Professional Documents
Culture Documents
Curs SIMM 2020
Curs SIMM 2020
r
ilo
nt
de
STUDIUL MATERIALELORs tu
ul
uz
–note de curs–
ru
nt
pe
ai
um
N
Referenţi ştiinţifici
r
Prof.dr.ing. ConstantinBaciu
ilo
Prof.dr.ing. Corneliu Munteanu
Universitatea Tehnică „Gheoghe Asachi” Iaşi
nt
de
Tehnoredactare computerizată
Viorel Vasiliu
tu
Oana Bălţătescu
s
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
MARIA BACIU IOAN RUSU
r
ilo
nt
de
tu
s
STUDIUL MATERIALELOR
ul
–note de curs–
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
1
CUPRINS
r
ilo
Argument………………………………………………………………………………. 5
1. Materiale…………………………………………………………………………….. 7
nt
1.1. Consideraţii generale………………………………………………………….. 7
1.2. Structura stării solide a materialelor…………………………………………... 7
de
1.3. Clase de materiale……………………………………………………………... 9
1.4. Proprietăţile materialelor……………………………………………………… 10
2. Atomul, legături chimice şi forţe de coeziune………………………………………. 12
2.1. Atomul. numere cuantice ale electronului…………………………………….. 12
tu
2.2. Ionizarea, electroafinitatea şi electronegativitatea atomilor…………………... 14
2.3. Legături chimice interatomice………………………………………………… 15
s
2.3.1. Legături interatomice principale………………………………………… 15
2.3.1.1. Legătura heteropolară sau legătura ionică………………………… 15
ul
2.3.1.2. Legătura homopolară……………………………………………… 16
2.3.2. Legături interatomice secundare. Legătura Van der Waals……………... 17
uz
2.4. Forţe şi energii de coeziune internă…………………………………………… 18
3. Structura şi organizarea stării solide………………………………………………… 20
3.1. Structura cristalină a metalelor………………………………………………... 20
3.1.1. Reţele şi structuri cristaline……………………………………………… 20
ru
r
5.1. Noţiuni de bază privind diagramele de echilibru termodinamic………………. 51
ilo
5.2. Legea fazelor…………………………………………………………………... 54
5.3. Clasificarea diagramelor de echilibru termodinamic a sistemelor de aliaje…... 54
5.4.Diagrame de echilibru termodinamic ale sistemelor de aliaje binare………….. 56
nt
5.4.1. Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje binare cu solubilitate
totală a componentelor în stare lichidă şi solidă (a1-b1)………………….. 56
de
5.4.1.1. Regula pârghiei. aplicată la sistemele cu solubilitate totală în
stare lichidă şi solidă………………………………………………... 57
5.4.1.2. Solidificarea aliajelor cu solubilitate totală în condiţii de echilibru. 58
5.4.2. Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje binare cu solubilitate
tu
totală a componentelor în stare lichidă şi insolubilitate în stare solidă (a1-b3)… 59
5.4.2.1. Solidificarea aliajelor cu formare de eutectic……………………... 60
s
5.4.2.2. Regula pârghiei aplicată la sistemele cu formare de eutectic……... 61
5.4.2.3. Diagrame de faze şi de constituenţi……………………………….. 62
ul
5.4.3. Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje binare cu solubilitate
totală în stare lichidă şi solubilitate parţială în stare solidă (a1-b2)……….. 63
uz
5.4.3.1. Diagrame ale sistemelor de aliaje cu solubilitate parţială în stare
solidă, cu transformare eutectică…………………………………… 63
5.4.3.2. Diagrame ale sistemelor de aliaje cu solubilitate parţială a
componentelor în stare solidă şi transformare peritectică………….. 64
ru
congruentă…………………………………………………………... 66
5.4.4.2. Diagrame de echilibru ale sistemelor cu compuşi chimici cu topire
pe
incongruentă………………………………………………………… 68
5.4.5. Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje binare cu insolubilitate în
stare lichidă şi în stare solidă (a3-b3)……………………………………… 69
5.4.6. Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje binare cu transformări
ai
r
7.2.2. Faze şi constituenţi în sistemul metastabil Fe-Fe3C…………………….. 86
ilo
7.2.3. Tipuri de transformări în sistemul metastabil Fe-Fe3C………………….. 88
7.2.4. Proporţia fazelor şi constituenţilor în aliajele sistemului Fe3C………….. 89
7.3.Formarea structurilor de echilibru în sistemul metastabil Fe-F3C……………... 92
nt
7.3.l. Formarea structurii de echilibru într-un oţel cu 0,01% C………………... 92
7.3.2. Formarea structurii de echilibru în oţelul hipoeutectoid cu 0,3% C…….. 93
de
7.3.3. Formarea structurii de echilibru în oţelul eutectoid cu 0,77%C………… 94
7.3.4. Formarea structurii de echilibru în oţelul hipereutectoid cu 1,2%C…….. 95
7.3.5. Formarea structurii de echilibru în fonta albă hipoeutectică cu 3%C…… 96
7.3.6. Formarea structurii de echilibru în fonta albă eutectică cu 4,3%C……… 97
tu
7.3.7. Formarea structurii de echilibru în fonta albă hipereutectică cu 5%C….. 97
7.4. Oţeluri carbon tehnice…………………………………………………………. 98
s
7.4.1. Proprietăţile fizico-mecanice ale oţelurilor carbon……………………… 98
7.4.2. Clasificarea şi standardizarea oţelurilor carbon…………………………. 101
ul
7.5. Fonte cenuşii……………………………………………………………………. 105
7.5.1.Diagrama de echilibru a sistemului stabil Fe – Cgrafit. Faze şi constituenţi… 105
uz
7.5.2. Formarea fontelor cenuşii………………………………………………… 106
7.5.3. Compoziţia chimică a fontelor cenuşii…………………………………. 108
7.5.4. Structura fontelor cenuşii……………………………………………….. 110
7.5.5. Fontele cenuşii obişnuite pentru turnătorie……………………………... 115
ru
r
9.5.2. Aliaje Ni-Fe……………………………………………………………... 153
ilo
9.5.3. Aliaje Ni-Cr……………………………………………………………... 153
9.6. Vanadiul şi aliajele de vanadiu………………………………………………... 154
9.7. Aliaje dure……………………………………………………………………...154
nt
9.7.1. Aliaje dure turnate………………………………………………………. 154
9.7.2. Aliaje dure sinterizate…………………………………………………… 154
de
10. Metode specifice de investigare a stării metalice………………………………….. 156
10.1. Analize macrostructurale…………………………………………………….. 156
10.2. Analize microstructurale……………………………………………………... 156
10.3. Metode de cercetare a microstructurii fără microscop……………………….. 157
tu
10.3.1. Cercetarea metalografică cu ajutorul sondei electronice………………. 157
10.3.2. Analiza röentgenostructurală…………………………………………... 157
s
10.3.2.1. Legea Wulff–Bragg. Determinarea constantei (parametrului)
reţelei cristaline…………………………………………………….. 157
ul
10.3.2.2. Metoda Laue……………………………………………………... 159
10.3.2.3. Metoda Debye – Scherrer………………………………………... 159
uz
11. Comportarea materialelor metalice în serviciu…………………………………….. 161
11.1 Ruperea materialelor cristaline………………………………………………...161
11.1.1. Ruperea la solicitări statice……………………………………………… 161
11.1.2. Tranziţia ductil-fragil……………………………………………………. 162
ru
ARGUMENT
r
ilo
Materialele au definit întotdeauna nivelul de dezvoltare a civilizaţiei. Astfel
nt
acestea au jalonat istoria omenirii, de la piatra cioplită şi până la cel mai nou
polimer. Astăzi, materialele au un rol determinant în toate mutaţiile tehnologice.
de
Indiferent de specializare, inginerul nu poate să conceapă şi să realizeze obiecte
noi, fără a ţine cont de comportamentul şi proprietăţile materialelor din care
tu
acestea sunt făcute.
s
Proprietăţile materialelor sunt determinate de natura legăturilor chimice
dintre atomi, aranjamentul atomilor, natura şi densitatea defectelor reţelei
ul
cristaline, microstructura, starea de tensiuni interne şi deformaţii etc.
uz
O cunoaştere insuficientă a materialelor face imposibilă utilizarea lor
eficientă şi monitorizarea comportării lor în aplicaţiile inginereşti.
ru
Autorii
N
N
um
ai
pe
nt
ru
6
uz
ul
s tu
de
nt
ilo
r
7
CAPITOLUL 1
r
MATERIALE
ilo
1.1. CONSIDERAŢII GENERALE
nt
Metalele şi aliajele metalice sunt folosite în cele mai diferite ramuri ale
de
industriei şi în condiţii de lucru deosebit de variate, de aceea ele trebuie sa aibă
proprietăţi din cele mai diferite: duritate mare sau plasticitate mare; conductivitate
electrică ridicată sau rezistivitate electrică mare; permeabilitate magnetică mare
tu
sau câmp coercitiv ridicat. Sunt cazuri când sunt necesare materiale metalice care
să posede asociaţii de proprietăţi care în mod obişnuit se exclud: de exemplu
s
duritate mare asociată cu plasticitate.
Aceste calităţi cerute materialelor metalice au determinat dezvoltarea
ul
„Ştiinţei materialelor”, a cărui principal obiectiv este stabilirea legăturii dintre
structura şi proprietăţile materialelor metalice, obţinerea de materiale metalice cu
uz
proprietăţi fizice şi mecanice corespunzătoare nevoilor practicii moderne.
O cunoaştere insuficientă a materialelor, a legăturii dintre structura şi
proprietăţile acestora, a modalităţilor de îmbunătăţire a structurii şi implicit a
proprietăţilor face imposibilă utilizarea eficientă şi monitorizarea comportării
ru
Materia din care este formată lumea înconjurătoare este constituită din
particule discrete, de mărime submicroscopică, ale căror legi de comportare sunt
descrise de teoriile atomice.
ai
r
ordonare uni şi bidimensională a particulelor constitutive, fiind caracteristică
ilo
cristalelor lichide.
Din punct de vedere al simetriei structurii cristalelor lichide, acestea pot fi
nt
clasificate în:
- cristale lichide nematice;
de
- cristale lichide colesterice;
- cristale lichide smectice.
Cristalele lichide nematice: sunt caracterizate prin ordinea la mare distanţă,
tu
în care moleculele, de formă alungită, tind să-şi alinieze spontan axa mare paralel
r
cu o direcţie comună, definită prin vectorul director n .
Cristalele lichide colesterice: sunt asemănătoare cu cele nematice prin aceea
s
că, moleculele au axele mari orientate preferenţial, constatându-se însă o
r
modificare continuă a direcţiei vectorului n .
ul
Structura de echilibru a acestor cristale este formată dintr-o serie de plane
succesive, la nivelul cărora direcţia comună de orientare a moleculelor se roteşte în
uz
mod continuu.
Cristalele lichide smectice: sunt caracterizate de dispunerea orientată a
moleculelor la nivelul unor straturi echidistante. Dintre toate tipurile de cristale
ru
germinare şi creştere;
- existenţa unei simetrii interne (microsimetrie), datorate aranjării periodice
regulate în spaţiu a particulelor constitutive, cât şi a unei simetrii externe
(macrosimetrie), care face referire la forma poliedrică exterioară;
N
- un cristal se poate deforma (elastic sau plastic) sau se poate rupe sub
acţiunea solicitărilor exterioare, numai de-a lungul unor plane şi direcţii
cristalografice, numite plane de alunecare, direcţii de alunecare, respectiv de
rupere;
9
- planele reticulare din cristale (plane pe care sunt dispuşi atomi) se
comportă ca o reţea de difracţie pentru razele X, fascicule de electroni şi cele de
neutroni;
- caracterul vectorial sau tensional pe care îl prezintă majoritatea
proprietăţilor fizice, mecanice este determinat de anizotropia specifică cristalelor,
în comparaţie cu amorfele care sunt izotrope.
Astfel, se poate defini noţiunea de cristal ca fiind un agregat de atomi (ioni,
r
molecule), omogen, anizotrop din punct de vedere al proprietăţilor vectoriale,
ilo
caracterizat prin aranjarea periodică a particulelor constitutive.
nt
1.3. CLASE DE MATERIALE
de
Ţinând cont de compoziţia chimică, microstructură şi proprietăţi, materialele
pot fi grupate astfel:
tu
- metale şi aliaje metalice
- polimeri organici
- materiale ceramice
s
1. Metale şi aliaje metalice: sunt materiale în stare solidă constituite dintr-o
ul
singură specie de atomi (metale pure: Fe, Al, Cu...), respectiv din combinaţii de
două sau mai multe specii de atomi ai unor elemente metalice, formând aliaje
uz
(oţeluri, fonte, bronzuri, etc.).
2. Polimeri organici: sunt compuşi moleculari formaţi din lanţuri lungi de
atomi de carbon de care sunt fixaţi şi atomi ai altor elemente: hidrogen, azot, clor,
siliciu sau grupe de atomi alcătuind radicali organici (polyclorura de vinil-PVC,
ru
polyetilena-PE, polystirenul-PS).
3. Materiale ceramice: sunt materiale ce rezultă prin combinarea unor
nt
elemente metalice (Mg, Al, Fe... ) cu elemente nemetalice, cel mai frecvent fiind
oxigenul.
pe
r
produse primare (blocuri, lingouri, mase pulverulente).
ilo
- În continuare, produsele primare sunt supuse unor prelucrări tehnologice
secundare, care le transformă succesiv în semifabricate şi componente
nt
individuale (piese), care sunt asamblate pentru obţinerea de produse finite
(construcţii, utilaje, maşini, aparate).
de
Atât pe parcursul fabricaţiei, cât şi după uzarea fizică sau morală a
produselor finite, se acumulează un surplus de produse fără utilitate (deşeuri), care
constituie o resursă secundară de materiale.
tu
Deşeurile pot fi supuse unor prelucrări de reelaborare (reciclare) a
materialelor ce le conţin şi de refolosire a acestora în ciclul de fabricaţie a
produselor finite utile.
s
Dintre cele trei tipuri de materiale cel mai uşor pot fi reciclate materialele
metalice şi ceramice, care au o mai mare stabilitate chimică decât polimerii
ul
organici a căror reciclare este împiedicată de complexitatea proceselor chimice
care stau la baza obţinerii lor.
uz
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
12
CAPITOLUL 2
r
ATOMUL, LEGĂTURI CHIMICE ŞI FORŢE DE COEZIUNE
ilo
2.1. ATOMUL. NUMERE CUANTICE ALE ELECTRONULUI
nt
Atomul este constituit din particule cuantice elementare (nucleoni şi
de
electroni), având sarcini electrice diferite şi care se supun legilor mecanicii
cuantice. Fiecare atom posedă un anumit număr de orbitali electronici, care sunt
caracterizaţi de valori definite ale energiei. Numai orbitalii cu energiile cele mai
tu
joase sunt ocupaţi de electroni.
Un orbital al unui atom este în întregime caracterizat prin valorile a trei
s
numere cuantice:
1) n – numărul cuantic principal, care fixează mărimea orbitalului
ul
(valoarea semiaxei mari a unei traiectorii eliptice). El poate avea valori întregi
pozitive şi nenule, n = 1, 2, 3, …7. A fost introdus de N. Bohr şi indică starea
uz
energetică a electronului; stările energetice notate prin n sunt denumite niveluri
energetice. Nivelurile energetice se notează cu 1,2,3,… sau K, L, M, Q,….
Numărul maxim de electroni pe un nivel se calculează cu relaţia: 2n2,
unde: n = 1…7. Ex: K L M
ru
↓ ↓ ↓
2 8 18
nt
r
coeziune mari şi ca urmare temperaturi de topire mari, tendinţa de a forma carburi,
ilo
nitruri.
Se constată că orbitalii s (adică l = 0) au o simetrie sferică, iar orbitalii de
nt
ordin superior p, d, ... au forme mult mai complexe (de exemplu, orbitalii p sunt
constituiţi fiecare din doi lobi separaţi printr-un plan nodal, la nivelul căruia
de
densitatea electronică este nulă). Caracterul orientat al orbitalilor p, d, f, … explică
orientarea specifică a anumitor legături chimice.
3) ml - numărul cuantic magnetic, care fixează orientarea orbitalului în
tu
spaţiu; el poate avea valori întregi, cuprinse între - l şi + l. Valoarea lui ml
determină numărul de orbitali echivalenţi pentru fiecare din subnivelurile
energetice s, p, d, f. Astfel, pentru subnivelul s (adică l = 0), va corespunde ml =0
s
şi deci, nu există decât un singur orbital; în cazul orbitalului p (adică l=1), vor
corespunde ml = -1, 0, +1 şi deci îi sunt specifici trei orbitali distincţi px, py şi pz,
ul
care au planele nodale [(y,z), (x,z), (x,y)], orientate perpendicular unele pe altele.
Primele trei numere, cuantice n, l şi ml caracterizează deci dimensiunea,
uz
două valori determinate ± 1/2, care sunt asociate momentului cinetic de spin al
electronului.
nt
Dacă regula lui Pauli arată că doi electroni nu pot avea identice cele patru
numere cuantice, regula lui Hund indică faptul că doi electroni care se găsesc pe
acelaşi orbital au, în mod obligatoriu, spinii opuşi. Acest fenomen stă la baza
pe
r
ilo
NiO⋅Fe2O3 etc). Majoritatea feritelor sunt utilizate ca magneţi permanenţi şi au rol
important în informatică, unde reprezintă materialele pentru stocarea informaţiilor.
nt
2.2. IONIZAREA, ELECTROAFINITATEA ŞI
de
ELECTRONEGATIVITATEA ATOMILOR
tu
neutru, din punct de vedere electric, într-un ion negativ (anion) sau ion pozitiv (cation).
Energia consumată pentru a extrage un electron de pe stratul de valenţă al
s
atomului se numeşte energie sau potenţial de valenţă şi se determină cu relaţia:
I=e·U [eV] (2.1)
ul
în care: e - este sarcina electronică elementară; U - tensiunea (potenţialul) de
accelerare a electronilor care realizează ionizarea atomilor.
uz
Energiile de ionizare primară, (I1) secundară, (I2) terţiară (I3) corespund
extragerii primului, celui de-al doilea, respectiv, al treilea electron de pe stratul de
valenţă.
Valoarea energiei de ionizare dă informaţii asupra tendinţei atomilor de a
ru
Potenţialele de ionizare cele mai mici le au metalele alcaline (Li, Na, ...), iar cele
mai mari corespund gazelor rare (He, Ne, Ar, ...).
pe
r
ilo
2.3. LEGĂTURI CHIMICE INTERATOMICE
nt
Existenţa compuşilor poliatomici stabili, indică faptul că atomii sunt capabili
de
să se unească pentru a forma agregate a căror energie este mult mai mică decât cea
a atomilor separaţi.
Legăturile care se stabilesc între atomi pot fi grupate, din punctul de vedere
tu
al electronegativităţii acestora, în:
–legătura heteropolară, realizată între atomi cu electronegativitate de semne
opuse: metal+–metaloid-;
s
–legătura homopolară, realizată între atomi cu electronegativitate de acelaşi
tip: metal+ – metal+, respectiv metaloid- – metaloid-.
ul
uz
r
ilo
2.3.1.2. Legătura homopolară
a) Legătura covalentă metaloid - – metaloid - - se bazează pe punerea în
nt
comun de electroni de valenţă între doi sau mai mulţi atomi vecini, în scopul
realizării unei configuraţii electronice exterioare stabilă, figura 2.3.
de
Ea este bazată pe existenţa unor forţe de interacţiune de tip cuantic şi este
specifică formării moleculelor de H2, Cl2, N2, a cristalelor de diamant şi de bor.
s tu
ul
uz
ru
a b
nt
să permită stabilirea unor relaţii direcţionale între ele. În cazul silicei (SiO2), acest
aranjament are forma unui tetraedru cu unghiurile de aproximativ 109° între
um
r
ilo
Figura 2.4. Legătura metalică şi „norul de
nt
electroni”.
de
tu
Se poate spune astfel că metalele sunt formate din ioni pozitivi (aşezaţi în
nodurile reţelei cristaline) şi gazul de electroni între care se exercită forţe
s
electrostatice de atracţie.
ul
2.3.2. Legături interatomice secundare. Legătura Van der Waals
uz
r
neglijabile.
ilo
Forţa totală de interacţiune de natură electrică reprezintă suma forţelor de
atracţie şi de respingere dintre atomi şi poate fi determinată cu relaţia:
nt
A B
Ft = F(r ) = Fatractie + Frespingere = − M + N , (2.3)
r r
de
în care: r - distanţa interatomică; A - constanta forţei de atracţie; B - constanta
forţei de respingere; M şi N - constante care depind de tipul legăturii dintre atomi.
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
Forţa de atracţie, Fatracţie, este predominantă când distanţa dintre atomi este
N
r
separării atomilor sau comprimării acestora necesită un aport de energie. Valoarea
ilo
Umin = Ucoez se numeşte energie de coeziune sau energie de disociere şi se obţine
prin anularea derivatei de ordinul I, în raport cu r a relaţiei de definiţie a energiei
nt
potenţiale:
a m
U coez = U min = − m 1 − (2.5)
de
r0 n
În funcţie de valoarea energiei de coeziune, corespunzătoare forţelor de
interacţiune de natură electrică, legăturile interatomice pot fi clasificate în două
tu
grupe:
- legături principale sau puternice, caracterizate prin U coez > 50 kJ/mol;
s
- legături secundare sau slabe, pentru care U coez < 50 kJ/mol.
ul
În ceea ce priveşte ceilalţi factori termodinamici, care determină starea de
agregare, se consideră că presiunea tinde să apropie atomii, având acţiunea similară
uz
unei forţe de atracţie, în timp ce creşterea temperaturii are acţiunea unei forţe de
respingere, ajungându-se astfel la situaţia în care forţele de atracţie nu mai sunt
capabile să menţină coeziunea interatomică. În consecinţă, unui material cu punct
de topire înalt sau cu punct de fierbere înalt îi vor corespunde forţe de atracţie
ru
intense.
nt
pe
ai
um
N
20
CAPITOLUL 3
r
STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA STĂRII SOLIDE
ilo
3.1. STRUCTURA CRISTALINĂ A METALELOR
nt
3.1.1. Reţele şi structuri cristaline
de
Materialele solide cristaline sunt caracterizate printr-un ansamblu de atomi
aranjaţi periodic pe cele trei direcţii ale spaţiului, într-o ordine care defineşte
tu
structura cristalină.
Descrierea structurii cristaline implică două noţiuni fundamentale: reţeaua
s
cristalină şi baza (motivul) cristalină.
Reţeaua cristalină directă (există şi reţea reciprocă) este obţinută prin
r r r
ul
translaţia în spaţiu, după trei vectori necoplanari a 1 , a 2 şi a 3 , a unui număr infinit
de puncte, numite noduri.
uz
Poziţia unui rnod din reţeaua directă, în raport cu o origine, este dată prin
vectorul de poziţie R :r
r r r
R = n 1a 1 + n 2 a 2 + n 3 a 3 ; n i (i = 1, 2, 3) ∈ N (3.1)
r
ru
r r r r
a 3 = a 31 i1 + a 32 i2 + a 33 i3
um
a
31 a 32 a 33
Baza sau motivul structurii cristaline reprezintă unitatea structurală prin a
cărei repetare, după nodurile reţelei cristaline, va fi generat cristalul. Baza poate fi
monoatomică sau formată dintr-o grupare din mai mulţi atomi, prezentând
orientare şi geometrie proprii bine determinate.
21
Structura cristalină se obţine prin ataşarea bazei de atomi la fiecare nod al
reţelei cristaline, figura 3.1.
r
ilo
nt
Figura 3.1. Reprezentarea schematică a formării structurii cristaline.
de
3.1.2. Celule elementare. Celule primitive
tu
Celulele elementare reprezintă ansamblul cel mai mic de noduri cu care se
poate obţine întreaga reţea cristalină, prin operaţia de translaţie. Celulele
s
elementare se construiesc pe vectorii fundamentali de translaţie, forma şi
dimensiunile acestora fiind date de valoarea absolută a vectorilor fundamentali
r
a i şi de unghiurile αi dintre ei.
ul
O celulă elementară poate avea noduri în colţuri, la intersecţia diagonalelor
uz
spaţiale, intersecţia diagonalelor diferitelor feţe.
Celulele care conţin noduri numai în colţuri se numesc celule primitive; pe o
celulă primitivă revine întotdeauna un singur atom întreg.
Celulele care conţin şi alte noduri decât cele din colţuri se numesc
ru
Figura 3.2. Celule aparţinând sistemului cubic: celulă primitivă P, celulă cubică cu volum
centrat I şi celulă cubică cu feţe centrate F.
Pe lângă celula primitivă construită pe vectori fundamentali de translaţie,
mai există un alt tip de celulă primitivă numită celula Wigner-Seitz, care în cazul
22
plan se realizează, ducându-se drepte mediatoare pe segmentele ce unesc un nod
dat cu nodurile vecine de acelaşi ordin, figura 3.3. Astfel, în jurul acestui nod al
reţelei plane, se delimitează un poligon închis care are suprafaţa egală cu cea a
celulei primitive clasice şi care conţine un singur nod întreg.
r
ilo
nt
Figura 3.3. Construirea unei celule primitive Wigner -Seitz într-o reţea cristalină plană:
de
a – celulă primitivă clasică; b – celulă Wigner -Seitz.
Numărul de noduri întregi, care aparţin unei celule elementare din sistemul
tu
cubic poate fi calculat cu relaţia:
N N
N = Ni + f + c , (3.4)
s
2 8
în care: Ni este numărul de noduri din interiorul celulei; Nf - numărul de noduri de
ul
pe feţe; Nc - numărul de noduri din colţurile celulei.
uz
Aplicaţie:
1. Să se determine numărul de atomi întregi ce aparţin celulei elementare
simple din sistemul cubic.
