers, în
“News-writing for the Electronic Media” citează opinia unor cercetători în
domeniul comunicării – Serena Wade şi Wilbur Schramm – care cred că
“Ştirile de radio sunt principala sursă de informaţii mai ales pentru oamenii
mai puţin educaţi, pentru femei, oameni de culoare, agricultori şi muncitori,
în timp ce ştirea tipărită este principala sursă de informaţie pentru oamenii
cu educaţie înaltă, pentru albi,. pentru bărbaţi, pentru oamenii cu funcţii de
conducere şi pentru cei cu venituri mai mari”. În aceste condiţii, opinează
autorii, redactorul de ştiri de la radio trebuie să se îngrijească de conţinutul şi
forma de prezentare a informaţiilor, astfel încât acestea să corespundă
nivelului cultural, de înţelegere şi de interese ale potenţialului public
ascultător.

Definiţii

Deşi apreciem că definiţiile nu servesc scopului didactic practic

urmărit în demersul pe care îl întreprindem, nu putem eluda exprimarea
sintetică a conţinutului unui gen publicistic de mare întindere în presa de
toate tipurile, dar mai ales la radio.

2
 Toţi teoreticienii, dar mai ales practicienii, sunt de acord că ştirea este
o relatare succintă a unor fapte reale. Alţii adaugă elementele de neobişnuit,
senzaţional sau măcar de abatere de la regula generală pe care trebuie să le
conţină ştirea. George Fox Mott în “New Surwey of Journalism” propune
chiar o aritmetică a ştirii:
“1 om obişnuit + o viaţă obişnuită = 0
1 om obişnuit + o aventură extraordinară = o ştire
1 soţ obişnuit + o soţie obişnuită = 0
1 casier + o soţie + 7 copii = 0
1 casier – 10.000 de dolari = o ştire
1 soţ + o soţie + un scandal = o ştire
1 om + o maşină + un scandal = o ştire
1 bărbat + o realizare = o ştire”

Precizând că nu faptul în sine, ci relatarea despre fapt este informaţie,

în teoria presei s-au lansat definiţii peste definiţii care, în sine, nu prezintă
mare importanţă decât în măsura în care pun în lumină elemente definitorii
ale genului. Ken Metzler, în manualul “Newsgathering”, apreciază că “ştirea
este o relatare promptă, succintă a informaţiei factuale despre evenimente,
situaţii şi idei (inclusiv opinii şi interpretări) menită să intereseze o audienţă
şi să-i ajute pe oameni să facă faţă mediului inconjurător”.

Din realitatea înconjurătoare, reporterul selectează acele fapte despre

care presupune că publicul său ar fi interesat. Deci, subiectivitatea
reporterului îl îndeamnă să culeagă de pe teren anumite fapte pentru a
satisface setea de cunoaştere a publicului său. Aceste fapte sunt, la rândul
lor, selectate a doua oară de editor sau de realizator, care va hotărî ce

3
subiecte vor intra într-o anumită emisiune, ce întindere va avea fiecare
relatare şi în ce moment din desfăşurarea cronologică a radioprogramului se
va difuza acel material. Trebuie să reţinem, deci, că informaţia de presă
este relatarea unui fapt selectat din realitate, interpretat şi ierahizat
într-o succesiune de relatări. Responsabilitatea şi profesionalismul
reporterului sau editorului de radio constau în capacitatea de alege acele
fapte care pot fi definitorii pentru momentul respectiv din viaţa social-
politică a ţării sau a localităţii unde funcţionează postul de radio respectiv.
Daniel Garvey şi William L. Rivers consideră că informaţia este o
relatare (un raport) la timp a unor evenimente, fapte şi opinii care interesează
un număr semnificativ de oameni.
Sintetizând, putem propune ca definiţie a ştirii la radio următoarea
formulare: o relatare concisă a unor fapte, evenimente, idei reale,
semnificative, de actualitate, noi, relatare ce prezintă interes pentru
public.

Caracteristicele ştirii de radio sunt:

Noutatea. Ştirea sau informaţia de radio este relatarea unui fapt nou
întâmplat. Spre deosebire de accepţia dată termenului în alte domenii ale
cunoaşterii umane, informaţia de presă presupune că undeva, într-un anumit
moment, s-a petrecut un eveniment despre care o masă mai mult sau mai
puţin numeroasă de receptori ar fi interesată să afle. Nou înseamnă, în
presă, nou întâmplat şi nu nou aflat. Ca în toate activităţile umane, fiecare
dintre noi are un orizont de cunoaştere limitat, în fiecare clipă un om poate
afla noi informaţii despre lucruri, evenimente, personalităţi deloc sau puţin
cunoscute. Ce este nou pentru ziarist nu este neapărat nou şi pentru alţi

4
oameni. De aceea numai relatările despre evenimente nou produse pot
deveni ştiri de presă.

Unele evenimente sunt noutăţi absolute. Este vorba de marile şi

importantele evenimente politice, economice, culturale, ştiinţifice. Dar alte
evenimente sunt mai puţin bătătoare la ochi şi atunci depistarea lor ca fapte
nou întâmplate este mai dificilă. Soluţia pentru gazetar, îndeosebi pentru
începători, este de a se documenta mult în prealabil, atât pe teren, cât şi la
serviciile speciale pentru a afla toate amănuntele posibile despre
evenimentul pe care ar trebui să-l prezinte.

Prezentarea noului este o condiţie a însăşi existenţei presei, pentru că

ziarele, radioul şi televiziunea răspund unei nevoi fireşti a omului modern de
a fi la curent cu tot ce se întâmplă. Cerinţa de a prezenta noutăţile cele mai
importante ale zilei, ale orei chiar, este cu atât mai imperioasă la radio,
deoarece, între componentele mass media, radioul are datoria să anunţe
primul un eveniment.

Operativitatea. Strâns legată de noutate se prezintă o altă calitate a

informaţiei radiofonice: operativitatea, care presupune scurtarea drumului
dintre momentul producerii unui eveniment şi receptarea lui de către public.
În presa modernă, dezvoltarea fără precedent a mijloacelor tehnice de
difuzare a mesajului a făcut posibilă difuzarea mesajului publicistic cu
maximum de operativitate. Acest punct maxim se traduce în limbajul presei
audio-vizuale prin transmisia directă. Timpul şi spaţiul se comprimă şi
informaţiile ajung la receptor chiar în momentul desfăşurării evenimentului.

5
Transmisia directă îl transformă pe ascultător din simplu consumator de
informaţie în participant la eveniment.

Interesul. Pentru a fi receptată, ştirea de radio trebuie să prezinte

interes pentru o categorie de public. Aceasta cere, din partea redacţiei, o
bună cunoaştere a categoriilor de public cărora li se adresează pentru a putea
răspunde intereselor şi nevoilor lor de cunoaştere. Aşa cum menţionează
Wilbur Schramm, în The Process and Effects of Mass Media
Communication, interesul şi receptarea informaţiei se pot exprima prin
următorul raport:

(forţa utilităţii mesajului perceput) – (forţa de constrângere

percepută)
Interesul =
---------------------------------------------------------------------------
cheltuiala de efort în percepere

Deci, cu cât utilitatea mesajului va fi mai mare sau cu cât cheltuiala

de efort necesar receptării va fi mai mică, interesul şi, în consecinţă, şi
utilitatea mesajului vor fi mai mari. Forţa utilităţii mesajului se traduce prin
valoarea conţinutului. Aşadar, conţinutul mesajului este factorul determinant
al interesului.

Interesul poate fi definit ca o nevoie de informaţie resimţită de

oameni, ca indivizi şi, în acelaşi timp, în calitate de membri ai diferitelor

6
comunităţi sociale sau organizaţionale. Există interese generale, de grup şi
personale. Un post de radio, prin informaţiile pe care le difuzează, trebuie să
ţină seamă de categoriile cărora le aparţin ascultătorii. Forţa de constrângere
despre care aminteşte raportul lui Wilbur Schramm trebuie concepută în
sensul elementelor restrictive pe care le conţine o informaţie. Conţinutul
ştirii se poate adresa unei categorii de specialişti şi, astfel, ea nu va interesa
publicul larg sau îl va interesa mai puţin. Sau, de pildă, ştirea poate conţine
prea mulţi termeni tehnici sau cuvinte rare – neologisme, arhaisme,
regionalisme – care vor diminua interesul receptorilor faţă de respectiva
informaţie. Numitorul acestui raport “cheltuiala de efort în percepere” -
semnifică comoditatea receptorului,i care refuză să facă prea mari eforturi
pentru a primi şi stoca o nouă informaţie. Ca atare, ziaristul va face eforturi
la redactarea, prezentarea şi paginarea informaţiilor pentru a amplifica
interesul publicului şi pentru a diminua efortul de receptare.

Interesul receptorilor faţă de informaţie poate fi stimulat de anumiţi

factori:
a. Locul de unde provine ştirea. Cu cât evenimentul sau faptul relatat
s-a desfăşurat într-un loc mai apropiat de receptor, cu atât interesul lui faţă
de fapt va fi mai mare. Aceasta este una din explicaţiile proliferării
posturilor de radio regionale şi locale, care emit pe unde ultra scurte şi care,
cunoscându-şi foarte bine ascultătorii cărora li se adresează, pot să le
răspundă mai satisfăcător intereselor şi nevoilor lor de informare.
b. Locul unde se paginează ştirea. Ascultătorul de radio şi-a format
anumite reflexe. El ştie că primele ştiri sunt cele mai importante. De aceea
va fi atent în primele 3-4 minute. Treptat, pe parcursul derulării emisiunii,
interesul lui se va diminua până la zero. Redactorii au grijă, de aceea, să

7
rubricizeze emisiunile mai ample de ştiri, să introducă, din când în când
elemente distinctive – cortine sonore, formule de adresare directă către
ascultători, ştiri de mare interes utilitar (ora exactă sau buletinul meteo, de
exemplu etc.), care au rolul de a stimula atenţia şi de a readuce interesul
ascultătorilor la cote maxime.
c. Conţinutul ştirii. Acesta este elementul determinant al interesului
ascultătorului faţă de ştiri. În ultimii ani, ştirea politică a căpătat tot mai
mult teren, datorită complexităţii acestui domeniu şi datorită evenimentelor
politice ce se succed cu repeziciune, atât în plan intern, cât şi în viaţa
internaţională. În acelaşi timp, şi alte tipuri de informaţii captează interesul
ascultătorului mai mult decât altădată. Este vorba de ştirile de interes social,
de ştirile din domeniul sportului, dar, mai ales, de ştirile utilitare, care aduc
servicii mari ascultătorilor. Dar există şi o altă categorie de informaţii, care
poate capta interesul ascultătorilor, indiferent de categoria socială din care
fac parte. Este vorba de ştirea “fapt divers”, care satisface nevoia de
senzaţional a oamenilor. Aşa se explică proliferarea ştirilor din viaţa
vedetelor, a ştirilor din culisele vieţii personalităţilor politice, artistice,
sportive, a celor care vorbesc despre tot felul de scandaluri din existenţa
intimă a unor personalităţi publice, a ştirilor despre crime, violuri, accidente
etc. Aceste ştiri sunt, de multe ori, la periferia gazetăriei, pentru că spiritul
morbid, bârfa, informaţiile neverificate şi care se insinuează în viaţa privată
a oamenilor fără acordul lor, prezentate uneori fără discernământ şi fără grija
elementară faţă de vocabularul folosit, nu au nimic comun cu gazetăria, cu
decenţa sau cu respectul faţă subiectul şi obiectul informării. Este de
semnalat că aceste “bârfe” jurnalistice nu sunt agreate la radio şi că prezenţa
lor în emisiuni, în comparaţie cu presa scrisă sau cu televiziunea, este foarte
redusă.

8
 Actualitatea evenimentului. Prezenţa în actualitate este o condiţie a
însăşi existenţei omului modern. Pentru a-şi îndeplini cu adevărat menirea
socială, ştirea de radio trebuie să prezinte fapte din actualitatea imediată.
Actualitatea unor evenimente poate fi întreţinută o perioadă mai lungă de
timp prin campaniile de presă, în care, chiar dacă evenimentul propriu-zis s-
a consumat, efectele, consecinţele lui persistă şi a-l menţine în actualitate
prin informaţii referitoare la consecinţe şi implicaţii este nu numai util, dar
chiar necesar.

Semnificaţia faptului sau evenimentului. Aceasta presupune din partea

ziaristului o cunoaştere clară a evenimentului pentru a-i putea descifra
resorturile şi urmările sociale. Consecinţele unui fapt, implicaţiile sale, felul
în care el poate influenţa viaţa oamenilor nu se relevă în totdeauna de la
sine. Descifrarea semnificaţiei unui fapt sau eveniment înseamnă o
documentare minuţioasă, capacitatea de a evalua dimensiunile lui sociale.
Prin evidenţierea semnificaţiei unui fapt, prin relevarea capacităţii lui de
influenţare a altor fapte, precum şi a impactului asupra unor categorii
umane, ziaristul poate transforma un fapt, în aparenţă banal, în eveniment.
Este o calitate ce se cere ziaristului aceea ce a fi creator de evenimente prin
descifrarea semnificaţiei faptelor cotidiene.
Interesul uman este elementul care generează succesul la public al
unei informaţii. Ştirea este tratată ca un gen de recompensă. Publicul este
interesat de anumite fapte, iar de altele nu. Semnificaţia unui fapt sau
eveniment este tocmai acest grad de interes pe care o informaţie îl poate
provoca pentru o categorie cât mai largă de receptori. În general publicul va
alege acele fapte care îl interesează şi pe care le-a inclus într-un sistem foarte

9
personal de interese. Ceea ce intră în acest cadru personal va fi lesne
acceptat şi reţinut.

Continuitatea. La radio, aşa cum menţionam, informaţia asupra unui

eveniment în desfăşurare este continuă. De la o oră la alta, evenimentul este
urmărit în desfăşurarea sa, adăugându-se elementele nou apărute. În
emisiunile de bilanţ ale zilei – radioprogramele de seară şi de noapte – sunt
redactate ştiri de sinteză, care reamintesc momentele cele mai importante
ale evoluţiei evenimentului. În felul acesta sunt create condiţiile ca un număr
mare de receptori să cunoască evenimentul.

Efemeritatea. Ştirea de radio nu este perenă, cum este cea difuzată în

presa scrisă. Conţinutul ei trebuie reţinut de la prima ascultare. Nu se poate
reveni asupra conţinutului dacă, de la prima audiţie, un cuvânt, un număr sau
un nume nu au fost înţelese. Pentru a remedia aceste deficienţe ce ţin de
oralitate, elementul specific al mesajului, ştirile la radio se reiau pentru a da
posibilitate ascultătorilor care nu au înţeles mesajul să-şi completeze
informaţiile. Dar, de la o oră la alta, ascultătorii se schimbă şi, de aceea, dacă
evenimentul este apreciat ca fiind foarte important, informaţiile se repetă

Irene Joanescu, în “Radioul modern. Tratarea informaţiei şi

principalele genuri informative”, menţionează următoarele caracteristici ale
ştirilor:
 ştirile sunt factuale – conţin fapte adevărate;
 ştirile sunt noutăţi – conţin fapte la zi;

10
  ştirile sunt interesante pentru un număr semnificativ de
persoane.
În aceste condiţii, autoarea defineşte ştirea ca fiind “ prezentarea unor
evenimente, fapte şi opinii recente, care interesează un număr semnificativ
de persoane”. Alţi factori care influenţează valoarea unei ştiri sunt
amploarea, anvergura şi aspectele neobişnuite ale unui eveniment.

Daniel Garvey şi William L. Rivers consideră ca definitorii pentru

informaţie în general, deci şi pentru cea de radio sau tv, următoarele:

* informaţiile sunt factuale, adică au în centrul lor fapte. Ei consideră

că sunt mai multe tipuri de fapte:
- simple fapte (cum ar fi, de exemplu, anunţarea temperaturii);
- evenimente – în general lucruri de importanţă deosebită;
- opinii. În acest caz, evenimentul este exprimarea opiniei şi este
nevoie de o bună acoperire a prezentării adevăratelor opinii, a celor noi,
interesante şi importante pentru public. Există, în acest caz pericolul
prezentării unor “pseudo-evenimente” pentru simplul fapt că la adevăratele
evenimente reporterii nu au fost prezenţi.
-
* informaţia este “la timp” şi trebuie să existe o justificare: în fiecare
ştire sunt elemente ce o recomandă pentru a fi difuzată într-o anumită zi şi
oră, chiar dacă ştirea nu este strict la zi, din conţinutul ei trebuie să reiasă
legătura ideii sau faptului trecut cu un aspect al actualităţii;

* informaţia trebuie să intereseze un număr semnificativ de oameni.