N N
ru
N = Ni + f + c
2 8
Ni = 0
nt
Nf = 0
Nc = 8
pe
0 8
N = 0 + + = 1 atom
2 8
2. Să se determine numărul de atomi întregi ce aparţin celulei elementare
ai
2 8
Ni = 0
Nf = 6
Nc = 8
N
6 8
N = 0 + + = 4 atomi
2 8
3. Să se determine numărul de atomi întregi ce aparţin celulei elementare
cubică cu volum centrat.
23
Nf Nc
N = Ni + +
2 8
Ni = 1
Nf = 0
Nc = 8
0 8
N = 1+ + = 2 atomi
r
2 8
ilo
3.1.3. SIMETRIA REŢELEI CRISTALINE
nt
Simetria reprezintă caracteristica fundamentală a oricărei reţele cristaline
de
periodice. Cristalelor le sunt proprii două tipuri de simetrii aflate într-o dependenţă
reciprocă:
• simetria formelor exterioare, numită macrosimetrie;
tu
• simetria formelor interioare, numită microsimetrie
Atât macrosimetria, cât şi microsimetria sunt caracterizate prin operaţii de
s
simetrie simple sau compuse, cărora le corespund elemente de simetrie specifice.
Elementele de simetrie exterioară ale unui cristal pot să apară singure sau
ul
combinate. O combinaţie distinctă de elemente de macrosimetrie se numeşte
formulă de simetrie. Este posibil ca aceeaşi formulă de simetrie să aparţină mai
uz
multor cristale. Totalitatea cristalelor caracterizate de aceeaşi formulă de simetrie
formează o clasă de simetrie. Există 32 de clase de simetrie în care sunt grupate
cele 48 de cristale simple. Cele 32 de clase de simetrie sau grupuri punctuale de
ru
14 tipuri distincte de reţele Bravais spaţiale sau 5 tipuri de reţele Bravais plane.
um
r
vecine; între sfere se formează interstiţii pătratice, iar celula primitivă
ilo
bidimensională realizată va fi un pătrat cu latura a = 2r (r - raza sferei),
figura 3.4 a
nt
– o sferă dată este în contact cu 6 sfere vecine; între sfere se formează
interstiţii triunghiulare, iar celula primitivă bidimensională va fi un romb
de
cu latura a = 2r, figura 3.4 b.
Suprapunându-se pe verticală straturi succesive caracterizate prin cele două
tipuri de aranjamente plane, se vor obţine structuri spaţiale.
tu
Notând cu A sferele primului strat, sferele stratului doi cu B, iar sferele celui
de-al treilea strat, cu C, atunci pentru sferele straturilor B şi C există două variante
de dispunere:
s
ul
uz
• sfere C poziţionate peste golurile dintre sferele stratului B, care la rândul lor
se suprapun peste golurile existente între sferele stratului A – în acest mod
obţinându-se o împachetare de tip ABC ABC …, specifică reţelelor cu feţe
ai
centrate.
Dacă se examinează sistemul periodic al elementelor se constată că 15
um
metale cristalizează în reţea CVC. (Feα, Tiβ, W, Mo, Nb, Ta,K, Na, V, Cr, Zr), 15
metale au reţea CFC. (Feγ, Cu, Al, Au, Ag, Pb, Ni, Pt) şi 25 de metale au reţea HC
(Tiα, Mg, Zn, Be, Co, Cd, …); mult mai rar se întâlnesc reţelele tetragonală,
rombică, romboedrică şi monoclinică.
N
r
ilo
figura 3.5 a;
• enantiotropă, dacă ea are caracter reversibil, fiind determinată de condiţiile de
temperatură şi presiune – de exemplu polimorfismul fierului:
nt
Fe α (C.V.C.) ⇔ Fe γ (C.F.C.) ⇔ Fe δ (C.V.C.) , figura 3.5 b.
Aliajele care prezintă transformări alotropice pot fi prelucrate prin diferite
de
tehnologii de tratamente termice, datorită proprietăţii acestora de a păstra la
temperaturi joase, în finalul unei răciri rapide, starea alotropică specifică
temperaturilor înalte.
tu
1538
s
Snβ TVC. Feδ CVC
T 1394
[°C] - 18 Feγ CFC
ul
cubică 912
Snα diamant Feα CVC
uz
a) b)
Figura 3.5. Transformările alotropice ale metalelor: a – polimorfismul staniului;
b – polimorfismul fierului.
ru
nt
r
c.f.c. a0 = 4r/ 2 12 74%
ilo
a0 = 2r
h.c. 12 74%
c0 =1,633 a0
nt
Aplicaţie:
1. Să se determine gradul de compactitate al reţelei cristaline cubică simplă.
de
(nr. de atomi ai celulei elementare)(volumul fiecãrei specii de atomi)
ϕ=
volum celula
tu
Nf Nc
N = Ni + + ; N=1
2 8
s
4π ⋅ r 3
Vat =
3
ul
ao
Vcelulă = a 3o ; ao = 2r ⇒ r =
2
uz
4π ⋅ a 3o π ⋅ a 3o 1 ⋅ π ⋅ a 3o π
Vat = = ; ϕ= = = 0,52
3 ⋅ 23 6 a 3o ⋅ 6 6
ru
4r/ 2 )
ai
Punctele sau nodurile unei celule elementare (respectiv ale reţelei cristaline)
um
reprezintă poziţiile în care vor fi plasaţi atomii sau grupurile de atomi ai bazei
pentru a forma structura cristalină.
Poziţia unui astfel de punct poate fi determinată în cadrul unui sistem de axe
N
r
ilo
nt
de
tu
Figura 3.6. Coordonatele unor noduri aparţinând Figura 3.7. Direcţii cristalografice
unei celule elementare cubice. aparţinând familiilor <100> şi <110>.
s
- Direcţiile cristalografice paralele au aceiaşi indici.
- Direcţiile cristalografice legate între ele prin relaţii de simetrie (de
ul
exemplu, diagonalele celulei cubice) formează o familie de direcţii <uvw>.
Diferite direcţii aparţinând familiei se vor obţine prin permutarea celor trei indici;
uz
astfel, familia <110> va conţine următoarele 12 direcţii cristalografice:
[110 ] ; [110 ] ; [110 ] ; [110 ];
< 110 > = [101] ; [101] ; [101] ; [101];
ru
Aplicaţie:
pe
r
Direcţia C:
ilo
- coordonatele celor două puncte ce determină direcţia [C]:
[[V]] = [[111 / 2]]
[[O]] = [[100]]
nt
- direcţia determinată de cele două coordonate:
[C] = [[111 / 2]] − [[100]] = [011 / 2] = [021]
de
Există indici fracţionari; se aduce la acelaşi numitor şi indicii cristalografici
sunt cele mai mici numere întregi.
tu
Pentru determinarea planelor cristalografice se utilizează sistemul de notare
cu indici Miller (h k l). Indicii cristalografici (h k l) reprezintă valorile inverse ale
s
segmentelor determinate de plan pe axele de coordonate, segmente măsurate în
parametrul de reţea ai fiecărei axe, figura 3.9.
ul
uz
ru
OA 3a OB 2b OC 6c
Dacă am considera că planul (ABC) aparţine sistemului cubic, atunci a = b =
um
1
corespunzător acesteia va fi egal cu zero → 0 .
∞
Planele cristalografice legate prin relaţii de simetrie formează o familie de
plane {h k l}. Indicii Miller ai oricărui plan aparţinând familiei se obţin prin
29
permutarea poziţiilor succesive a acestora. Astfel, familiile de plane cristalografice
{100} şi {110} vor conţine 6, respectiv 12 plane:
r
(110); (101); (011)
ilo
{110} =
(1 10); (1 01); (0 1 1)
(1 1 0); (10 1 ); (01 1 )
nt
(1 1 0); (1 0 1 ); (0 1 1 )
de
Aplicaţie:
Să se determine indicii Miller ai planului cristalografic (A) aparţinând
tu
celulei elementare cubice, figura 3.10.
s
ul
uz
Figura 3.10. Determinarea indicilor Miller ai
planului (A).
ru
nt
pe
Planul A:
- intersecţia cu axele de coordonate: x=2/3; y=1; z=1/2;
- indicii Miller sunt:
1 1 3
ai
h= = = ;
x 2/3 2
um
1 1
k = = = 1;
y 1
1 1
l= = = 2.
N
z 1/ 2
Exită indici fracţionari; se aduce la acelaşi numitor şi indicii cristalografici,
sunt cele mai mici numere întregi:
(h k l) = (3/2 1 2) = (3 2 4)
30
3.5. ANIZOTROPIA METALELOR
r
Tabelul 3.2.
ilo
Direcţii şi plane cristalografice cu cea mai mare compactitate de atomi
Elementele Celula elementară
nt
cristalografice Cubică simplă c.v.c. c.f.c. h.c.
Direcţiile <100> <111> <110> <100>
cristalografice <110>
de
Planele – {110} {111} (0001)
cristalografice (0002)
tu
Deoarece proprietăţile fizice şi mecanice depind de distribuţia spaţială a
atomilor, deci şi de distanţele dintre ei, rezultă că toate cristalele sunt anizotrope,
s
adică proprietăţile lor sunt specifice planelor şi direcţiilor cristalografice. De
exemplu, valorile modulului de elasticitate longitudinal al unor materiale sunt
ul
prezentate în Tabelul 3.3.
uz
Tabelul 3.3.
Valorile modulului de elasticitate (E) corespunzătoare diferitelor direcţii cristalografice
Valori ale modulului de Materialul
elasticitate (E⋅106 N/m2) Al Cu Fe Nb W MgO NaCl
ru
Pentru direcţia [100] 9,2 9,7 19,1 22,0 59,2 35,6 6,3
Pentru direcţia [111] 11,0 27,8 40,4 11,8 59,2 48,7 4,7
nt
anizotrop.
N
r
dispunerea ordonată a atomilor. În funcţie de scara dimensională, defectele de reţea
ilo
pot fi: punctiforme (de ordinul de mărime al unui atom), liniare sau dislocaţii
(perturbaţii ale structurii unui cristal situate în lungul unui şir reticular de atomi) şi
nt
defecte bidimensionale sau defecte plane (care implică imperfecţiunile situate la
nivelul planelor atomice care despart două cristale).
Distorsiunile elastice ale reţelei cristaline reprezintă abateri cu ± 1% ale
de
parametrilor reţelei cristaline, datorate unor tensiuni interne de întindere sau de
compresie. Sursa tensiunilor interne poate fi o forţă mecanică exterioară, o
tu
diferenţă de temperatură, existenţa unor imperfecţiuni de reţea etc.
Vibraţiile atomilor în cristalele reale au loc cu frecvenţe care depind de
s
natura şi intensitatea legăturii interatomice şi cu amplitudini, care cresc cu
temperatura. O sursă de vibraţii, care se produc în corpurile solide este reprezentată
de agitaţia termică.
ul
Vibraţiile atomilor la nivelul reţelei cristaline pot influenţa proprietăţile
materialelor în mod direct (de exemplu, modulele de elasticitate E şi G,
uz
tensiuni care se manifestă într-un volum mai mare decât cel al defectului.
Se disting trei tipuri principale de defecte punctiforme:
- vacanţe;
- atomi interstiţial
N
r
ilo
nt
de
Figura 3.11. Defecte punctiforme într-un cristal: A – vacanţă, B – atom străin interstiţial,
B′ – atom propriu interstiţial, C şi C′ – atomi străini substiţionali.
tu
Vacanţele facilitează deplasarea atomilor în cristal, prin procesul de difuzie.
Difuzia controlează, în mare măsură comportamentul materialelor la temperaturi
s
înalte (fluaj, tratamente termice şi termochimice etc.).
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
Figura 3.12. Distribuţia tensiunilor elastice în jurul unei vacanţe, pentru a da posibilitatea
atomului 1 să efectueze un salt în poziţia 2 prin învingerea barierei energetice q0.
N
r
Defectele punctiforme pot fi prezente individual, conjugate (de tip vacanţă –
ilo
vacanţă şi vacanţă – interstiţial) sau sub forma unor grupuri mai ample de defecte
(trivacanţe, complexe tetraedrice de vacanţe, clusteri, crowdion etc.).
nt
Dacă, în cristalele metalice, defectele punctiforme pot exista independente
unele de altele, în cristalele ionice, neutralitatea electrică trebuie menţinută şi în
de
consecinţă defectele se vor grupa în perechi având sarcini electrice opuse. Astfel,
se vor forma defectele Schottky – compuse dintr-o vacanţă anionică şi una
cationică şi defectele Frenkel, reprezentate printr-un ansamblu format dintr-o
tu
vacanţă (anionică sau cationică) şi un ion (anion sau cation) interstiţial, figura 3.13.
s
ul
uz
ru
r
În funcţie de orientarea direcţiei în care s-a efectuat alunecarea în raport cu
ilo
linia de dislocaţie, dislocaţiile pot fi: dislocaţii marginale – când deplasarea
atomilor are loc pe o direcţie perpendiculară pe linia de dislocaţie (linia AB),
nt
dislocaţii elicoidale – când deplasarea atomilor are loc pe o direcţie paralelă cu
linia de dislocaţie, dislocaţie mixtă - când direcţia de deplasare a atomilor formează
de
un unghi oarecare cu linia dislocaţiei, figura 3.14.
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
r
ilo
nt
de
s tu
Figura 3.15. Reprezentarea în spaţiu a unei dislocaţii marginale pozitive existentă într-un cristal
cu reţea cubică (linia de dislocaţie este înconjurată de cinci atomi).
ul
Mărimea, direcţia
r şi sensul deplasării unei dislocaţii sunt definite cu ajutorul
uz
vectorului Burgers ( b ). Acesta poate fi determinat cu ajutorul circuitului Burgers
stabilit la nivelul unui plan reticular, figura 3.16. Un astfel de circuit se efectuează,
plecându-se de la un atom de referinţă şi el impune parcurgerea, în acelaşi sens, a
unui număr egal de distanţe interatomice pe toate direcţiile.
ru
circuitul este stabilit în jurul unei dislocaţii marginale, (figura 3.16, b), sau a unei
dislocaţii elicoidale, (figura 3.16, c), nu se mai revine la atomul de plecare şi
pe
pentru închiderea circuitului rva fi necesar un vector care este egal cu vectorul
Burgers-al dislocaţiei şi deci | b | ≠ 0.
În
r funcţie de valoarea vectorului Burgers, dislocaţiile potr fi: unitare,
ai
Din punctul de vedere al mobilităţii, dislocaţiile pot fi: mobile (glisile), apte să
se deplaseze prin alunecare în planul lor de alunecare, sau imobile (sesile) – care nu
se pot deplasa prin alunecare, ci numai prin căţărare (climb).
Tipul unei dislocaţii poate să se modifice prin reacţiile dintre dislocaţiile
N
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
ru
r
a – circuitul Burgers într-un cristal perfect se închide (| b | =0);
r
b – circuitul Burgers în jurul unei dislocaţii marginale (| b | ≠ 0);
pe
r
c – circuitul Burgers în jurul unei dislocaţii elicoidale(| b | ≠ 0).
calculează cu relaţia:
Nd = ρ =
∑ lungimea dislocatiilor
[cm ]
−2
(3.7)
volumul cristalului
N
r
prin efectuarea diferenţei:
ilo
Udislocaţie = Ucristal cu dislocaţie - Ucristal fără dislocaţie (3.8)
nt
Energia unei dislocaţii se poate determina cu relaţia:
Gb 2 L r
Um = ln , pentru dislocatii marginale
4π(1 − υ) r0
de
Gb 2 L r
Ue = = ln , pentru dislocatii elicoidale (3.9)
4π
tu
r0
U mixt =
Gb 2 L
( r
)
1 − ν cos 2 α ln , pentru dislocatii elicoidale ,
s
4π(1 − ν ) r0
în care: ν este coeficientul lui Poisson, α – unghiul dintre direcţia vectorului
ul
Burgers şi linia dislocaţiei; L – lungimea liniei dislocaţiei; r – raza cristalului
teoretic, considerat cilindric; r0 – distanţa de la linia dislocaţiei până unde se
uz
manifestă energia dislocaţiei.
Tensiunea liniară a dislocaţiei. O dislocaţie va fi cu atât mai stabilă cu cât
energia sa va fi mai mică. Reducerea energiei unei dislocaţii va fi posibilă o dată
ru
T = dU/dL (3.10)
care devine:
Gb 2 r
Tm =
ai
r
Te = ln , pentru dislocatii elicoidale.
4π r0
Ca relaţie de calcul simplificată se poate admite însă formula lui Nabarro,
conform căreia:
N
T ≅ Gb2/2. (3.11)
Multiplicarea dislocaţiilor. Creşterea substanţială a numărului de dislocaţii
în cazul materialelor deformate plastic are loc ca urmare a mecanismului de
multiplicare a dislocaţiilor.
38
Acest mecanism, ia în consideraţie, existenţa în cristal a unei surse Frank-
Read reprezentată printr-o dislocaţie mobilă cu capetele blocate. Sub acţiunea
tensiunii tangenţiale τ aplicată asupra dislocaţiei, aceasta va începe să se curbeze,
din ce în ce mai mult, până când, capetele ei se vor atinge. În acest mod, se va
forma o buclă de dislocaţie şi un nou segment de dislocaţie mobilă cu capetele
blocate care va relua procesul de multiplicare, figura 3.17.
r
ilo
nt
Figura 3.17.Etape succesive ale meca-nismului de
multiplicare al dislocaţiilor mobile.
de
tu
Menţinerea efortului τ, la nivelul planului de alunecare, va determina
s
dezvoltarea buclei de dislocaţie, dar şi îndreptarea şi apoi recurbarea treptată a
noului segment de dislocaţie mobilă cu capetele blocate.
ul
În timpul acţiunii mecanismului de multiplicare, o fază importantă este cea
la nivelul căreia raza de curbură are valoarea R = L/2, când:
uz
Gb Gb
τ = τ cr = = (3.12)
2R L
Dacă tensiunea tangenţială aplicată τ < τcr va avea loc inhibarea acţiunii
ru
r
Burgers b . Dacă buclele de dislocaţie nu reuşesc să se elimine atunci ele vor
forma în interiorul cristalului o „aglomerare de dislocaţii“. Datorită suprapunerii
câmpurilor de tensiuni, din jurul dislocaţiilor blocate în faţa obstacolelor existente
ai
temperaturi joase (T < 0,4 Tt), care are loc în majoritatea materialelor. Dacă
numărul dislocaţiilor mobile este mare, numeroasele trepte de dislocaţii
microscopice formate la nivelul planului de alunecare vor produce o modificare a
formei macroscopice a cristalului.
Deformarea plastică este favorizată de prezenţa dislocaţiilor şi de caracterul
asincron al deplasărilor, deoarece pentru o deplasare sincronă ar fi fost necesară
39
creşterea accentuată a tensiunilor tangenţiale aplicate asupra cristalului,
determinată de necesitatea ruperii simultane a tuturor legăturilor interatomice de la
nivelul planului de alunecare.
Mişcarea dislocaţiilor prin cristal poate avea loc prin alunecare (pentru
dislocaţiile marginale şi cele elicoidale) sau prin difuzie (căţărare sau climb) –
numai în cazul dislocaţiilor marginale. În cazul cristalelor metalice (cu legături
anizotrope), planele de alunecare preferenţiale pentru deplasarea dislocaţiilor sunt
r
plane cristalografice cu mare densitate atomică: planele {111} pentru cristalele cu
ilo
reţea CFC, planele {110} pentru cristalele cu reţea CVC şi planele {0001} pentru
cristalele HC. Viteza de deplasare a unei dislocaţii depinde de tensiunea mecanică
nt
aplicată şi ea poate atinge viteza sunetului.
În cazul cristalelor ionice, mişcarea dislocaţiilor este mult mai dificilă
de
deoarece sistemul de alunecare efectiv nu depinde numai de structura cristalină.
Modurile de alunecare favorizate sunt cele care nu pun în contact ionii de acelaşi
semn. În cristalele cu legătură covalentă, caracterul orientat al legăturilor face
tu
dificilă deplasarea dislocaţiilor. În aceste condiţii, ceramicele ionice şi cele
covalente au puţine dislocaţii iar mobilitatea acestora este redusă. Deformarea
plastică a materialelor ceramice este foarte dificilă, fapt pentru care ele au, în
s
general, un comportament fragil. Numai la temperaturi apropiate de punctul de
topire se poate observa o deformare plastică considerabilă a acestor materiale.
ul
uz
caracterizate printr-o structură mai mult sau mai puţin perturbată care permite
acomodarea geometrică şi cristalografică a cristalitelor.
um
Figura 3.18. Tipuri de limite la unghiuri mari: a-limită coerentă; b-limită incoerentă; c-strat amorf.
r
ilo
– limita coerentă este formată între doi grăunţi vecini care au structură
perfectă până la nivelul suprafeţei de separaţie;
nt
– limita incoerentă, se formează atunci când apar tranziţii în dispunerea
ordonată a atomilor la nivelul defectului bidimensional;
de
– stratul amorf, se realizează atunci când trecerea dintre grăunţi se face
printr-o zonă la nivelul căreia atomii au o distribuţie dezordonată.
Limitele la unghiuri mici sunt reprezentate prin limita de flexiune (limita
tu
înclinată), care conţine axa de rotaţie a grăunţilor, şi limita de torsiune (limita
răsucită), care este perpendiculară pe această axă, figura 3.19.
s
ul
uz
ru
Figura 3.19. Tipuri de limite la unghiuri mici: a – limita de flexiune; b – limita de torsiune.
nt
r
Un defect de împachetare în reţeaua CFC este de tip ABC ABC ¦ BC ABC...,
ilo
iar în reţeaua HC este de forma: AB AB AB ¦ CB CB...
Defectele de împachetare se formează în timpul cristalizării cu viteze mari
nt
de solidificare în timpul deformării plastice etc.
de
3.6.3.4. Limita de maclă
Macla reprezintă o zonă de trecere între două regiuni ale unui grăunte
cristalin caracterizate prin aceeaşi orientare a reţelei. În acest mod, la nivelul
tu
maclei au loc o reorientare a reţelei cristaline ea reprezentând astfel o abatere de la
aranjamentul periodic al atomilor, figura 3.20.
s
ul
uz
ru
CAPITOLUL 4
r
TERMODINAMICA SISTEMELOR METALICE
ilo
4.1. METALELE ŞI ALIAJELE METALICE CA SISTEME
nt
TERMODINAMICE
de
Sistemul termodinamic reprezintă, o porţiune delimitată din univers în
interiorul căruia pot avea loc fenomene însoţite de schimb de substanţă sau de
energie cu exteriorul. Ele se clasifică în:
tu
– sisteme închise care fac schimb de energie (lucru mecanic sau căldură) cu
exteriorul, fără a avea loc şi schimb de substanţă;
s
– sisteme deschise, care fac schimb de substanţă şi de energie cu exteriorul;
– sisteme izolate care nu fac nici schimb de substanţă, nici de energie cu
ul
exteriorul.
Transformările fizice şi chimice care au loc în metale şi aliaje sunt
uz
întotdeauna însoţite de transformări ale energiei dintr-o formă în alta, ceea ce
permite abordarea sistemelor metalice ca sisteme termodinamice.
Un sistem metalic este format din elemente chimice şi compuşi chimici, care
în anumite condiţii de temperatură şi presiune pot reacţiona între ei. Elementele
ru
Fazele sunt părţi omogene ale unui sistem, cu aceleaşi proprietăţi fizice,
chimice şi structurale, delimitate de restul sistemului prin suprafeţe nete, la nivelul
pe
cărora proprietăţile variază brusc: ele nu pot fi descompuse în părţi mai simple prin
mijloace fizice.
După numărul fazelor care există la un moment dat în sistem, acesta poate să
fie:
ai
Aliajele sunt sisteme obţinute prin topire, vaporizare, difuzie sau sinterizare
a două sau mai multe componente, dintre care cel puţin unul este metal.
În mod curent, aliajele se obţin prin topire şi solidificare.
43
4.2. NATURA FAZELOR DIN ALIAJE
r
monofazic este format dintr-o singură specie de atomi, în timp ce materialul
ilo
polifazic va conţine două sau mai multe specii de atomi, corespunzător fiecărei
componente.
nt
Diferite modalităţi de asociere a atomilor vor avea ca rezultat formarea unor
constituenţi structurali distincţi:
de
– grupări de atomi de aceeaşi specie vor forma cristale de component pur
(metalic sau nemetalic);
– atomi ai elementelor de aliere care se încorporează în reţeaua cristalină a
tu
metalului de bază vor forma cristale de soluţie solidă;
– combinaţii de atomi de specii diferite, vor forma cristale de compuşi
chimici.
s
Există deci trei tipuri de faze în aliaje: componentul pur, soluţiile solide şi
compuşii chimici.
ul
În general, componentele aliajelor se simbolizează prin majuscule latine: A,
B, C, ..., iar fazele prin litere greceşti: α, β, γ etc.
uz
metalică (de ex: fierul, cuprul, aluminiul etc.) sau nemetalică (de ex: carbonul
elementar sub formă de grafit din fontele cenuşii, siliciul din siluminuri etc.).
Această fază este rezultatul unei transformări primare (proces de solidificare) sau
pe
rupere).
r
ilo
nt
de
Figura 4.1.Tipuri de soluţii solide:
a - de substituţie neordonată; b - de substituţie ordonată; c - de interstiţie sau pătrundere.
tu
La formarea soluţiilor solide de substituţie, solubilitatea în stare solidă
depinde de anumite condiţii reprezentate prin regulile Hume-Rothery, acestea sunt:
s
a) Izomorfismul structurilor cristaline ale metalului de bază şi a
elementelor de aliere; dacă această condiţie nu este îndeplinită, va exista numai o
ul
solubilitate limitată. Astfel, cuprul şi nichelul, având reţele cristaline CFC vor
prezenta o solubilitate totală în stare solidă şi vor forma o soluţie solidă continuă
uz
α = Cu(Ni) = Ni(Cu), în timp ce cuprul şi zincul, având structuri cristaline diferite
(Cu – CFC, iar Zn - HC) vor avea o solubilitate parţială în stare solidă formând o
soluţie solidă parţială α = Cu(Zn).
ru
dA − dB
< 8%, va corespunde o solubilitate totală.
um
dA
c) Electronegativitatea componentelor. Pentru ca un aliaj să formeze soluţii
solide cu solubilitate nelimitată, este necesar ca cele două elemente să fie
asemănătoare din punct de vedere electrochimic; în caz contrar, dacă în elemente
N
r
fiind astfel necesar ca rB ≤ 0,59 rA.
ilo
Pentru aliajele pe bază de fier, cu excepţia hidrogenului care are cea mai
mică rază atomică (rH = 0,59Å), toţi ceilalţi atomi de metaloizi care formează
nt
soluţii solide au diametre mai mari (rN = 0,71Å, rC = 0,77Å, rB = 0,98Å)
comparativ cu dimensiunile interstiţiilor în care pătrund (interstiţii octaedrice
de
cu dimensiunea 0,52 Å pentru Feγ şi interstiţii tetraedrice cu dimensiunea
0,348 Å pentru Feα). În consecinţă, solubilitatea în fier a acestor elemente va
avea caracter limitat, iar prezenţa atomilor, cu diametre mai mari, va
tu
distorsiona reţeaua cristalină a dizolvantului.
Distorsionarea reţelei cristaline a solventului datorată prezenţei atomilor
s
străini, are ca rezultat înmagazinarea în reţeaua cristalină a acestuia a unei energii
potenţiale, ce va produce un efect de durificare, manifestat prin creşterea
ul
caracteristicilor de rezistenţă mecanică şi diminuarea plasticităţii soluţiei solide.
Distorsiunile reţelei cristaline, conduc şi la modificări importante ale unor
uz
proprietăţi fizice, de exemplu scăderea conductivităţii electrice a metalului solvent
chiar la concentraţii foarte reduse ale elementelor dizolvate.
ru
r
FeS; NiS; FeSe; CrTe; CoTe; NiSb; FeSn; etc.; compuşi cu structura A2B de ex:
ilo
Ni2In; Cu2In; Ni2Ge; - compuşi cu structura AB2 de ex: CoTe2; NiTe2.
Unii dintre aceşti compuşi electrochimici prezintă proprietăţi
nt
semiconductoare, magnetice, supraconductoare etc.
b) Compuşii de tip geometric sunt compuşi ai căror criteriu predominant de
de
formare, îl constituie raportul dintre dimensiunile atomilor componenţi. Când
diferenţa de dimensiune atomică este mare, se formează grupul numit compuşi
interstiţiali sau faze de pătrundere Hägg; la dimensiuni atomice relativ apropiate
tu
se formează grupul compuşilor de substituţie sau al fazelor Laves şi sigma (σ).
Compuşii interstiţiali sau fazele de pătrundere Hägg sunt compuşi formaţi
între metalele de tranziţie şi metaloizi cu diametrul atomic mic (H, N, C, B). Aceşti
s
compuşi au un domeniu de omogenitate centrat pe o compoziţie care corespunde
uneia din formulele: M4X, M2X, MX şi MX2, de exemplu: Zr4H; Mn4N; Fe4N;
ul
Zr2H; W2N; Fe2N; W2C; Mo2C; ZrH; TiH; WN; WC;VC; ZrH2. Aceste faze de
întrepătrundere sunt în general foarte stabile, au refractaritate bună şi prezintă
uz
Cr3C2; Cr7C3; Cr23C6; V2C etc., care se formează în oţelurile aliate, conferind
acestora proprietăţi speciale.
nt
determinată de raportul între razele atomice care este cuprins între 1,17 ≤ rA/ rB ≤
1,29, valoarea optimă fiind rA/ rB = 1,225.
Fazele sigma (σ) sunt compuşi intermetalici cristalizaţi într-o reţea complexă
ai
- faze γ (compuşi isostructurali cu faza γ din alame) având ne/ na = 21/13 =1,62, cu
reţea cristalină cubică complexă cu 52 atomi pe celulă, de ex: Cu5Zn8; Mn5Zn21;
Fe5Zn21 etc.;
- faze ε (compuşi isostructurali cu faza ε din alame) având ne/ na = 7/4 = 1,75, cu
reţea cristalină hexagonal compactă, de ex: CuZn3; Ag5Al3; Au3Sn etc.
Legătura interatomică specifică compuşilor electronici are caracter metalic.
Reţelele cristaline ale fazelor β şi ε le asigură proprietăţi metalice (maleabilitate şi
r
conductibilitate electrică), în timp ce faza γ va fi dură şi fragilă.
ilo
Compuşii electronici pot exista pe un domeniu de concentraţii sub forma de
soluţii solide secundare caracterizate prin distribuţie ordonată sau dezordonată a
nt
atomilor.
de
4.3. CONSTITUENŢI STRUCTURALI SAU METALOGRAFICI
tu
Constituenţii structurali (metalografici) sunt părţi constitutive ale metalelor
şi aliajelor; la analiza metalografică microscopică, ei prezintă aspecte
s
caracteristice.
Constituenţii structurali pot fi monofazici sau polifazici (amestecuri
mecanice).
ul
Constituenţii metalografici monofazici sunt reprezentaţi prin componenţi
puri (metalici şi nemetalici) soluţii solide şi compuşi intermetalici, în timp ce
uz
constituenţi polifazici sunt reprezentaţi prin amestecurile mecanice primare (de tip
eutectic) sau secundare (de tip eutectoid).
În cazul metalului pur şi al soluţiilor solide omogene dacă atacul cu reactivi
ru
este de scurtă durată apar numai limitele dintre cristalite, figura 4.2.a,b, în timp ce
la un atac prelungit cristalitele se vor colora diferit. Pentru soluţiile solide
nt
r
ilo
nt
de
Figura 4.3. Aspectul microscopic al unor structuri metalografice complexe:
tu
a - amestec mecanic primar; b - amestec mecanic primar şi soluţie solidă α;
c - amestec mecanic primar şi compus intermetalic;
s
d - amestec mecanic secundar;
e - amestec mecanic secundar, soluţie solidă α şi component pur nemetalic.
ul
4.4. ENERGIA INTERNA A SISTEMELOR METALICE
uz
energie între sistem şi mediul ambiant, care poate avea loc cu sau fără modificarea
parametrilor exteriori (presiune, volum).
um
r
electrochimic etc. Când diferenţa dintre diametrele atomice este mică, energia de
ilo
deformare elastică poate fi neglijată şi atunci se va lua în considerare numai
interacţiunea dintre atomi.
nt
4.5. ENTROPIA SISTEMELOR METALICE
de
În termodinamica clasică entropia este definită cantitativ prin relaţia:
∆Q
tu
∆S = (4.3)
T
în care ∆S este variaţia entropiei; ∆Q - variaţia căldurii (energiei termice)
s
transferate de la corpul mai cald la corpul mai rece; T - temperatura absolută la
care are loc transferul energiei termice.
ul
Entropia unui sistem metalic este cauzată de dezordinea de la nivelul reţelei
cristaline, introdusă de vibraţia atomilor, precum şi de prezenţa unor atomi străini
uz
cu dimensiuni diferite comparativ cu atomii de bază.
Entropia (gradul de dezordine) determinată de agitaţia termică a atomilor din
reţeaua cristalină se numeşte entropie de vibraţie. Dacă în relaţia (4.3) ţinem cont
ru
T 0 T
Entropia determinată de configuraţia atomilor de bază şi străini existenţi în reţeaua
cristalină se numeşte entropie de configuraţie sau de amestec şi este dată de relaţia:
pe
T dT
S = ∫ cp ⋅ + k B ln w (4.6)
0 T
N
r
relaţia:
ilo
S = max (4.7)
unde S este entropia sistemului. În acest caz energia liberă Helmholtz, notată cu F,
nt
este minună:
F=U-T·S=min (4.8)
de
sau
T T dT
F = U 0 + ∫ c p ⋅dT − T ⋅ S conf − T ⋅ ∫ c p = min (4.9)
0 0 T
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
51
CAPITOLUL 5
r
ECHILIBRUL TERMODINAMIC AL SISTEMELOR DE
ilo
ALIAJE
nt
5.1. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND DIAGRAMELE DE ECHILIBRU
TERMODINAMIC
de
Noţiunea de aliaj a fost rezervată iniţial metalelor. Un aliaj este un material
cu caracter metalic rezultat prin combinarea a două sau mai multor metale şi
tu
eventual a unor nemetale. Această a fost extinsă şi la alte materiale (ceramice,
polimeri), definindu-se ca o combinaţie de atomi, ioni sau molecule care formează
s
un material, ale cărui proprietăţi diferă de cele ale componentelor iniţiale.
După numărul componentelor, aliajele pot fi: binare, ternare, cuaternare,
ul
polinare. Se consideră elemente componente acele elemente sau combinaţii
chimice care participă în cantitate suficientă pentru a putea să modifice în sens
uz
pozitiv una sau mai multe proprietăţi ale aliajului. Impurităţile prezente în aliaj
influenţează negativ sau nu influenţează proprietăţile aliajului.
La topire şi răcire ulterioară, elementele componente reacţionează între ele şi
formează cristale de: soluţii solide, compuşi chimici şi intermetalici, amestecuri
ru
sistem aflat în echilibru, fiecare fază are o compoziţie unică şi omogenă pe tot
domeniul pe care-1 ocupă. Fazele sistemului sunt separate între ele prin interfeţe.
În sistemele în afară de echilibru, compoziţia poate fi variabilă în timp precum şi în
diferite puncte ale sistemului.
ai
diagrama de echilibru.
Întrucât la încălzirea şi răcirea aliajelor presiunea rămâne constantă, pentru
trasarea diagramei de echilibru fazic este necesar un număr de axe de coordonate
N
r
ilo
nt
de
s tu
Figura 5.1. Diagrama P-T a unui sistem monocomponent.
ul
uz
ru
nt
pe
ai
r
ilo
nt
de
tu
Figura 5.3. Diagrama de echilibru a unor sisteme monocomponente.
s
ul
uz
ru
nt
În orice diagramă de echilibru, a unui sistem binar există curbe care indică
transformări primare (solidificarea), reprezentate prin liniile lichidus şi solidus şi
curbe, care indică transformări secundare (transformări polimorfe, variaţia
solubilităţii în stare solidă cu concentraţia etc.). De exemplu, procesele de
N
r
ilo
Un sistem de aliaje se poate găsi în echilibru, starea lui nemodificându-se în
timp, când o serie de factori fizici (temperatura, presiunea etc.) rămân constanţi.
nt
Factorii care, prin variaţia lor, produc reacţii şi transformări în interiorul sistemelor
se numesc factori de echilibru: temperatura, presiunea, concentraţia etc. Un sistem
de
îşi poate păstra însă starea de echilibru când factorii de echilibru variază numai
între anumite limite.
Numărul factorilor de echilibru care pot varia fără a distruge echilibrul
tu
sistemului (fără a modifica numărul de faze existent în sistem) reprezintă varianţa
sistemului sau numărul gradelor de libertate ale sistemului.
Legătura dintre varianţa sistemului V, numărul componentelor n, numărul
s
maxim de faze f şi factorii de echilibru (p = 2) este dată de legea fazelor, stabilită
de J.W. Gibbs în 1875; astfel,
ul
V=n-f+2 (5.1)
în care n-f reprezintă numărul de variabile dependente de concentraţie, iar 2
uz
echilibru este unu, iar legea fazelor, care stabileşte condiţia de echilibru în
sistemele de aliaje devine:
V=n-f+1 (5.2)
pe
r
Pb; Zn-Pb; Al-Bi etc;
ilo
A3 - diagrame ale sistemelor cu insolubilitate totală a componentelor; în
stare lichidă acestea se separă după greutatea specifică în straturi suprapuse. Acest
nt
caz se întâlneşte foarte rar, când componentele au raze atomice, greutate specifică,
punct de fuziune etc. foarte diferite; de exemplu, Pb-Fe; Fe-Ca. în condiţii normale
de
de solidificare, aceste componente nu pot forma aliaje obişnuite, ci numai
materiale metalice stratificate.
B - După solubilitatea reciprocă a componentelor în stare solidă.
tu
Pentru cazul în care componentele sunt solubile nelimitat în stare lichidă
(A1), se disting următoarele cazuri privind solubilitatea în stare solidă:
B1 - diagrame ale sistemelor cu solubilitate totală, când componentele sunt
s
solubile reciproc unele în altele în orice proporţie, formând în timpul solidificării o
singură soluţie solidă omogenă; de exemplu, Cu-Ni; Ag-Au; Au-Ni; Co-Ni; Au-Pt;
ul
Bi-Sb etc;
B2 - sisteme cu solubilitate limitată (parţială), când cele două componente
uz
formează soluţii solide numai pentru anumite concentraţii, până la atingerea limitei
de saturaţie (solubilitate maximă); în rest, se formează amestecuri mecanice de tip
eutectic sau peritectic. Această situaţie se întâlneşte la marea majoritate a aliajelor
ru
r
ilo
5.4.1. Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje binare cu solubilitate
totală a componentelor în stare lichidă şi solidă (a1-b1)
nt
În acest caz ambii componenţi sunt solubili în orice proporţie atât în stare
de
lichidă cât şi în stare solidă.
Pentru determinarea experimentală a diagramei de echilibru se utilizează
metoda analizei termice, care se bazează pe faptul că transformările ce se produc la
tu
răcirea, respectiv încălzirea metalelor şi aliajelor metalice sunt însoţite de efecte
termice, degajare (la răcire) sau absorbţie (la încălzire) de căldură de transformare.
Pentru construirea diagrame de echilibru, prin metoda analizei termice, se
s
trasează curbele de răcire sau de încălzire a componentelor A, B şi a unui număr n
de aliaje cu diverse concentraţii, determinându-se pe acestea punctele critice de
ul
început (a1, a2,...an) şi de sfârşit de solidificare (b1, b2,...bn). Translând punctele
critice de pe curbele de răcire într-un plan alăturat în coordonate temperatură-
uz
r
ilo
nt
Figura 5.6. Forme particulare ale diagramei de echilibru a sistemelor binare cu solubilitate totali
în stare solidă şi lichidă: a –cu punct de maxim; b – cu punct de minim; c – cu punct de
inflexiune.
de
Un asemenea punct comun al curbelor lichidus şi solidus se numeşte punct
congruent, la nivelul căruia aliajul cu concentraţia respectivă se solidifică şi se
tu
topeşte la o temperatură fixă, spre deosebire de restul aliajelor, care solidifică în
interval de temperatură.
s
Diagrame cu punct de minim se întâlnesc la numeroase sisteme, cum sunt:
Au-Cu; Au-Cu; Au-Ni; Cr-Mo; Cu-Mg; Fe-V etc., în timp ce diagrame cu punct de
ul
maxim se întâlnesc mai ales la sistemele cu formare de compuşi chimici, şi anume:
Co-Ge; Au-Mn; Al-Ni; Al-Cu etc.
uz
QS ⋅ c1 + Q L ⋅ c 2 = Q ⋅ c 0 (5.3)
r
ilo
nt
de
s tu
ul
Figura 5.7. Aplicarea regulii pârghiei la sistemelc binare cu solubilitate totalâ în stare lichidă şi
solidă a componentelor: a – diagrama de echilibru;b -curba de răcire a aliajului cu 50% Sb.
uz
Q L c1 − c 0 k 0
= = (5.6)
QS c 0 − c 2 k l
nt
Înlocuind în relaţia (5.6), QL = 100 – QS, respectiv QS = 100 – QL, se pot obţine
cantităţile de fază lichidă, respectiv de fază solidă, raportate la cantitatea aliajului:
c − c0
um
k
QL = 1 ⋅ 100 = S ⋅ 100[%] (5.7)
c1 − c 2 lS
c − c2 k
QS = 0 ⋅ 100 = l ⋅ 100[%] (5.8)
c1 − c 2
N
lS
r
punctul A, intersecţia verticalei cu izoterma de la 350° C, ele conţin 67% Sb,
ilo
;lichidul existent având doar 10%Sb, concentraţie dată de intersecţia izotermei cu
linia lichidus. Când temperatura scade la 310°C, la atingerea liniei solidus, ultima
nt
cantitate de lichid săracă în stibiu (5% Sb) şi bogată în bismut trece în fază solidă.
Se constată că în timpul solidificării, compoziţia chimică a fazelor lichidă
de
solidă se modifică continuu, urmărindu-se liniile lichidus, respectiv solidus.
Curba de răcire a aliajului considerat are aspect exponenţial în afara
domeniului cuprins între punctele de inflexiune care marchează valorile termice de
tu
început şi de sfârşit de solidificare; în interiorul acestui interval de temperaturi, se
înregistrează abateri de la aspectul normal al curbei.
Dacă viteza de răcire este foarte mică, în timpul solidificării are loc
s
uniformizarea concentraţiei în soluţia lichidă şi în soluţia solidă, prin difuzia
stibiului din faza solidă în faza lichidă şi difuzia bismutului din faza lichidă în faza
ul
solidă, obţinându-se în final o soluţie solidă omogenă cu concentraţia de 50% Sb şi
50% Bi.
uz
de echilibru are caracter omogen, fiind formată din grăunţi echiaxiali, cu contur
geometric neregulat.
nt
Diagramele de echilibru ale acestor aliaje au linia lichidus formată din două
curbe care se întâlnesc într-un punct pe linia solidus, reprezentată printr-o izotermă
situată la o temperatură inferioară temperaturilor de topire ale celor două
componente si două linii verticale pe cele două ordonate,
N
r
componentelor A şi B, cât şi curba de răcire a eutecticului prezintă un singur
ilo
palier, deci ele se vor solidifica sau se vor topi la o temperatură constantă; pentru
restul aliajelor, curbele de răcire au câte un punct de inflexiune situat la diferite
nt
temperaturi, unde începe solidificarea componentului A sau B şi un palier situat la
aceeaşi temperatură pentru toate aliajele, unde se termină solidificarea cu formarea
de
unui amestec mecanic primar numit eutectic.
Translând punctele critice de pe curbele de răcire într-un plan alăturat de
coordonate temperatură-concentraţie şi unind punctele critice de acelaşi fel cu linii
tu
continue, se obţine diagrama de echilibru a sistemului de aliaje considerat
(figura5.8).
s
ul
uz
ru
nt
r
L →TE
= A + B = eutectic
ilo
(5.9)
Răcind aliajul hipereutectic cu concentraţia c2, aflat în punctul P în stare
lichidă, la intersecţia cu linia lichidus (punctul a3) se formează primul cristal de
nt
component B (după aceeaşi regulă a orizontalei ca şi la aliajul hipoeutectic c1).
Solidificarea continuă cu formare de noi cristale B, până când la intersecţia
de
verticalei cu izoterma solidus b3, ultima cantitate de lichid cu concentraţia
eutecticului CE se descompune într-un amestec mecanic de cristale A + B = E.
Sistemul aflat deasupra liniei lichidus, unde există o singură fază (soluţia
tu
lichidă), este bivariant V=2-1+1=2. În intervalul de solidificare unde coexistă două
faze (L + A sau L + B); sistemul este monovariant V=2-2+1=1. Pe porţiunea
s
izotermă a liniei solidus unde există în echilibru trei faze L, A si B sistemul este
invariant V=2-3+1=0. Sub izoterma solidus există un amestec de două faze A + B
ul
şi sistemul este monovariant, V=2-2+1=1.
uz
5.4.2.2. Regula pârghiei aplicată la sistemele cu formare de eutectic
Pentru a se determina cantitatea fazelor existente, atât în domeniul de
solidificare, cât şi în domeniul aflat sub linia solidus, se foloseşte regula pârghiei
sau regula segmentelor inverse.
ru
nt
pe
ai
um
N
r
dar: QA + QL = Q
ilo
deci:
QA kl Q s
= şi L = k (5.11)
nt
Q sl Q sl
Aplicându-se regula pârghiei linia solidus, în punctul b, se poate determina
de
raportul cantităţilor de constituenţi existenţi şi în domeniul solid:
Q E ab Q E ab Q A bc
= ; = ; = , (5.12)
Q A bc Q ac Q ac
tu
unde: Q = QA + QE = 100%
s
Deci cu ajutorul relaţiilor (5.12) este posibilă calcularea cantităţii de eutectic
şi a cantităţii de component A existente în aliajul de concentraţie c1, la temperatură
ul
ambiantă.
uz
aliaje considerat, mai sunt denumite şi diagrame Tammann (figura5.9, b şi 5.9, c).
La temperaturi situate sub linia solidus, aliajul hipoeutectic cu concentraţie
%B conţine o cantitate de eutectic (E = A + B) dată de mărimea segmentului tq şi
o cantitate de constituent pur A dată de mărimea segmentului rt (figura 5.9,b), care
ai
Aşa cum s-a arătat, nu există sisteme de aliaje cu solubilitate totală în stare
lichidă şi insolubilitate în stare solidă, deoarece toate componentele prezintă în
mod normal o anumită solubilitate reciprocă în stare solidă.
r
În cele mai multe dintre sistemele de aliaje metalice, componentele sunt
ilo
insolubile unele în altele numai pentru anumite domenii de concentraţii, în timp ce
pentru restul concentraţiilor, acestea formează amestecuri mecanice.
nt
5.4.3.1. Diagrame ale sistemelor de aliaje cu solubilitate parţială în stare solidă, cu
de
transformare eutectică
Construirea unei asemenea diagrame de echilibru se face tot prin metoda
analizei termice, translând punctele critice de transformare din coordonate T-t în
tu
coordonate T-c % şi unind punctele critice ce indică acelaşi tip de transformare.
Solidificarea aliajelor cu solubilitate parţială în stare solidă şi cu formare de
eutectic are loc în mod diferit pentru diverse domenii de concentraţii, figura 5.10.
s
Astfel, pentru aliajele cuprinse între A si c1, solidificarea începe şi se termină cu
formare de soluţie solidă α; pentru aliajele din domeniul de concentraţii c1cE,
ul
solidificarea începe cu formare de soluţie solidă α şi se termină cu formare, la
temperatură constantă, de eutectic; aliajele cu concentraţia CE solidifică la
uz
1 2
nt
pe
ai
um
r
ilo
nt
de
tu
Figura 5.11. Diagrama de echilibru cu solubilitate parţială unilaterală, în stare solidă.
s
Toate sistemele de aliaje, care au solubilitate parţială în stare solidă a
ul
componentelor, prezintă o modificare a solubilităţii cu concentraţia (solubilitatea
reciprocă a componentelor scade o dată cu micşorarea temperaturii), formându-se
uz
astfel, sub linia solidus, curbe de variaţie a solubilităţii, care vor marca producerea
unor transformări secundare (descompunerea parţială a soluţiilor solide).
lichidă şi o fază solidă, care are loc la temperatură constantă, situată între
temperaturile de topire a celor donă componente şi din care rezultă o nouă fază
pe
TAcTB este formată din două ramuri TAc, după care începe solidificarea soluţiei
solide α şi cTB, după care începe solidificarea soluţiei solide β.
Linia solidus TAabTB este formată din două curbe TAa şi bTB după care se
N
r
ilo
nt
de
tu
Figura 5.12. Construirea diagramei de echilibru a sistemelor cu solubilitate parţială în stare
solidă şi formare de peritectic.
s
ul
uz
ru
(5.14)
1
r
T = ct
LC E + α c ← → β p + Lexces (5.16)
ilo
1
Între soluţia solidă β obţinută prin solidificare normală, după liniile cTB şi
bTB, şi soluţia solidă βP obţinută prin reacţie peritectică pe izoterma abc, nu există
nt
nici o deosebire; ca atare, în stare solidă, aliajele vor fi omogene între
concentraţiile A şi c1 (soluţie solidă α) şi între concentraţiile c3 şi B (soluţie solidă
de
β= βP F) şi vor fi eterogene în domeniul c1 c3(α + βP).
Cantităţile de fază lichidă şi solidă aflate în intervalul se solidificare se
determină cu ajutorul regulii pârghiei, iar cantităţile de constituenţi şi faze
tu
existente la temperatura mediului ambiant se determină cu ajutorul diagramelor de
constituenţi şi de faze (figura 5.13, b şi c).
s
Astfel de diagrame sunt caracteristice sistemelor: Hg-Cd; Pt-Ag; Sn-Sb; Cu-
Zn; Cu-Sn; Fe-C etc. Aceste aliaje prezintă în stare solidă o variaţie a solubilităţii
cu temperatura; astfel din punctele de maximă solubilitate a şi b se formează două
ul
curbe după care solubilitatea se reduce o dată cu scăderea temperaturii (excepţie
fac aliajele Cu-Zn care prezintă o solubilitate retrogradă).
uz
r
ilo
Figura 5.14. Diagrama de echilibru a
nt
sistemelor de aliaje cu formare de compus
chimic cu topire congruentă: a – diagrama de
echilibru; b – diagrama de variaţie a
de
constituenţilor; c - diagrama de variaţie a
fazelor.
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
r
cu formare de component pur B, la intersecţia verticalei cu linia lichidus; la
ilo
intersecţia verticalei cu orizontala ab, de pe izoterma abc, are loc reacţia dintre
lichid şi componentul B din care rezultă compusul chimic C, rămânând în exces
nt
lichid.
T = ct
L + B ← → C + Lexces (5.17)
de
Solidificarea continuă cu separare de compus chimic C din lichid,
terminându-se cu formare de eutectic la temperatura TE. Aliajul cu concentraţia cc
solidifică similar cu cel precedent doar că în reacţia peritectică se consumă integral
tu
atât lichidul cât si componentul B, rezultând compus chimic instabil C:
s
ul
uz
T = ct
L + B ← → C (5.18)
În mod asemănător, solidifică aliajul cu concentraţia c2, numai că la
intersecţia cu izoterma reacţiei peritectice rezultă component B în exces care se
menţine până la temperatura ambiantă:
N
T = ct
L + B ← → C + B exces (5.19)
În dreptul concentraţiei compusului chimic cu topire incongruentă, linia
lichidus a diagramei de echilibru prezintă un maxim ascuns.