11
 În aceeaşi lucrare, referindu-se la normele de selectare a ştirilor,
autorii stabilesc mai multe criterii utile pentru reporteri în procesul de
decizie asupra oportunităţii alegerii unui subiect pentru a-l prezenta într-o
informaţie :
 proximitatea. Cu cât evenimentul se petrece mai aproape de
receptor, cu atât informaţia va prezenta mai mult interes pentru el;
 consecinţele. Putem recunoaşte adevăratele informaţii chiar
atunci când faptele se petrec la mare distanţă, dacă au efecte şi asupra
altora, inclusiv asupra noastră;
 proeminenţa. Este interesant pentru receptori ce face o anumită
persoană sau ce suferă o anumită persoană importantă, un vip;
 caracterul neobişnuit. Orice fapt ce se plasează în afara
obişnuitului este interesant pentru public sub aspectul noutăţii.Şi, totuşi, nu
orice lucru neobişnuit este interesant. Reporterul trebuie să tragă o linie între
evenimente şi pseudoevenimente, pentru că unele fapte, deşi pot fi şocante,
sunt numai extravaganţe, uneori chiar traivialităţi sau de prost gust;
 noutatea interesează întotdeauna publicul. Dacă o ştire va
conţine expresia “pentru prima oară” va fi mereu interesantă pentru public; .
 conflictul. Orice disensiuni între oameni, grupuri sau naţiuni
sunt interesante. Presupunerea că liniştea este condiţia naturală a vieţii se
pare că este greşită. Conflictele sunt cele ce ne reţin atenţia: Conflictele pot
conduce la schimbări, care ne pot afecta viaţa.;
 interesul uman. “Teoreticianul în domeniul comunicării Daniel
Lerner a sugerat că diferenţa majoră între societăţile primitive şi cele
avansate este abilitatea membrilor societăţii empatia, adică capacitatea
oamenilor de a se plasa în locul altora. În societăţile tradiţionale, rolul

12
fiecărei individualităţi era foarte rigid definit, fiecare individualitate găsea
aproape imposibil să-şi imagineze cum i-ar sta în altă ipostază socială decât
aceea care îi fusese predestinată. În societăţile mai avansate fiecare individ
poate să vieseze. ‘Dacă aş fi fost preşedinte, i-aş fi spus eu preşedintelui
OPEC…’ Asemenea noţiuni sunt vise imposibile, dar sunt vise posibil a fi
visate. Lerner observă că empatia creşte şi datorită mass media” . Oamenii
au tendinţa de a se plasa în locul celor despre care citesc sau aud. Oameni
care suferă, oameni care depăşesc adversităţi, oameni ale căror speranţe sunt
distruse de o soartă crudă – toţi sunt un material bun pentru pentru
conţinutul unor ştiri, dacă sunt oameni cu care receptorii pot schimba
locurile. “Oamenilor le plac ştirile despre oameni. Nimic mai simplu”.
 sexul. “În ultimele două decenii, ne-am transformat, dintr-o
societate care rar menţiona sexul, într-o societate care pare că rar mai poate
vorbi despre altceva” Dacă în ziare şi reviste aceasta este o temă deja veche,
la radio şi la televiziune informaţiile despre viaţa intimă a vip-urilor nu se
bucură de mare atenţie din partea realizatorilor pentru că informaţiile pe
această temă rar sunt lipsite de trivialităţi şi vulgarităţi. Dar există şi alte
tipuri de emisiuni pe această temă. Este vorba, în primul rând, de emisiuni
educative adresate, îndeosebi, diferitelor categorii de ascultători tineri.

Profesorul Ken Blake de la Middle Tenesse State University propune

un set de repere pentru orientarea culegătorului de ştiri aproximativ
asemănător:
 impactul – dacă evenimentul poate afecta un grup semnificativ
de oameni, atunci relatarea trebuie prezentată publicului;
 timpul care s-a scurs între desfăşurarea evenimentului şi
momentul receptării relatării - cu cât este mai scurt, cu atât ştirea va fi mai

13
interesantă; această noţiune este relativă, fiind determinată de periodicitatea
apariţiei publicaţiilor, a difuzării unor emisiuni; în cazul radioului cea mai
potrivită ştire este cea despre un eveniment desfăşurat în ultima jumătate de
oră;
 proeminenţa – informaţia va avea impact dacă în eveniment
sunt implicate personalităţi, persoane sau instituţii bine cunoscute;
 proximitatea – ştirea trebuie să relateze fapte petrecute în
apropierea locului unde se află receptorul;
 conflictul – informaţia trebuie să prezinte fapte care să implice
o contradicţie între două sau mai multe persoane; acesta este motivul pentru
care, într-o democraţie, publicul este deosebit de interesat de dezbaterile
politice care implică lupta de idei, confruntarea de programe şi orientări
politice între personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute;
 ciudăţenia – informaţia are succes dacă implică fapte
neobişnuite sau stranii. Charles Dana, un faimos editor, a spus odată: „Dacă
un câine muşcă un om, aceasta nu este o informaţie. Dar, dacă un om muşcă
un câine, aceasta este o informaţie”. Dana sublinia, astfel, că oamenii sunt
interesaţi de orice lucru ieşit din comun;
 continuitatea- dacă, după informaţie generală despre o anumită
stare a unui sector din viaţa socială se difuzează alta despre un fapt particular
care confirmă informaţia generală, atunci ambele vor avea impact.

Andrew Boyd, faimos profesor de jurnalism radio şi tv la

universităţile britanice şi redactor şi producător de programe radio la BBC,
în „Broadcast Journalism. Techinques of Radio and TV News”, menţionează

14
următoarele elemente care dau unei relatări valoarea unei informaţii
interesante pentru public:
 proximitatea;
 relevanţa – cu cât efectul unei informaţii este mai mare asupra
ascultătorilor, cu atât impactul ei va fi mai important. Redactorul şi editorul
de ştiri cunosc că un serviciu de ştiri câştigă audienţă dacă ştirile pe care le
difuzează au impact asupra unui număr cât mai mare de ascultători şi pe
perioade cât mai lungi;
 scurtarea duratei între desfăşurarea evenimentului şi
transmiterea lui către receptori;
 interesul. Producătorii programelor radiofonice de ştiri sunt
dese ori criticaţi pentru că cedează gustului „popular”, dar această critică
este falsă. Radioul se adresează maselor, răspunde intereselor unor mase
foarte mari de oameni şi nu unor minorităţi;
 caracterul dramatic al unor evenimente;
 caracterul distractiv al unor evenimente. În această categorie
sunt incluse ştirile tip „fapt divers”, care, de obicei, îi fac pe oameni să
zâmbească şi care sunt incluse, în general, la sfârşitul unei emisiuni de
informaţii.

Ghid de selectare a faptelor pentru a le prezenta în informaţii

Daniel Garvey şi William L. Rivers menţionează şapte întrebări pe

care fiecare reporter ar trebui să şi le pună atunci când se confruntă cu
evenimentele de pe teren:

15
 l. Ar trebui ascultătorii mei să cunoască acest eveniment imediat
pentru a-şi salva sănătatea sau economiile? (Dacă da, atunci evenimentul
trebuie prezentat în primul buletin de ştiri, iar informaţia trebuie repetată şi
în alte emisiuni ulterioare.)
2. Ar trebui ascultătorii mei să cunoască informaţia pentru a-şi orienta
activităţile lor curente sau pentru a se manifesta ca adevăraţi cetăţeni într-o
societate democrată?
3. Relatarea este necesară ascultătorilor, dar trebuie comunicată
imediat? (Relatări despre evenimente viitoare care interesează ascultătorii
trebuie difuzate, dar pot fi amânate, în cazul în care există alte evenimente la
zi care au prioritate.)
4.Relatarea este importantă pentru o parte semnificativă a
ascultătorilor? (Reporterul trebuie să-şi cunoască bine ascultătorii şi grupele
de interes în cadrul acestora.)
5.Informaţia este importantă pentru ascultători, dar ar putea fi
amânată? (Uneori informaţia, deşi este importantă, poate fi amânată pentru
un radioprogram de mai târziu, dacă nu este suficient timp pentru verificarea
tuturor surselor sau pentru pregătirea difuzării ei.)
6. Relatarea nu este esenţială, dar, totuşi, interesează un număr
semnificativ de ascultători? (În multe situaţii, evenimentele nu au un impact
direct asupra ascultătorilor, dar ei sunt interesaţi de ştiri de senzaţie, despre
viaţa vip-urilor etc.)
7. Relatarea este distractivă? (Deşi programele de radio sunt foarte
dense, există spaţii în care, ocazional, se pot difuza ştiri care nu au alt scop
decât să amuze.)

16
 Documentarea. Culegerea informaţiilor. Citarea surselor.

Starea permanentă de căutare defineşte profesiunea de ziarist. Eşti

ziarist 24 de ore din 24. Altfel nu se poate. Descoperirea noului, a unor
fapte sau evenimente ce pot interesa publicul este o preocupare de zi şi
noapte a ziariştilor. Andre Gide afirma. “Eu numesc ziaristică ceea ce va fi
mai puţin interesant mâine decât astăzi”. Aceasta înseamnă că nu numai
opţiunea pentru un eveniment sau altul este esenţială în munca ziaristului, ci
şi alegerea momentului optim pentru a difuza o ştire, adică oportunitatea
difuzării. Dintr-o mulţime de evenimente ce au loc în ţară şi în lume la un
moment dat, radio reporterul alege câteva pentru a le prezenta publicului la o
anumită oră şi într-o anumită zi. .

Dintr-un eveniment care se desfăşoară într-o perioadă mai lungă de

timp, ziaristul alege acele momente cheie care pot configura o imagine
asupra evoluţiei procesului şi care au capacitatea de a întreţine interesul
ascultătorilor faţă de eveniment. În aceste demersuri complicare,
documentarea este esenţală.

Fie că este vorba de documentarea generală – din care fac parte acele
cunoştinţe de cultură generală de factură enciclopedică, informaţii la zi din
actualitatea internă şi internaţională, datele despre profilul publicaţiei,
rubricii sau emisiunii la care lucrează, despre publicul pentru care lucrează –
fie că este vorba de documentarea specială în legătură cu evenimentul

17
despre care urmează să redacteze o informaţie – acest moment al activităţii
este esenţial în reuşita unui act jurnalistic.

Documentarea unui reporter are două etape: în redacţie şi pe teren.

Culegerea informaţiilor pe teren, la faţa locului este momentul cel mai
dificil din cariera unui reporter începător şi nu s-ar putea spune că, ulterior,
pe parcursul carierei, documentarea nu rămâne elementul crucial în
realizarea unui material publicistic, indiferent de genul abordat. Se cere unui
reporter o calitate specială, din acest punct de vedere şi anume să aibă “fler”.
El trebuie să cunoască sursele de ştiri, să aibă legături bune cu
departamentele sau cu sectoarele pe lângă care a fost acredidat şi unde
trebuie să aibă oameni de legătură. Mai mult. Reporterul trebuie să studieze
actele normative referitoare la problemele despre care va trebui să relateze,
legile, hotărârile, normele de funcţionare a instituţiei, să-şi procure o
organigramă, astfel încât să cunoască structura instituţiei, cine sunt şefii pe
domenii şi ce competenţe au. În plus, trebuie să mai cunoască şi ce spune
presa despre această instituţie din activitatea căreia va furniza informaţii,
care este imaginea ei în opinia publică.

Documentarea nu se realizează doar în momentul în care are loc un

eveniment. Când ajunge la locul faptei, reporterul trebuie sât mai multe sau
măcar să aibă idee de ceea ce s-a întâmplat. Astfel, pregătit şi competent,
reporterul va face o bună impresie interlocutorilor, le va cuceri stima şi
respectul. Comportamentul pe teren este decisiv pentru reuşita în profesiune
a unui reporter.

18
 Dar, în timpul documentării pe teren, reporterul are obligaţia ca datele
obţinute pe teren să le aducă la cunoştinţa redacţiei pentru a se hotărî ce
pondere va deţine subiectul propus de el în economia emisiunii. Frank
Candlin, în “Teach Yourself Journalism”, îi sfătuia pe tinerii gazetari:
“Ţineţi contactul cu redacţia. Nimic nu supără mai mult pe redactorul şef,
decât faptul că un ziarist trimis pe teren, dispare ore întregi fără să dea vreun
semn de viaţă sau fără să comunice dacă progresează în investigarea
subiectului abordat. Reţineţi că ştirile se referă, în primul rând, la oameni şi
nu la lucruri. Notaţi numele şi titlurile, adresele, numerele de telefon. Ori de
câte ori este posibil, luaţi o declaraţie, puneţi-i pe oameni să relateze ce au
văzut, ce au gândit. Nimic nu dă mai multă credibilitate şi autenticitate unui
material ca o declaraţie a unui martor ocular. Să acţionaţi cu mult bun simţ.
Cu cât veţi uita mai mult de voi înşivă, cu cât veţi rămâne mai mult în
umbră, cu atât veţi reuşi să culegeţi mai multe ştiri interesante. Încercaţi să
vă dezvoltaţi flerul pentru ştiri. În acest scop trebuie să cunoaşteţi
îndeaproape oamenii şi problemele din raza voastră de acţiune, precum şi
din alte domenii, în aşa fel încât să recunoaşteţi, din primul moment, ceea ce
este proaspăt şi original într-un discurs sau într-un eveniment şi poate
constitui subiectul unei ştiri. Urmăriţi până la capăt evenimentele. Fiţi
prudenţi. Vorbele greşite pot fi rectificate când sunt auzite de un număr
redus de persoane; ceea ce se publică într-un ziar sau se difuzează la radio se
adresează tuturor şi nu mai poate fi revocat”.

19
 Un moment important în elaborarea unei informaţii este menţionarea
sursei care a furnizat ştirea. Sursele de informaţii trebuie să fie menţionate
pentru ca gradul de credibilitate a postului să crească. În aceste situaţii,
sursele – fie că sunt reporterii sau corespondenţii redacţiei, fie că sunt agenţii
de presă, ziare, alte posturi de radio sau tv. - sunt menţionate astfel încât şi
răspunderea asupra adevărului informaţiei să revină chiar sursei. În acelaşi
timp, o multitudine de surse este o dovadă a seriozităţii postului.

Dar menţionarea surselor implică şi un alt aspect. Este vorba despre

menţionarea sursei de informaţii în legătură cu paternitatea unor declaraţii
sau afirmaţii, exprimări de opinii, care întăresc încrederea ascultătorilor în
seriozitatea, onestitatea şi autoritatea redactorilor postului de radio
respectiv. Faptul că ştirile sunt completate cu declaraţii, că nu redactorii sunt
autorii unor teze, ai unor exprimări de poziţii în probleme importante ale
actualităţii adugă un spor de credibilitate informaţiei. Citatele sunt menite să
convingă ascultătorii asupra adevărului informaţiilor, dar şi asupra
credibilităţii postului. Citatele sunt redate în vorbire indirectă, dar pot fi
însoţite şi de inserturi sonore., fragmente din interviuri, declaraţii sau
radioreportaje mai ample care s-au difuzat sau urmează să se difuzeze în alte
emisiuni. Aceste scurte declaraţii sau interviuri conferă un plus de
veridicitate emisiunilor. Inserturile conţin mai ales opinii şi nu fapte.

Regimul întrebărilor în informaţie

20
 Vom analiza regimul celor “5 W” (what, who, where, when, why) +
“1 H” (how) specifice informaţiilor de presă, cu referire, în principal, la
informaţia de radio.
În 1948, sociologul american Harold Laswell, în lucrarea “The
Communication of Ideas, stabilea un model al comunicării prin mass media.
El preciza că acest proces trebuie să conţină răspunsurile la întrebările: who
says, what, to whom, with what effect. Întrucât ştirea este una din
modalităţile de bază în difuzarea unui mesaj prin presă, deci prin una din
componentele mass media, acest model a fost adaptat şi la presă. Lanţul
comunicaţional stabilit de Laswell ar putea fi redat grafic astfel:

------------ ------- ------- ---------- ---------

emiţător - mesaj – canal – receptor - impact
------------ ------- -------- ----------- ----------
Cine? Ce? Prin ce Cui? Cu ce
mijloace? efect?

Această schemă lineară, care disociază funcţiile emiţătorului de cele

ale receptorului, prezintă comunicarea ca pe un simplu fenomen de
transmisie de la emiţător la receptor. Însă această schemă nu este suficientă
pentru a explica procesele informaţiei de presă.

Ce comunică mijloacele de comunicare de masă? Fără discuţie că nu

propriul lor mesaj, ci, dimpotrivă, ceea ce s-a întâmplat chiar publicului.
Principala sursă de ştiri este, de cele mai multe ori, chiar publicul, el
îndeplinind atât rolul de emiţător cât şi de receptor al informaţiei de presă.
Graţie mijloacelor moderne de comunicare, informaţia este produsă şi

21
difuzată pentru un auditoriu de vaste dimensiuni. Mesajele, ca sisteme de
informaţie, sunt materializate pe un suport dat (limbaj scris, vizual, audio)
şi devin documente.