În stare solidă aceste sisteme sun eterogene, structura lor fiind formată din A
+ E, E + C sau C + B.
69
Sisteme de aliaje în care se formează un compus chimic cu topire
incongruentă din reacţie peritectică sunt: Mn-Ni; Al-Ni; Al-Co etc.
r
Componentele acestor sisteme (Ag-Ti; Fe-Pb; Cu-Pb etc.) sunt insolubile
ilo
reciproc atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă, formând în stare solidă materiale
metalice stratificate.
nt
Diagrama de echilibru a acestor sisteme se compune din două izoterme
corespunzătoare temperaturilor de topire a celor două componente (figura 5.17).
de
s tu
ul
uz
Deasupra liniei lichidus TBba se află două lichide stratificate după greutatea
specifică, iar sub linia solidus TAab, se află dispuse cele două metale, tot după
nt
r
5.4.6.1. Diagrame de echilibru ale sistemelor cu transformări secundare datorate
ilo
variaţiei cu temperatura a solubilităţii în stare solidă
Toate sistemele de aliaje binare care au solubilitate limitată în stare solidă
nt
prezintă o variaţie continuă cu temperatura a solubilităţii reciproce a componentelor.
Linia de delimitare a domeniului de existenţă a soluţiei solide este o curbă,
de
numită curbă solvus. Aceasta exprimă variaţia cu temperatura a limitei de
solubilitate în stare solidă. În procesul răcirii, la aceste sisteme de aliaje, are loc o
descompunere parţială a soluţiilor solide, astfel încât la temperatura ambiantă va
tu
mai rămâne numai o cantitate mică din soluţia solidă iniţială. Descompunerea
parţială a soluţiilor solide se manifestă în sisteme cu solubilitate limitată în stare
solidă cu formare de eutectic sau peritectic.
s
După curbele solvus ac1 şi bc2 (figura 5.18) din soluţiile primare α şi β se separă
fazele secundare aflate în partea opusă a diagramei de echilibru, β" respectiv α".
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
r
loc până la temperatura ambiantă. Separarea soluţiilor solide secundare α" şi β" din
ilo
fazele primare β şi α se produce în intervalele de concentraţii c2CE respectiv c1CE.
Unele soluţii solide primare prezintă, la temperaturi înalte, o dispunere
nt
dezordonată a atomilor în reţea, în timp ce la răcire repartiţia atomilor devine ordonată.
Procesul de ordonare a reţelei poate fi pus în evidenţă prin analiză cu raze X, precum şi
de
prin modificarea durităţii, rezistenţei şi conductivităţii electrice a aliajelor.
În general, duritatea unei soluţii solide neordonată este mai mică decât cea a
unei soluţiei solide ordonată, în timp ce rezistenţa electrică are o variaţie inversă. O
tu
astfel de comportare este întâlnită la aliajele Pt-Co.
s
Transformările polimorfe ale componentelor se pot transmite întregului
ul
sistem sau numai unei părţi din acesta. Transformările polimorfe sau alotropice se
pot întâlni la toate sistemele de aliaje cu solubilitate parţială sau insolubilitate în
uz
stare solidă a componentelor.
În sistemele de aliaje cu insolubilitate în stare solidă şi formare de eutectic,
transformările secundare datorate polimorfismului componentelor, au loc pe tot
domeniul concentraţiilor la nivelul izotermelor corespunzătoare temperaturilor de
ru
r
ilo
nt
de
tu
Figura 5.20. Diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje cu solubilitate totală în lichid şi cu
transformări polimorfe ale ambelor componente.
s
Însă, pot fi şi sisteme de aliaje în care formele alotropice rezultate sunt
insolubile, formând un amestec mecanic secundar, numit eutectoid, figura 5.20, b.
ul
Eutectoidul rezultă în urma unei reacţii izoterme specifice care are loc sub
curba solidus:
uz
T = ct
β C Ed ←→ A α + Bα (5.20)
Aliajul cu concentraţia cEd (figura 5.20, b) se numeşte aliaj eutectoid,
ru
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
Figura 5.21. Modul de variaţie a durităţii, rezistenţei la rupere şi rezistivităţii electrice cu forma
diagramei de echilibru.
um
r
figura 5.22, a, b, c, d, e. Se observă că aliajele omogene formate din soluţiile solide
ilo
α sau β au proprietăţi ridicate de deformabilitate plastică figura 5.22, a şi b) şi
proprietăţi de turnabilitate scăzute (figura 5.22, c, d, e), în timp aliajele eterogene
nt
care prezintă eutectic în structură au proprietăţi de turnabilitate superioare şi
proprietăţi de deformabilitate plastică scăzute.
de
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
Figura 5.22. Variaţia proprietăţilor tehnologice cu concentraţia, într-un sistem binar de aliaje.
um
CAPITOLUL 6
r
DIFUZIA ÎN METALE ŞI ALIAJE
ilo
Difuzia în metale şi aliaje reprezintă procesul de transfer atomic sau
nt
molecular, activat termic, care va determina cinetica unui mare număr de
transformări de faze. Fenomenul de difuzie se referă nu la deplasarea atomilor
de
individuali dintr-o poziţie de echilibru în alta vecină, sub acţiunea excitării termice,
ci la fluxul macroscopic de atomi determinat de aceste deplasări. Acest flux are
tendinţa de egalizare a gradientului de concentraţie existent între regiunile din
tu
interiorul masei metalice. Dacă se constată existenţa gradientului de concentraţie al
unui element chimic, atunci, difuzia poate fi studiată din punctul de vedere al
s
vitezei de egalizare a concentraţiei atomilor acestuia. Acest tip de difuzie se
numeşte difuzie chimică sau heterodifuzie. Dacă în procesul de difuzie se produce
ul
numai deplasarea atomilor proprii (schimb de locuri între atomi, difuzia vacanţelor
etc.), concentraţia chimică a solidului rămânând constantă, are loc autodifuzia care
uz
este specifică metalelor pure şi care poate fi studiată cu ajutorul atomilor proprii
marcaţi radioactiv.
Procesul de difuzie, la baza căruia stau fenomenele de adsorbţie şi absorbţie,
constituie modul de explicare a unor transformări care au loc în metale şi aliaje:
ru
este rezultatul unor salturi ale atomilor dintr-o poziţie iniţială în alta alăturată, ca
urmare a activării termice. Aceste salturi sunt posibile în prezenţa unor fluctuaţii
um
r
ilo
nt
de
s tu
Figura 6.1. Mecanisme ale difuziei: a - difuzia prin vacanţe; b - difuzia prin internoduri;
c - difuzia prin atomi interstiţiali; d - difuzia prin schimbarea reciprocă de locuri.
ul
Din punct de vedere energetic cea mai convenabilă este difuzia prin vacanţe,
uz
celelalte mecanisme necesitând un consum energetic mult mai mare.
Pentru soluţiile solide de interstiţie, atomii dizolvantului ocupă interstiţiile
reţelei cristaline, au diametrul mic şi se pot deplasa uşor sub acţiunea agitaţiei
ru
salturi din poziţii atomice de echilibru în locuri atomice vecine vacante sau din
poziţiile interstiţiale, pe care iniţial le ocupă, în interstiţiile vecine libere etc.
pe
r
DIFUZIE
ilo
Transportul de masă specific procesului de difuzie este descris cantitativ, la
nt
nivel microscopic, de legile lui Fick.
de
6.2.1. Prima lege a lui Fick
Prima lege a difuziei face referire, la viteza cu care se produce acest proces.
tu
Pentru a demonstra prima lege a lui Fick, se consideră planurile cristaline paralele
1 şi 2, aflate la o distanţă d, egală cu o distanţă interatomică, într-un corp prismatic
format dintr-o soluţie solidă interstiţială (de temperatură constantă şi lipsită de
s
tensiuni interne), în care, concentraţia atomilor de specie B, ai dizolvantului scade
de la stânga la dreapta, figura 6.3.
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
Figura 6.3. Variaţia pe direcţia x a concentraţiei atomilor de specie B, într-un aliaj binar A-B.
N
r
fluxul de atomi şi gradientul de concentraţie au sensuri opuse.
ilo
În cazul în care, difuzia are loc într-un mediu izotrop (Dx=Dy=Dz=D) şi ea
are caracter tridimensional, prima lege a lui Fick, pentru un flux staţionar va
exprimată prin relaţia:
nt
dc dc dc dc dc dc
J = − D x + Dy + Dz = −D + + = −D ⋅ ∇c (6.2)
dx dy dz dx dy dz
de
în care: ∇c este gradientul concentraţiei, iar ∇ este operatorul Hamilton.
Coeficientul de difuzie D[m2·s-1], caracterizează tendinţa atomilor difuzanţi
tu
de a egaliza concentraţiile, fiind o măsură a mobilităţii atomilor în reţeaua
cristalină. Coeficientul de difuziune, poate fi calculat cu relaţia:
Qa Qa
s
− −
D = β⋅υ⋅a ⋅e
2
= D0 ⋅ e
R ⋅T R ⋅T (6.3)
în care: β·- factor geometric determinat de numărul z (număr atomic) de direcţii pe
ul
care poate avea loc deplasarea atomilor în procesul de difuziune; υ(T) - este
frecvenţa de salt; a - mărimea unui salt; Qa - energia de activare; R - constanta
uz
universală a gazelor; T - temperatura, D0 - factorul preexponenţial.
Dacă concentraţia se exprimă în g/cm3, fluxul se notează cu m şi face
referire la cantitatea de material (exprimată în grame) care trece într-o secundă
ru
dx
respectiv:
m = − D ⋅ ∇c (6.5)
pe
în timp, vor avea loc modificări corespunzătoare ale fluxului de difuziune, care
devine astfel nestaţionar.
Viteza de acumulare a constituentului difuzant, într-un element de volum,
este dată de diferenţa dintre fluxul incident şi cel care iese, raportată la unitatea de
N
timp. Considerând două plane paralele, aflate la distanţa dx, figura 6.3, şi având
fiecare suprafaţa egală cu unitatea, fluxul care traversează primul plan este
exprimat prin relaţia:
dc
J1 = −Dx ⋅ (6.6)
dx
79
iar cel care traversează al doilea plan, prin relaţia:
dJ dc d dc
J 2 = J 1 + 1 = −Dx ⋅ + Dx ⋅ (6.7)
dx
dx dx dx
În aceste condiţii, diferenţa între cele două fluxuri (J2 – J1) va fi dată de relaţia:
dJ d dc
= − Dx ⋅ (6.8)
dx dx dx
r
Dar, raportul dJ/dx este egal cu viteza de variaţie în timp a concentraţiei,
ilo
dc
considerată cu semn opus, adică − . În acest mod, se poate scrie:
dt
nt
dc d dc
= Dx ⋅ (6.9)
dt dx dx
de
În cazul în care, valoarea coeficientului de difuzie nu depinde de concentraţie, se
obţine, a doua lege a lui Fick, pentru difuzia unidirecţională, exprimată prin relaţia:
d 2c
tu
dc
= Dx ⋅ 2 (6.10)
dt dx
s
în care concentraţia c = c(x, t) depinde de timpul t şi de adâncimea de difuzie x.
Pentru cazul difuziei tridimensionale va corespunde relaţia:
dc d dc d dc d dc
ul
= Dx + Dy + Dz (6.11)
dt dx dx dy dy dz dz
uz
Dacă mediul de difuzie este izotrop, atunci Dx=Dy=Dz=D, iar ecuaţia (6.11)
devine:
dc d 2c d 2c d 2c
= D 2 + 2 + 2 = D ⋅ ∆c (6.12)
ru
dt dx dy dz
în care ∆ este operatorul Laplace.
nt
pe
În cazul cuplului Ni-Au considerat, care a fost supus unui tratament termic,
poziţia iniţială a interfeţei a fost marcată, prin fire foarte subţiri de wolfram, care
nu se dizolvă nici în aur, nici în nichel. Deplasarea frontierei spre aur, figura 6.5, a,
b, c constituie dovada că coeficientul de difuzie al nichelului este mai mare decât
coeficientul de difuzie al aurului, DNi>DAu. Efectul Kirkendall arată că, într-o
80
soluţie solidă de substituţie, atomii componentelor se mişcă cu viteze diferite,
fluxurile de atomi care trec prin interfaţa marcată nefiind aceleaşi pentru ambele
specii de atomi.
r
ilo
Figura 6.4. Cuplul de difuzie format din nichel şi
aur: a - cuplul de difuziune; b – curbele de difuzie
reciprocă
nt
de
s tu
ul
uz
ru
Figura 6.5. Efectul Kirkendall: a - cuplul Ni-Au difuzie; b - cuplul Ni-Au după difuzie; c -
concentraţia în aur înainte de difuzie; d – concentraţia în aur după difuzie.
nt
r
atracţie dintre atomii diferiţi şi când temperatura este relativ înaltă, atomii dizolvaţi
ilo
difuzează în sens invers gradientului de concentraţie; acest tip de difuzie se
numeşte difuzie negativă şi are rol important în procesele de precipitare.
nt
de
6.5. INFLUENŢA DIFERIŢILOR FACTORI ASUPRA PROCESULUI DE
DIFUZIE
tu
Principalii factori care influenţează procesul difuziei sunt: structura
cristalină a dizolvantului, natura elementului de difuzie, concentraţia elementului
difuzant, temperatura, tipul mecanismului de difuzie, deformaţiile reţelei cristaline
s
etc.
Influenţa structurii cristaline a dizolvantului. Experimental s-a demonstrat,
ul
că autodifuzia fierului, precum şi difuzia numeroaselor elemente (C, N, Cr, Mo, W
etc.) se desfăşoară mai uşor în Feα decât în Feγ, fenomen determinat de
uz
atomului de fier şi diametrul atomului difuzant este mai mare, cu atât energia de
activare este mai mică şi deci difuzia va avea loc mai uşor.
Coeficientul de difuzie al carbonului în Feα şi Feγ, variază o dată cu creşterea
pe
Tabelul 6.1
Variaţia cu temperatura a coeficientului de difuzie al carbonului în Feα şi Feγ
ai
r
D = D 0 ⋅ exp − (6.15)
ilo
R ⋅T
Influenţa mecanismului de difuzie. Difuzia în metale poate să se producă
prin trei mecanisme: difuzie superficială, difuzie intergranulară şi difuzie în
nt
volumul grăuntelui, figura 6.6.
de
Figura 6.6. Direcţii ale fluxului de difuziune în
tu
metale: a - difuzie la suprafaţa metalelor; b -
difuzie intergranulară (la limite de grăunţi); c -
difuzie în volumul grăuntelui.
s
ul
Fiecare tip de mecanism este caracterizat prin coeficient de difuzie şi energie
de activare specifice: Ds, Di şi Dv respectiv Qs, Qi şi Qv. Cercetările au arătat că Qv
uz
> Qi > Qs şi deci Dv < Di < Ds.
La temperaturi foarte joase este preponderentă difuzia superficială, în timp
ce la temperaturi foarte înalte difuzia poate fi considerată în totalitate volumică
(pentru fier ea are loc la temperaturi peste 850°C). Între aceste valori extreme.
ru
există un interval termic în care difuzia are loc preferenţial la limitele grăunţilor.
Influenţa deformaţiilor reţelei cristaline. Tensiunile interne omogene şi în
nt
ale reţelei, difuzia va fi mai rapidă în metale ecruisate. În cazul unei stări de
tensiuni neomogene, atomii cu raze mai mari tind să se deplaseze în zonele
solicitate la întindere, iar atomii cu raze mai mici în zonele comprimate.
Influenta transformărilor magnetice şi acţiunea radiaţiilor. În cazul
ai
CAPITOLUL 7
r
SISTEME DE ALIAJE FIER-CARBON
ilo
7.1. FIERUL. STĂRI ALOTROPICE. PROPRIETĂŢI
nt
Fierul este un metal cu largă răspândire în natură fiind utilizat atât în stare de
de
puritate tehnică, cât şi sub formă de aliaje metalice.
Fierul, face parte din grupa a VIII-a a sistemului periodic, are
numărul atomic z =26, masa atomică 55,847, coeficientul de dilatare
tu
termică α = =11,7x10 6 grad -1 , densitatea ρ = 7,86 kg/dm 3 , putând avea
valenţele 2, 3 şi 6.
s
Fierul tehnic are proprietăţi de rezistenţă scăzute (R m = 200N/mm 2 ;
R c = 100N/mm 2 ; HB = 80 daN/mm 2 ), proprietăţi plastice ridicate
ul
(A 5 =50%; Z = 80%; KCU = 25 daJ/cm 2 ), permeabilitate magnetică mare,
forţă coercitivă şi conductivitate electrică mici, pierderi mici prin
uz
histerezis magnetic.
Fierul are culoarea albă argintie, se topeşte la 1538°C, fierbe la 2880°C şi
prezintă la presiune normală două stări alotropice:
- fierul alfa (Feα) cristalizat în reţea cub cu volum centrat, stabil în domeniul
ru
- fierul gama (Feγ), cristalizat în reţea cub cu feţe centrate, stabil în intervalul
termic 912...1394°C.
pe
energia liberă minimă în acest interval de temperaturi; între 912 şi 1394°C este
stabil Feγ, iar între 1394 şi 1538°C este stabil Feδ, numit şi Feα de temperaturi
înalte.
În stare pură fierul, are domenii limitate de utilizare. Datorită capacităţii
mari de deformare plastică, fierul tehnic pur este folosit pentru obţinerea unor
produse prin ambutisare adâncă. Proprietăţile sale fizice, permeabilitatea
84
magnetică mare şi pierderile mici prin histerezis fac să fie utilizat în electrotehnică
la confecţionarea miezurilor şi pieselor polare ale electromagneţilor, la ecrane
magnetice, membrane telefonice etc. Fierul pur se foloseşte drept catalizator al
unor procese chimice, precum şi pentru fabricarea de preparate medicinale.
Pulberea de fier monodomenială este destinată fabricării prin sinterizare a
magneţilor permanenţi.
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
Figura 7.1. Variaţia cu temperatura a energiei libere a formelor alotropice ale fierului.
Cea mai largă utilizare o au însă aliajele pe bază de fier - reprezentate prin
ru
oţeluri carbon, fonte, oţeluri şi fonte aliate etc., - în care cel mai important element
de aliere al fierului este carbonul; introdus în cantităţi mici, acesta modifică în mod
nt
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
r
ilo
a) modifică temperaturile punctelor critice:
- punctul critic A4= (Feδ ↔ Feγ) creşte de la 1394°C la 1495°C după liniile
NH respectiv NJ, când conţinutul de carbon creşte de la 0% la 0,17%;
nt
- punctul critic A3= (Feγ ↔ Feα) coboară de la 912°C la 727°C după liniile
GOS respectiv GP, când carbonul creşte de la 0% la 0,77%; peste 0,77% C
de
punctul critic A3 se menţine constant la 727ºC după izoterma SK;
- punctul critic A2 (punctul Curie) se menţine constant la 770°C (linia MO),
când conţinutul de carbon creşte până la 0,51%, apoi coboară la 727°C (linia OS),
tu
când conţinutul de carbon creşte la 0,77% după care se menţine constant (izoterma
SK) oricât creşte conţinutul de carbon;
s
b) măreşte numărul punctelor critice:
- începând cu 0,0218%C apare punctul critic A1 care se menţine constant la
ul
727ºC izoterma PSK ce corespunde transformării eutectoide;
- de la 0,0206% C apare punctul critic A0, care se menţine constant la 210ºC,
uz
izoterma P"K" ce corespunde transformării magnetice a cementitei la răcire.
Rezultă deci că aliajele fier-carbon, reprezentate prin oţeluri (0...2,11% C) şi
fonte (2,11...6.67%C) posedă cinci puncte critice faţă de numai trei puncte critice
corespunzătoare fierului.
ru
nt
În sistemul metastabil Fe-F3C sunt prezente patru faze - soluţia lichidă ferita,
austenita şi cementita şi doi constituenţi bifazici de tip amestec mecanic -
ledeburita (eutectic) şi perlita (eutectoid).
Soluţia lichidă (L) este formată din amestecul intim al atomilor de fier aflat
ai
r
ilo
al liniei lichidus) sau în urma reacţiei peritectice (după izoterma de la 1495°C),
precum şi din transformarea alotropică a feritei δ intervalul de temperaturi
1495…1394ºC. Austenita fiind cristalizată în reţea c.f.c. are mai multe sisteme de
nt
alunecare şi este cea mai plastică fază a aliajelor Fe-F3C; ea poate dizolva
maximum 2,11%C la temperatura 1148ºC. În oţelurile carbon şi în fontele
de
obişnuite în condiţii de echilibru, austenita nu poate exista decât la temperaturi mai
mari de 727ºC, iar la aliajele fierului cu carbonul aliate cu elemente gamagene (Ni,
Mn, Pt, etc.), domeniul de stabilitate al austenitei se extinde chiar şi sub
tu
temperatura mediului ambiant. În urma studiului cu microscopul vacuterm s-a
constatat că austenita apare tot sub formă de grăunţi poliedrici de culoare albă uşor
s
geometrizaţi.
Cementita (Cem) reprezintă compusul chimic format între fier şi carbon,
ul
care corespunde formulei Fe3C şi care conţine 6,67% C şi 93,33%Fe. În funcţie de
modul de formare, cementita poate fi: cementită primară (CemI) care solidifică din
uz
topitură după segmentul CD al liniei lichidus; cementita secundară (CemII) care se
formează din austenită după linia ES care marchează micşorarea solubilităţii
carbonului în fier γ de la 2,06%C (1148ºC) la 0,77%C (727°C) şi cementita terţiară
(CemIII) care se separă din ferita alfa după linia de variaţie a solubilităţii
ru
chimică deosebindu-se doar prin gradul de dispersie (CemI fiind cea mai
grosolană, iar CemIII fiind cea mai fină).
pe
În aliajele Fe-F3C cementita se poate afla atât în stare liberă cât şi alături de
alte faze, în amestecuri mecanice.
La răcire, sub temperatura de 210°C (punctul Curie al cementitei), aceasta
devine feromagnetică. Cementita este faza cea mai dură (HB =750 daN/mm2) dar
ai
şi cea mai fragilă. La microscop ea apare sub formă de câmp, ace sau reţea de
culoare albă, după un atac cu nital, sau de culoare albastră, dacă atacul se face cu
um
picrat de natriu.
Perlita (P) este un amestec mecanic bifazic format în urma descompunerii
totale a austenitei la temperatura de 727°C (reacţie eutectoidă) în ferită α şi
cementită:
N
o
A 0,77 ← → Fα 0,0218 + Ce II6,67 = P0,77
727 C
r
ilo
1148 o C
L 4,3 ← → A 2,11 + Ce I 6,67 = Le I 4,3
Ledeburită secundară (LedII) este un amestec mecanic format prin
nt
descompunerea austenitei din LedI în ferită α şi cementită secundară. Deci,
ledeburita secundară este compusă din perlită şi cementită primară. Aliajul Fe-C cu
de
4,3%C conţine 100% ledeburită şi este de tip eutectic.
Ledeburita este un constituent structural dur şi fragil, cu turnabilitate bună.
Deoarece provine dintr-o transformare primară, ledeburita prezintă o structură mai
tu
grosolană decât cea a perlitei. La microscop, apare sub formă de insule mici de
perlită dispuse pe un fond alb de cementită.
s
ul
7.2.3. Tipuri de transformări în sistemul metastabil Fe-Fe3C
uz
Aliajele Fe-C tehnice prezintă două tipuri de transformări: primare
(peritectică şi eutectică) şi secundare sau în stare solidă (alotropice,
descompunerea totală a soluţiei solide - Fγ şi descompunerea parţială a soluţiei
solide - Fα). În consecinţă semnificaţiile liniilor de pe diagrama Fe-C, sistemul
ru
stare lichidă omogenă; curbele AHJECFD reprezintă linia solidus sub care toate
aliajele sunt solidificate. La temperaturile corespunzătoare curbei AB din lichid
pe
începe să se separe ferita delta, la cele corespunzătoare curbei BC din lichid începe
să se separe austenita (Fγ). iar la temperaturile corespunzătoare curbei CD din
lichid începe să se separe cementita primară.
- la temperatura corespunzătoare izotermei ECF (1148°C) se produce
ai
r
- pe curba ES, ca urmare a scăderii cu temperatura a solubilităţii carbonului
ilo
în fier γ, se separă din austenită cementita secundară, iar pe curba PQ, ca urmare a
scăderii cu temperatura a solubilităţii carbonului în fier alfa, se separă din fenta α
nt
cementita terţiară.
Rezultă că în sistemul metastabil Fe-Fe3C sunt prezente trei transformări
de
invariante reversibile:
- transformarea peritectică, care are loc la nivelul izotermei HJB:
Fe δ0,09 + L 0,53 ←→ A 0,17 ;
1495
tu
- transformarea eutectică, care are loc la nivelul izotermei ECF:
1148
L 4,3 ←→ A 2,11 + Ce 6,67 = Le I 4,3 ;
s
- transformarea eutectoidă, care are loc la nivelul izotermei PSK:
ul
A 0,77 ←
→ Fα 0,0218 + Ce II6,67 = P0,77
727
feromagnetică, iar după linia P"K" (A0) la răcire cementita devine feromagnetică.
nt
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
ru
calculează cu relaţiile:
b1 6,67 − 0,77
Q Fα = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 88,4% ;
um
r
a 3 + b3 (0,4 − 0,002) + (0,77 − 0,4)
ilo
a3 0,4 − 0,002
QP = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 51,8% .
a 3 + b3 (0,4 − 0,002) + (0,77 − 0,4)
nt
Considerându-se că în acest oţel, cantitatea de cementită terţiară este
neglijabilă, câtă cementită şi perlită conţine un oţel hipereutectoid cu 1,3 % C .
de
Pentru un oţel hipereutectoid cu 1,3%C cantităţile de cementită secundară şi
de perlită se calculează cu relaţiile:
a4 1,3 − 0,77
Q Ce = ⋅ 100 = = 8,9% ;
tu
a 4 + b4 (1,3 − 0,77 ) + (6,67 − 1,3)
b4 6,67 − 1,3
s
QP = ⋅ 100 = = 91,1% .
a 4 + b4 (1,3 − 0,77 ) + (6,67 − 1,3)
ul
Cantităţile de constituenţi dintr-o fontă hipoeutectică cu 3%C care imediat
sub linia EC conţine ledeburită şi austenită se calculează astfel:
uz
a5 4,3 − 2,11
Q Le = ⋅ 100 = ⋅ 100 = 40,6% ;
a 5 + b5 (3 − 2,11) + (4,3 − 3)
b5 4,3 − 3
QA = ⋅ 100 = = 59,4% austenita libera .
ru
a 5 + b5 (3 − 2,11) + (4,3 − 3)
Cunoscându-se că din 100% austenită liberă se formează prin răcire de la
nt
148°C la 727°C numai 21% cementită secundară, prin regula de trei simplă se a
afla câtă cementită secundară va corespunde la 59,4% austenită liberă.
pe
şi
3 − 0,002
Q Ce = = 44,97%
6,67 − 0,002
92
r
ilo
7.3.l. Formarea structurii de echilibru într-un oţel cu 0,01% C
nt
Urmărindu-se răcirea acestui aliaj din stare lichidă, figura 7.4, a se constată
că la intersecţia verticalei de concentraţie a acestuia cu linia lichidus, (punctul 1)
formează primul cristal de ferită δ.
de
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
r
ilo
limitele grăunţilor de ferită se află insule mici albe de cementită terţiară.
nt
7.3.2. Formarea structurii de echilibru în oţelul hipoeutectoid cu 0,3% C
de
Prin răcirea topiturii, la intersecţia verticalei de concentraţie cu linia
lichidus, figura 7.5, a începe ca şi la aliajul precedent, cristalizarea feritei δ
(punctul 1).
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
r
ilo
Curba de răcire a acestui aliaj prezintă trei puncte de inflexiune şi patru
paliere, figura 7.5, b, iar structura microscopică a oţelului rezultată în urma
atacului cu nital este formată din ferită α poliedrică şi insule negre de perlită,
nt
figura 7.5. c.
de
7.3.3. Formarea structurii de echilibru în oţelul eutectoid cu 0,77%C
tu
Solidificarea acestui aliaj, figura 7.6. a, începe la intersecţia verticalei de
concentraţie cu linia lichidus (punctul 1) şi se termină la intersecţia cu linia solidus
s
(punctul 2); în acest interval termic, se formează austenita.
La temperatura de 727°C (punctul 3) austenita se descompune total într-un
ul
amestec mecanic format din ferită α şi cementită secundară denumit perlită.
Cementita din perlită devine magnetică la 210ºC (punctul 4).
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
r
încălziri repetate) în jurul temperaturii de 727°C. La puteri de mărire mai mici
ilo
perlita apare sub formă de câmp întunecat fiind puternic corodată de reactivii
chimici.
nt
de
7.3.4. Formarea structurii de echilibru în oţelul hipereutectoid cu 1,2%C
Solidificarea acestui aliaj, figura 7.7, a, are loc în intervalul termic dintre
tu
punctele 1 şi 2 când din topitură se formează austenita. Ferita γ se menţine până în
punctul 3, când datorită micşorării solubilităţii carbonului în fierul γ (linia ES) începe
s
separarea cementitei secundare proeutectoide la limita grăunţilor de austenită.
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
r
7.3.5. Formarea structurii de echilibru în fonta albă hipoeutectică cu 3%C
ilo
Cristalizarea acestei fonte după sistemul metastabil, figura 7.8, a începe la
nt
intersecţia verticalei de concentraţie cu linia lichidus (punctul 1), când din topitură
se formează austenită. Concentraţia în carbon a lichidului creşte după segmentul
de
BC al liniei lichidus; la temperatura eutectică de 1148°C (punctul 2) lichidul cu
conţinut de 4,3%C se descompune izoterm într-un amestec mecanic de austenită şi
cementită primară, denumit ledeburită primară (eutecticul fontelor albe).
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
Figura 7.8. Formarea structurii în fonta albă hipoeutectică cu 3%C: a – transformări la echilibru;
b - curba de răcire; c - structura de echilibru (schematic).
um
r
Cristalizarea acestei fonte după sistemul metastabil, figura 7.9, a are loc la
ilo
temperatura constantă de 1148°C (punctul 1), când lichidul se descompune
simultan în două faze: austenită şi cementită care formează eutecticul fontelor albe,
nt
denumit ledeburită primară. În punctul 2, la 727°C, austenita cu concentraţie de
0,77%C din ledeburita primară se descompune total în perlită. În punctul 3
de
cementita devine magnetică.
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
Figura 7.9. Formarea structurii în fonta albă eutectică cu 4,3%C: a – transformări la echilibru; b
- curba de răcire; c - structura de echilibru (schematic).
ai
r
globulară şi benzi albe cementită primară, figura 7.10, c.
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
ru
Oţelurile carbon sunt aliaje ale fierului cu carbonul care conţin până la
2,11%C şi o cantitate redusă de elemente însoţitoare: Mn, Si, P, S, O, H etc; aceste
oţeluri sunt nealiate.
ai
um
Tabelul 7.1.
r
Caracteristicile fizico-mecanice ale constituenţilor structurali de echilibru din aliajele Fe-Fe3C
ilo
Duritate Rezistenţă la Alungirea la
Densitate
Constituentul Brinell, HB rupere, Rm rupere, A
[kg/dm3]
[daN/mm2] [daN/mm2]
nt
[%]
Ferita α 7,86 80 30 35
de
Cementita 7,62 750 – –
Foarte fină 250 110 10
Perlita Normală 205 85 15
tu
Grosolană 185 55 25
Ledeburita – 700 – –
s
Cunoscându-se faptul că proprietăţile mecanice ale aliajelor Fe-F3C variază
ul
aproximativ liniar cu proporţia constituenţilor structurali şi cu procentul de carbon
al acestora se vor putea determina, cu aproximaţie valorile caracteristicilor
uz
mecanice ale oricărui oţel. Astfel, pentru un oţel cu 0,5 %C, având structura
formată din 62% perlită foarte fină şi 38% ferită α (determinate cu regula
pârghiei), proprietăţile mecanice vor fi:
ru
- rezistenţa la rupere:
110 ⋅ 62 30 ⋅ 38
Rm = + = 70 daN / mm 2 ;
100 100
nt
- duritatea:
pe
250 ⋅ 62 80 ⋅ 38
HB = + = 185 daN / mm 2
100 100
- alungirea la rupere:
ai
10 ⋅ 62 35 ⋅ 38
A= + = 20%
100 100
um
scad datorită prezenţei unei cantităţi mari de cementită secundară fragilă; duritatea
Brinell (HB) creşte permanent în funcţie de procentul de carbon, în timp ce
rezilienţa (KCU), alungirea (A) şi gâtuirea (Z) scad pe măsura creşterii procentului
de carbon, figura 7.11.
Valorile acestor proprietăţi pot fi îmbunătăţite ca urmare a prelucrării
oţelurilor prin tratamente termice, termochimice, termomecanice etc.
100
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
Figura 7.11. Variaţia proprietăţilor mecanice ale oţelurilor, în funcţie de conţinutul de carbon.
Astfel, greutatea specifică (γ), saturaţia magnetică (4πIω), inducţia magnetică (Br),
permeabilitatea magnetică (µmax), scad, iar forţa coercitivă (Hc) şi rezistivitatea
nt
electrică (ρ) cresc odată cu creşterea cantităţii de carbon în oţeluri, figura 7.12.
Şi proprietăţile tehnologice sunt influenţate de creşterea cantităţii de carbon.
pe
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
ru
nt
Figura 7.12. Variaţia cu procentul de carbon a proprietăţilor fizice ale oţelurilor carbon.
pe
tabelul 7.2).
Oţeluri carbon de construcţie turnate în piese. În STAS 600-82 sunt
prevăzute 17 mărci de astfel oţeluri, simbolizate cu grupul de litere OT, urmat de un
număr ce reprezintă rezistenţa minimă la rupere exprimată în N/mm2 şi de cifrele 1,
2 sau 3, care înseamnă clasa de calitate, astfel: OT 400, OT 450, OT 500, OT 550,
OT 600, OT 700.
102
Tabelul 7.2.
turnate în piese
STAS 600-82
obişnuite
de uz STAS 500-80
general de calitate
STAS 880-88
r
de construcţie
deformate pentru automate
ilo
OŢELURI plastic pentru arcuri
CARBON cu destinaţie pentru ţevi
nt
precizată pentru cazane
pentru armarea
de
betonului
de scule de uz general
STAS 1700-80
tu
şi cu destinaţie precizată
STAS 7382-88
s
Datorită pierderilor mici prin histerezis şi permeabilităţii magnetice mari,
ul
oţelurile cu conţinut foarte mic de carbon sunt destinate pentru turnarea pieselor şi a
miezurilor pentru motoare electrice. În acest caz, se impune următoarea condiţie
uz
(P+S)% ≤ 0,02...0,03%.
Oţelurile turnate având conţinut mic de carbon (sub 0,25%C) au tenacitate
bună şi sunt folosite pentru turnarea pieselor solicitate la şoc. De asemenea, aceste
oţeluri se utilizează la turnarea unor piese care lucrează în condiţii de fricţiune, cum
ru
mărită, fapt pentru care sunt utilizate la turnarea unei game largi de piese: roţi dinţate,
volanţi. Pentru aceste oţeluri se impune un conţinut maxim de sulf de 0,02...0,03%,
iar conţinutul de carbon este stabilit în funcţie de rezistenţa mecanică impusă şi de
pe
fi: roţi dinţate, fald de mori pentru măcinarea argilei, cărbunelui şi a cuarţului.
Oţeluri carbon laminate pentru construcţii, de uz general. Oţelurile carbon
um
laminate obişnuite sunt obţinute prin laminarea lingourilor, elaborate fără pretenţii
prea mari, în care elementele însoţitoare se află spre limitele superioare admise. Ele
au preţ de cost mai scăzut şi proprietăţi tehnologice bune (prelucrabilitate prin
aşchiere, capacitate de deformare plastică, sudabilitate). Caracteristicile lor mecanice
N
răspund unei game largi de utilizare, cum ar fi: structuri metalice sau din beton armat
pentru construcţii civile, industriale, agrozootehnice, poduri, turle, schele, şine de
cale ferată, material rulant şi rutier, piloni, stâlpi etc.
Rezistenţa la rupere a acestor oţeluri are valori situate între 310 şi 710 N/mm3,
limita de curgere este de 240...360 N/mm2, iar tenacitatea este garantată numai la
temperaturi de până la –20ºC
103
În funcţie de destinaţie, producătorul livrează aceste oţeluri cu rezistenţă
mărită la coroziunea atmosferică, cu granulaţie mai fină şi cu capacitate superioară de
îndoire la rece.
Majoritatea produselor din oţeluri de uz general se livrează în stare laminată la
cald sau forjată. 0 dată cu creşterea dimensiunilor produselor se constată scăderea
caracteristicilor mecanice de rezistenţă, ca urmare temperaturii înalte de sfârşit de
laminare şi a reducerii vitezei de răcire.
r
Produsele cu grosimea sub 3 mm se obţin în general, prin operaţii de laminare sau
ilo
tragere la rece, când efectul ecruisării determină creşteri substanţiale ale caracteristicilor
mecanice de rezistenţă, respectiv micşorări ale caracteristicilor de plasticitate.
nt
Oţelurile laminate obişnuite se grupează în clase de calitate (1; 1a; 1b; 2; 3 şi
4), stabilite pe criteriul garanţiilor de compoziţie chimică şi de tenacitate.
de
Produsele din clasele de calitate 3 şi 4 au structură secundară fină care nu este
obţinută prin normalizare, ci printr-o laminare controlată care se termină de
preferinţă sub punctul critic Ar3.
tu
Simbolizarea acestor oţeluri cuprinde grupul de litere OL, care înseamnă oţel
carbon de construcţii laminat obişnuit, urmat de un grup de cifre care reprezintă
rezistenţa minimă la rupere prin tracţiune, în daN/mm2. Aceste oţeluri se elaborează,
s
în funcţie de compoziţia chimică şi de proprietăţile impuse, în stare calmată,
necalmată şi semicalmată. STAS 500 / 2-80 indică 10 mărci de oţeluri laminate
ul
obişnuite: OL30, OL32, OL34, OL37, OL42, OL44, OL50, OL52, OL60, OL70.'
Aceste oţeluri sunt utilizate în mod curent în construcţii metalice, la care nu se
uz
impun condiţii de prelucrare termică, fapt pentru care ele nu sunt indicate pentru
tratamente termice sau termochimice. Aceste oţeluri se marchează prin vopsire cu o
singură culoare.
ru
unor solicitări mecanice mari. În funcţie de procentul de carbon, aceste oţeluri pot fi
pentru cementare (maximum 0,25%C) şi pentru îmbunătăţire (călire urmată de
revenire înaltă) - cele care au 0,25%...0,65%C. Simbolizarea acestor oţeluri este
ai
formată din grupul de litere OLC, care înseamnă oţel carbon laminat de calitate,
urmat de un număr - 10; 15,...,60 - care reprezintă proporţia de carbon în sutimi de
um
procente; de exemplu, oţelul OLC 50 conţine 0,5 %C, fiind deci un oţel de
îmbunătăţire. Dacă după grupul de cifre urmează litera X, simbolizarea indică mărci
de oţeluri carbon superioare.
În oţelurile carbon de calitate sulful şi fosforul sunt limitate la maxim 0,04%,
N
r
organe de maşini slab, mediu şi puternic solicitate cum sunt: axe, buloane, şuruburile,
ilo
roţile dinţate, arborii drepţi, arborii cotiţi, axele cu came etc.
Mărcile OLC 50, OLC 55 şi OLC 60 se recomandă a se utiliza în stare
nt
normalizată sau îmbunătăţită pentru confecţionarea unor piese puternic solicitate: roţi
dinţate, arbori, bolţuri, cilindri de laminor, excentrice, bucşe elastice precum şi pentru
de
diferite scule (calibre, şabloane, cuţite pentru tăiere la cald etc.).
Oţeluri carbon laminate pentru construcţii, cu destinaţie precizată. Oţeluri
pentru automate (STAS 1350-89) sunt oţeluri laminate la cald sau trase la rece cu
tu
secţiune rotundă, pătrată sau hexagonală care au conţinut mare de fosfor şi sunt
destinate prelucrării prin aşchiere cu viteze mari, pe maşini-unelte automate. Aşchiile
care se obţin sunt sfărâmicioase. Ele sunt simbolizate prin grupul de litere AUT (de
s
la automate), urmat de un număr care indică conţinutul mediu de carbon exprimat în
sutimi de procente. Standardul indică cinci mărci de oţeluri pentru automate: AUT 9.
ul
AUT 12, AUT 20, AUT 30 şi AUT 40 Mn, pentru care este specificată şi prezenţa
unei cantităţi sporite de mangan. Tot din această categorie face parte şi oţelul
uz
OL56Pb care are un adaos mai mare de plumb în scopul sfărâmării aşchiilor.
Oţeluri pentru arcuri (STAS 795-87). Simbolizarea oţelurilor carbon pentru
arcuri este formată din grupul de litere OLC, urmat de un număr care indică
ru
85A şi OLC 90A; celelalte mărci fac referire la oţeluri aliate cu siliciu, crom şi
vanadiu: 40Si 17, 51Si 17A, 51VCr 11 A, 55 Si17 A, 60 Cr Mn Si 12 A şi 60 Si17A,
având aceeaşi destinaţie. Cantitatea de carbon în aceste oţeluri variază între 0,40 şi
pe
0,9%C .
Oţeluri pentru ţevi de uz general (STAS 8183-80). Sunt oţeluri destinate
execuţiei ţevilor de uz general pentru construcţii şi instalaţii. Simbolizarea lor este
ai
formată din grupul de literele OLT, care reprezintă oţeluri laminate pentru ţevi, urmat
de un număr care reprezintă rezistenţa minimă la rupere prin tracţiune, exprimată m
daN/mm2. Standardul indică următoarele mărci de oţeluri: OLT 35, OLT 45, OLT 55
um
şi OLT 65. Procentul de carbon variază între 0,06 şi 0,5%. Dacă simbolul este urmat
de litera K sau R (de exemplu, OLT 35 K, OLT 45 K, OLT 35 R şi OLT 45 R),
oţelul este destinat pentru execuţia de ţevi pentru cazane şi recipiente la temperaturi
N
r
suprafaţa exterioară un profil neted sau profil periodic; ele se folosesc pentru armarea
ilo
betonului în construcţii de rezistenţă. Sunt prevăzute următoarele mărci de oţeluri:
OB 37 - cu profil neted şi PC 52, PC 60 - cu profil periodic. STAS 6482-88 indică
nt
două mărci de oţeluri folosite pentru precomprimarea betonului: SPB 1 şi SPB II,
care sunt sârme trase la rece.
de
Oţelurile carbon de scule sunt oţeluri destinate fabricării sculelor de mici
dimensiuni pentru prelucrări la rece, care lucrează în condiţii de solicitări uşoare. Ele
fac parte din grupa oţelurilor superioare care conţin peste 0,6%C, şi sunt caracterizate
tu
prin grad înalt de puritate.
Oţeluri carbon de scule cu destinaţie generală. Din aceste oţeluri se execută
scule care trebuie să aibă o duritate mare şi un miez tenace. Aceste oţeluri au
s
simbolizarea formată din grupul de litere OSC (oţel carbon de scule) urmat de un
număr care indică cantitatea de carbon în zecimi de procente. în STAS 1700-80, sunt
ul
prevăzute şase mărci de oţeluri carbon de scule: OSC 7, OSC 8, OSC 8 M, OSC 10,
OSC 11 şi OSC 13. Litera M indică conţinut mare de mangan. După călire, aceste
uz
oţeluri prezintă duritate superficială de circa 62 HRC, călibilitatea lor fiind redusă
(3...5 mm). Duritatea mare la exterior şi tenacitatea superioară a miezului determină
utilizarea acestor oţeluri la fabricarea sculelor rezistente la uzare şi la şocuri. Astfel,
ru
din OSC 7 se fabrică ciocane, matriţe, dălţi etc., din OSC 8 M se fabrică scule pentru
prelucrarea lemnului (pânze de ferestrău şi scule pneumatice, dălţi pentru piatră etc.),
nt
din OSC 11 se fabrică filiere, burghie, matriţe etc., din OSC 13 se execută freze,
filiere, brice, calibre, instrumente chirurgicale şi pile (în ultimul timp, pilele se
execută şi din OLC 10 sau OLC 15 cementate).
pe
r
- reacţia eutectică, prin care se formează eutecticul primar cu grafit al fontelor
ilo
1154°C
cenuşii (izoterma E', C', F'): L 4, 26% C ← → A 2,08% C + C grafit ;
- reacţia eutectoidă, prin care se formează eutectoidul cu grafit (izoterma P',
nt
738° C
S', K'): A 0,68% C ← → Fe α 0, 0206% C + C grafit . Această transformare implică şi
de
trecerea eutecticului cu grafit primar în eutectic cu grafit secundar.
Pe segmentele BC' şi C'D' ale liniei lichidus cristalizează austenita, respectiv
grafitul primar.
tu
Fazele şi constituenţii diagramei Fe-Cgrafit sunt: soluţiile solide ale fierului cu
carbonul (ferita α şi austenita), grafitul, eutecticul cu grafit şi eutectoidul cu grafit.
s
Soluţiile solide sunt asemănătoare cu cele din sistemul Fe-Fe3C, dar caracterizate
prin alte limite maxime de solubilitate ale carbonului: pentru Fα punctul P' (0,0206%C
ul
la 738°C), pentru Fγ punctele S' (0,68%C la 738ºC) şi E' (2,08%C la 1154°C).
Grafitul este prezent sub patru forme: grafit primar, separat după segmentul
uz
C'D' al liniei lichidus; grafit eutectic separat împreună cu austenita, din fază lichidă
(LC') la nivelul izotermei E'C'F'; grafit secundar separat după curba E'S' din
austenita suprasaturată în carbon; grafit eutectoid separat la nivelul izotermei P'S'K'
din austenita de concentraţie 0,68%C.
ru
scăzută şi duritate foarte mică; în schimb el are coeficient foarte mic de frecare şi
amortizează vibraţiile.
pe
Eutecticul primar cu grafit este format din austenită şi carbon grafit şi provine
din soluţia lichidă, sau din descompunerea cementitei în austenită şi carbon grafit la
temperaturi sub 1154°C. Eutecticul secundar este format din perlită şi grafit şi există
la temperaturi sub 738°C. La concentraţia de 4,26%C în aliaje Fe-Cgrafit, structura este
ai
formată în totalitate din eutectic cu grafit. Eutecticul cu grafit este fragil, însă prezintă
proprietăţi foarte bune de turnare.
um
Punctul C' din diagrama de echilibru stabil împarte fontele cenuşii în: fonte
hipoeutectice (2,08...4,26%C), eutectice (4,26%C) şi hipereutectice (4,26...6,67%C).
Poziţia punctul C' este influenţată de viteza de răcire şi de cantitatea de elemente
însoţitoare.
N
r
(Fe3C→3Fe+Cgrafit), dar cei mai importanţi sunt: compoziţia chimică a topiturii,
ilo
viteza de răcire şi capacitatea de germinare a topiturii.
Compoziţia chimică a topiturii este reprezentată prin existenţa elementelor
nt
grafitizante, dintre care cea mai mare importantă o are siliciul. Deoarece acţiunea
grafitizantă a siliciului este comparabilă cu cea a carbonului, în abscisa diagramei
de
din, figura 7.13 este indicată suma ponderată a acestor două elemente.
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
Figura 7.13. Diagrama de echilibru fazic Fe-C-Si; sunt indicate transformările de fază care
asigură structura secundară a fontelor cenuşii.
N
r
fi perlitică dacă austenita se va descompune în ferită α şi cementită sau va fi
ilo
feritică dacă austenita se va descompune în ferită α şi grafit.
Dependenţa dintre structura fontelor cenuşii şi procentul de carbon şi de
nt
siliciu este dată de diagrama Maurer, figura 7.14.
de
s tu
ul
uz
ru
nt
cantitatea de cementită scade, iar cantitatea de grafit creşte. Dreptele din diagrama
Maurer corespund ecuaţiei %C+n·%Si=4,3 şi sunt trasate pentru bare din fontă cu
diametrul de 30 mm turnate în forme de nisip uscat. Coeficientul n exprimă
ai
compoziţia lor fiind complexă. Aceste elemente din compoziţia fontelor pot fi
elemente însoţitoare de bază (Si, Mn, P şi S) sau impurităţi (Ti, As, Pb, Bi, Sb
etc.). Ele pot fi puternic grafitizante, destabilizând cementita (Al, C, Si, T, Ni, Cu),
slab grafitizante (P, Co), puternic antigrafitizante (S, Cr, V, Mn, Te, Mg, Ce, B)
care se dizolvă în cementită şi o stabilizează, şi elemente slab antigrafitizante (Zr,
Nb, W, Mo).
109
Carbonul este element chimic de bază, cu efect gamagen şi grafitizant. Se
găseşte în compoziţia fontelor industriale obişnuite (hipoeutectice) cu un conţinut
total de carbon CT = 2,4...3,8 %. Cu cât cantitatea de carbon creşte, cu atât creşte şi
cantitatea de grafit.
Siliciul este elementul chimic cel mai important în fontele cenuşii după fier
şi carbon; el este un element tipic grafitizant. Siliciul, ca şi viteza mică de răcire,
contribuie la obţinerea unui grafit lamelar grosolan, care imprimă fontelor
r
proprietăţi mecanice slabe. Conţinutul de siliciu în fontele cenuşii variază între 0,5
ilo
şi 3,5 %.
De asemenea, siliciul influenţează şi structura masei metalice de bază;
nt
creşterea cantităţii de siliciu accentuează gradul de descompunere a cementitei,
mărind cantitatea de ferită din fonte. În general, siliciul diminuează proprietăţile
de
mecanice, dar îmbunătăţeşte turnabilitatea. Prezenţa lui în fonte face posibilă
folosirea unei viteze de răcire mai mari în timpul solidificării şi după solidificare.
Manganul, fiind un element antigrafitizant, reduce cantitatea de grafit în
tu
fonte favorizând, la fel ca şi viteza de răcire, obţinerea unei fonte albe. Manganul
ajută la desulfurarea şi la dezoxidarea fontelor. În general, manganul are acţiune
negativă asupra caracteristicilor fontelor cenuşii: măreşte contracţia fontelor la
s
solidificare, micşorează fluiditatea, înrăutăţind turnabilitatea şi măreşte
considerabil fragilitatea fontelor; de aceea conţinutul de mangan în fontele cenuşii
ul
este de 0,5...1 %.
Sulful, ca şi manganul este un element aritigrafitizant. Sulful este puternic
uz
r
1,5%Ni.
ilo
7.5.4. Structura fontelor cenuşii
nt
Structura fontelor cenuşii depinde de modul în care este distribuit carbonul
de
între starea liberă (Cgrafit) şi cea legată. În fonte, carbonul se poate afla în stare
legată formând cu fierul compusul chimic F3C (cementita) – Cleg, sau dizolvat în
fierul α, formând soluţia solidă ferită α - Csol. Dacă Cleg ≤. Cs = 0,77%, atunci el se
tu
va regăsi numai în cementita din perlită; dacă Cs< Cleg<CT atunci el se va regăsi
atât în cementita din perlită cât şi sub formă de cementită liberă (în fontele
s
pestriţe).