În presa radiofonică elementul cel mai important este ce s-a

întâmplat, conţinutul faptului sau evenimentului. Răspunsul la întrebarea
“ce” este însuşi conţinutul evenimentului. În publicistica radiofonică, acest
răspuns este cel mai important, mult mai important decât autorul
evenimentului, desemnat prin răspunsul la întrebarea “cine” . De aceea într-o
ştire de radio este preferabil, ca, de la început, să se spună “ce s-a
întâmplat” şi apoi să se răspundă la alte întrebări. Această structură specială
a ştirii de radio este determinată de trăsăturile specifice ale tipului de
publicistică. La radio, calitatea receptării, depinzând numai de auz, este mult
mai dificilă, auzul nefiind unul din simţurile foarte fine, cum este văzul, de
pildă. S-a constatat că numai prima parte a mesajului se reţine. De aceea este
foarte important ca elementul esenţial al mesajului – relatarea conţinutului
evenimentului – să fie aşezată în prima parte a relatării pentru a avea
garanţia că va fi reţinut.

O ştire de tip „ce” (ce s-a întâmplat) se referă la evenimente

importante, care trebuie reţinute de cât mai mulţi receptori. Un
asemenea text va avea următoarea structură:
- ce s-a întâmplat? - prima frază relatează pe scurt conţinutul
evenimentului;
- cum s-a întâmplat? - explicaţia împrejurărilor sau contextului;
- amplificarea introducerii – desfăşurarea principalelor aspecte în
ordinea importanţei lor;

22
 - finalul relatării, care poate cuprinde răspunsurile la întrebările:
cine?, ce?, când?, unde?, de ce ?, cum? – derulate în ordinea apreciată ca
fiind necesatră.

Ştirile de fapt divers, ştiri de interes uman cum mai sunt denumite
(features) sunt concepute în alte modalităţi. Ascultătorul trebuie introdus în
atmosfera evenimentului – fie că este tragic, amuzant sau palpitant. Scopul
unor asemenea informaţii fiind acela de a distra, de a-l deconecta pe
ascultător, ele pot începe cu o introducere în care să i se explice acestuia de
ce îi este oferită relatarea. Se apelează la comparaţii cu fenomente sau
evenimente asemănătoare – toate pentru a emoţiona.

Răspunsul la întrebarea “unde” este foarte important în ştirea de

radio, ca de altfel în toate tipurile de presă. Publicul este interesat să afle
unde a avut loc evenimentul. Proximitatea evenimentului este un mijloc
deosebit de atractiv în presă. Cu cât evenimentele relatate se desfăşoară într-
un loc mai apropiat de ascultători, cu atât interesul lor este mai mare. Aşa
se explică interesul ascultătorilor pentru ştirile difuzate de posturile de radio
locale şi regionale, în general pentru acest tip de presă, pe care o resimt ca
fiindu-le mai apropiată.

Răspunsul la întrebarea “când” nu este foarte important la radio

pentru că, după cum se ştie, în programe, evenimentele sunt “la zi”, la oră
chiar. În toate informaţiile dintr-un radioprogram ar trebui să se repete
adverbul “azi”. Menţionarea momentului de desfăşurare a evenimentul nu se
face decât în cazul informaţiilor retrospective, care se transmit, în general, în
primele emisiuni ale zilei, când se face o trecere în revistă a evenimentelor

23
din ziua precedentă, ca şi cazul celor anticipative. În cazurile în care se
intenţionează să se scoată în evidenţă faptul că, de la producerea
evenimentului până la momentul difuzării informaţiei, a trecut un timp scurt
se menţionează “în urmă cu puţin timp”, “azi- dimineaţă”, “acum câteva
minute” etc.

Cine este autorul evenimentului este un element important, care

apare, de asemenea, în informaţie. Orice eveniment are un autor. Cu
excepţia acţiunilor impersonale care se referă la evenimente meteorologice –
“ninge”, “plouă”, “tună” etc. – orice acţiune are un autor. (De aceea, formele
de reflexiv impersonal ale verbelor sunt, sau ar trebui să fie, în general,
evitate în presă. Formulări de tipul “se zice”, “se afirmă”, “se realizează”,
“se obţine” etc. nu ar trebui să apară în ştirea de presă, pentru că îi dă
receptorului o imagine trunchiată şi vagă a evenimentului, nespunându-i şi
cine este autorul unui fapt sau eveniment.)
La radio, numele autorului, dacă nu este vorba de o personalitate,
poate fi eludat, mult mai importantă decât numele fiind menţionarea funcţiei
sau a calităţii în care este autorul sau participant la eveniment.
Dacă, în multe cazuri “numele fac ştirea”, relatarea unor evenimente
însoţită de înşiruirea numelor autorilor lor dăunează reţinerii sau chiar
înţelegerii mesajului pentru că ascultătorii vor fi tentaţi să se oprească asupra
numelor proprii întrebându-se “cine or fi şi ăştia?”. Blocarea interesului
asupra unor nume necunoscute dăunează înţelegerii mesajului, făcând inutil
demersul comunicării.

Răspunsurile la întrebările “de ce” şi “cum” nu sunt obligatorii în

informaţia de radio. Investigarea cauzelor unui eveniment, ca şi prezentarea

24
modului de desfăşurare a evenimentului sunt lăsate pe seama altor tipuri de
presă sau a altor tipuri de materiale.

Dacă ştirea este importantă şi redactorul consideră necesar şi util

pentru înţelegerea semnificaţiei conţinutului se mai poate răspunde şi la
întrebarea ce înseamnă acest lucru, prin care se subliniază, chiar se explică
semnificaţia informaţiei.

De reţinut că la radio orice întrebare care se pune trebuie să primească

un răspuns ferm. La radio numai „vremea” este „probabilă”, celelalte
informaţii sunt sau trebuie să pară foarte sigure pentru acest mijloc de
comunicare de masă nu admite erate. Niciodată nu se va putea şti cine, cât şi
când a ascultat un program, cât şi ce a reţinut. Asupra ştirii nu se poate
reveni cu o corectură, chiar dacă o informaţie se reia de mai multe ori pe
parcursul a 24 de ore şi este completată şi, sigur, corectată dacă este cazul.
Dar ascultătorii nu mai sunt aceiaşi de la o oră la alta şi ca atare fiecare
difuzare trebuie tratată ca şi cum ar fi unică

Lead-ul

Fraza de început a unei ştiri radiofonice este esenţială pentru captarea

interesului ascultătorului. Prima frază la radio are şi rolul de titlu. De fapt
primele 20-30 de cuvinte sunt cele care atrag şi reţin atenţia. Între aceste
cuvinte sunt incluse numerele, nume importante şi foarte bine cunoscute de
receptori, alte cuvinte cu putere de seducţie – cum ar fi : accident, discurs,
guvern, catastrofă, calamitate, război, atentat, aventură etc – aceşti termeni

25
devin cuvinte cheie şi vor fi reţinute imediat de ascultători. Ele sunt cuvinte
simple, directe, cunoscute de toţi receptorii, nu neologisme sofisticate.

John Chancellor, prezentator de ştiri la NBC, citat în manualul

“Radioul modern” de Irene Joanescu, care, la rândul său, preia citatul din
Broadcast Writing as a Liberal Art, autor Seth Finn concepe lead-urile drept
“ideile fundamentale, uverturile, loviturile la ţintă ale scriiturii ştirilor.
Compus corect, lead-ul răspunde la întrebări înainte ca ele să fie puse şi
promite mai multe răspunsuri în continuare” .

Lead-ul răspunde la cele patru întrebări esenţiale: ce s-a întâmplat,

cine sunt autorii, unde şi când s-a produs evenimentul.

Capacitatea unui text de deschidere a unei informaţii de a şoca

ascultătorul este una din şansele textului de a fi reţinut şi “gustat” de
receptor. Dacă ştirea de radio nu este receptată de la început, ea nu mai are
nici o şansă de a fi reţinută pe parcurs pentru că sunt suficiente şi numai
câteva secunde, deci câteva cuvinte, de lipsă de interes pentru ca textul
informaţiei să nu mai ajungă la ascultător sau să fie înţeles distorsionat.

La radio există obişnuinţa – cum menţionam mai sus - de a se începe

prin precizarea a ce s-a întâmplat. Ascultătorul trebuie să reţină că s-a
întâmplat ceva care ar trebui să-l intereseze. Important este evenimentul în
sine, elementul nou întâmplat. Celelalte elemente pot fi completate în timp;
dacă ascultătorul va considera că evenimentul este cu adevărat nou şi
interesant el îşi va căuta ulterior elementele legate de autorul evenimentului,
locul şi timpul producerii sau se va interesa, dacă este mai curios, de cauzele

26
şi circumstanţele în care evenimentul s-a desfăşurat. Dar, desigur, se poate
începe şi cu răspunsurile la celelalte întrebări: unde, cine, când şi chiar de
ce sau cum, cu condiţia ca elementele cuprinse în răspunsurile la aceste
întrebări să fie cele mai importante aspecte ale informaţiei.

Apelând la literatura de specialitate, Irene Joanescu menţionează,

următoarele tipuri de lead-uri:
 lead-ul standard sau direct, care înseamnă o expunere explicită,
dar şi selectivă, în funcţie de importanţă, a faptelor,
 lead-ul de fapt divers (soft) . pentru ştirile cu impact mai puţin
serios şi prin care se subliniază interesul uman al informaţiei;
 lead-ul întârziat (sau aruncat sau structural) care aduce mult cu
anunţul,
 lead-ul umbrelă, care precede două sau mai multe ştiri pe
aceeaşi temă.

Cuprinsul ştirii

Stilul conversaţional trebuie să domine atât lead-ul cât şi restul ştirii.

Dacă lead-ul poate cuprinde punctul culminant sau chiar deznodământul
unui fapt, în corpul ştirii elementele se înlănţiue, de obicei, cronologic,
amănuntele oferite de reporter fiind necesare pentru înţelegerea
dimensiunilor, importanţei, consecinţelor şi pentru plasarea în spaţiu şi timp
a unui eveniment. Dar o abundenţă de amănunte, în loc să facă evenimentul
mai inteligibil şi mai demn de interes, îi diluează conţinutul, ascultătorii
reţinând, de multe ori, detalii nesemnificative şi mai puţin importante şi

27
uitând adesea chiar evenimentul în sine. Evident, structura informaţiei,
compoziţia se adaptează conţinutului.

Ştirile la radio pot conţine inserturi sonore – scurte declaraţii

ale unor personalităţi sau persoane implicate în evenimentul
narat de informaţie. Dacă informaţia radiofonică începe, de
obicei, cu prezentarea faptului, a evenimentului de către reporter sau
prezentatorul de buletin de ştiri, insertul conţine opiniile despre
eveniment ale protagonistului evenimentului sau un fragment dintr-un
radioreportaj realizat la locul de desfăşurare a evenimentului, într-o
ambianţă sonoră adecvată. Ştirea nu începe şi nu se sfârşeşte cu un
insert. Nici emisiunea de ştiri nu se termină niciodată cu o informaţie
cu insert pentru că se poate întâmpla ca spaţiul alocat buletinului de
ştiri să fie depăşit şi să se renunţe exact la acest material.

Regulile redactării informaţiilor la radio. Probleme de stil.

 Nu se folosesc metafore, epitete, hiperbole sau alte figuri de stil

pentru că îngreunează textul şi pot provoca reacţii de respingere din partea
ascultătorilor cu mai puţin simţ poetic sau pot distrage atenţia de la
adevăratul conţinut al relatării. De asemenea, figurile de stil califică un
obiect, o persoană, o întâmplare şi ştirbesc, în acest fel, obiectivitatea
relatării.
 Trebuie preferate cuvintele cât mai scurte, atunci când există
sinonime.

28
  Timpul verbelor, cum mai precizam, este bine a fi prezentul, iar
din formele trecutului este de preferat perfectul compus pentru că apropie în
timp o acţiune trecută şi pentru precizia pe care o prezintă.
 Dacă scurtăm o ştire nu reducem numărul cuvintelor, ci
eliminăm o parte din amănuntele considerate în plus ale relatării.
 Este bine să fie evitaţi termenii ştiinţifici, specializaţi şi, ca
atare, cunoscuţi de o masă limitată de ascultători
 Frazele sunt mai scurte şi cu mai puţine şi mai clare
subordonări. Ascultătorul trebuie să realizeze de la primul contact auditiv
relaţia dintre elementele comunicării. Pentru aceasta, între elementele
mesajului trebuie să existe o relaţie clară, uşor de descifrat. Orice dificultate
în înţelegerea mesajului poate duce la renunţarea la recepţie.
 Propoziţiile trebuie, de asemenea, să fie scurte şi corect
construite, păstrându-se topica obişnuită din gramatica limbii române.
 Termenii utilizaţi trebuie să fie cunoscuţi de toţi vorbitorii. Se
apelează, în general, la lexicul din fondul principal de cuvinte,
compartimentul de bază al limbii. Nu-şi au locul în ştirile difuzate la radio
cuvintele arhaice, regionalismele sau neologismele prea stridente,
barbarismele. Radioul este un mijloc de promovare a limbii literare. Această
situaţie implică din partea celor ce vorbesc la microfon şi o mare răspundere,
pentru că modul lor de exprimare este perceput de ascultători ca model şi
normă lingvistică.
 Numele proprii la început de ştire nu-şi au locul la radio;
primele cuvinte care trebuie auzite sunt cele denumesc funcţia sau calitatea
în care personajul este prezent în informaţie. Nici apelativele comune –
“domnul”, “doamna” etc – nu se utilizează într-o informaţie de radio. Însă

29
abuzul de nume proprii dăunează conţinutului unei ştiri pentru că seriile de
nume de persoane, denumiri de localităţi, ţări etc. fac imposibilă memorarea
măcar a unuia dintre aceste substantive.
 Numerele, de obicei, se rotunjesc, pentru că numerele mari, cu
mai multe cifre nu se pot reţine. De asemenea, nu se pot reţine fracţiile, mai
curând se reţin procentele însă, de obicei, procentele nu comunică mare
lucru ascultătorului obişnuit. Lui nu-i spune mai nimic dacă i se comunică,
de exemplu, că salariul minim pe economie creşte cu 3%. Mult mai mult
înseamnă pentru un receptor detaliul că acest salariu creşte cu 300.000 de
lei. Dacă, de asemenea, există într-o ştire o formulare de tipul ‘s-a înregistrat
o creştere de 65 la sută’, este mai bine să scriem ‘s-a înregistrat o creştere de
două treimi’.
 Nu se utilizează nici simbolurile sau abrevierile, decât atunci
când este vorba de instituţii foarte cunoscute (ONU, NATO, de exemplu).
 De menţionat că, ştirea pentru radio se scrie complet. Nici un
cuvânt nu se prescurtează, nu se folosesc simbolurile matematice (de
exemplu: 1+1 = 2 se scrie într-o ştire radio: 1 plus 1 este egal cu 2).
 Nu este recomandabilă utilizarea prea frecventă a pronumelor
personale ‘el’, ‘ea’, ‘ei’, ‘ele’ sau demonstrative ‘acesta’, ‘aceasta’, ‘aceştia’,
acestea’, care mai apar din dorinţa redactorului de a nu repeta prea des
nume proprii. Pronumele pot induce în eroare denaturând chiar sensul unor
declaraţii.
 Se impune – ca o regulă de bază a scrierii pentru radio –
respectarea strictă a punctuaţiei, chiar dacă textul „nu se vede”. Semnele de
punctuaţie îl avertizează pe prezentator asupra intonaţiei în frază, asupra
pauzelor mai mici sau mai mari, asupra accentelor. Virgula, de pildă, îi

30
indică o pauză mai scurtă, iar cratima îi va semnaliza o pauză mai mare.
Crainicii, prezentatorii îşi fac propriile lor semne pe texte, care să le indice
frazarea. Ei îşi subliniază, de asemenea, numele proprii, cuvintele mai
dificile, cifrele sau numerele, pentru a fi atenţi la lectură.
 Unele posturi de radio sau tv. utilizează anumite semne pe
pagină care să indice dacă ştirea respectivă poate fi citită pe un ton sobru
sau, dimpotrivă, se recomandă a fi citită cu zâmbetul pe buze. Astfel, pentru
a veni în ajutorul prezentatorilor, pe colţul fiecărei pagini se aplică semnul
cu masca plângând sau, dimpotrivă, râzând. În acest fel crainicul îşi va
adapta lectura la conţinutul informaţiei.

Irene Joanescu enunţă şapte puncte relevante pentru întreaga scriitură

a ştirilor:
“1. Scriitura pentru ştiri este scurtă şi conversaţională.
2. Fiecare ştire începe cu cel mai important fapt, deşi stilul audio
permite variaţiuni pe această temă.
3. În radio, ştirile sunt deseori scrise astfel încât să poată încorpora
interviuri înregistrate ale surselor. Încercăm să scriem ştirea aşa încât să nu
se repete cuvânt cu cuvânt ceea ce spune interlocutorul, sau, invers,
înregistrarea să repete ceea ce spune ştirea.
4. Vom compune un text ce poate fi citit uşor cu voce tare. Aceasta
înseamnă că nu vom folosi un ‘lead rezumativ’ cum apare în ziare, în care
cine, ce, unde, când, cum sunt deseori înghesuite în prima frază – nimeni nu
poate citi cu uşurinţă atâta informaţie. De asemenea, ne asigurăm că toate
cuvintele pe care le scriem se pronunţă uşor.
5. Ştirile radio sunt scrise pentru a fi auzite, deci trebuie să fie absolut
clare. Ascultătorii nu se pot întoarce să descifreze ceva ce nu au înţeles.