Prin urmare, cantitatea totală de carbon CT din structura fontelor poate fi
determinată cu relaţia:
ul
CT = Cleg + Cgrafit = Cmb + Cgrafit
în care: Cmb = Cleg + Csol reprezintă carbonul masei metalice de bază.
uz
prezintă în structură atât ledeburită cât şi grafit, având caracter de tranziţie între
fontele albe şi cele cenuşii, figura 7.18;
- fonte cenuşii pentru care: Cgrafit =CT-(Cle +Csol), iar Cleg≤.Csol≤.CT;
pe
dacă Cmb ≈ Csol ≈ 0,01%, fonta cenuşie are masa metalică de bază feritică (figura
7.19), iar Cgrafit max. ≈ CT; dacă Csol < Cmb ≤. CS; Cleg < Cgrafit < CS, fonta cenuşie are
masa metalică de bază ferito-perlitică, figura 7.20; dacă Cmb = CS = 0,77%, Cgrafit =
ai
CT - CS, fonta cenuşie are masa metalică de bază perlitică, figura 7.21
Se constată că masa metalică de bază a fontelor cenuşii este asemănătoare
um
bază spre cea feritică, în timp ce viteza mare de răcire va crea condiţii formării
unei structuri perlitice. Prin tratamente termice este posibilă creşterea cantităţii de
perlită şi finisarea ei sau formarea constituenţilor de tranziţie în afară de echilibru.
Alături de masa metalică de bază, grafitul reprezintă un factor structural cu
rol decisiv în asigurarea calităţii fontelor cenuşii. Din acest punct de vedere,
grafitul este caracterizat prin: cantitate, formă, mărime şi distribuţie.
111
r
ilo
nt
Figura 7.16. Fontă albă hipereutectică. Figura 7.17. Fontă albă perlito-cementitică.
de
s tu
ul
Figura 7.18. Fontă pestriţă perlitică. Figura 7.19. Fontă cenuşie feritică.
uz
ru
nt
pe
(Cr) al fontei, dar mai ales de ponderea carbonului liber (Cgrafit) care ar trebui să
aibă valon minime (din considerente legate de turnabilitate se adoptă Cr =
2,4...2,8%).
Suprafaţa ocupată de grafit se apreciază prin compararea structurilor reale
N
(analizate la o mărire de 100:1) cu etaloanele G2 G4, G6, G10, G12 (STAS 6906-75)
care corespund la 2, 4, 6, 10 şi respectiv 12% suprafaţă ocupată de grafit.
Cantitatea de grafit prezentă în fonte poate fi apreciată prin raportul:
C grafit
g= ⋅ 100, [%]
CT
112
numit grad de grafitizare. Pentru fontele cenuşii poate fi utilizată şi relaţia:
C leg
g = 2−
CS
La fontele albe Cgrafit = 0, deci g = 0; la fontele pestriţe 0<g<1 la fontele
cenuşii l ≤ g ≤ 2 (la fontele perlitice Cleg = CS, deci g=1; la fontele feritice Cleg <<
CS, deci g=2).
r
Forma grafitului reprezintă cel mai important criteriu de clasificare a acestei
ilo
incluziuni nemetalice, caracterizând gradul de compactitate a separărilor de grafit,
respectiv gradul de creştere a masei de baza şi procesul de formare a
concentratorilor de tensiuni interne.
nt
În funcţie de compoziţia chimică a fontei, de factorii tehnologici de turnare
(temperatura de supraîncălzire, temperatura de turnare, natura formei în care se
de
toarnă, dimensiunile pereţilor piesei, viteza de răcire etc.), grafitul se poate afla sub
diverse forme: grafit lamelar grosolan, figura 7.22, grafit lamelar fin, figura 7.23,
grafit lamelar cu tendinţă de dispunere în reţea, figura 7.24, grafit lamelar cu
tu
dispunere în rozete figura 7.25, grafit interdentritic, figura 7.26, grafit în formă de
cuiburi - specific fontelor maleabile, figura 7.27 şi grafit sub formă sferoidală -
s
specific fontelor nodulare, figura 7.28.ul
uz
ru
nt
pe
Figura 7.22. Grafit lamelar grosolan Figura 7.23. Grafit lamelar fin.
ai
um
N
r
ilo
Figura 7.26. Grafit interdendridc. Figura 7.27. Grafit în cuiburi.
nt
de
s tu
ul
Figura 7.28. Grafit nodular.
uz
modificate(Fgv);
- 1/d=l,5...2 corespunde grafitului modificat în formă de cuiburi, specifîc
fontelor cenuşii maleabile (Fm);
- 1/d = 1 corespunde grafitului modificat în formă de noduli, specific
ai
r
faptului că slăbeşte mult compactitatea şi coeziunea între volumele din masa
ilo
fontei. Cele mai bune însuşiri le va avea fonta în care grafitul ocupă o suprafaţă
minimă, fiind sub formă de filamente izolate, mici şi uniform distribuite, în cuiburi
nt
sau sub formă de noduli. Limita de curgere, alungirea, rezistenţa la încovoiere şi la
răsucire a fontelor cenuşii au valori mici. Asupra rezistenţei la rupere prin
de
compresiune şi asupra durităţii, grafitul nu are o influenţă considerabilă. Toate
aceste proprietăţi sunt determinate în cea mai mare măsură de structura bazei
metalice a fontelor.
tu
Rezistenţa la uzare a fontelor cenuşii este superioară oţelurilor, deoarece
grafitul are rol de lubrifiant. Rezistenţa la oboseală a fontelor cenuşii este foarte
mică, mai ales când grafitul este lamelar cu vârfuri ascuţite, deoarece lamelele de
s
grafit se comportă ca nişte microfisuri care se constituie în amorse de distrugere
prin oboseală a fontelor. Fontele cenuşii posedă capacitate foarte mare de
ul
amortizare a vibraţiilor.
Proprietăţi tehnologice
uz
albe.
Aşchiabilitatea. Grafitul înrăutăţeşte aşchiabilitatea fontelor. Fontele cenuşii
se aşchiază mai greu decât oţelurile, cu o viteză de aşchiere mică, folosindu-se
ai
numai scule armate cu plăcuţe dure din carburi metalice, obţinându-se o calitate a
suprafeţei inferioară.
um
r
STAS 586-82, care sunt prezentate în tabelul 7.3.
ilo
Tabelul 7.3
nt
Caracteristicile mecanice şi structura fontelor cenuşii cu grafit lamelar
R σf
Marca 2 HB Structura Utilizarea
[N/mm ] [N/mm2]
de
Fc100 100 – 100-150 Fα + P + Cgr
Piese cu rezistenţă mică
Fcl50 150 290 140-190 P + F + Cgr
tu
Fc200 200 350 170-210 P+Furme + Cgr
Piese cu rezistenţă medie
Fc250 250 410 180-240 Pfină + Cgr.fin
s
Fc300 300 470 200-260 Psorbitică + Cgr.fin
Piese cu rezistenţă
Fc350 350 530 210-280 Psorbitică + Cgr.fin
mecanică mare
ul
Fc400 400 590 230-300 Psorbitică + Cgr.fin
uz
Se observă că rezistenţa la rupere prin încovoiere este cu 50...95% mai mare
decât rezistenţa la rupere prin tracţiune; pe măsura micşorării conţinutului de
carbon, siliciu, sulf şi fosfor din fonte, creşte rezistenţa la rupere, iar perlita şi
carbonul grafit sunt din ce în ce mai fine. În fontele Fc250, Fc300, Fc350 si Fc400
ru
creşte cu cât compoziţia fontei se apropie de cea eutectică, contracţie bună (0,7...
1,3 %), care creşte o dată cu creşterea conţinutului de carbon.
pe
r
acţionează asupra dimensiunii şi repartiţiei grafitului fără a se alia cu constituenţii
ilo
fontei, prin combinare cu oxigenul şi cu alte elemente dizolvate
În fonta lichidă se formează compuşii chimici (TiO2, ZrO2, Al2O3. SiO2,
nt
TiN, ZrN, AIN, TiC, ZrC) care rămân în suspensie în masa lichidă, constituindu-se
în germeni străini de cristalizare.
de
În urma modificării cu aceste substanţe se obţin fonte cu structura perlitică,
fără cementită liberă şi cu eutectic fosforos în cantitate mică şi izolat; grafitul este
sub formă lamelară cu vârfurile rotunjite, foarte fin, izolat, uniform distribuit,
tu
figura 7.29.
s
ul
Figura 7.29. Fontă perlitică modificată cu grafit fin.
uz
ru
r
(microfisuri) şi nu se întretaie, ceea ce determină obţinerea unor proprietăţi
ilo
mecanice superioare, apropiate de cele ale oţelurilor.
nt
de
s tu
a b
ul
Figura 7.30. Fonte cu grafit nodular: a - ferito-perlitică; b - feritică.
grupul de litere Fgn, urmat de două grupe de cifre care indică rezistenţa minimă la
rupere prin tracţiune, în N/mm2, respectiv alungirea minimă, în %.
Exemplu: Fgn 400-12 reprezintă o fontă cu grafit nodular, cu 400 N/mm2
ru
Tabelul 7.4.
Fonte modificate cu grafit nodular
pe
R Rp0,2 A KCU
Marca fontei [N/mm2] [N/mm2] [J/cm2] HB Structura
[%]
Fgn 370-17 370 230 17 16 140-150 Ferită α
ai
În prezent, din fontă cu grafit nodular se execută cele mai variate piese care
necesită o rezistenţă mecanică bună, rezistenţă bună la uzare atât la frecare cu
ungere cât şi la frecare uscată, capacitate medie de a absorbi vibraţiile, cum sunt:
arbori cotiţi, axe cu came, segmenţi de pistoane, roţi dinţate, piese pentru turbine,
118
piese pentru maşini agricole, piese rezistente la fenomenul de creştere a fontelor
(lingotiere, matriţe), elice de vapoare etc.
Rezistenţe mecanice mai mari (800...1400 N/mm2) se obţin prin călirea
izotermă a acestor fonte, când structura masei de bază este formată din bainită
fină.
Fontele maleabile sunt fonte cenuşii formate dintr-o bază metalică
asemănătoare cu cea a oţelurilor în care este inserat grafitul sub formă de cuiburi
r
cu marginile neregulate, caracterizat prin raportul l/g = 1,5…2.
ilo
Fontele maleabile se obţin prin: grafitizarea fontei albe cu 2,2...3,1%C;
0,6...1,4%Si; 0,4%Mn; maximum 0,2% P şi maximum 0,1%S, printr-un tratament
nt
termic numit recoacere de maleabilizare.
Fabricarea pieselor din fonte maleabile cuprinde două faze distincte:
de
- turnarea pieselor din fontă albă hipoeutectică;
- tratamentul termic de maleabilizare prin care se trece de la fonta albă dură
şi fragilă la fonta cenuşie cu o oarecare maleabilitate.
tu
În funcţie de structura masei metalice de bază prin tratamentul dc
maleabilizare rezultă, trei tipuri de fonte maleabile: cu miez alb, cu miez negru şi
perlitice.
s
Fontele maleabile cu miezul alb sunt fonte a căror structură este constituită
din perlită sau perlită şi ferită în care se află grafit în cuiburi (figura 7.31).
ul
Ele se obţin când mediul în care se face maleabilizarea este oxidant
(hematită). Aceste fonte sunt decarburate superficial, structura fiind formată din
uz
ferită α şi grafit. Datorită cantităţii mari de ferită şi mici de grafit, aceste fonte au
miezul în casură de culoare albă. Grafitul se obţine numai din descompunerea
cementitei libere, în timp ce perlita rămâne nedescompusă.
ru
Fontele maleabile cu miez negru sunt fonte a căror structură este formată
din ferită şi carbon grafit în cuiburi, figura 7.32.
nt
pe
ai
um
Figura 7.31. Fontă maleabilă cu miez alb. Figura 7.32. Fontă maleabilă cu miez negru.
N
Ele se obţin prin grafitizare completă în mediu neutru (nisip), când toată
cantitatea de cementită din fonta albă (liberă şi cea legată în perlită) se descompune
în ferită α şi grafit. Datorită cantităţii mari de grafit, aceste fonte au în casură
culoarea neagră. Fonta maleabilă neagră are duritatea mai mică decât fonta
maleabilă albă, însă prezintă proprietăţi plastice superioare.
119
Fontele maleabile perlitice sunt fonte a căror structură este formată în
totalitate din perlită sau alţi constituenţi rezultaţi din transformarea la răcire a
austenitei (sorbita, troostita) şi din grafit în cuiburi. Dintre fontele maleabile
aceasta prezintă rezistenţa mecanică cea mai mare (Rm = 700 N/mm2; Rp0,2 = 500
N/nun2; A = 2%; HB = 280).
Fontele maleabile se simbolizează prin grupul de litere Fma, Fmn, Fmp,
(care însemnă fontă maleabilă albă, neagră, respectiv perlitică), urmat de un număr
r
care reprezintă rezistenţa minimă la rupere prin tracţiune, determinată pe epruvete
ilo
cu diametrul de 15 mm. STAS 569-79 indică 12 mărci de fonte maleabile ale căror
simboluri şi caracteristici sunt prezentate în tabelul 7.5.
nt
Tabelul 7.5
Caracteristicile mecanice şi structura fontelor maleabile
de
Structura
Rm min Rp0,2 min Rp0,3 min A masei
Grupa Marca HB
[N/mm2] [N/mm2] [N/mm2] [%] metalice de
tu
bază
Fontă Fma350 360 – – 3 240 Ferită α +
s
maleabilă cu
Fma400 420 24 260 4 220 perlită
miez alb
Fmn300 300
ul – – 6 160
Fontă Ferită α +
Fmn320 320 – – 8 160
maleabilă cu (perlită
Fmn350 350 17 19 10 150
uz
miez negru puţină)
Fmn370 370 19 21 12 150
Fmp450 26 28 7 220
Fmp500 30 32 5 240
Fontă
ru
Fmp550 33 36 4 260
maleabilă Perlită
Fmp600 36 39 3 270
perlitică
Fmp650 39 43 3 270
nt
Fmp700 50 55 2 280
pe
Din fonta maleabilă albă se execută piese mici cu formă complexă, cu masa
până la 1 kg şi cu grosimea uniformă de 3...30 mm. Fonta maleabilă neagră se
foloseşte la piese mai mari, cu grosimea pereţilor inegală (3.. .40 mm), cum sunt
tambure de frână, carcase etc.
ai
etc.
Tratamentul termic denumit recoacere de maleabilizare constă în încălzirea
pieselor turnate din fontă albă cu circa 3% C (împachetate în medii oxidante -
N
pentru fontele maleabile cu miez alb, sau medii neutre -pentru fontele maleabile cu
miez negru), până la temperaturi de 910°C...1000°C şi răcirea ulterioară dirijată,
conform ciclogramelor, din figura 7.33.
Curba de răcire a se referă la obţinerea prin maleabilizare a fontei cu miez
alb sau a fontei maleabile perlitice, când are loc descompunerea numai a cementitei
libere, perlita rămânând nedescompusă. Curba de răcire b se referă la obţinerea
120
prin maleabilizare a fontelor cu miez negru, când atât cementita liberă, cât şi
cementita din perlită se descompun în ferită α şi grafit. Curba c reprezintă o
metodă rapidă de maleabilizare.
r
ilo
nt
de
s tu
ul
Figura 7.33. Ciclogramele recoacerii de maleabilizare a fontelor.
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
121
CAPITOLUL 8
r
SISTEME DE ALIAJE FIER - CARBON COMPLEXE.
ilo
OŢELURI ŞI FONTE ALIATE
Prin sisteme de aliaje fier-carbon complexe se înţeleg oţelurile şi fontele
nt
care conţin, pe lângă componentele de bază fierul, carbonul şi elementele
însoţitoare, cel puţin un element chimic, denumit element de aliere, în cantitate
de
suficientă pentru a produce modificări sensibile ale proprietăţilor fizico-mecanice
şi tehnologice.
Elementele chimice introduse în mod voit în aliajele fier-carbon, sunt în
tu
principal: Cr; Ni; Mn; W; Mo; V, iar mai rar: Co; Ti; Al; Cu; Nb; Zr; Hf; Si etc.
s
8.1.INFLUENŢA ELEMENTELOR DE ALIERE ASUPRA FIERULUI
ul
Interacţiunea dintre elementele de aliere şi fier se manifestă ca:
uz
- elemente inerte, care nu se dizolvă şi nu reacţionează cu fierul, regăsindu-
se sub formă de element liber, dispersat în oţel (Pb, Ag, Ca şi parţial Cu); ele
influenţează uşor proprietăţile mecanice - de exemplu plumbul, măreşte
aşchiabilitatea oţelurilor prin fragilizarea aşchiilor;
ru
de interstiţie (B, N, O, H); gradul de solubilitate diferă în raport cu cele două stări
polimorfe ale fierului;
pe
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
Figura 8.1. Diagramele de echilibru termodinamic ale sistemelor generale Fe-Eγgen cu solubilitate
totală (a) şi solubilitate parţială (b) a elementelor gamagene.
Tot din categoria elementelor gamagene fac parte C, N, Cu şi Zn, dar acestea
ru
prezintă numai solubilitate parţială în faza γ, figura 8.1,b. În acest caz domeniul γ
se lărgeşte, menţinându-se însă şi transformarea eutectoidă.
nt
Feα prezintă Cr şi V, iar Al, Si, B, Ti, As, Sb, Mo, W au solubilitate parţială (între
6,3 şi 37,5%), formând şi compuşi intermetalici. Elementele de aliere alfagene cu
solubilitate redusă în faza α (B, Zr, Nb, Ta) se adaugă în cantităţi mici în oţeluri;
um
r
ilo
nt
de
s tu
Figura 8.2. Diagramele de echilibru termodinamic ale sistemelor generale Fe-E cu solubilitate
totală (a) şi parţială (b) a elementelor de aliere alfagene.
ul
Alierea fierului cu elemente alfagene peste o concentraţie limită (Cα)
determină formarea unor aliaje monofazice - total feritice. În prezenţa carbonului
uz
=24...29%Cr.
Oţelurile monofazice total austenitice sau total feritice nu prezintă
nt
r
carbon (Nb; V; Zr; Ti; Hf; Ta) vor forma carburi atunci când există mult carbon în
ilo
oţeluri; în schimb, aceste carburi vor fi foarte stabile, disocierea lor fiind posibilă
doar la temperaturi care depăşesc mult punctele critice ale oţelurilor, unele dintre
nt
acestea rămânând solide chiar în oţelul lichid.
Când conţinutul de carbon este relativ mic, iar conţinutul elementelor de
de
aliere care pot forma carburi este mare, vor rămâne elemente de aliere care în lipsa
carbonului nu vor putea forma carburi, şi se vor dizolva doar în fier. Deci,
elementele de aliere carburigene se distribuie în oţeluri între carbon şi fier.
tu
8.3. INFLUENŢA ELEMENTELOR DE ALIERE ASUPRA POZIŢIEI
s
PUNCTELOR CRITICE DIN DIAGRAMA Fe - Fe3C
ul
Din acţiunea cumulată asupra fierului şi carbonului, elementele de aliere
prezintă influenţă mare asupra structurii şi proprietăţilor fazelor (ferita α, austenita
uz
adăugate. Astfel, conform curbelor de variaţie, din figura 8.3, siliciul şi manganul
au cea mai mare influenţă asupra durităţii (pentru 2...4% Si sau Mn duritatea creşte
nt
de la 60...230 HB), iar Cr, W şi Mo au cel mai redus efect (pentru 20% Cr sau W,
respectiv 10% Mo duritatea creşte la 140...150HB).
pe
ai
um
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
Figura 8.4. Influenţa elementelor de aliere asupra punctelor S (0,77%C) şi E (2,11%C)
ŞI PROPRIETĂŢILOR OŢELURILOR
r
ilo
Figura 8.5. Diagrama Guillet a oţelurilor aliate
cu nichel.
nt
de
Cele mai utilizate oţeluri cu nichel în construcţiile de maşini, sunt cele
tu
perlitice (cu 1...5% Ni) şi cele austenitice care sunt oţeluri inoxidabile,
nemagnetice, cu coeficient foarte mic de dilatare, care au rezilienţă mare şi
termostabilitate foarte bună. Oţelurile nemagnetice austenitice cu nichel, prin
s
ecruisare, devin magnetice (martensitice), deoarece se formează planele de clivaj
care favorizează apariţia martensitei.
ul
Manganul, ca şi nichelul, este un element gamagen, care se dizolvă în fier şi
formează carburi (Mn3C; Mn23C6). De asemenea ele se poate dizolva în cementită
uz
r
ilo
nt
Figura 8.7. Diagrama Guillet a oţelurilor aliate
cu crom.
de
tu
Oţelurile de construcţie cu crom au structură perlitică fină, care determină
s
rezistenţă mare la uzare, elasticitate mare, rezilienţă bună, călibilitate bună şi sunt
rezistente la supraîncălzire; se folosesc pentru fabricarea rulmenţilor. Oţelurile bogat
ul
aliate cu crom sunt oţeluri ledeburitice folosite la fabricarea magneţilor permanenţi cu
dimensiuni mari şi a sculelor pentru deformare la rece. Oţelurile cu puţin carbon şi cu
uz
cu wolfram.
128
Molibdenul este un element alfagen, care se poate dizolva în fier şi poate
forma carburi dure şi stabile. Molibdenul influenţează pozitiv aproape toate
proprietăţile fizico-mecanice şi tehnologice ale oţelurilor.
Astfel, el favorizează obţinerea unor structuri fine, măreşte rezistenţa la
oboseală, rezistenţa mecanică, măreşte rezilienţa, duritatea, rezistenţa la coroziune,
termostabilitatea, călibilitatea, aşchiabilitatea şi micşorează fragilitatea la revenire.
Structura oţelurilor cu molibden după răcire în aer liber poate fi perlitică sau
r
cu carburi duble, figura 8.9. Se observă că influenţa molibdenului asupra structurii
ilo
este de trei ori mai mare decât cea a wolframului. Oţelurile cu molibden sunt cele
mai noi oţeluri aliate, prezintă caracteristici fizico-mecanice şi tehnologice
nt
superioare. Se folosesc ca oţeluri rapide de scule, când molibdenul înlocuieşte cu
succes wolframul, ca oţeluri inoxidabile, ca oţeluri refractare etc.
de
s tu
Figura 8.9. Diagrama Guillet a oţelurilor aliate
cu molibden.
ul
uz
Siliciul este un element alfagen care se dizolvă mult în fier, formează oxizi şi
ru
silicaţi şi mai rar carburi. Este un element puternic grafitizant; poate determina, la
încălziri prelungite ale oţelurilor, descompunerea cementitei în ferită α şi grafit.
nt
Borul favorizează apariţia unei structuri foarte fine. Măreşte mult duritatea şi
rezistenţa la rupere prin formarea borurilor foarte dure; de asemenea măreşte mult
um
călibilitatea.
Cobaltul asigură rezistenţă mare la oxidare la temperaturi înalte; de aceea
oţelurile cu cobalt sunt folosite la fabricarea supapelor. De asemenea cobaltul se
foloseşte şi la alierea oţelurilor rapide de scule. Cobaltul măreşte mult forţa coercitivă,
N
r
ilo
8.5. CLASIFICAREA ŞI SIMBOLIZAREA OŢELURILOR ALIATE
nt
Clasificarea oţelurilor aliate se face după mai multe criterii: metoda de
semifabricare (turnare, deformare plastică); cantitatea însumată (E) de elemente de
de
aliere (oţeluri slab aliate, E < 5%; oţeluri mediu aliate, E = 5...10%; oţelurile înalt
aliate, E > 10%); natura elementelor de aliere (oţeluri cu Ni, Cu, Cr, W etc.);
numărul elementelor de aliere (simplu aliate, cu 1 - 2 elemente, complex aliate, cu
tu
3...6 elemente de aliere).
După structura de echilibru, obţinută la răcire foarte lentă, oţelurile aliate pot
fi hipoeutectoide, hipereutectoide şi ledeburitice, figura 8.10, a,b.
s
În funcţie de întrebuinţarea în tehnică, oţelurile aliate se împart în trei grupe:
oţeluri aliate pentru construcţii, oţeluri aliate pentru scule şi oţeluri aliate cu
ul
proprietăţi fizico-mecanice şi chimice speciale.
uz
ru
nt
pe
ai
Sunt oţeluri slab aliate care fac parte aproape integral din clasa oţelurilor
perlitice, ce se folosesc în stare normalizată, tratate termochimic sau în stare
îmbunătăţită.
În comparaţie cu oţelurile carbon de construcţii, oţelurile aliate de
construcţii prezintă o structură mai fină, sunt mai tenace, au călibilitate superioară,
130
au rezistenţă la rupere şi duritate mai mari. Majoritatea oţelurilor aliate de
construcţii conţin Cr, Ni, Si, Mn, Mo, V în cantităţi reduse.
Oţelurile aliate de construcţii după natura prelucrării lor sunt: oţeluri turnate
în piese şi oţeluri deformate la cald (prin laminare, forjare sau matriţare), care la
rândul lor pot fi: cu destinaţie generală sau cu destinaţie precisă.
Oţelurile aliate turnate în piese (STAS 1773-82) sunt oţeluri slab aliate cu
Cr, Ni, Mn, Si, Mo, V, Ti, cu conţinut de 0,3...0,4% C. Simbolul acestor oţeluri
r
începe cu litera T care înseamnă „turnat”, urmată de un grup de cifre care indică
ilo
cantitatea de carbon în sutimi de procente, apoi un grup de litere care indică
prezenţa elementelor de aliere, în ordinea crescândă a importanţei lor (Mn -
nt
mangan; Ti - titan; Cu - cupru; Nb - niobiu; N - azot etc.) şi se termină cu un grup
de cifre care indică cantitatea în zecimi de procente a elementului principal de
de
aliere (ultimul din simbol). De exemplu, T40 Ti CrNil7 reprezintă un oţel aliat
turnat cu 0,4%C aliat cu titan, crom şi nichel, cu l,7%Ni. Standardul indică 14
mărci de oţeluri aliate turnate: T20Mnl4, T35Mnl4, T40Mnll, T30SiMnl2,
tu
T40MnNi07, T34MoCi09, T35MoCrNi08 etc.
Oţelurile aliate de construcţii deformate la cald cu destinaţie generală
(STAS 791-88) sunt oţeluri slab aliate şi prelucrate prin deformare plastică la cald,
s
folosite în stare normalizată sau tratate termic şi termochimic, pentru execuţia
pieselor în construcţia de maşini. Simbolizarea acestor oţeluri şi semnificaţia
ul
cifrelor şi literelor rămân aceleaşi ca şi în cazul oţelurilor aliate turnate, numai că
dispare litera T din faţa simbolului. În funcţie de conţinutul de carbon şi de
uz
r
S12SiMoCrl; S55MoCr6 etc.
ilo
- Otelurile pentru supape de motoare termice (STAS 11311-88) sunt:
45SiCi90; 80SiNiCr200; 45WNiCrl80; 53NNiMnCr210 şi 80SiNiMoWCrl50.
nt
- Oţelurile pentru ţevi fără sudură pentru industria petrolieră (STAS 8185 -
88) sunt: 35Mnl4; 43MoMnl6; 20VMnl2; 33MoCrll; 34MoCrNil5; 40VMo
de
MnCr7etc.
- Oţelurile pentru organe de asamblare (STAS 9382-82) sunt: 20Mn
B5AS;26MoCrllAS;21VMoCrl2AS;42MoCrllAS;10Ni35ASetc.
tu
- Otelurile pentru roţi dinţate (STAS 11512-91) sunt: 18MoNiCrl7 şi 190-
NilO.
fabricării sculelor.
În funcţie de natura şi destinaţia sculelor, oţelurile aliate pentru scule pot fi:
oţeluri pentru scule aşchietoare, oţeluri pentru scule de deformare plastică şi oţeluri
ru
cu Mn, Cr, V şi W, elemente care asigură prin dizolvare în ferită şi prin carburile
formate rezistenţă mare la uzare şi duritate mare după călire şi revenire joasă.
um
Crll5şi 155MoVCrll5.
STAS 7382-88 indică compoziţia chimică a unei clase de oţeluri bogat aliate
pentru scule numite oţeluri rapide, simbolizate prin Rp1, Rp2, Rp3, Rp4, Rp5,
Rp9, Rpl0 şi Rp11. Aceste oţeluri conţin W, Mo, V, Co, Cr, Si etc. elemente care
le conferă o structură ledeburitică după turnare sau o structură cu carburi fin
dispersate într-o masă perlitică după deformare plastică.
132
Oţelurile de scule pentru deformare plastică au compoziţie chimică în
funcţie de temperatura la care vor lucra. Astfel, oţelurile de scule pentru deformare
plastică la cald au limită de curgere mare, rezilienţă bună şi pot suporta încălziri
repetate fără a se decarbura şi fără a se fisura. Aceste caracteristici sunt asigurate
de un procent mic de carbon (0,2...0,6%C) şi de prezenţa elementelor de aliere: W,
Cr, Ni, Mo, V şi Si. Sunt standardizate de STAS 3611-88: 30VCrW85;
55MoCrNil6; 57VMoCrNil7; 31VMoCr29; 36VSiWMoCr53 etc. Oţelurile aliate
r
de scule pentru deformare plastică la rece trebuie să aibă duritate mare, rezistenţă
ilo
mare la uzare, tenacitate bună; au mai mult carbon şi se aliază cu Cr; W; Mo; V.
Sunt aceleaşi mărci ca şi pentru aşchiere.
nt
Oţelurile de scule pentru măsurare şi verificare se aliază cu elemente de
aliere (Cr, Ni, Mo) care măresc stabilitatea dimensională (micşorează coeficientul
de
de dilatare termică), măresc rezistenţa la uzare şi rezistenţa la coroziune:
90VMn20; 90VCrMn20; 200Cr120; 155MoVCr115; 20Cr130 etc.
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
133
CAPITOLUL 9
r
MATERIALE METALICE NEFEROASE TEHNICE
ilo
În afară de aliajele fier-carbon, în tehnică, se folosesc pe scară tot mai largă
metale şi mai ales aliaje neferoase.
nt
Prin materiale metalice neferoase se înţelege totalitatea materialelor metalice
(metale şi aliaje) cu excepţia fierului şi a aliajelor sale.
de
Metalele neferoase tehnice (uşor accesibile, cu fragilitate naturală scăzută)
sunt: Cu, Al, Ni, Mg, Zn, Pb, Sn, Bi, Cd etc. Dintre metalele neferoase tehnice, Ni
şi Sn, sunt metale deficitare în natură. Metalele neferoase datorită slabelor
tu
caracteristici fizico-mecanice se folosesc mai rar în stare pură, ele fiind utilizate, în
tehnică, sub formă de aliaje.
s
ul
9.1. CUPRUL ŞI ALIAJELE DE CUPRU
uz
Cuprul este un metal de culoare roşietică, greu (γ = 8,96 kg/dm3), care
prezintă plasticitate, conductivitate electrică şi termică mare, rezistenţă bună la
coroziune în atmosferă, în apă de mare, în vapori supraîncălziţi, în agenţi organici
şi gaze de combustie. Nu rezistă în amoniac şi hidrogen sulfurat. Cristalizează în
ru
r
Alamele tehnice sunt aliaje de Cu-Zn care conţin maximum 45% Zn; peste
ilo
această concentraţie a Zn, datorită prezenţei constituenţilor foarte duri, alamele
sunt foarte fragile şi nu se mai întrebuinţează în tehnică. Diagrama de echilibru a
nt
aliajelor Cu-Zn tehnice numite alame obişnuite, figura 9.2 este o diagramă cu
peritectice multiple: conţine 5 transformări peritectice cu formare de 6 soluţii
de
solide. Alamele tehnice obişnuite, în funcţie de structura de echilibru, la
temperatura ambiantă, pot fi: monofazice, între 0 şi 39% Zn, când sunt formate
numai din cristalite de soluţie solidă a (c.f.c.) şi bifazice, între 39 şi 45%, când sunt
tu
formate dintr-un amestec de cristalite de soluţie solidă α şi soluţie solidă β (c.v.c.),
pe baza compusului chimic Cu-Zn (c.v.c.). Solubilitatea zincului în cupru este
constantă de 39% Zn până la temperatura de 453º, după care scade până la 32%
s
Zn, la temperatura de 905ºC, deci prezintă o solubilitate inversă.
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
moale şi plastică.
Celelalte faze din alame sunt soluţii solide peritectice pe baza unor compuşi
chimici. Astfel, faza γ este soluţie solidă cu reţea cubică complexă pe baza
compusului Cu5Zn8, iar faza feste soluţie solidă cu reţea hexagonală compactă pe
baza compusului electronic CuZn3. Faza η este o soluţie solidă Cu-Zn izomorfă, cu
zincul, cu reţea hexagonală complexă.
135
Diferenţa de structură dintre alamele tehnice monofazice şi bifazice se
reflectă asupra proprietăţilor fizico-mecanice şi tehnologice. Astfel, alamele
monofazice prezintă proprietăţi mecanice apropiate de ale cuprului: plasticitate
mare, putând fi deformate plastic cu uşurinţă, atât la rece cât şi la cald; rezistenţă la
rupere, limită de curgere şi duritatea sunt puţin superioare faţă de cele ale cuprului.
Alamele bifazice conţin faza mai dură β', care determină creşterea durităţii şi
a rezistenţei la rupere a acestor alame. Datorită plasticităţii reduse, alamele bifazice
r
se prelucrează prin deformare plastică la cald (peste 500°C).
ilo
Proprietăţile de turnare ale alamelor bifazice sunt în general bune.
Datorită intervalului mic de solidificare (distanţa dintre curba lichidus şi
nt
curba solidus este mică), alamele au tendinţă redusă de segregaţie, fluiditate bună
şi tendinţa de a forma retasuri concentrate.
de
Plasticitatea alamelor monofazice cu mai puţin de 30% Zn este maximă la
temperatura ambiantă; ea scade în intervalul de temperaturi cuprins între
300…700°C, ca apoi să crească din nou. Aceste alame sunt destinate fabricării
tu
tablelor, sârmelor şi pieselor cu pereţi subţiri, prin tragere, extrudare şi matriţare la
rece.
Alamele monofazice până la 32% Zn, neprezentând transformări secundare,
s
nu se pot trata termic; proprietăţile acestor alame pot fi crescute numai prin
ecruisare. Alamele cu peste 32%Zn, care prezintă variaţia solubilităţii zincului în
ul
cupru, pot fi tratate termic; prin răcirea lor rapidă din domeniul α + β se poate
obţine la temperatura ambiantă, în afară de echilibru, soluţia solidă β pe lângă
uz
după care culoarea devine din nou roşietică, datorită prezenţei soluţiei solide β'.
Alamele prezintă rezistenţă mare la coroziune şi pot fi uşor îmbinate prin
sudare.
pe
r
sau mai multe elemente de aliere, în scopul modificării uneia sau mai multor
ilo
caracteristici fizico-mecanice şi tehnologice.
Staniul se adaugă până la maximum 4%, în scopul creşterii rezistenţei la
nt
rupere şi coroziune în apa de mare, precum şi a creşterii durităţii.
Manganul (maximum 4% Mn) determină creşterea rezistenţei la rupere, a
de
elasticităţii şi a rezistenţei la coroziune în apa de mare.
Aluminiul, în proporţie de până la 4%, în alame provoacă creşterea durităţii,
a limitei de curgere, a rezistenţei la coroziune şi oxidare, a rezistenţei la rupere, dar
tu
determină şi creşterea fragilităţii. De asemenea, aluminiul permite obţinerea de
piese turnate din alame, dense şi fără pori.
Fierul, în proporţie de maximum 3,5%, provoacă finisarea structurii,
s
măreşte tenacitatea şi aşchiabilitatea alamelor.
Nichelul, în proporţie de până la 14,4%, măreşte rezistenţa la rupere,
ul
elasticitatea, alungirea şi refractaritatea alamelor.
Siliciul creşte rezistenţa la coroziune a alamelor, rezistenţa mecanică,
uz
pentru prese hidraulice, lagăre, colivii de rulmenţi etc. Alamele destinate ţevilor
pentru condensatoare conţin 0,01...0,03% Sb şi 0,9...1,3% Sn.
Alamele speciale destinate turnării se simbolizează astfel: CuZn40PbSnT,
pe
r
această concentraţie bronzurile sunt foarte fragile, datorită constituenţilor foarte
ilo
duri care se formează. Bronzurile obişnuite prezintă interval mare de solidificare,
motiv pentru care se obţin, în urma turnării, segregaţii puternice şi chiar aliaje în
nt
afară de echilibru. Astfel, în aliajele cu peste 5% Sn, care la echilibru sunt
monofazice, apare foarte frecvent (în afară de echilibru) faza δ pe lângă soluţia
de
solidă α. În funcţie de structura de echilibru, bronzurile tehnice se împart în
bronzuri monofazice, formate din soluţia solidă α cristalizată în reţea c.f.c., şi,
bifazice care conţin pe lângă soluţia α, într-un eutectoid, soluţia ε pe bază de
tu
compusul Cu3Sn cristalizată în reţea h.c. Eutectoidul α + ε se obţine prin
descompunerea soluţiei solide δ formată pe baza compusului Cu3Sn.
s
ul
uz
ru
nt
pe
r
(soluţia solidă α) determină un coeficient mic de frecare, capacitate bună ungere şi
ilo
în consecinţă rezistenţă mare la uzare.
Bronzurile bifazice pot fi supuse tratamentului termic de călire şi revenire:
nt
prin călire devin moi, iar prin revenire se durifică.
Bronzurile monofazice pot fi ecruisate, când proprietăţile mecanice de
de
rezistenţă cresc foarte mult.
În funcţie de structura bronzurilor la temperatura ambiantă şi de prelucrările
la care pot fi supuse, bronzurile ca şi alamele se împart în două grupe: bronzuri
tu
deformabile şi bronzuri pentru turnătorie. Bronzurile deformabile au până la
10%Sn.
STAS 93-80 indică trei mărci de bronzuri laminabile notate cu CuSn6;
s
CuSn8; CuSn4Pb4Zn4, unde cifrele înseamnă cantitatea medie de Sn, Pb sau Zn.
Aceste bronzuri se livrează sub forma de bare, table, sârme, diverse profile etc.
ul
Prezintă rezistenţă bună la rupere (35...50 daN/mm2), alungire mare (50...80%)
duritate bună (70...130HB). Bronzurile deformabile sunt destinate confecţionării de
uz
r
cum sunt: Al, Pb, P, Be, Si, Mn etc.
ilo
Aceste aliaje se numesc tot bronzuri, deoarece au diagrame de echilibru
similare cu ale bronzurilor obişnuite (Cu-Sn) şi posedă proprietăţi fizico-mecanice
nt
similare. Bronzurile speciale pot avea rezistenţă mecanică mare (Cu-Al, Cu-Be,
Cu-Si), rezistenţă mare la coroziune (Cu-Al, Cu-Be) sau fluiditate crescută (Cu-Si),
de
dar valoarea cea mai redusă a contracţiei la turnare şi rezistenţa cea mai mare la
uzare le posedă tot bronzurile obişnuite. Adăugarea unor elemente de aliere în
bronzurile Cu-Sn determină obţinerea unor bronzuri speciale cu diverse proprietăţi
tu
fizico-mecanice superioare.
Astfel, zincul micşorează intervalul de solidificare, măreşte fluiditatea şi
micşorează porozitatea, însă micşorează proprietăţile de antifricţiune.
s
Fosforul micşorează intervalul de solidificare, măreşte fluiditatea, măreşte
rezistenţa la rupere (peste 0,3%P) şi conferă proprietăţi antifricţiune bune (peste
ul
1%P), prin formarea constituentului dur Cu3P.
Plumbul, având greutate specifică mare, formează segregaţii zonale puternice;
uz
el apare sub formă liberă în structură. Până la 2%Pb, măreşte compactitatea pieselor
turnate şi aşchiabilitatea fără a înrăutăţi proprietăţile mecanice.
Nichelul, dizolvându-se în soluţia solidă α, măreşte duritatea şi rezistenţa
ru
Bronzuri cu aluminiu (Cu-Al) sunt cele mai bune înlocuitoare ale bronzului
cu staniu. Diagrama de echilibru a bronzurilor tehnice de aluminiu, este
asemănătoare Cu-Sn. Bronzurile tehnice de aluminiu conţin până la maxim
pe
11%A1, peste această cantitate, bronzurile sunt foarte dure şi fragile. Bronzurile cu
5...10%A1 au proprietăţi mecanice şi tehnologice foarte bune; ele sunt aliaje
monofazice; au plasticitate foarte bună, de asemenea, au fluiditate mare şi
ai
Bronzurile bifazice, conţin pe lângă faza α şi faza γ, care este o soluţie solidă
pe baza compusului Cu32Al19. Aceste faze provin din descompunerea eutectoidă a
fazei β la 565°C.
Bronzurile cu aluminiu bifazice pot fi călite şi revenite; prin răcire cu viteză
N
r
Bronzurile cu aluminiu se prelucrează prin deformare plastică de preferinţă
ilo
la cald, între 600 şi 900° C, şi uneori, prin turnare în forme de nisip şi în cochile.
În industrie, foarte frecvent, se folosesc bronzuri de aluminiu aliate complex
nt
cu Mn, Fe, Ni şi Pb. Aceste elemente îmbunătăţesc rezistenţa la rupere (Fe, Mn şi
Ni), îmbunătăţesc rezistenţa la coroziune şi refractaritatea (Ni, Fe), iar plumbul
de
îmbunătăţeşte rezistenţa la coroziune.
În funcţie de metoda de prelucrare bronzurile cu aluminiu laminabile şi
pentru turnare. Bronzurile cu aluminiu laminabile se pot deforma plastic atât la
tu
rece, cât şi la cald. STAS 203-80 cuprinde două mărci: CuA110Fe3 şi CuA19Mn2.
Se livrează sub formă de bare, table, benzi sau profile, fiind destinate executării de
bucşe, flanşe, roţi dinţate etc.
s
Bronzurile cu aluminiu pentru turnare sunt bronzuri monofazice şi bifazice.
Aceste bronzuri au fluiditate mare şi formează retasuri concentrate; în schimb,
ul
prezintă dezavantajul că, în stare topită, se oxidează cu uşurinţă, impurificându-se
cu Al2O3, au contracţie mare (până la 3%) şi structură grosolană cu microretasuri.
uz
coroziune a acestor bronzuri determină utilizarea lor pentru piese turnate din
industria alimentară, chimică, navală şi aerospaţială: armături, piese antifricţiune,
um
saboţi de alunecare, roţi dinţate melcate, elice de vapoare, palete de turbină etc.
Bronzuri cu siliciu. Bronzurile cu până la 10% siliciu sunt folosite ca înlocuitori
ai bronzurilor cu staniu. Au rezistenţă mare la coroziune, rezistenţă mecanică bună,
rezistenţă la uzură mare şi sudabilitate bună. Sunt cele mai ieftine înlocuitoare ale
N
r
ilo
nt
de
s tu
ul
Figura 9.4. Diagrama de echilibru Cu-Si.
uz
r
folosesc bronzuri cu plumb cu până la 30% Pb pentru lagăre de alunecare la
ilo
motoare cu ardere internă, lagăre pentru turbine, pentru locomotive etc.
De asemenea bronzurile cu plumb, având rezistenţă la coroziune bună în
nt
acizi, se folosesc la piese pentru industria chimică, industria alimentară, cuzineţi
pentru lagăre de maşini unelte etc. STAS 1512-88 cuprinde trei mărci de bronzuri
de
cupru-plumb-staniu - CuPbl5Sn8; CuPblOSnl0 şi CuPb5Snl0, unde cifrele
reprezintă conţinutul mediu de Pb şi Sn. Majoritatea mărcilor de bronzuri cu plumb
conţin şi staniu. Creşterea proprietăţilor mecanice, finisarea structurii şi micşorarea
tu
segregaţiei se face prin aliere cu Ni, Fe, Co, Mn, P, Ag, Sb, Bi etc.
Bronzurile cu plumb au rezistenţă la rupere scăzută 5...25daN/mm2, alungire
mică (2,5...14%), duritate suficientă (23...80HB) şi elasticitate redusă.
s
ul
9.2. ALUMINIUL ŞI ALIAJELE DE ALUMINIU
uz
99…99,8% Al şi restul impurităţi de fier şi siliciu. Atât fierul cât şi siliciul măresc
fragilitatea aluminiului prin eutecticele pe care le formează compusul chimic Al3Fe
um
şi Si cu Al.
Aluminiul se foloseşte mai rar în stare pură: pentru conductoare electrice, la
dezoxidarea oţelului, la sudarea aluminotermică; el se foloseşte foarte des sub
formă de aliaje binare sau complexe cu alte metale. Astfel, aluminiul formează în
N
mod curent cinci grupe de aliaje binare – Al-Cu, Al-Mg, Al-Zn, (mai rar: Al-Fe,
Al-Ni, Al-Ti) – şi mai multe grupe de aliaje complexe (duralumin, aliaje de
aluminiu pentru pistoane etc).
În funcţie de prelucrările pe care le pot suporta, aliajele de aluminiu se
clasifică în: aliaje de aluminiu deformabile, care la rândul lor pot fi : durificabile
143
prin tratamente termice (Al-Cu) şi nedurificabile prin tratamente termice (Al-Mn;
Al-Mg); aliaje de aluminiu de turnătorie, care se pot durifica sau nu prin tratamente
termice (Al-Cu; Al-Si; Al-Mn), efectul tratamentului scăzând pe măsura creşterii
cantităţii de eutectic. Aliajele de aluminiu posedă diagrama de echilibru cu
solubilitate limitată şi cu formare de eutectic (figura 9.6); limita de separaţie dintre
aliajele deformabile şi aliajele de turnătorie constituie limita de solubilitate
maximă parţială Cα.
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
Figura 9.6. Diagrama generală de echilibru a aliajelor binare de aluminiu.
Din această grupă fac parte aliajele Al-Cu, Al-Mg, Al-Mn, Al-Zn şi aliaje
complexe. Aliajele de aluminiu deformabile sunt cele care conţin cantităţi mari de
N
r
ilo
nt
de
s tu
Figura 9.7. Partea tehnică a diagramei de echilibru Al-Cu.
răcirea lor cu viteză mare (călire), când au structura formată din soluţie solidă α
suprasaturată cu cuprul. În urma încălzirii lente sub linia de variaţie a solubilităţii,
nt
după răcirea cu viteză mare (călire de punere în soluţie ), structura acestor aliaje
revine la echilibru α+Al2Cu, când duritatea şi fragilitatea cresc, iar aliajele devin
nedeformabile. Deci, aceste aliaje prin călire de punere în soluţie devin moi,
pe
putându-se deforma plastic cu uşurinţă, iar prin încălzire sub linia de variaţie a
solubilităţii (îmbătrânire) se durifică accentuat.
ai
rece şi la cald conţin mult aluminiu şi nu se durifică prin tratamente termice. Prin
aliere cu 1,3…2%Mg, 1…1,5%Cu, 0,25%Cr şi 0,1%Ti se obţin aliaje complexe cu
rezistenţă mecanică mare 60…70% daN/mm2 şi duritate mare 160…180 HB.
Fazele durificatoare sunt Al2Mg3Zn şi MgZn2.
N
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
r
88. Simbolul cuprinde un grup de litere şi un grup de cifre care reprezintă
ilo
cantitatea medie în procente a elementelor de aliere, de exemplu: AlMg1, AlMg2,
AlMg3, AlMn1, AlMgSi, AlMg1Si, AlSi1MgMn0,7 etc.
nt
9.2.1.4. Aliaje de aluminiu complexe durificabile prin tratamente termice
de
Specific aliajelor de aluminiu complexe din această grupă este aliajul denumit
duralumin, care este un aliaj pe bază de Al-Cu-Mg aliat cu Mn, şi Fe (3,8…4,8%
Cu, 0,4…0,8% Mg, 0,4…0,8% Mn, maximum 0,7% Si şi maximum 0,7% Fe).
tu
Duraluminul este un aliaj deformabil plastic şi durificabil prin tratamente termice; pe
măsura creşterii conţinutului de Cu şi Mn posibilitatea durificării prin precipitare
(călire şi îmbătrânire) creşte, însă se micşorează plasticitatea şi prelucrabilitatea prin
s
deformare plastică. Deformarea plastică se face, în general, la temperatura de
450…480˚C. Duraluminul este un aliaj cu proprietăţi mecanice bune: R=42…50
ul
daN/mm2 şi HB=150; în schimb prezintă rezistenţă la coroziune mai mică decât
aluminiul, de aceea piesele din duralumin se plachează cu aluminiu pur. În stare de
uz
echilibru structura duraluminului este formată din soluţie solidă α în care sunt
înseraţi compuşii intermetalici: CuAl2, CuMnAl2, Mg2Si etc.
Duraluminul se foloseşte pe scară largă în aeronautică, în construcţia
ru
Sunt aliaje binare Al-Cu, Al-Si, Al-Mg şi aliaje complexe, care conţin o
cantitate mai mare de elemente de aliere decât aliajele deformabile şi au în
structură obligatoriu eutectic.
147
Sunt aliaje bifazice hipoeutectice, eutectice sau hipereutectice care posedă
proprietăţi de turnare foarte bune: fluiditate bună, tendinţă de segregaţie mică,
capacitate bună şi rezistenţă mare la tensiunile de contracţie după turnare.
Aliajele de aluminiu pentru turnătorie pot fi sau nu durificate prin tratamente
termice, în funcţie de natura şi cantitatea componentelor; aliajele care pot fi
durificate prin îmbătrânire prezintă un efect al durificării mai scăzut decât la
aliajele deformabile, efect ce scade pe măsura creşterii cantităţii de eutectic.
r
Aliajele Al-Cu pentru turnare conţin 8…12% Cu şi se întrebuinţează la
ilo
fabricarea pieselor turnate: pistoane, cuzineţi etc. Aceste aliaje au rezistenţă
mecanică bună, însă posedă rezilienţă scăzută. Pentru a îmbunătăţi rezilienţa se
nt
adaugă cantităţi mici de Mn, Mg, Ti.
Aliajele Al-Si (siluminuri) prezintă o diagramă de echilibru cu solubilitate
de
limitată (figura 9.10) siliciul se dizolvă maxim 1,65% Si în aluminiu, la
temperatura de 577˚C, iar la temperatură ambiantă siliciul este insolubil în
aluminiu.
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
de 11,7% Si. Aliajele Al-Si prezintă proprietăţi de turnare foarte bune; au fluiditate
mare, contracţie mică la solidificare şi capacitate de absorbţie a gazelor minimă.
um
ale aliajelor de Al-Si hipereutectice sunt slabe datorită prezenţei cristalelor primare
de siliciu. Pentru a îmbunătăţi proprietăţile, se adaugă în momentul turnării la
temperatura de 770…780ºC, o cantitate mică (0,08…0,12% din greutatea
întregului aliaj) sodiu metalic sau o cantitate de 1÷2% din greutatea aliajului de
amestec de NaF şi NaCl în raport de 2/3. Această operaţie se numeşte modificare,
148
iar substanţele respective care se adaugă se numesc modificatori. În urma
modificării liniile lichidus şi solidus sunt deplasate în jos şi la dreapta, astfel încât
aliajele cu 12…13% Si din hipereutectice, lipsite de fragilitate. Prin modificare
rezistenţa la rupere creşte de la 15 la 20 daN/mm2, iar alungirea creşte de la 3 la
8%. Pentru a mări rezistenţa mecanică a siluminurilor se folosesc adaosuri de Cu,
Mg şi Mn când se obţin aliaje ce pot fi durificate prin tratamente termice şi au
proprietăţi mecanice superioare.
r
Aliajele de aluminiu pentru turnătorie turnate în blocuri sunt standardizate
ilo
prin STAS 201/1-80 în 35 de mărci simbolizate prin grupul de litere AT (aliaj
turnat), urmat de simbolurile elementelor de aliere şi de cifre care indică cantitatea
nt
în procente a elementelor respective, de exemplu: ATCu8, ATCu10,
ATCu4Mg2Ni2, ATSi12, ATSi5Cu3, ATSi4Mg2, ATSi12CuMgNi etc.
de
STAS 201/2-80 se referă la aliajele de aluminiu turnate în piese simbolizate
prin grupul de litere ATN (aliaje turnate în amestec de turnare), ATC (aliaje
turnate în cochilă) şi ATP (aliaje turnate sub presiune ), urmat de simbolurile
tu
elementelor de aliere şi de cantitatea procentuală a acestora. Sunt 75 de mărci:
ATC SiCu3, ATP Mg9, ATN Cu4Si, ATC Cu8, ATN Si8Cu3Ni etc.
s
9.3. MAGNEZIUL ŞI ALIAJELE MAGNEZIULUI
ul
Magneziul este un metal foarte uşor (γ=1,7 kg/dm3), cristalizat în sistem
uz
Cu, Mn şi Zn, Cd, Be, Ag, Ce, Zr etc. Dintre aceste elemente Zn, Cd, Al prezintă
solubilitate parţială şi variabilă cu temperatura; restul elementelor formează
compuşi intermetalici duri.
pe
(prin precipitare de compuşi chimici duri din soluţia solidă suprasaturată obţinută
prin răcire bruscă).
um
r
ilo
nt
de
tu
Figura 9.11. Partea tehnică a diagramei de echilibru Mg-Al.
s
ul
uz
ru
nt
pe
Figura 9.12. Variaţia caracteristicilor mecanice ale aliajelor Mg-Al, cu conţinutul de Al.
ai
Sunt atât aliaje laminate, cât şi pentru turnătorie, care prezintă o diagramă cu
solubilitate limitată variabilă, cu transformare peritectică şi transformare eutectică.