31
 6. Ştirile radio urmează unele convenţii standard privind structura
frazei – inclusiv plasarea numelui sursei, indicarea acesteia, la începutul
frazei în loc de sfârşit.
7. Ştirile audio se concentrează pe cele mai noi întâmplări. Trebuie să
ne înnoim scriptul frecvent pentru a fi siguri că nu rămânem în urmă cu
evenimentele. Ascultătorii doresc să ştie ce se întâmplă acum. De aceea cele
mai multe ştiri sunt scrise la prezent”.

Repetiţie şi redundanţă

Sunt două aspecte ce ţin de structura compoziţională şi stilistică a

informaţiei. Teoreticienii în domeniul presei sunt de acord că repetiţia este
chiar necesară, îndeosebi în presa electronică, pentru a facilita înţelegerea şi
fixarea conţinutului unei informaţii. Repetiţia înseamnă a spune mai mult
decât o dată un detaliu, un amănunt din conţinutul ştirii. Se poate recurge la
acest procedeu pentru a fi siguri că publicul a înţeles mesajul. O veche
axiomă spune că, pentru a fi înţeles, un lucru trebuie spus de trei ori. Dacă
de trei ori ar fi prea mult, de două ori o repetiţie este admisă în presa
radiofonică, ca, de altfel, şi într-o conversaţie obişnuită.

Dacă faţă de repetiţie există o oarecare înţelegere, faţă de redundanţă

nu se poate arăta nici o clemenţă. Redundanţa înseamnă utilizarea mai
multor cuvinte sau expresii pleonastice. Deşi redundanţa apare în stilul
conversaţional, ea nu poate fi admisă în scrierea pentru radio şi, ca atare,
elementele redundante trebuie eliminate.

32
 Tipologie

În teoria presei sunt frecvene încercările de stabilire a unei tipologii a

ştirilor. Criteriile de clasificare sunt diverse. De pildă, în funcţie de conţinut,
ştirile sunt economice, politice, culturale, sociale, sportive, “fapt divers”.

Andrew Boyd propune următoarele grupe de interese care îl pot ghida

pe reporterul începător în abordarea unor instituţii şi domenii ce prezintă
maximum de interes pentru ascultători:
 Urgenţe. Serviciile de urgenţă reprezintă puncte ale unor drame
umane, care prezintă cel mai mare interes pentru receptori – accidente,
catastrofe naturale, incendii;
 Crime – creşterea ratei criminalităţii reprezintă o sursă de
informaţii. Crimele, răpirile, violurile, jafurile îi interesează pe oameni, care
vor să ştie tot ce se întâmplă în afara căminului lor. Prezentarea unor
asemenea evenimente se face în mai multe faze – de la desfăşurarea
întâmplării, la opiniile poliţiei şi, eventual, la pronunţarea verdictului.
Oricum, ziaristul are datoria să amintească şi pedepsele ce se aplică în
cazurile de fapte antisociale.
 Activitatea administraţiei centrale şi locale – orice acţiune a
administraţiei centrale sau locale interesează publicul. Dar buletinele de ştiri
nu trebuie să devină emisiuni ale primăriilor sau ale guvernului. De aceea, se
impune o selectare a acelor noutăţi care interesează în cel mai mare grad
cetăţeanul şi anume fapte, hotărâri care mai mult sau mai puţin îi afectează
viaţa lui şi a familiei sale.

33
  Planificare şi dezvoltare. Publicul este dornic să afle ce se pune
la cale pentru creşterea nivelului său de confort – drumuri, construcţii de
locuinţe, magazine, şcoli, spitale etc.
 Conflicte şi controverse - confruntarea de idei, de poziţii pro şi
contra interesează totdeauna ascultătorii.
 Acţiuni ale grupurilor de presiune. Anumite persoane se
asociază în grupuri care au anumite revendicări. Faptele şi cererile lor –
greve, marşuri, mitinguri, alte forme de protest, precum şi reacţiile
oficialităţilor la aceste acţiuni pot constitui subiecte de informaţii de mare
interes.
 Industria – marea majoritate a oamenilor îşi are sursa de trai din
salariile obţinute din industrie. De aceea, orice acţiune – dezvoltarea unor
întreprinderi sau, dimpotrivă, închiderea sau reducerea activităţii într-un
anumit sector sunt subiecte de ştiri apreciate de ascultători.
 Sănătate – orice problemă de sănătate poate constitui subiect de
informaţie.
 Interesul uman - această categorie de informaţii se referă la
lucruri deosebite care li se întâmplă unor oameni obişnuiţi.
 Personalităţi – faptele persoanelor publice pot fi oricând
subiecte de ştiri.
 Sportul – mulţi ascultători suportă un buletin de ştiri pentru că
ştiu că, la sfârşit, li se vor oferi câteva informaţii din lumea sportului
preferat.
 Informaţii de sezon – legate de anumite sărbători, de anotimpuri
şi de vacanţe intră în preferinţele ascultătorilor.

34
  Ştiri de interes local – acestea nu pot lipsi din buletinele de
informaţii difuzate de staţiile locale, pentru că oamenii sunt interesaţi mai
ales de ceea ce se întâmplă în imediata lor apropiere.
 Vremea – companiile de radio şi de televiziune cheltuiesc mulţi
bani pentru a obţine informaţii meteorologice cât mai exacte. De obicei,
informaţiile despre vreme sunt prezentate la sfârşitul emisiunilor, dar, în
momentele producerii unor evenimente meteo deosebite, acest gen de ştiri
ţine capul de afiş al emisiunilor.
 Trafic – după vreme, al doilea lucru pe care ascultătorii doresc
să-l afle este cum se circulă prin oraş, în zona în care locuiesc sau prin ţară.
Redactorii de ştiri ţin seamă de faptul că mai toate automobilele şi
camioanele posedă aparate de radio. De aceea, audienţă pe mijloacele de
circulaţie auto este foarte mare. Unele posturi de radio şi-au creat chiar
canale speciale pentru conducătorii auto.
 Animale – numărul iubitorilor de animale este tot mai mare în
lume şi cuprinde toate categoriile de vârstă sau profesionale. De aceea,
pentru ei, din programele de informaţii nu trebuie să lipsească acele ştiri
despre respectarea sau nerespectarea legislaţiei de ocrotire a animalelor,
faptele nostime sau tragice ale cător protagonişti sunt cei ce nu cuvântă.

În funcţie de structura lor, ştirile sunt:

 simple enunţuri (flash-uri);
 explicative (se pune accentul pe răspunsul la întrebarea „de
ce?”) ;
 contextuale (background – ce permite cititorului cunoaşterea
antecedentelor evenimentului);

35
  de sinteză (un rezumat al etapelor de desfăşurare a
evenimentului).

Mai trebuie să adăugăm acestor tipuri de clasificări şi alte observaţii.

În dorinţa de a capta interesul ascultătorilor şi de a face faţă concurenţei pe
undele hertziene, realizatorii de programe de informaţii caută acele subiecte
bombă cu care să-şi deschidă programele. Conţinutul ştirii reclamă difuzarea
urgentă pentru ca postul să-şi menţină calitatea de a fi primul care difuzează
o informaţie extrem de importantă. Uneori asemenea informaţii se difuzează
prin transmisie directă şi prin întreruperea altor programe.. Spre deosebire de
acest tip de informaţii denumite şi „hard news” sau „breaking news”, există
şi ştiri care pot fi difuzate şi mai târziu fără ca nimeni să piardă ceva.
Acestea sunt ştirile soft. Dar mai există şi ştiri perene, care pot fi difuzate
oricând, deoarece ideea sau problema pe care o tratează nu-şi pierde
actualitatera.

În prezent, ştirea de radio a devenit starul serviciilor de informaţii.

Oamenii aşteaptă de la radio – în acest moment când concurenţa televiziunii
este tot mai puternic resimţită – în primul rând, muzică şi ştiri. Ştirile cele
mai rapide pot fi transmise numai prin radio. Datorită rapidităţii, ştirile radio
au o mai mare credibilitate în rândul receptorilor decât cele difuzate prin alte
tipuri de presă. Superioritatea radioului constă în prioritatea transmiterii
ştirilor, iar prioritatea măreşte totdeauna credibilitatea.

Se afirmă în teoria presei că succesul este asigurat dacă anunţi primul

ştirea. Potrivit unor sondaje, la care ne-am mai referit, jumătate dintre
americani află de la radio ştirile despre evenimente importante. Prioritatea în

36
relatarea evenimentelor este o calitate determinată de mobilitatea
programelor, costurile mai reduse de transmitere, mijloacele tehnice mai
puţin sofisticate decât cele ale televiziunii.

Grupajul. Rubricizarea

Din totdeauna şi în toate domeniile, omul a avut şi are tendinţa de a-şi

drămui eforturile. În raţionalizarea strădaniilor lui de a gândi sau de a se
exprima, el şi-a născocit unelte proprii. A apărut de mult, poate chiar de la
începuturile presei, tendinţa de a grupa tematic subiectele pentru a-i da
receptorului posibilitatea să-şi găsească mai rapid informaţiile preferate.

Caracterizată prin unitatea de conţinut, de titlu şi de stil, precum şi de

spaţiul fix în pagina de ziar, rubrica a început să fie răspândită şi în radio
programe. Rubricile au mare căutare şi se difuzează în toate emisiunile.
Grupajele de ştiri din domeniul sportului, informaţii meteo, rubricile de ştiri
culturale, utilitare, reclamele etc. – toate au aceleaşi ore de difuzare, în
fiecare zi sau în aceleaşi zile, cu aceleaşi semnale de introducere şi de final.
În acest fel, ascultătorul ar putea chiar să-şi potrivească ceasul după rubricile
preferate pe care le urmăreşte.

Recomandări

 Ştirea trebuie să fie obiectivă sau să pară cât mai obiectivă. De

aceea nu trebuie să cuprindă nici un fel de aprecieri personale ale autorului
sau autorilor.

37
  Nu sunt utile în emisiunile consacrate drept “serioase” –
buletinde de ştiri, radiojurnale – bârfele, oricât de picante ar fi. Viaţa intimă
a personalităţilor, scandaluri, alte ştiri de senzaţie mai ales negative pot fi
incluse în rubrici speciale.
 Nu este obligatorie divulgarea surselor unor informaţii, numai
că acestea trebuie temeinic verificate. În general, acele informaţii din surse
care doresc să-şi păstreze anonimatul nu se difuzează, ci sunt păstrate în
carnetele de notiţe personale ale reporterilor până la confruntarea cu alte
surse sau până la confirmarea producerii evenimentului. Cei ce se grăbesc cu
anunţarea unui eveniment de senzaţie urmând datele furnizate de surse
neverificate riscă să se compromită – şi ei şi postul de radio pentru care
lucrează – şi mai sunt în primejdie să suporte rigorile justiţiei.
 Orice informaţie trebuie verificată cel puţin din două surse.
Cine se grăbeşte şi utilizează o singură sursă de informare, riscă fie să
prezinte faptele trunchiat, lipsite de componentele relevante, fie să cadă sub
influenţa opiniei subiective a celui ce culege informaţia.
 Reporterul aduce de pe teren mult mai multe date decât cele i-ar
fi necesare pentru redactarea unei informaţii. Datele suplimentare pe care le
deţine îi sunt utile pentru alte materiale sau îi pot fi solicitate de editor
pentru a rescrie ştirea.

Camera ştirilor – News Room

38
 Sistemul de organizare a producţiei de ştiri are, la radio, o
configuraţie aparte prin “Camera ştirilor – News Room”, al cărei
model este preluat de la BBC. Principiul după care funcţionează
acest compartiment este acela ca toţi cei implicaţi în procesul de
culegere, redactare, difuzare şi prezentare a informaţiilor şi în
elaborarea şi difuzarea emisiunilor informative – buletine de ştiri,
radiojuranale – să lucreze într-o echipă puternic sudată, în care
comunicarea, conlucrarea, chiar solidarizarea să atingă cote maxime.
Existenţa şi funcţionarea spiritului de echipă este condiţia esenţială în
reuşita acestui demers gazetăresc, de maximă importanţă pentru
orice post de radio.

Mai mult, spiritul de echipă la Camera ştirilor are chiar o componentă

concretă, materială. Toţi membrii unei echipe trebuie să se afle împreună, în
aceeaşi încăpere pentru a putea comunica mai operativ, pentru ca orice
repartizare de sarcini şi atribuţii, modificări de atribuţii, modificări de
emisiuni prin aparţia unor noi evenimente în spaţiul orar al zilei acoperit de
echipă să se producă cu maximum de operativitate şi de eficienţă, fără
discuţii şi căutări inutile. Deci, în aceeaşi încăpere se află redactori, editori,
comentatori, realizatori de emisiuni şi prezentatori. Ei lucrează în ture pentru
a acoperi întreaga durată a programului de emisie. Fiecare tură are un
coordonator, unul sau mai mulţi editori, unul sau mai mulţi comentatori,
mai mulţi prezentatori.

La unele posturi de radio calităţile de redactor realizator şi aceea de

prezentator sunt întrunite de aceeaşi persoană. Se realizează în acest fel o

39
economie de personal, dar şi o calitate superioară a emisiunilor pentru că
prezentatorul nu mai este un simplu crainic-lector, ci el cunoaşte bine
evenimentul pe care îl prezintă în informaţia pe care o citeşte la microfon.

Şeful de echipă sau coordonatorul alcătuieşte sumare, repartizează

membrilor echipei subiectele, veghează asupra paginării informaţiilor, se
preocupă de realizarea comentariilor ce vor fi incluse în emisiune, de
corespondenţele din ţară şi din străinătate, de interviurile sau de alte
materiale ce urmează a fi incluse în emisiuni.

Fiecare radioprogram are un realizator, care colaborează strâns cu

şeful de tură din Camera ştirilor şi îşi procură de la acesta materialele
necesare, se preocupă de modificarea, rescrierea şi corectarea lor, stabileşte
cine şi ce prezintă pe post.

În Camera ştirilor se mai află şi toate sursele de ştiri: terminale pe

telexuri sau pe e-mail ale principalelor agenţii de ştiri, colecţii de ziare,
televizoare fixate pe canalele de ştiri .

Accesul în aceste încăperi este foarte limitat. În afara echipei de

serviciu, celorlalţi redactori nu le este permisă intrarea în Camera ştirilor
decât dacă sunt chemaţi de şeful de tură pentru lămuriri suplimentare sau
pentru a “livra” ştirile aduse de pe teren.

40
 Camera ştirilor este “inima” unei redacţii de informaţii. Aici se ştie
tot, se produce fiecare informaţie ce va fi difuzată pe post. Aici se primesc
informaţii de la reporteri de teren, cei numiţi de americani “foot reporters”.
Ei transmit informaţiile în Camera ştirilor pentru a fi rescrise şi pentru a le
da o formă menită să le facă apte spre a fi difuzate pe post. Acest proces de
rescriere - “rewriting” – este un proces dificil şi plin de răspundere. În
Camera ştirilor cei ce rescriu textele informaţiilor au datoria să verifice
fiecare detaliu.

În lumea presei radiofonice există o lege: nici o ştire nu se difuzează

dacă nu este confirmată de cel puţin două surse. Cei ce lucrează la Camera
ştirilor au obligaţia de a face această confruntare între surse şi de a menţiona
eventualele diferenţe constatate la diferitele surse consultate.

Pentru a rescrie o ştire şi a o propune spre difuzare, redactorii din

Camera ştirilor trebuie să fie persoane foarte informate, la curent cu toate
evenimentele interne şi internaţionale, astfel încât ei să fie capabili să
selecteze şi să ierarhizeze informaţiile. Tot redactorii de la Camera ştirilor
hotărăsc ce şi unde, pe parcursul unei emisiuni, se introduc inserturile de
interviuri, declaraţii, radioreportaje. Ei ascultă, scurtează, redactează textele
de prezentare a benzilor.

În Camera ştirilor se află şi secretarii de emisie, care au în grijă

„bucătăria” întregii emisiuni: verificarea textelor, a paginării, întocmirea
sumarelor pentru fiecare emisiune, preluarea apelurilor telefonice. Tot
secretarii de emisie urmăresc emisiunea atunci când se difuzează pe post şi
sesizează în scris greşelile.

41
 Producţia programelor de ştiri

Sistemul de organizare a producţiei de programe de informaţii este la

fel de precis pusă la punct ca şi într-o organizaţie militară. Fiecare membru
al echipei îşi cunoaşte perfect îndatoririle, le execută fără nici un fel de
comentariu, predă materialele la timp şi imediat reia lucrul pentru
următoarea emisiune.

La începutul fiecărei ture, în camera ştirilor se desfăşoară o şedinţă de

sumar. Sunt anunţate principalele evenimente ale tronsonului orar acoperit
de echipă, cine va merge pe teren pentru procurarea informaţiilor pentru ce
emisiuni, ce dimensiuni va avea fiecare relatare. Şedinţa este condusă de
editorul de serviciu şi la ea asistă toate compartimentele redacţionale
implicate în programele de informaţii. Multe dintre evenimente sunt
cunoscute din ziua precedentă, întrucât reporterii, pe teren, au aflat de la
persoane sau instituţii competente despre ele. Aceste evenimente sunt doar
reconfirmate şi li se adaugă elementele nou aflate în legătură cu desfăşurarea
lor.

Unul din redactorii din camera ştirilor are îndatorirea de a citi în

permanenţă informaţiile difuzate de agenţiile de presă sau de alte surse –
ziare, serviciile proprii de monitorizare etc. Aceste informaţii sunt verificate
cu mare atenţie. La aflarea unui subiect important, reporterii sunt trimişi pe
teren pentru a afla şi alte detalii interesante despre respectivul eveniment.

42
 Următoarea etapă a acestui proces este echilibrarea subiectelor. Într-o
emisiune de informaţii trebuie cuprinse toate tipurile de subiecte care îi
interesează pe ascultători – politice, economice, sociale, fapt divers, sport
etc. Ponderea fiecăreia dintre aceste grupaje este stabilită de editor.
Este stabilită, totodată, modalitatea publicistică ce va fi folosită:
informaţia propriu-zisă, instantaneul, un scurt interviu, nota etc. În fiecare
program de informaţii este necesară alternanţa mijloacelor de expresie
publicistică, pentru că ştirile citite de crainici pot plictisi ascultătorul, oricât
de interesante ar fi subiectele. Dimpotrivă, vocile protagoniştilor implicaţi
în evenimente, scurte secvenţe sonore realizate la faţa locului, în ambianţa
specifică a întâmplărilor prezentate, stârnesc interesul şi conving
ascultătorii.

Orice întâmplare are mai multe unghiuri de interpretare. Fiecare

protagonist sau martor al unei întâmplări poate avea propria sa versiune în
prezentarea faptelor. Ştirile de importanţă naţională sunt mai simplu de
lămurit pentru că se referă la evenimente importante în sine, fie că stârnesc
reacţii pro sau contra. Faptele cuprinse în acest gen de informaţii implică
interesele unor mase largi de ascultători şi nu au nevoie de mai multe
unghiuri de abordare, ci doar de opinii care să exprime adeziunea sau
delimitarea de asemenea fapte. Ştirile de interes uman sau de interes local
sunt mai dificil de apreciat. În acest caz, reporterul va prezenta evenimentul
aşa cum s-a desfăşurat şi va solicita şi opiniile, punctele de vedere ale celor
implicaţi sau ale martorilor, care vor prezenta, de multe ori, versiuni
originale asupra desfăşurării evenimentelor. De ce sunt necesare aceste
mărturii, chiar dacă nu aduc elemente inedite de cunoaştere ? Pentru că

43
sporesc credibilitatea informaţiilor, conving ascultătorii că faptele narate
chiar au avut loc, la locul şi ora indicate de reporter.

Principala dificultate pentru reporter este găsirea persoanelor celor

mai indicate pentru a acorda aceste scurte declaraţii sau pentru a răspunde la
câteva întrebări. El nu trebuie să-şi piardă timpul solicitând declaraţii unor
oficialităţi minore, ci trebuie să insiste în a aduce în emisiune cele mai
credibile persoane, oameni cu atribuţii importante în sectorul respectiv. În
aceste cazuri, o relaţie bună cu purtătorii de cuvânt ai instituţiilor respective
poate fi de un real ajutor, pentru că aceştia sunt obligaţi, prin statutul lor
profesional, să răspundă întrebărilor ziariştilor sau să-i îndrume către cea
mai competentă persoană în domeniul respectiv.

Pentru a economisi timp şi energie, reporterul nu trebuie să se lase

impresionat de o secretară sau de un şef de cabinet. El trebuie să fie tenace şi
să nu renunţe prea uşor atunci când i se spune că demnitarul pe care îl caută
vorbeşte la telefon pe altă linie sau tocmai a intrat într-o şedinţă. Reporterul
va aştepta, va insista, va reveni cu un nou apel pentru că rar se întâmplă ca
secretara sau şeful de cabinet să-l caute, în momentul când demnitarul va
avea o clipă de răgaz. În cel mai rău caz el se va interesa ce altă persoană îl
poate înlocui în problema respectivă pe şeful mult prea ocupat şi va apela la
serviciile acesteia.

FORMATE PUBLICISTICE IN RADIO

44
 Termenul „format” este de origine anglo-saxonă şi reprezintă un
proiect comunicaţional, deci o manieră de alegere şi asamblare de
conţinuturi prin care se caută personalizarea canalului, întărirea capacităţii
de a atrage şi reţine publicul.
Formatul unui program priveşte un anumit tip de produs mediatic, cu
formă, conţinut şi durată determinată, elaborat pe baza unei scheme
repetitive şi recognoscibile.
Multiplicarea după 1990 a posturilor de radio de diferite tipuri: locale,
regionale, teritoriale, naţionale specializate a determinat o mutare a
accentului de redactare din punct de vedere jurnalistic. În primul rând s-a
pornit de la capacitatea de viteză a informaţiei atât ca circulaţie, cât şi ca
perimare, pe de altă parte s-a luat în calcul radio-ascultătorul, care şi el este
prins într-o altă viteză de desfăşurare a activităţii atât în familie, cât şi în
societate. Genurile redacţionale şi formatele publicistice trebuie să ţină cont
de normele de difuzare ale CNA. În acelaşi timp CNA monitorizează şi
forma de exprimare din punct de vedere al corectitudinii limbii române
folosite şi se fac atenţionări posturilor care nu respectă normativul
gramatical acceptat de Academia Română. În comparaţie cu presa scrisă,
presa radio şi televiziune are reglementări determinate de CNA, care
administrează şi supraveghează spaţiul audio-vizual.
Spaţiul audio-vizual înseamnă totalitatea din frecvenţe de radio şi TV
prin care se obţin licenţe de emisie. În cadrul licenţelor de emisie fiecare
post de radio şi TV îşi asumă un program editorial care dă specificul
postului. Posturile generaliste, de regulă, trebuie să conţină până la 25-30%
emisiuni informative, restul fiind acoperite cu emisiuni formative şi de
divertisment.

45
 În momentul în care licenţa este obţinută pentru un post specializat,
atunci formatele (tipurile, structurile) trebuie să fie în cadrul
structuriiobţinute din licenţă. De ex.Pro Tv CINEMA, care are ca licenţă
specializarea pe filme, dar foloseşte în momentele de pauză caseta cu
informaţii de la MEDIA FAX care fac parte din acest grup. Formatul din
pauză este reclama postului şi informaţiile zilei.
La posturile de radio formatele emisiunilor în care sunt incluse genuri
jurnalistice sunt determinate de aceeaşi licenţă obţinută şi de condiţiile pe
care şi le-a asumat la depunerea licenţei.
Formatele radio s-au dezvoltat pe piaţa concurenţială a posturilor de
radio american în FM care au trebuit să-şi adapteze programele pentru
supravieţuire. O dată cu apariţia şi la noi în ţară a posturilor de radio private
s-a simţit nevoia adaptării la un anumit tip de format. Succesul însă, depinde
de dibăcia manifestată în alegerea formatului adecvat specificului pieţei.
Copia fidelă a unui format care s-a bucurat de succes pe o piaţă nu
poate fi aplicată altei pieţe, decât dacă pe cele 2 pieţe există o serie de
condiţii asemănătoare. Dacă formatul emisiunii este cumpărat din altă ţară,
se plăteşte licenţa formatului. Plata licenţei presupune doar plata ideii.
Ca să facă faţă concurenţei, formatele emisiunilor s-au structurat pe
informaţii scurte, concise. Apariţia telefonului mobil şi a aparaturii radio
mobilă (uşor de transportat oriunde) au făcut ca formatele emisiunilor să
includă relatarea telefonică. Ea dă oricărei emisiuni nota de autenticitate,
credibilitate şi sentimentul participativ al radio-ascultătorului.
Specializarea canalelor, staţiilor de radio a făcut ca formatul
emisiunilor să aibă secvenţe aproape abligatoriu de interactivitate, radio-
ascultătorul, publicul având capacitatea să intre în direct în timpul
desfăşurării emisiunii. Pe de altă parte, prin apariţia internetului şi

46
transmisiunii on-line ex.RADIO ROMÂNIA TINERET. Radio-ascultătorul
poate accesa programul radio şi chiar dacă a pierdut un buletin de ştiri de la
13.00, el şi-l poate scoate spre ascultare din memoria site-ului şi îşi poate
crea din banca de date a radioului programul pe care îl doreşte să îl asculte.

TIPOLOGIA EMISIUNILOR DE RADIO

Criterii:
1.Simultaneitatea sau decalajul relatării cu faptul real:
-emisiuni în direct
-emisiuni înregistrate
2.Locul de filmare:
-emisiuni în interior
-emisiuni de exterior
3.Natura mesajului:
-emisiuni de tip publicistic-informativ (ştiri, reportaj documentar,
anchetă, interviu, dezbatere)
-emisiuni de tip artistic, cu scenariu, interpreţi, pe baza unor formate
create sau achiziţionate.
4.După structura formală:
-emisiuni unitare
-emisiuni complexe
5.După provenienţă:
-emisiuni de producţie proprie
-emisiuni realizate în coproducţie
-emisiuni achiziţionate
6.După adresabilitate:

47
 -emisiuni generaliste
-emisiuni specializate

EMISIUNEA COMPLEXĂ

În componenţa sa, alături de folosirea tuturor genurilor publicistice

mai apar şi: orchestra de suport pentru mesajul muzical şi publicul de platou.
În prezent, emisiunea complexă de radio de tip clasic ex. Radio-
jurnalul de la 7, 13, 10, 22 sau o altă emisiune a cărei întindere este între 60-
120 de minute se caracterizează prin existenţa ei pe o grilă de programe cu o
frecvenţă ritmică în aceeaşi zi, oră, durată, moderator, voce, care se
impregnează în memoria publicului prin prezenţa ei ca un partener de
existenţă.
Din punct de vedere jurnalistic o astfel de emisiune se constituie după
un sumar care conţine tema ediţiei, secvenţele sonore, înregistrările,
interviurile, participarea în direct, muzica ca ilustraţie şi potenţial sonor şi
comperajul (suma de idei pe care se brodează un text pentru a face legătura
dintre două locuri diferite ca transmisie sau două materiale, subiecte r-tv,
pentru a fi incluse într-o emisiune de sine stătătoare) sau prezentare, însă
noţiunea de prezentare nu are decât ideea de „ceea ce urmează”.
Pe aceste structuri din interiorul unei emisiuni complexe se dezvoltă
genurile jurnalistice. Pot fi folosite şi comentarii, interviuri, reportaje,
relatări.
Etapele principale în realizarea unei emisiuni sunt: planificarea,
producţia şi difuzarea.
Alte clasificări:
-tema emisiunii

48
-genericul
-documentarea
-sumarul
-înregistrarea materialului
-montajul
-comperajul
-desfăşurătorul
-emisia (difuzarea)
La formatele emisiunilor de radio care sunt de divertisment – ex.
Teatru radiofonic – ele se încadrează în metoda strictă a transpunerii
radiofonice.
În emisiunile de divertisment, pamfletul, schiţa satirică, poezia
satirică, cântecul satiric, toate însoţite de imaginea sonoră constituie un
mozaic publicistic specific acestui format. În aceste formate complexe de
radio se pot folosi accentele sonore, diferitele forme de atragere a atenţiei:
râsete, alte tipuri de coloane sonore, care să creeze reacţiile la ceea ce se
înregistrează în emisiune, reacţie care să inducă ascultătorul în starea de
participare şi să obţină aceeaşi reacţie.
Mai târziu, în 1990, o astfel de tehnică a fost folosită în serialele
americane prin introducerea benzii de râs pe fundalul filmului pentru a
obţine aceeaşi reacţie din partea telespectatorului.

EMISIUNEA INTERACTIVĂ

Emisiunea interactivă de radio are ca particularitate tipul de format

care determină natura contribuţiei financiare. Dacă este o emisiune

49
umanitară, atunci postul de radio acceptă apelul telefonic al ascultătorului
gratuit, dacă ia ascultătorul drept finanţator, atunci apelul telefonic costă.
Unele posturi folosesc această tehnică pentru a-şi promova imaginea:
intrarea în direct a ascultătorului este gratuită, altele pe tipul de
interactivitate participativă.
Intrarea ascultătorului în direct într-o emisiune care crează starea de
interactivitate are riscuri: telefoanele nu pot fi triate decât foarte puţin, în
sensul nu al cenzurii, ci în sensul apropierii interesului ascultătorului de
subiectul emisiunii radiofonice. În momentul în care jurnalistul de radio este
în direct cu ascultătorul, capacitatea lui de reacţie trebuie sa fie mobilizată
pentru a face faţă şi la un refuz ferm al dialogului, atunci când acesta a
depăşit mijloacele decenţei conversaţiei, să fie pregătit să aibă răspunsuri
care să nu închidă dialogul şi nici să nu jignească ascultătorul. În concluzie,
moderatorul trebuie să aibă o mare mobilitate de comunicare.
Emisiunea interactivă presupune existenţa pe durata ei a mai multor
genuri publicistice, în funcţie de subiectul care se dezbate: ştire, relatare etc.
În cadrul grilelor de program, ca un specific al ultimilor ani, în spaţiul
audio-vizual au apărut programe de shopping (cumpăraturi) sau pentru
televiziune – teleshopping. Dincolo de aspectul pur financiar, comercial,
specialiştii le acordă acestor programe şi valoarea informativă şi formativ-
educativă, argumentând că în zonele care sunt departe de viaţa trepidantă a
unui oraş sau acolo unde presa scrisă nu reuşeşte să ajungă, aceste programe
suplinesc în mediul rural absenţa publicităţii stradale care în accepţiunea
specialiştilor ar avea şi valenţe de informare şi formare.
În cadrul emisiunilor complexe care sunt specializate pe medii de
ascultători diferite, ex. VIAŢA SATULUI, emisiunile pentru armată,

50
terminologia şi limbajul folosit conţin cuvintele care sunt specifice celor
care practică profesiunile în domeniul respectiv.

UTILIZAREA GENURILOR PUBLICISTICE DE RADIO ÎN

EMISIUNI COMPLEXE

ŞTIREA
I.Definiţie
Literatura de specialitate conţine o gamă vastă de definiţii. Melvin
DeFleur şi Everette Dennis, definesc informal ştirea ca „o imagine a
realităţii obţinută repede în circumstanţe dificile”.
Profesorul de jurnalism de la Universitatea din Oregon, Ken Metzler,
oferă o altă definiţie: ştirea este o relatare promptă, succintă a informaţiei
factuale despre evenimente, situaţii şi idei (inclusiv opinii şi interpretări)
calculată să intereseze o audienţă şi să-i ajute pe oameni să facă faţă
mediului înconjurător”.
Thomas Franklin oferă o definiţie mai extinsă: „orice expunere de
întâmplări actuale, nepărtinitoare, corecte, afectând interesele, viaţa şi
bunăstarea persoanelor care citesc, ascultă sau privesc acea prezentare”.
Prin urmare, orice întâmplare ce poate interesa sau afecta oamenii este
ştire.

II.Caracteristici

51
 Suntem confruntaţi cu nenumărate posibilităţi de ştiri în fiecare zi.
Unele situaţii sunt în mod clar ştiri, altele nu. Mulţi cercetători şi jurnalişti
au realizat clasificări care se referă la reprezentarea aspectelor fundamentale
ale aprecierii ştirilor.
În primul rând, ştirile sunt factuale. Aceasta înseamnă, după câte ştiu
cei care le pregătesc, că ştirile conţin fapte adevărate. Totuşi există mai
multe feluri de fapte: există fapte importante, adică evenimente şi există
opinii. Prezentarea unei opinii cu impact social poate fi considerată o altă
formă de prezentare a evenimentelor, evenimente rezultând din prezentarea
opiniilor. Elementul factual în prezentarea evenimentelor şi opiniilor, este că
evenimentele s-au întâmplat şi că opiniile au fost exprimate.
Ştirile sunt noutăţi. Mulţi dintre noi sunt interesaţi de întâmplările
recente. Uneori acest interes în ştirile noi este o funcţie a curiozităţii, în timp
ce alteori este o necesitate directă de a cunoaşte informaţia de ultimă oră.
Ele sunt interesante pentru un număr semnificativ de persoane – deşi
număr semnificativ este o cantitate foarte incertă.
Avem astfel definiţia a ceea ce constituie în general o ştire: ştirea este
prezentarea unor evenimente, fapte şi opinii recente, care interesează un
număr semnificativ de persoane.
Amploarea şi anvergura unui eveniment au un impact direct asupra
valorii sale de ştire.
Aspectele neobişnuite ale unui eveniment reprezintă o altă
caracteristică pentru mărimirea valorii de ştire. Stereotipul omului care
muşcă un cîine se menţine adevărat în ştiri. Ştirea este generată când se
întâmplă ceva ieşit din comun. Evenimentul nu trebuie să fie neapărat
cutremurător, el poate fi de-a dreptul stupid.

52
 Trebuie de asemenea să stabilim graniţa dintre evenimente şi pseudo-
evenimente.
Conflictul. Orice luptă între oameni, grupuri sau naţiuni poate fi
interesantă. Conflictul este cel care ne atrage atenţia, poate duce la
schimbare, iar schimbarea ne poate afecta viaţa.
Dacă ar fi să facem o comparaţie, între un cotidian, o emisiune de ştiri
de televiziune şi un buletin de 5 minute de ştiri radio, am putea spune că de
fapt toate tratează aceleaşi evenimente. Limitările de timp obligă însă radioul
la două restricţii importante: în primul rând ştirile radio sunt mult mai
selective; folosesc mai puţine din temele zilei decât o face un ziar.
În al doilea rând, ştirile radio sunt mai puţin detaliate decât cele
tipărite. Ele trebuie să fie mai scurte, iar această reducere este realizată mai
ales prin eliminarea detaliilor.
Se poate argumenta că se pot oferi mai multe detalii în comunicarea
radio utilizând scrierea mai concentrată, scăzând mai degrabă numărul de
cuvinte decât cel de amănunte. Abordarea fundamentală a unei ştiri radio o
reprezintă menţinerea numărului de fapte şi detalii la nivelul minim. Trebuie
să tăiem cuvintele inutile, cum am face-o în orice tip de scriitură de presă.

III.Tipuri de ştiri
Jurnaliştii occidentali utilizează termenii de ştiri „hard” şi ştiri „soft”
pentru a descrie materialele pe care le produc.
Cei mai mulţi jurnalişti sunt de acord cu principiile care fac o ştire să
fie „hard”. Ea este un text conţinând o idee puternică, dramatică, ce va stârni
instantaneu interesul publicului. Ştiri despre dezastre, crime şi război; ştiri
despre evenimente politice majore; ştiri despre personalităţi.

53
 Cu cât este mai proeminentă o personalitate, cu atât este mai
importantă ştirea. Un eveniment care afectează o mie de persoane înseamnă
o ştire mai puternică decât un eveniment care afectează numai zece.
Ştirile hard sunt noutăţi, deşi nu este necesar ca ele să se petreacă
exact în momentul în care sunt prezentate pentru a fi calificate ca atare.
Termenul de ştire soft poate induce în eroare. El dă impresia că ştirea
nu este bine focalizată, că este mai puţin importantă decât un hard. Soft nu
înseamnă neimportant. Ştirile pot fi umoristice şi sarcastice, dar acest lucru
nu înseamnă că nu ating subiecte serioase.
O ştire soft există sub multe aspecte. În unele cazuri, soft, este
sinonim cu „interes uman”, însemnând o ştire care apelează la emoţiile
umane fundamental, chiar dacă nu este un subiect nou, de impact.
Cercetătorii au aflat că publicul preferă să afle informaţii despre oameni, mai
degrabă decât despre lucruri. Astfel, ştirile soft sunt deseori latura umană a
ştirilor hard.

IV.Organizarea şi structurarea ştirilor

Tipuri de structură a ştirii
Indiferent de tipul de lead, cele mai multe dintre elementele de bază –
cine, ce, când, unde, cum, de ce – trebuie incluse în ştire dar nu le putem
include pe toate într-o singură frază simplă, coerentă, pentru lead; le alegem
deci pe acelea care sunt cele mai importante pentru ştire. Cele mai utilizate
sunt:
Unde: fiindcă posturile de radio au o atât de mare audienţă, localizare
unui eveniment este foarte importantă.
Cine: identificaţi un vorbitor prin funcţie înainte de a-i da numele.

54
 Când: aproape toate ştirile din radio se petrec astăzi, evitaţi folosirea
a.m. şi p.m.
Există patru tipuri de structuri obişnuite pentru construirea unei ştiri
radio:
Problemă-soluţie. Cea mai obişnuită structură începe cu prezentarea
problemei, oferă sprijin prin inserturi sonore şi fapte, dă contextul şi discută
soluţiile dacă ele există.
Succesiunea temporală. O ştire poate duce ea însăşi la ordonarea
ideilor în funcţie de timp. Cum ştirile radio trebuie să fie cât mai actuale,
secvenţa de timp este de obicei o cronologie inversă care începe cu acţiunea
prezentă, merge spre trecut, şi sfârşeşte cu un element viitor.
Clepsidra. Aceasta structură este tot un fel de succesiune temporală.
Se începe cu un lead rezumativ şi apoi se construieşte ştirea cronologic.
Circular. Imaginaţi-vă ştirea ca un cerc. Punctul principal este lead-ul.
Toate punctele de sprijin ar trebui să fie legate de ideea din lead. Spre
deosebire de piramida inversată unde ideile sunt plasate în ordinea
descrescătoare a importanţei, într-o construcţie circulară fiecare parte a ştirii
este egal importantă. Sfârşitul se poate referi la ideea din lead.

Insertul sau tăietura

Reprezintă echivalentul utilizării citatelor în presa scrisă. Dar există o
diferenţă. În jurnalistmul tipărit, citatele întăresc ideile principale ale ştirii.
În radio, insertul duce ştirea mai departe.
O ştire bună de radio va combina inserturile şi scriptul pentru a da un
material complet de la început şi până la sfârşit. Într-o primă etapă trebuie
alese inserturile, iar scriptul construit în jurul acestuia, şi nu invers. Alegerea
tăieturilor de bandă este prin ea însăşi o artă. În timp ce sunt alese tăieturile

55
ziaristul trebuie să conştientizeze în fiecare clipă ce vrea să transmită: Care
sunt faptele? Care sunt evenimentele importante care au avut loc? Care sunt
ideile principale?
Un mod simplu de eficientizare a acestor operaţiuni este conceperea
unei liste cu detalii. Un lucru foarte important de reţinut pentru acela ce
redactează ştirea este următorul: „nu sacrificaţi conţinutul pentru formă!”
Dacă scriitura de ziar este structurată într-o piramidă inversată – ceea
ce înseamnă că informaţia cea mai importantă este inclusă în lead, urmată de
cele mai importante detalii, scriitura radio este liniară; are un început, un
cuprins şi o încheiere.

Inserturile sonore
Este bine să utilizăm inserturi sonore atunci când:
Interviul înregistrat exprimă mai multă opinie decât fapte concrete.
Jurnaliştii pot transmite faptele de obicei mai bine decât persoana
intervievată, dar nu pot surprinde savoarea vorbelor cuiva. Există altceva în
segmentul de interviu care dă autoritate sau interes suplimentar tăieturii
(sirene în fundal sau zgomotul unei zone în construcţie).
Segmentul de interviu reprezintă drama umană.
Inserturile nu trebuie să fie cutremurătoare pentru a fi eficiente. Orice
oferă comentariu, un plus de claritate, sau un unghi interesant merită folosit.
Inserturile sunt eficiente când conţin sunetele evenimentului.
Jurnaliştii radio exploatează inserturile la maximum atunci când lasă
sunetul – sunetul singur, cunoscut şi ca sunet brut – şi vocile să spună ştirea.
Un alt lucru important: nu începeţi şi nu sfârşiţi ştirea cu un insert. Se începe
ştirea cu propria voce, şi insertul este mutat ceva mai jos.

56
 Lansările şi anunţurile
În redactarea unei ştiri pentru jurnalele de actualităţi complexe,
începutul unei ştiri nu înseamnă primele cuvinte ale reporterului. Sunt
primele cuvinte ale gazdei, prezentatorul. Punctul de plecare este numit
lansare sau introducere gazdă.
Lansarea ar trebui să dea faptele de bază ale ştirii şi să spună
ascultătorului de ce ştirea este importantă. Ar trebui scrisă astfel încât să
conducă direct la partea de text a reporterului.
Lansările pot preceda şi pachetul de ştiri al unui reporter. Acestea sunt
scrise mai mult ca un lead dar nu trebuie să repete lead-ul reporterului.
Un anunţ înseamnă câteva propoziţii care au rostul de a ispiti
ascultătorul să rămână pe post pentru ştirea ce va veni după publicitate sau
următorul buletin.

V.Scrierea ştirilor
Bazele scriiturii unor ştiri de radio
Există 7 puncte relevante în redactarea unei ştiri de radio:
Scriitura pentru ştirile audio este scurtă şi conversaţională. Fiecare
ştire începe cu cel mai important fapt astfel încât să poată încorpora
interviuri înregistrate ale surselor. Vom compune un text ce poate fi citit
uşor cu voce tare.
Ştirile radio sunt scrise pentru a fi auzite, deci trebuie să fie absolut
clare.
Ştirile radio urmează unele convenţii standard privind structura frazei
– inclusiv plasarea numelui sursei, indicarea acesteia la începutul frazei în
loc de început.

57
 Ştirile radio se concentrează pe cele mai noi întâmplări. Ştirile sunt
scrise la prezent.

Lead-ul
Lead-ul este semnalul ca audienţa să înceapă să asculte, de aceea nu
trebuie să conţină detalii importante. Nu este lead-ul din presa scrisă: cine –
ce – unde – cum – de ce? La una sau două din aceste întrebări tradiţionale se
poate răspunde, dar nu la toate.
Orice detalii includem într-un lead difuzat pe calea undelor, ele ar
trebui plasate spre finalul acestuia. Trebuie să presupunem că audienţa nu va
da atenţie primelor câteva cuvinte ale lead-ului.
Jurnaliştii radio şi-au dezvoltate propriul lor stil de scriere a lead-ului,
unul ce a atras atenţia ascultătorului, l-a introdus uşor în subiect cu unul sau
două fapte importante. Fraza de început într-o ştire radio este asemănătoare
unui titlu de ziar.
Din cele 6 întrebări, cele două la care este posibil să răspundem în
lead sunt „Ce?” şi „Unde?”. „De ce?” este o întrebare la care nu se răspunde
aproape niciodată într-un lead radio.
Cele mai multe lead.-uri pot fi grupate în patru tipuri fundamentale:
Lead-ul standard (direct) – este o expunere explicită a faptelor,
utilizându-le pe acelea care vor fi mai sigure pentru atragerea atenţiei
ascultătorului. Este forma cea mai obişnuită de lead.
Lead-ul de fapt divers (soft) – pentru ştirile cu impact mai puţin serios
şi imediat pot fi mai multe posibilităţi de alegere în scrierea lead-ului. De
pildă se poate alege un lead ce prezintă un unghi de interes uman al ştirii, un
unghi de prevedere a viitorului sau un lead ce leagă ştirea de alte subiecte.

58
 Lead-ul întârziat – numit uneori şi lead aruncat sau structural, această
formă reprezintă un adevărat anunţ pentru audienţă. El spune puţin despre
faptele din ştire, dar introduce o afirmaţie sau o întrebare provocatoare, la
care audienţa răspunde „Oare despre ce e vorba” şi rămâne pe recepţie.
Lead-ul umbrelă – uneori două sau mai multe ştiri pot fi strâns legate
între ele, sau pot fi de o asemenea importanţă încât fraza lead a jurnalului
trebuie să acopere mai mult decât o ştire. În acest caz va fi necesar să scrieţi
un lead umbrelă, numit uneori şi trecerea în revistă.

Tipuri de organizare a corpului ştirii

Lead-ul va fi urmat de corpul ştirii. Există câteva abordări folosite în
mod obişnuit în prezentarea informaţiilor:
Succesiunea cronologică – folosită pentru ştirile în care există o
succesiune a evneimentelor. Este comună pentru ştirile despre crime,
dezastre, accidente etc
Succesiunea efect – cauză
Succesiunea acţiune – reacţiune – folosită mai ales pentru ştirile în
care există mai mult de un singur punct de vedere

Nume de persoane
„Numele fac ştiri” este o axiomă banală pentru jurnalişti, dar
adevărată pentru toate tipurile de ştiri – fie ele pentru ziare, reviste, radio sau
televiziune.
În textul de ziar, numele din lead este cel care atrage atenţia. Dar în
ştirile radio, dacă începem cu un nume, ascultătorul nu este gata să-l audă, şi
probabil nu-l va auzi, petrecând restul timpului ştirii întrebându-se despre

59
cine vorbim. De aceea este necesar să „indicăm” ascultătorului că va apărea
un nume în ştire. Acest lucru se face printr-o frază descriptivă.
Regula generală este amânarea celor mai multe nume sau denumiri
până în a doua sau a treia frază. Dacă numele este larg cunoscut şi este un
instrument de atragere a atenţiei prin el însuşi, atunci este posibil ca el să
înceapă ştirea.
Dar dacă începem cu un nume, trebuie să ne asigurăm că el este
cunoscut bine de toţi ascultătorii. Sunt cazuri în care nu este indicată
utilizarea numelor, mai ales când ştirea nu include persoane locale. De
exemplu prezentarea unui accident aviatic în Florenţa care a ucis 125 de
pasageri este importantă, dar numele lor nu are nicio semnificaţie pentru
ascultătorii care nu sunt din Florenţa. Este suficient să dăm numele lor.

Citatele directe
În scriitura radio, citatele care apar în script – nu cele care sunt
înregistrate – sunt în general parafrazate. Aceasta înseamnă că ele sunt
rescrise, dar reflectă cu acurateţe ceea ce a spus persoana implicată în
eveniment. Există două motive principale pentru a face acest lucru: este
dificil de citit un text care conţine citate exacte, nu există un mod convenabil
de a indica un citat. Ghilimelele nu servesc la nimic în textul difuzat. Nu se
uitilizează „citez” şi „am încheiat citatul” sau astfel de indicaţii pe post, cu
excepţia cazului când citatul este atât de important sau bizar încât vrem să ne
asigurăm că ascultătorii înţeleg perfect că acestea sunt cuvintele
interlocutorului şi nu ale prezentatorului.
Putem alege să construim o ştire povestită parafrazând citatul, în loc
să-l difuzăm direct. Un lead anunţ ar merge în astfel de situaţii. Situaţiile

60
sunt multiple, este imposibil să existe o regulă de aur în ceea ce priveşte
utilizarea citatelor, există însă câteva linii generale:
Nu folosiţi citate directe lungi. Este imposibil pentru un ascultător să
urmărească o afirmaţie lungă, complexă. Este mult mai eficient să le rupeţi
în citate indirecte prin parafrazarea sursei.
Dacă este necesar să folosiţi un citat lung, rupeţi-l prin numirea sursei
de mai multe ori în timpul citatului.
Indicaţi întotdeauna exact audienţei când începe şi când se termină
citatul.

Selectarea ştirilor
Redactorii şefi şi editorii de rubrică pot utiliza următoarele criterii
pentru a alege dintre ştirile existente:
Audienţa – o ştire trebuie să fie relevantă pentru audienţa sa
Oportunitatea – ca jurnalişti trebuie să găsim un unghi ce dă ştirii o
anumită oportunitate
Impactul – impactul ştirii depinde de cât de multă audienţă este
afectată, cât de direct este efectul, şi cât de imediat este acesta
Proeminenţa – numele sunt importante în ştiri, bineînţeles cele care
sunt uşor de recunoscut, proeminente
Proximitate – oamenii sunt interesaţi de evenimentele care se întâmplă
cât mai aproape de ei, sau în care poate fi dezvoltat un unghi local. Acest
criteriu este strâns legat de impact, fiindcă ştirile locale vor avea un impact
mai mare asupra audienţei locale
Conflictul – publicul va rămâne atent la astfel de teme atâta timp cât
rezultatul este incert.

61
 INTERVIUL
Definiţie
Interviul este genul ce constituie inima jurnalismului audio-vizual.
Succesiune de întrebări şi răspunsuri într-o întrevedere solicitată de ziarist, el
reprezintă o conversaţie mediatizată. Interviul este genul jurnalistic cel mai
utilizat, atât ca modalitate de colectare a informaţiei cât şi ca element de sine
stătător în conţinutul unei emisiuni.

Tipuri de interviu
După modul de realizare:
Interviu instantaneu – este folosit mai ales ca ilustraţie audio în
buletinele de ştiri, pentru că adaugă credibilitate prin introducerea surselor în
comunicarea directă cu ascultătorii.
Interviul pregătit – folosit pentru obţinerea de informaţii, opinii,
explicaţii etc. şi poate fi folosit atât ca bază pentru realizarea altor tipuri de
emisiuni (reportaje, buletine de ştiri, anchete, comentarii, emisiuni
complexe), cât şi ca material de sine stătător.
În funcţie de circumstanţele realizării:
interviuri prin întâlnire directă – reporterul şi interlocutorul aflându-se
faţă-n faţă, într-un loc ales de comun acord dinainte (în cazul unui interviu
pregătit) sau la locul evenimentului (în cazul întâlnirilor neprevăzute)
interviuri la faţa locului – realizate în timpul producerii evenimentului
sau imediat după eveniment şi difuzate în următorul buletin de ştiri
interviuri la o conferinţă de presă – este mai bine ca interviul luat unui
purtător de cuvânt la o conferinţă de presă să fie luat la sfârşitul întâlnirii. De
cele mai multe ori, ritmul cuiva care vorbeşte la o conferinţă de presă este

62
lent şi poate fi iritant pentru radio. Totuşi, în unele cazuri, cuvintele
înregistrate în prima variantă a rostirii lor fac ştirea mai interesantă.
Interviuri în direct – inserturile de interviuri live dau senzaţia de
participare directă a ascultătorului la emisiune, dar au dezavantajul că
reporterul pierde un anumit control asupra situaţiei.
Interviuri prin telefon
După conţinut:
interviul informativ – este tipul de interviu cel mai obişnuit şi poate
constitui un material factual pentru ştiri sau poate fi porcesat pentru a deveni
un material de sine stătător. Ordinea întrebărilor este importantă pentru ca
detaliile să fie clare. O discuţie preliminară este utilă pentru a puncta
informaţia necesară şi pentru a da timp interlocutorului să-şi amintească sau
să consulte unele date. Tot în această categorie intră interviul – descriere,
care este o mărturie dar nu din partea actorului însuşi, ci din partea celui care
asistă sau a asistat la evenimente şi care transmite ştirea – un alt jurnalist, un
observator, un simplu martor.
Interviul interpretativ – este cel în care reporterul furnizează faptele şi
cere interlocutorului să le comenteze sau să le explice. Scopul este de a
expune raţionamentul acestuia şi de a permite ascultătorului să judece prin
prisma valorilor sau priorităţilor lui.
În această categorie intră trei subtipuri de interviu:
interviul de analiză – este interviul în care interlocutorul încadrează
evenimentul sau situaţia într-un cotext precis, într-o perspectivă dată, şi
răspunde la întrebarea-cheie „de ce?”
interviul de comentariu – se bazează pe întrebarea „care este părerea
dvs despre...?”

63
 itnerviul de opinie – poate fi numit şi interviu de controversă. Este
cazul omului politic care răspunde adversarului sau a omului de ştiinţă care
susţine sau respinge o teorie. Scopul este de a afla ce gândesc cei în cauză
referitor la subiect.
Interviul afectiv – are scopul de a oferi o viziune generală asupra
interlocutorului, a.î. ascultătorul să înţeleagă mai bine situaţia în care este
implicat intervievatul, în termeni umani. Exemple specifice sunt
sentimentele rudelor minerilor îngropaţi într-un accident. Puterea
sentimentului prezent este mai importantă decât raţiunea.
Durata conversaţiei preliminare diferă considerabil în funcţie de
circumstanţe; ea poate fi un proces îndelungat, dar există un moment propice
pentru a începe înregistrarea şi este important ca reporterul să fie atent să nu
piardă acest moment, deoarece o asemenea situaţie nu lasă posibilitatea de
reluare.
interviul de personaitate – înseamnă întâlnirea cu un individ
remarcabil sau celebru, în măsură să-şi facă bilanţul carierei, o vedetă sau o
stea a sportului care îşi povesteşte drumul în viaţă. Unele interviuri au însă
ca obiectiv doar atragerea atenţiei publicului asupra unui fapt excepţional. În
asemenea cazuri, jurnaliştii sutn chemaţi să joace un rol de promovare a
acestor fapte mai ales când sunt implicaţi bani publici, prin finanţare directă
sau subvenţii.
Aceste categorii de interviu pot apărea împreună cu pregătirea unui
material pentru o anchetă, un documentar sau un reportaj.
Etapele sunt următoarele: mai întâi faptele, informaţia de background
sau ordinea evenimentelor; apoi interpretarea, semnificaţia sau implicaţiile
faptelor; efectul lor asupra oamenilor, o reacţie personală la temă.

64
 Fiecare interviu este diferit, dar două principii rămân fundamentale
pentru reporter: să asculte atent şi să întrebe mereu „De ce?”.

Etapele realizării interviului

Alegerea temei şi a interlocutorului
Reporterul trebuie să ştie mai întâi ce vrea să afle şi apoi să determine
de la cine. Este esenţial să fie bine pregătit, ceea ce înseamnă o muncă de
cercetare în intervalul de timp pe care îl are la dispoziţie, astfel încât să ştie
de unde să ia informaţia necesară cât mai repede.
Jurnalistul trebuie în astfel de situaţii să fie un bun psiholog, să dea
dovadă de înţelegere şi răbdare atunci când este cazul.
Reporterul are la îndemână câteva criterii de ghidare:
Celebritatea, personalitatea individului
Autoritatea informaţiei deţinute
Realizările deosebite
Implicarea într-un eveniment inedit
Simţul umorului sau capacitatea de a crea atmosferă.

Documentarea
Jurnalistul trebuie să studieze pe cât posibil totul în legătură cu
personajul pe care îl va intervieva, pentru că numai astfel îşi poate formula
corect întrebările. Înainte de a merge la interviu, reporterul trebuie să fie
sigur că posedă mereu următoarele informaţii: numele întreg al
interlocutorului, activitatea sa, titlul său oficial.
El trebuie de asemenea să aibă fixat foarte bine scopul interviului şi
implicit tehnicile pe care doreşte să le folosească.

65
 Există o relaţie directă între cât de multe ştie reporterul înainte de
interviu şi cât va afla în timpul acestuia.
Este bine ca jurnalistul să cunoască dinainte:
Contextul istoric al temei, de la evenimentele anterioare importante la
situaţia actuală
Argumentele aduse în mod obişnuit atât pentru, cât şi împotriva unor
aspecte ale temei
Subtilităţile temei, reporterul să fie atent să nu simplifice excesiv
lucrurile, în încercarea de a face subiectul mai uşor de înţeles
Liderii sau avocaţii temei, precum şi pe oponenţii ei.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească reporterul înainte de a
porni la realizarea interviului sunt:
Să obţină suficientă informaţie asupra subiectului şi interlocutorului,
astfel încât să poată deţine controlul interviului;
Să cunoască în detaliu ceea ce trebuie să scoată în evidenţă interviul;
Să-şi fixeze întrebările cheie.

Pregătirea întrebărilor
Baza interviului o constituie întrebarea. Calitatea întrebărilor
determină calitatea răspunsurilor. De aceea, exprimarea concisă a ideilor,
simplitatea, formularea la obiect sunt calităţi esenţiale pentru construirea
unor întrebări eficiente.
Pregătirea unui interviu presupune şi realizarea unor liste de întrebări.
Ea serveşte doar ca linie de orientare şi pentru a menţine interviul alert, în
cazul unei pauze de discuţie. Este de asemenea o modadlitate de verificare la
final, pentru a vedea dacă au fost acoperite toate punctele vizate.

66
 Un interviu este o conversaţie cu un scop. De aceea întrebările pot fi
clasificate, în diferite categorii:
În funcţie de scop:
- Întrebări factuale sau de informaţie – care oferă date concrete
- de opinie – cand se cere punctul de vedere unui specialist
- de mărturie – se urmăreşte să se obţină confirmarea unei informaţii
- de motivaţie – pentru a afla cauzele unei acţiuni sau decizii
- de urmărire – pentru a detalia sau clarifica un punct discutat anterior
- de completare – puse în special la sfârşitul interviului.

După rolul lor:

de atac – prima întrebare şi cea mai importantă, mai ales în cadrul
interviului folosit ca insert în ştire, care nu are decât una sau două întrebări
de sprijin – pentru a-l ajuta pe interlocutor să-şi precizeze afirmaţiile,
să fie clar sau pentru a-l constrânge să răspundă, dacă jurnalistul simte că
interlocutorul ascunde o informaţie esenţială pentru interviu
de relansare – dacă interlocutorul se abate de la linia prevăzută a
interviului, el trebuie readus la subiectul discuţiei
de punctare – pentru un interviu mai lung, jurnalistul trebuie din când
în când să puncteze subiectul. El va sintetiza cele spuse de interlocutor până
atunci, pentru ca ascultătorul să poată urmări mai uşor interviul şi
principalele idei vehiculate
de insistenţă – este indicat ca, din când în când, reporterul să includă
anumite date cum ar fi – nume, funcţie, calitate – şi în alte întrebări pe
parcursul interviului

67
 de obiecţie – dacă, intenţionat sau nu, interlocutorul devine evaziv sau
divaghează, reporterul nu are voie să-i treacă cu vederea greşelile sau să lase
să se strecoare incertitudini ori enormităţi, el trebuie să ceară explicaţii
de controversă – uneori (deşi rar) poate fi necesar ca interlocutorul să
fie contrazis. Întrebarea de controversă îl poate forţa pe acesta să admită un
element de la care ar fi dorit să se sustragă.
După forma răspunsului cerut:
întrebări deschise – sunt cele care necesită un răspuns elaborat
întrebări închise – pot căpăta un răspuns într-un singur cuvânt.
Mai există de asemenea Întrebări de întindere – introduc ideea lăsării
răspunsurilor la latitudinea interlocutorului, care alege dintr-o gamă largă de
posibilităţi.
Un alt tip de întrebare, care de asemenea pare de ajutor, este cea de
tipul sau – sau.
Întrebările trebuie formulate scurt şi simplu, iar reporterul trebuie să
aibă grijă ca întrebările să-i fie clare mai întâi lui însuşi. Ocazional,
jurnaliştii întreabă dacă pot pune întrebări. Acest lucru este, desigur, inutil,
din moment ce acceptarea interviului reprezintă acceptarea faptului de a
răspunde la întrebări.

Interviul prin telefon

Reporterii de radio au dezvoltat o specie de interviu deosebită, prin
telefon, acesta fiind cel mai rapid şi cel mai simplu mod de a lua un interviu
pentru acest canal.
Există însă şi dezavantaje:
este cel mai uşor de ocolit de către cel vizat
reporterul nici nu poate fi sigur că discută cu persoana dorită

68
 calitatea sunetului nu este cea mai bună pentru folosirea acestui tip de
interviu în buletinele de ştiri şi, cu excepţia urgenţelor înregistrările de acest
tip nu se folosesc dacă se poate aranja un alt tip de interviu
posibilitatea interlocutorului să înţeleagă greşit întrebarea este mai
mare, deci formularea lor trebuie făcută cu mai multă atenţie.
Persoana căutată trebuie neapărat informată că discuţia se
înregistrează, iar la sfârşitul interviului reporterul trebuie să întrebe dacă
poate reveni pentru informaţii adiţionale.

Legile interviului radiofonic

Prima şi cea mai importantă este alegerea intervievatului. În strînsă

legătură cu această cerinţă este aceea a adecvării întrebărilor la persoana
intervievată. Formulele stereotipe nu-şi au locul în interviu. Întrebările nu
trebuie să repete prezentarea făcută de realizatorul emisiunii. În interviurile
“live” - din ce în ce mai frecvente în emisiuni - misiunea reporterului este
mult mai complicată. El trebuie să fie atent la desfăşurarea în timp a
discuţiei, astfel încât să nu se depăşească timpul alocat. Mai trebuie să aibă
grijă ca, în derularea discuţiei, să nu se producă pauze, să intervină operativ
pentru acoperirea oricăror hiaturi sau ezitări ale invitatului.

Locul de desfăşurare a interviului este, de asemenea, deosebit de

important. Ideal este ca interviul să fie luat în mediul ambiant specific
interlocutorului, pentru ca el să se comporte cât mai firesc, să nu se simtă
stresat de atmosfera ultratehnică a unui studiou de radio sau de prezenţa la
discuţie a unor persoane necunoscute (tehnicienii din studio).

69
 Ani de-a rândul interviurile pentru radio erau concepute mai întâi pe
hârtie şi apoi erau citite pe două voci – reporter şi intervievat -, înregistrate,
fonotecate şi, în sfârşit, difuzate. Se mima, de multe ori cu succes, dar de şi
mai multe ori fără, stilul oral, încercându-se o interpretare a textului. Era şi
dificil, şi nespecific unei prese orale prin definiţie. Procedeul era preferat din
cauza fricii, în primul rând. Frică de interlocutor, care ar fi putut să spună
cine ştie ce pe post, frică de reporter, care şi el ar fi putut scăpa de sub
controlul mai marilor săi şi să ofenseze vreo persoană sus pusă. Interviul
inregistrat, fonotecat, ascultat , cenzurat şi vizat de mai marii redacţiei era
prezentat în emisiuni. Dar, în acest fel nici interlocutorul, nici reporterul nu
mai aveau nici un fel de personalitate, nu se mai putea face vreo distincţie
între interlocutori şi reporteri. Totul era anost, oamenii citeau ca nişte
automate texte ce nu le aparţineau.
Vorbirea liberă a înviorat emisiunile de radio. Mai mult, vorbirea “în
direct”, de la faţa locului, cu emoţia specifică, le conferă emisiunilor un plus
de autenticitate şi de interes.

Concluzii:

 Radioreporterul, autor de interviuri, trebuie să se pregătească

foarte bine, să-şi alcătuiască o documentare minuţioasă asupra
interlocutorului şi asupra temei, să-şi conceapă foarte atent întrebările, astfel
încât, în orice moment al conversaţiei, când interlocutorul este în pană de
inspiraţie sau dă un răspuns mai succint, să fie gata să intervină cu o altă
întrebare sau cu un comentariu care să ducă mai departe discuţia.
 Reporterul este, de fapt, purtătorul de cuvânt al ascultătorilor
săi. Este un fel de broker, a cărui misiune este să acţioneze în numele şi în

70
interesul „clienţilor săi” – ascultătorii. De aceea, vorbind în numele lor, el
trebuie să-i ceară invitatului său acele răspunsuri pe care receptorii ar dori
să le audă.
 Intonaţia cu care sunt rostite întrebările şi răspunsurile sunt
esenţiale pentru conferirea sensului dorit unei discuţii. Elementele
nonlingvistice – tonul, accentul, punctele de suspensie, suprapunerea de
voci, exclamaţiile, interjecţiile – pot sublinia sensul dorit, exprimat prin
cuvinte sau, dimpotrivă, pot da un înţeles contrar unei fraze. Controlul
asupra acestor elemente nonlingvistice trebuie să aparţină în totalitate
reporterului. El trebuie să-şi controleze nu numai fiecare cuvânt, dar şi
modul cum îl rosteşte şi, de asemenea, trebuie să sesizeze orice inflexiune a
vocii interlocutorului, care ar putea denatura sensul discuţiei şi să solicite o
explicaţie. (De pildă se poate adresa interlocutorului cu intervenţii de genul:
“remarc în vocea dumneavoastră o undă de îndoială”, “sesizez o notă ironică
în felul cum prezentaţi lucrurile” etc.)
 Reporterul trebuie să-i dea şansa interlocutorului să răspundă
prezentând informaţiile pe care le deţine. Întrebările trebuie să-i ofere
această posibilitate. Un reporter care vorbeşte mai mult decât interlocutorul,
dându-i acestuia posibilitatea doar să rostească nişte răspunsuri monosilabice
sau să nu-şi termine nici o frază nu este un profesionist. În aceste situaţii
prezenţa interlocutorului nu se justifică, dar nici reporterul nu va avea zile
multe de lucru în continuare în redacţia respectivă.
 Întrebările la care trebuie să răspundă interlocutorul sunt cele
adresate în interviu, pe care le-au auzit şi ascultătorii. Ceea ce s-a discutat
înainte de începerea interviului reprezintă o discuţie particulară, iar, dacă
reporterul consideră utilă prezentarea unor informaţii aflate în afara

71
interviului propriu-zis, atunci el va adresa întrebările şi va primi răspunsurile
aşteptate, fără referiri la discuţiile din afara interviului.
 Reporterul nu se miră pe parcursul interviului, nu aprobă şi nu
dezaprobă, indiferent de răspunsurile pe care i le invitatul său. El nu rămâne
un ascultător pasiv al răspunsurilor, ci, urmărindu-le cu atenţie, este gata
oricând să intervină cu o întrebare suplimentară sau cu sublinierea unei idei
exprimate de interlocutor.

REPORTAJUL
Definiţie
„Specie publicistică apelând adesea la modalităţi literare de expresie,
care informează operativ asupra unor realităţi, situaţii, evenimente de interes
general sau ocazional” (Mic Dicţionar Enciclopedic).
„Etimologic, un reportaj este un raport, şi unul şi celălalt informează.
Dar scopurile lor sunt diferite. Raportul este un mijloc de comunicare între
iniţiaţi. Reportajul este un mod de comunicare ce descrie marelui public
spectacolul unui eveniment”.
„Prin definiţie un reportaj raportează ceea ce se întâmplă şi ceea ce s-a
întâmplat. El prezintă un eveniment, o situaţie, expune fapte”.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române adaugă la această definiţie
faptul că informaţiile sunt „culese de obicei de la faţa locului”
Ideea
Munca reporterului este una creativă. Ca reporter eşti mereu în căutare
de subiecte. Cum să le găseşti?
Fii atent la poveştile spuse de cei din jur. Pot fi o sursă de subiecte.
Nu neglija subiectele care vin spre tine.

72
 Altă sursă de idei sunt ziarele, posturile de televiziune sau de radio.
Uneori ideile vin pur şi simplu din întâmplările trăite de reporter. De
aceea trebuie spirit de observaţie şi o atenţie veşnic trează.
Subiectele îţi pot fi date din redacţie.

Documentarea
Ce informaţii cauţi atunci când te documentezi?
Pierre Ganz consideră că după ce te-ai decis asupra subiectului,
reporterul trebuie să obţină cât mai multe informaţii despre:
informaţii despre eveniment. În cazul în care evenimentul este
spontan, nu se pot găsi informaţii în serviciul de documentare. În schimb
dacă evenimentul este previzibil, de regulă reporterul ar trebui să găsească
mai multe informaţii în baza de date a instituţiei în care lucrează.
Informaţii despre protagonişti. Reporterul trebuie să cunoască
suficiente date despre protagonişitii evenimentului pentru a-i înţelege şi a-i
prezenta
Informaţii despre cadrul în care se desfăşoară evenimentul. Detalii
despre topografia locului, detalii geografice sau care privesc arhitectura.
Informaţii despre contextul evenimentului (background). Fără aceste
informaţii, reporterul riscă să nu înţeleagă sau să înţeleagă doar într-o mică
măsură evenimentul.
Un truc – caută evenimente similare şi vezi cum au decurs, ce
probleme au apărut pe parcursul desfăşurării lor.

Modalităţi şi surse de documentare

73
 Observaţia directă – cele mai convingătoare relatări sunt cele ale
faptelor pe care jurnalistul le observă în mod direct.
Intervievarea – de cele mai multe ori jurnalistul nu se află la faţa
locului, aşa că este nevoit să-şi construiască reportajul bazându-se pe
relatările unor persoane care deţin informaţii despre evenimentul produs.
Aceştia sunt:
Martorii oculari – ajuns la locul unde s-a produs
evenimentul,reporterul trebuie să discute în primul rând cu martorii. În
discuţia cu aceştia un rol important îl au flerul reporterului şi capacitatea sa
de a evalua oamenii.
Organizatorii – pot da cele mai sigure informaţii în cazul
evenimentelor anunţate. Discuţia trebuie purtată cu persoana cea mai
autorizată să dea lămuriri în problema care ne interesează.
Autorităţile
Protagoniştii – îţi pot da informaţii de primă mână. Trebuie să fii atent
la informaţiile pe care le ceri.
Jurnaliştii aflaţi la faţa locului – este posibil ca alţi colegi de presă să
fi ajuns înaintea ta la locul evenimentului, să aibă surse mai bune sau să fie
specializaţi în domeniul respectiv. Trebuie însă să-i cunoşti destul de bine
încât să ai încredere că au înţeles exact despre ce este vorba, că sursele lor
sunt credibile şi că nu au niciun motiv să distorsioneze informaţia.
Specialiştii – în multe situaţii reporterul are nevoie de ajutorul
specialiştilor, care să dea anumite explicaţii. Specialiştii sunt „o sursă de
informaţii dificilă pentru ascultătorii care nu lucrează în domeniu”. Limbajul
lor constituie un real handicap pentru canalul mediatic ce difuzează
informaţia pentru un public larg.

74
 Reporterul – Ganz consideră că reporterul este el însuşi o sursă.
„Reporterul nu este o maşină de înregistrat sunete şi imagini”. Ceea ce vede
este un lucru subiectiv, dar constituie, în egală măsură o sursă. El trebuie să
scrie despre ceea ce vede, ce aude, despre ceea ce i se spune, să fie atent la
mirosuri, la sunete de fond: cele cinci simţuri ale sale sunt în alertă”.
Reporterul trebuie să aibă el însuşi o părere.
Cercetarea documentelor oficiale – orice instituţie de presă ar trebui să
aibă un serviciu de documentare. Aici se găsesc colecţiile ziarelor, precum şi
dosare tematice.
Presa – dacă instituţia la care lucrezi nu are documentare, sau dacă
reporterul este prea grăbit să ajungă la documentare, poate folosi informaţiile
apărute în ziare sau difuzate de posturile de radio – tv.
Documente oficiale şi acte – titluri de proprietate, testamente,
certificate de căsătorie, certificate de deces, rapoarte de autopsie, diplome,
citaţii, mandate de arestare, dări de seamă, autorizaţii declaraţii, stenograme
etc.
Internetul – este util atunci când organizatorii evenimentului au o bază
de date care poate fi consultată. Sau când faci un reportaj tematic (de ex
despre violenţa în familie) poţi intra în legătură cu organizaţii care combat
violenţa în familie, cu potenţiali interlocutori.
Mape de presă, comunicate – sau orice alte materiale puse la
dispoziţie de organizatori.
Cărţile de specialitate, enciclopediile, dicţionarele.

75
 Important de reţinut!

 dacă ai timp documentează-te cât mai mult cu putinţă asupra

evenimentului la care urmează să participi
 fii atent la utilizarea informaţiilor „neoficiale” şi a celor off the
record
 evită intoxicările
 verifică din două surse informaţiile pe care le obţii, foloseşte
documentarea pentru a cunoaşte lucrurile în profunzime
 nu neglija documentarea zilnică
 cel mai preţios serviciu de documentare este memoria
 notează corect numele. Notează cu atenţie funcţiile
 notează cifrele exacte
 foloseşte-ţi spiritul de observaţie

Alegerea unghiului de abordare.

Uneori unghiul de abordare se stabileşte din redacţie. Alteori
redactorul este cel care trebuie să-l aleagă. Pierre Ganz numeşte mai multe
criterii după care se face alegerea unghiului de abordare:
 actualitatea, noutatea informaţiei
 faptele observate şi elementele de care reporterul dispune
 publicul căruia îi este destinat reportajul
Se întâmplă ca, în momentul în care ţi se cere să faci un reportaj să te
gândeşti deja la un unghi de abordare, dat în urma documentării să-ţi
schimbi compelt optica asupra subiectului. Sunt cazuri în care unghiul de
abordare se stabileşte din redacţie.

76
 De multe ori, alegerea unghiului de abordare arată maturitatea
jurnalistică la care a ajuns reporterul.

Important de reţinut!
Orice reportaj trebuie să aibă un unghi de abordare
Un subiect se poate aborda din mai multe unghiuri. Important este ca
după ce îl identifici, să îl alegi pe cel mai convenabil.
Uneori unghiul de abordare rezultă din documentare, alteori el apare
pe măsură ce se derulează evenimentul. Nu trebuie ezitată schimbarea
unghiului de abordare dacă în timpul înregistrării, reporterul simte că a găsit
un alt unghi, mai pertinent, din care poate fi privit subiectul.

Construcţia reportajului
Pentru construcţia reportajului, reporerul are de parcurs patru etape
principale:
Alcătuirea planului de reportaj.
Manualul pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est precizează că
în timp ce în presă majoritatea articolelor informative sunt scrise conform
stilului piramidei inversate, în radio se foloseşte unitatea dramatică: punctul
culminant, cauza şi efectul.
Punctul culminant oferă ascultătorului esenţa materialului, cauza
spune de ce s-a întâmplat, împrejurările în care s-a produs evenimentul;
partea cu efectul oferă ascultătorului contextul şi eventual şi câteva sugestii
despre consecinţele evenimentului în viitor.

77
 Planul de reportaj trebuie să:
 Îţi ordoneze logic ideile
 Să fie o proiecţie a celui mai bun mod în care informaţia
jurnalistului poate să ajungă la ascultător
 Să distribuie unitar şi logic informaţia a.î. ea să fie receptată în
mod optim de ascultător
 Să includă toate punctele de vedere care vor trebui prezentate în
reportaj
 Să facă inventarul celor mai importante informaţii pe care va
trebui sa le contina reportajul
 Selectarea inserturilor sonore
Inserturile cuprind de regulă: informaţii esenţiale; decizii; apeluri;
acuzaţii grave, dure; declaraţii foarte importante; declaraţii şocante;
declaraţii contradictorii; declaraţii amuzante; puncte de vedere; opinii;
concluzii; mărturii.
Durata inserturilor: în medie insertul trebuie să aibă între 12 şi 20 de
secunde. Această regulă este valabilă pentru reportajele de ştiri sau pentru
cele care urmează a fi difuzate în emisiunile de actualităţi, reportaje care de
regulă au unul sau două minute. Un insert mai lung de 25 de secunde
plictiseşte. Este indicat ca un insert de 30 de secunde să fie fragmentat în
două inserturi a câte 15 secunde. Alternanţa insert – vocea reporterului –
insert dă dinamism textului.
Inserturi scurte: există cazuri în care insertul are 3 secunde. De cele
mai multe ori, aceste inserturi scurte au un impact mai puternic decât
inserturile de 12-15 secunde.

78
 Inserturile lungi: în anumite situaţii inserturile sunt mai lungi de 20
chiar 30 de secunde. Există două posibilităţi: difuzezi insertul integral şi
contezi pe faptul că povestea este atât de interesantă, încât ascultătorul nu-şi
va pierde atenţia: sau spargi insertul cu muzică pentru a-i da ascultătorului
timp să respire.
Scopul folosirii inserturilor: credibilitatea
Scrierea textului
Scriptul trebuie să respecte regulile de bază ale scriiturii de radio:
fraze scurte, cuvinte simple, exprimare clară, concisă etc.
O parte foarte importantă a scriptului este introducerea (atacul), care
trebuie să capteze atenţia ascultătorului, să incite, să „vândă reportajul”.
Prima frază trebuie să indice unghiul care va fi abordat în reportaj. Ea va
conţine cele mai noi, mai puternice şi mai incitante elemente şi trebuie să
dea indicii asupra ambianţei, asupra analizei care va fi făcută sau dezvoltată
în reportaj.
Introducerea nu trebuie să vândă mai mult decât oferă reportajul.
Prima frază este folosită pentru „pregătirea terenului”.
Langlois menţionează trei reguli pentru redactarea unui bun atac: fiţi
scurt, captaţi atenţia ascultătorilor, includeţi un element cheie al ştirii.
Scriptul trebuie să includă:
Informaţii principale (altele decât cele din inserturi) – acestea trebuie
prezentate corect, într-o ordine logică.
Parafrazarea – de regulă se foloseşte în script pentru a reda o nuanţă
exactă din discursul vorbitorului sau pentru a atrage atenţia asupra unei
anumite sintagme folosite de acesta. Parafrazarea conferă dinamism scriptuli
şi apropie tonul acestuia de cel al insertului.

79
 Descrierea – reporterul de radio trebuie să compună imagini în mintea
ascultătorului, iar descrierea este una din modalităţile prin care realizează
acest lucru. De aceea trebuie să fie foarte atent la detalii.
Impresiile – opiniile reporterului – scriptul include impresiile,
opiniile reporterului în calitatea sa de participant direct la evenimente. Acest
lucru nu poate însă să afecteze neutralitatea materialului. A exprima o opinie
nu înseamnă a fi părtinitor sau a da verdicte. Exprimă-ţi trăirile dar nu le lăsa
să te domine.
Finalul – trebuie construit cu multă atenţie. El poate să exprime
concluzia la care au dus faptele – declaraţiile despre care s-a vorbit în
reportaj. Finalul reportajului poate formula o întrebare sau poate lansa un
subiect de meditaţie care să dea posibilitatea ascultătorului să tragă singur
concluzia. În unele situaţii, în cazul reportajelor care oferă informaţii utile,
finalul poate fi o informaţie care să-i ajute pe cei interesaţi să afle mai multe
despre subiect.
„Finalul este punctul de rezonanţă al reportajului. El închide unghiul.
Dar această concluzie nu trebuie să capete forma unei morale. Ea poate să
ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas în suspensie la
momentul redactării reportajului” (Ganz)
De asemenea mai trebuie ţinut cont şi de următoarele aspecte:
Exprimarea trebuie să fie clară. Scriptul trebuie să conţină cuvinte
simple, comune, uşor de înţeles şi de pronunţat. Textul trebuie să pară
vorbit;
Alăturaţi cuvintele astfel încât să fie uşor de exprimat;
Exprimarea trebuie să fie adecvată genului de reportaj pe care îl faci;
Nu cădea în patima exprimărilor „preţioase”. Nu folosiţi cuvinte pe
care nu le înţelegeţi.

80
 Evitaţi abundenţa de adjective, numerale, superlative. Folosiţi verbe
dinamice şi preferaţi verbele şi cuvintele concrete celor abstracte;
Evitaţi să repetaţi în mod deranjant un cuvânt. Este indicată folosirea
sinonimelor;
În prima frază în care trebuie să aminteşti despre vorbitor, îi spui
numele complet şi funcţia.
Înregistrarea scriptului, montajul şi fonotecarea
Jaques Larue-Langlois defineşte montajul „tăiere a unui text
înregistrat”. El enumeră următoarele tipuri de mesaj:
Montajul de reducere – are drept scop reducerea unui material sonor
prea lung sau a unui material în care vorbitorul nu se exprimă clar;
Montajul de curăţire – prin care se elimină repetiţiile, pauzele,
zgomotele, respiraţiile care se aud deranjant, sunetele parazitare;
Montajul artistic – prin care se îmbunătăţeşte calitatea artistică a
reportajului, prin adăugarea unor ilustrări sonore, a unor sunete de fond, a
unui fond muzical;
Montajul de scenariu – prin care asamblează părţile reportajului într-o
anumită ordine, dorită de redactor.

Câteva tipuri de reportaj

După modalităţile tehnice de realizare: reportajul în direct, reportajul

înregistrat.
Reportajul în direct – de regulă nu are inserturi, presupune o mare
putere de concentrare şi rapiditate în obţinerea informaţiilor; presupune
asumarea de către reporter a deciziilor de difuzare şi ierarhizare a
informaţiilor; descrierea atmosferei are un rol foarte important în reportaj; de

81
cele mai multe ori nu are script; presupune o mare putere de adaptare a
reporterului la orice situaţie; atenţie distributivă.
Reportajul înregistrat – reporterul trebuie să fie atent la modalităţile
tehnice de înregistrare; capacitate de a sintetiza şi de a lucra rapid materialul
sonor; dă reporterului posibilitatea de a-şi folosi simţul artistic; au o durată
stabilită de regulă de realizatorul emisiunii sau de redactorul şef; permite
ierarhizarea informaţiilor şi eliminarea eventualelor greşeli:
După tematică: politic, social, cultural, economic, sportiv, de
investigaţie, de război, de divertisment, special.
Reportajele tematice sunt difuzate în emisiuni specifice, în buletinele
de ştiri, sau în emisiuni de actualitate.
După mesajul pe care îl transmite:
Reportaj informativ (transmite informaţii) – are scopul de a informa
ascultătorul, este scurt şi dinamic, este cel mai folosit tip de reportaj folosit
în buletinele de ştiri
Reportaj afectiv (transmite ştirea) – transmite o anumită stare, are o
durată mai mare decât cel informativ, adesea este susţinut de muzică şi
sunete de fond
Reportaj interpretativ – ajută ascultătorul să interpreteze informaţiile
primite, include opinii ale specialiştilor
Reportaj de personalitate (transmite informaţii despre personalitatea
interlocutorului)
Reportaj de atmosferă (descrie atmosfera în care s-a desfăşurat un
eveniment)
Reportaj de analiză (transmite un punct de vedere)

82
 RELATAREA
Spre deosebire de „materialul produs”, relatarea nu conţine inserturi
de niciun fel. Este un text prezentat. Acest gen publicistic este cel mai
întâlnit în corespondenţele radiofonice, transmise prin telefon sau circuit
special.
Relatările pot fi prezente atât în emisiunile de tip magazin, cât şi în
rubrici, ele fiind des introduse de către prezentator. Durata relatărilor nu este
limitată, ea are în general cam aceleaşi dimensiuni ca şi materialele produse.
Dar trebuie ţinut cont de faptul că aceste texte, care sunt prezentate de
către un singur prezentator şi nu conţin zgomote de fond sau alte înregistrări
la faţa locului au o putere de atracţie mult mai limitată asupra ascultătorilor.
Ca atare, întotdeauna se va încerca să se acorde prioritate unui
material produs faţă de o relatare simplă.

83
 BIBLIOGRAFIE

1. Coman, Mihai (coord.), 2001, Manual de jurnalism, Ed. Polirom, Iaşi,

pp.237-262.
2. Coman, Mihai (coord.), 2001, Manual de jurnalism, Ed. Polirom, Iaşi,
pp.135-195, 196-240.
3. Garvey, Daniel, Rivers, William, 1982, News Writing for Elections
Principles. Examples. Applications, WPC, pp.4-13, 21-38, 89-115,
197-207 sau L’information radio-televisé, (trad.), 1987, Bruxelles,
pp.1-17, 56-71, 95-130, 140-150, 156-157, 220-230.
4. Joanescu, Irene, 1999, Radioul modern. Tratarea informaţiei şi genuri
informative, Ed. ALL, pp.55-158.
5. Haas, Michael şi colab., (trad.), 2001, Radio management, pp.81-87,
113-122, 192-226.
6. Traciuc, Vasile, Jurnalism radio, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003.

84