Aliajele Mg-Zn nu sunt utilizate în tehnică decât foarte rar. Adaosul de 3%
N
r
Aliajele antifricţiune în general, trebuie să îndeplinească următoarele
ilo
condiţii:
- să posede proprietăţi bune de turnare: fluiditate mare, contracţie mică,
nt
tendinţă de segregaţie redusă şi tendinţă de formare a porozităţilor mică;
- să posede rezistenţă bună la compresiune;
de
- să aibă capacitate bună de a se mula pe fus în perioada de rodaj;
- să posede rezistenţă bună la uzură;
- să posede suficientă duritate, dar nu prea mare pentru a nu provoca
tu
uzarea fusului;
- să prezinte coeficient mic de frecare, să asigure capacitate bună de
ungere;
s
- să prezinte conductibilitate termică bună;
- să posede rezistenţă bună la coroziune.
ul
Deci, aliajele antifricţiune trebuie să fie în acelaşi timp dure, pentru a rezista
la uzură şi la compresiune, şi moi pentru a se uza înaintea axului (deoarece
uz
cuzinetul este mai ieftin şi se înlocuieşte mai uşor decât axul) şi pentru a se mula
pe fus într-o perioadă minimă de rodaj. Aceste două condiţii, care la prima vedere
ar părea că se exclud reciproc, sunt realizate de aliajele antifricţiune cu punct
ru
scăzut de topire pe bază de Pb, Sn, Sb care au structură eterogenă, formată dintr-o
bază moale (soluţie solidă) în care sunt înserate particule foarte dure (compuşi
nt
chimici).
În timpul rodajului,baza moale se va uza cu uşurinţă realizându-se mularea
cuzinetului pe fus, iar particulele dure vor rămâne în relief constituind puncte cu
pe
suprafaţă mică de sprijin a fusului şi realizând un spaţiu între fus şi baza metalică a
cuzinetului în care poate exista un film continuu de lubrifiant.
Aliajele antifricţiune de Pb, Sn,Cu, Sb sunt cunoscute sub denumirea de
ai
babbitturi.
Aliajele binare Pb-Sb folosite ca aliaje antifricţiune, sunt aliaje hipereutectice
um
ce conţin 16…18% Sb; acestea au bază metalică moale (7…8 HB), formată din
eutecticul cu 13% Sb, în care sunt înserate particule dure de Sb (30 HB).
Aliajele binare Sn-Sb prezintă o diagramă de echilibru cu trei transformări
peritectice (figura 9.13). Aliajele cu 13% Sb sunt bune materiale antifricţiune, în
N
care baza metalică moale o constituie soluţia solidă a stibiului dizolvată în staniu,
iar particulele dure sunt constituite de soluţia solidă pe baza compusului
intermetalic SnSb.
Aliajele ternare Sn-Pb-Sb sunt materiale cu proprietăţi foarte bune de
antifricţiune, folosite foarte mult în construcţia de maşini la cuzineţi pentru lagăre
de alunecare. Aceste aliaje conţin întotdeauna şi cantităţi de 2…6% Cu, care
151
împreună cu staniul formează un compus chimic dur (100 HB), CuSn, ce
cristalizează primul, sub formă de dendrite, pe ale căror ramuri cristalizează
ulterior compusul dur intermetalic SnSb, iar, în final, solidifică eutecticul ternar
Sn-Pb-Sb, care constituie masa metalică.
r
ilo
nt
de
s tu
ul
uz
formă aciculară.
Aliajele de antifricţiune pe bază de staniu se utilizează la cuzineţi pentru
pe
Sn89, Y-Sn83 şi Y-Sn80, în care litera Y înseamnă aliaj de antifricţiune, iar cifrele
reprezintă conţinutul mediu în % de staniu. Toate aceste aliaje conţin adaosuri de
um
r
De asemenea din categoria aliajelor de antifricţiune, dar cu punct mai înalt
ilo
de topire, fac parte bronzurile cu plumb şi alamele destinate fabricării lagărelor cu
încărcări specifice mari.
nt
Pentru motoarele puternice cu turaţii foarte mari, folosite în industria
aeronautică materialul de antifricţiune este argintul care se aplică pe un suport de
de
oţel şi se acoperă apoi cu o peliculă de 0,002…0,003 mm Pb.
Aliajele din sistemul Zn-Al (zinal), precum şi fontele de antifricţiune sunt
cele mai ieftine aliaje de antifricţiune. De asemenea, se folosesc foarte frecvent
tu
aliajele sinterizate autolubrifiante, cum sunt: bronzurile grafitate, aliajele Fe-grafit;
Cu-grafit etc.
s
9.5. NICHELUL ŞI ALIAJELE SALE
ul
Nichelul este un metal greu cu γ=8,9 kg/dm3, care se topeşte la 1455˚C, cu
uz
soluţii solide limitate (Cr, Mo, Be, Mg, Al, Si, Ti, V, Zn, Ce, Sn, Sb etc.). Nichelul
formează şi compuşi chimici cu H, O, N, S, Cl etc.
Aliajele de nichel fac parte din materialele metalice cu proprietăţi chimice
pe
r
- magaperm cu 25% Fe; 10% Mn, restul Ni;
ilo
- crom-permalloy cu 20…30% Fe; 2,5%...4% Cr; 1,5% Al; Si şi Ti, restul Ni;
- rezisto-permalloy cu 19% Fe, 10% Cr şi restul Ni.
nt
Aceste aliaje se folosesc pentru cabluri telefonice, pentru maşini electrice statice
şi rotative etc. Din categoria aliajelor Ni-Fe cu magnetizare remanentă mare şi forţă
de
coercitivă mare fac parte aliajele: alni (Ni-Fe-Al); alnico (Ni-Fe-Al-Co) şi cunico(Cu-
Ni-Co)care se folosesc pentru magneţi permanenţi. Aliajul cu 35…37% Ni, 0,3% C,
restul Fe, numit Invar, are un coeficient foarte mic de dilatare (practic până la 100˚C nu
tu
se dilată). Aliajul cu 35…37%Ni, 20…40%Co, restul Fe, numit Kovar, are un
coeficient de dilatare aproximativ egal cu 0 şi chiar negativ. Aliajul cu 54% Fe, restul
Ni, numit Platinit,are coeficientul de dilatare egal cu cel al platinei şi al sticlei.
s
ul
9.5.3. Aliaje Ni-Cr
uz
r
9.6. VANADIUL ŞI ALIAJELE DE VANADIU
ilo
Vanadiul este un metal cenuşiu de tranziţie cristalizat în reţea c.v.c. are densitatea
nt
de 6,11 kg/dm3, se topeşte la 1890ºC şi fierbe la 3450ºC, este slab conducător de
electricitate şi căldură. Este un metal moale care se ecruisează uşor prin deformare
de
plastică la rece. Are rezistenţă foarte mare la coroziune în aer, acizi organici şi
anorganici, în apa de mare şi soluţii alcaline, se oxidează după 300ºC. Se utilizează în
stare pură ca element de aliere în oţeluri, ca metal de acoperire pentru combustibili
tu
nucleari, pentru construcţia de aparatură chimică şi de reactori cu neutroni rapizi.
Ca aliaje refractare se folosesc cele cu 5…20% Ti care rezistă până la 800…900ºC,
aliajele cu 36…80% Nb şi cele cu 20% Nb şi 5% Ti rezistente până la 900ºC.
s
Se mai utilizează în energetică nucleară aliajele cu 50% Ti, 15% Cr şi 35%
V, 50% Ti, 10% Al şi 40% V.
ul
uz
carbonul formează carburi foarte dure. Aceste aliaje au o duritate foarte mare (75…80
HRC), refractaritate excelentă (rezistenţă până la temperaturi de 700…1100ºC),
nt
Sunt aliaje care nu prezintă defectele aliajelor dure turnate. Sunt aliaje
formate din cabluri de W, Ti, Mo, legate prin cobalt, cu rolul de liant, prin
155
metalurgia pulberilor. Sunt aliaje cunoscute sub denumirea de materiale dure
metaloceramice, destinate armării sculelor aşchietoare. Au duritatea de 75…80
HRC, la temperatură ambiantă, iar la 1000ºC duritatea scade până la 65 HRC. Se
folosesc aliaje dure numai cu carburi de wolfram cu 81…89% W, 5,2…6% C şi
5…13% Co; aliajele pe bază de WC şi TiC cu 71% WC, 21% TiC şi 8% Co sau
aliajele pe bază de TiC în care este dizolvat wolframul.
În funcţie de destinaţia sculei aşchietoare, STAS 6374-61 prevede trei grupe
r
de aliaje dure: grupa P, destinată aşchierii oţelurilor; grupa M destinată aşchierii
ilo
oţelurilor şi aliajelor neferoase şi grupa K destinată aşchierii fontelor, aliajelor
neferoase şi materialelor nemetalice. Tot din categoria aliajelor dure sinterizate fac
nt
parte şi materialele mineralo-ceramice care se compun din pulberi de oxizi, nitruri,
boruri şi carburi metalice.
de
s tu
ul
uz
ru
nt
pe
ai
um
N
156
CAPITOLUL 10
r
METODE SPECIFICE DE INVESTIGARE A STĂRII
ilo
METALICE
În scopul utilizării corecte a materialelor metalice, nu este suficientă doar
nt
cunoaşterea compoziţiei chimice, a proprietăţilor fizice, mecanice sau tehnologice ale
unui aliaj, ci este necesară şi cunoaşterea structurii microscopice a materialului
de
respectiv, adică a constituenţilor din care este alcătuit, a naturii, numărului şi formei
lor, a dimensiunilor şi modului de repartiţie etc. Pe baza datelor obţinute prin
investigaţii structurale vom putea cunoaşte prelucrările la care au fost supuse
tu
materialele şi calitatea lor, se va putea explica obţinerea unor stări anormale şi se vor
putea cerceta defectele sau incluziunile pe care le conţin materialele în interiorul lor.
s
Metodele de cercetare specifice stării metalice, în funcţie de scopul dorit, se
clasifică în:
ul
I. metode de punere în evidenţă a structurii metalografice
- analiza macroscopică
uz
- analiza microscopică
- analiza submicroscopică
II. metode de punere în evidenţă a transformărilor structurale:
- analiza termică
ru
- analiza dilatometrică
- analiza magnetică.
nt
pe
r
ilo
10.3. METODE DE CERCETARE A MICROSTRUCTURII FĂRĂ
MICROSCOP
nt
Analiza submicroscopică, se poate efectua prin următoarele metode:
de
- cercetare metalografică cu ajutorul sondei electronice (este un microscop
electronic prin baleaj ce are ataşat un spectograf cu raze X);
- autoradiografia (permite determinarea neuniformităţilor de distribuţie a
tu
componentelor în interiorul fazelor);
- metalografia magnetică
- metalografia cantitativă
s
- analiza roentgeno-structurală
ul
10.3.1. Cercetarea metalografică cu ajutorul sondei electronice
uz
scanarea unor suprafeţe mici din proba de cercetat (câţiva microni) cu un fascicul
fin de electroni şi măsurarea lungimilor de undă şi a intensităţilor radiaţiilor X
emise de atomii elementelor chimice care intră în compoziţia materialului cercetat.
ai
um
r
cristalografice.
ilo
nt
Dacă un fascicul de raze X monocromatic trece printr-o reţea cristalină,
de
electronii periferici ai atomilor vor intra în vibraţie şi vor emite unde în toate
direcţiile. Acestea vor interfera anulându-se în majoritatea direcţiilor, însumându-
tu
se în direcţia de reflexie a razelor.
Să presupunem a1 şi b1 două suprafeţe plane reflectante ale unui cristal,
s
determinate de poziţia atomilor m şi n în reţea. Un fascicul de raze A, B paralel, de
aceeaşi lungime de undă λ, căzând sub unghiul ϕ pe suprafaţa determinată de reţea,
ul
se va reflecta pe direcţia A’, B’ pe un ecran.
După reflexie, raza B va parcurge un drum mai lung decât raza A cu
uz
diferenţa:
pn + nq = 2a sin ϕ (1)
Dacă diferenţa de drum este egală cu o lungime de undă λ, sau multiplu
ru
λ/2 sau multiplu impar de λ/2, razele vor interfera în minime de luminozitate.
Maximele de luminozitate vor satisface relaţia:
pe
r
10.3.2.2. Metoda Laue
ilo
Metoda Laue foloseşte, pentru determinarea parametrilor reţelei cristaline,
bombardarea unui monocristal fix cu un fascicul de raze X, albe policromatice, cu
nt
lungimea de undă cunoscută, care vor fi difractate de atomii monocristalului şi vor
impresiona o placă fotografică aşezată în spatele acestuia, figura 10.2.
de
s tu
ul
Figura 10.2. Difracţia razelor X prin metoda Laue.
uz
Cu ajutorul fotogramelor (Lauegramelor) obţinute, se poate calcula unghiul
de difracţie, care, introdus în relaţia lui Bragg, face posibilă determinarea
parametrului reţelei cristaline:
OA λ
ru
puţin folosită.
pe
r
ilo
nt
de
s tu
Figura 10.3. Difracţia razelor X prin metoda Debye – Scherrer
ul
Cu ajutorul metodei Debye – Scherrer de cercetare, a structurii, pot fi puse
în evidenţă în afară de parametrul reţelei şi deci a sistemului de cristalizare,
uz
următoarele aspecte: numărul de atomi din celula elementară N, mărimea şi forma
grăuntelui cristalin, textura materialelor metalice.
De asemenea metoda, permite determinarea prezenţei tensiunilor interne, a
ru
Capitolul 11
r
COMPORTAREA MATERIALELOR METALICE ÎN
ilo
SERVICIU
nt
11.1 RUPEREA MATERIALELOR CRISTALINE
de
11.1.1. Ruperea la solicitări statice
tu
Ruperea reprezintă fenomenul de fragmentare a unui corp solid sub acţiunea
unor tensiuni interne sau externe în două sau mai multe părţi.
s
După modul cristalografic de producere a ruperii materialului se pot deosebi
(figura 11.1): ruperea prin smulgere sau clivaj (produsă de tensiunile normale de
ul
solicitare) şi ruperea prin forfecare (produsă de tensiunile tangenţiale din material).
Ruperea prin smulgere (clivaj) are loc prin desfacerea legăturilor dintre atomii
uz
unor plane adiacente perpendiculare pe direcţia solicitării. Planele pe care se
produce ruperea se numesc plane de clivaj, acestea fiind plane cu o densitate minimă
de atomi.
ru
nt
pe
ai
um
Figura 11.1. Tipuri de rupere a materialelor cristaline; a - rupere prin smulgere (clivaj), b - rupere
prin forfecare; 1 – apariţia fisurii, 2 - înaintarea fisurii în material, 3 - rupere plană prin clivaj, 4 -
rupere prin forfecare.
N
r
vecini; planitatea suprafeţei de rupere se manifestă doar la nivel de grăunte cristalin
ilo
(figura 11.2,a).
Ruperile prin clivaj se pot produce transcristalin (prin interiorul grăuntelui)
nt
sau intercristalin (pe la limita dintre grăunţi). Temperatura joacă un rol important în
propagarea fisurii de rupere, creşterea acesteia favorizând ruperea intercristalină.
de
Ruperile prin forfecare apar în urma unor procese de deformare plastică
localizată, prin deplasările de material ce apar pe planele de alunecare sub acţiunea
tensiunii tangenţiale maxime. Traseul fisurii va fi determinat şi de prezenţa
tu
concentratorilor interni de tensiune. In consecinţă dezvoltarea fisurii va urma în
general o direcţie înclinată la 45° faţă de direcţia de aplicare a efortului (figura
s
11.2,b).
Trebuie remarcat faptul că ruperea este cauzată atât de tensiunile normale cât
şi de cele tangenţiale (bineînţeles în proporţii diferite), fapt care face ca suprafeţele
ul
de rupere să prezinte atât aspecte cristalin strălucitoare cât şi mat fibroase (figura
11.2,c).
uz
ru
nt
Figura 11.2. Ruperea materialelor policristaline; a-rupere prin clivaj; b-rupere prin forfecare; c-
pe
rupere mixtă.
r
respectiv b);
ilo
2) dimensiunile corpului – probe mici se rup ductil, iar probe mari din acelaşi
material şi în aceleaşi condiţii se rup fragil;
nt
3) neomogenităţile chimice sau geometrice ce produc efecte de crestare şi de
concentrare a tensiunilor;
de
tu
Figura 11.3. Moduri de distribuire a
eforturilor într-un material; a-biaxial; b-
s
triaxial.
ul
uz
4) viteza de aplicare a sarcinii – creşterea acestei viteze duce la ruperi fragile
deoarece scade timpul disponibil pentru deplasarea dislocaţiilor;
5) micşorarea temperaturii conduce la ruperi fragile.
ru
r
11.1.3. Ruperea la oboseală
ilo
Ruperea la oboseală reprezintă cea mai frecventă cauză de cedare a pieselor în
nt
serviciu şi aceasta deoarece ruperea se produce la eforturi scăzute, mai mici decât
limita de rupere determinată în condiţii statice. Eforturile ce produc ruperea au un
de
caracter ciclic cu o variaţie periodică în timp (de exemplu, cel din figura 11.5.
Asemenea eforturi apar atât la piesele în mişcare cât şi la cele supuse unor vibraţii
mecanice sau dilatări şi contracţii succesive.
s tu
ul
uz
Figura 11.5. Ciclu alternant simetric de variaţie a tensiunii în timp într-o piesă.
ru
r
către Rm) şi concentratorii de tensiuni (prezenţa lor duce la micşorarea puternică a
ilo
rezistenţei la oboseală).
nt
11.2. UZURA MECANICĂ
de
O cauză frecventă de scoatere din uz a pieselor şi elementelor de construcţii
metalice o constituie, pe lângă rupere, uzura prin abraziune mecanică.
tu
S-a observat că în general rezistenţa la uzare creşte cu creşterea durităţii
materialului. Există însă cazuri când materiale cu elasticitate mare (de exemplu
s
cauciucul) au o rezistenţă la uzare superioară în raport cu cea a materialelor
metalice. Această comportare se explică prin natura procesului de abraziune (figura
11.7).
ul
uz
ru
nt
Figura 11.7. Comportarea materialelor la uzură mecanică; a,b-abraziune prin impact; c,d-abraziune
pe
prin presare.
restituirii aproape în întregime a energiei de şoc către particula abrazivă (a). În cazul
unui material rigid, ce nu se deformează elastic, prin ciocnirea particulei cu suprafaţa
um
r
ilo
nt
Figura 11.8. Curba de uzare a unui material.
de
Au fost sesizate în principiu două tipuri distincte de uzare:
tu
1. uzarea lentă (mild wear) - suprafeţele în contact rămân relativ netede şi sunt
protejate de straturi de oxid;
2. uzarea severă - între suprafeţe există un contact nemijlocit metalic (fără
s
lubrifiant), acestea fiind intens deteriorate.
Trebuie făcută observaţia că mărirea sarcinii poate conduce, pentru multe
ul
perechi de materiale, la trecerea de la uzarea lentă la cea severă.
Cele mai întâlnite tipuri de uzare sunt: uzarea prin adeziune, uzarea prin
uz
abraziune, uzarea prin oboseală şi uzarea prin cavitaţie.
ru
r
2) aplicarea unor tratamente termice sau termochimice (nitrurare, sulfizare,
ilo
cromizare – îmbogăţirea stratului superficial cu N, S respectiv Cr) de durificare
superficială;
nt
3) prelucrarea mecanică mai fină a suprafeţelor în contact în vederea obţinerii unor
rugozităţi mai mici ale acestora;
de
4) utilizarea unor sarcini de lucru mai mici pe cupla de frecare.
tu
11.2.2. Uzarea abrazivă
În cazul uzării abrazive deteriorarea suprafeţelor în frecare are loc prin acţiuni
s
mecanice de microaşchiere sau tăiere (retezare), la care participă fie particulele mai
dure din masa eterogenă a materialelor, fie particule abrazive străine sau proprii
ul
apărute în procesul uzării (particule de uzare adezivă a căror duritate a crescut prin
ecruisări repetate; figura 11.10a).
uz
(figura 11.10b).
nt
pe
ai
um
a b
Figura 11.10. Mecanismul uzării abrazive; a-prin contact; b-prin impact.
r
ilo
Uzarea prin oboseală apare în urma unor solicitări ciclice ale suprafeţelor de
contact, urmate de deformaţii plastice, apariţia de tensiuni interne în straturile
nt
superficiale şi în final de fisuri, ciupituri sau exfolieri.
Tipurile caracteristice de uzare prin oboseală sunt:
de
1. pitting - apare sub forme caracteristice de ciupituri sau gropiţe pe suprafeţe cu
duritatea HB ≤ 350 şi în prezenţa uleiului. Se întâlneşte la căile de rulare ale
lagărelor de rostogolire (rulmenţi), pe flancul roţilor dinţate, etc. În vederea creşterii
tu
rezistenţei la pitting se recomandă aplicarea de tratamente termice şi
termochimice (căliri superficiale, cementare – îmbogăţirea stratului superficial cu C,
s
nitrurare);
2. spalling (exfolierea) - constă în desprinderea de pe suprafeţele de frecare a unor
particule de uzură de forma unor solzi (uneori de mărimi mari), fenomen ce conduce
ul
la o uzare catastrofală (de exemplu, a camelor) ca urmare a oboselii substratului
suprafeţei de contact. Este influenţată în principal de natura materialelor în contact
uz
deplasare de material sub formă de mici particule, fenomen produs de acţiunea unui
mediu lichid sau gazos asupra unui corp solid. Este cunoscută şi sub denumirea de
eroziune de cavitaţie, apărând la paletele turbinelor, rotoarelor de pompă, cilindrii
ai
pătrunde într-o zonă de presiune scăzută (figura 11.12). Bulele de gaz ce apar şi
cresc în lichidul intrat în domeniul de presiune joasă se vor distruge atunci când
presiunea va creşte din nou. Astfel, presiunile locale (mii de atmosfere) care apar
prin implozie sau prin acţiunea microjeturilor de mare viteză vor conduce la uzarea
N
suprafeţei materialului.
Pentru micşorarea uzării prin cavitaţie se recomandă micşorarea vitezei de
circulaţie a fluidelor (eroziunea prin cavitaţie creşte exponenţial cu viteza),
dezaerarea sau degazarea lichidelor, utilizarea de materiale de duritate ridicată
(oţeluri de scule, aliaje de titan sau de nichel, placarea cu oţeluri aliate cu Cr sau Cr-
169
Ni, etc.), utilizarea de învelişuri polimerice (elastomeri) ce pot absorbi şocurile
apărute în timpul cavităţii.
r
ilo
nt
de
Figura 11.12. Mecanismul uzării prin cavitaţie.
tu
11.3. COROZIUNEA MATERIALELOR METALICE
s
Coroziunea reprezintă fenomenul de degradare şi uneori de distrugere a unui
corp solid sub acţiunea chimică sau electrochimică a mediului exterior. Efectele cele
ul
mai sesizabile ale coroziunii sunt modificarea greutăţii, alterarea suprafeţelor piesei
şi scăderea valorii proprietăţilor mecanice ale materialului.
uz
Există trei tipuri principale de coroziune (figura 11.13):
1. coroziunea uniformă (figura 11.13a) – materialul se corodează regulat şi uniform,
rezistenţa sa mecanică scăzând proporţional cu micşorarea grosimii, deci cu scăderea
ru
r
cu solventul (metale în topituri metalice sau materiale organice în solvenţi organici),
ilo
dimensiunea scăzută a ionilor sau moleculelor substanţei ce se dizolvă, temperatura
ridicată (când se accelerează difuzia).
nt
de
11.3.2. Coroziunea uscată (oxidarea)
tu
unui material în absenţa contactului direct cu un lichid (solvent sau electrolit). Apare
în principiu la orice temperatură, intensificându-se cu creşterea acesteia.
Oxidarea se produce începând de la suprafaţa metalului, oxidul rezultant
s
formând o barieră ce va separa materialul respectiv de mediul exterior (figura
11.14). Pentru continuarea procesului este necesar ca această barieră să fie străbătută
ul
prin difuzie de ionii metalici (spre suprafaţa metalului) sau/şi de ionii de oxigen
(spre interior, cu o viteză de difuzie mai mică).
uz
ru
nt
- oxidul ocupă un volum egal cu volumul metalului, stratul de oxid fiind continuu,
aderent şi protector (b);
- oxidul ocupă un volum mai mare decât volumul metalului. În aceste condiţii, iniţial
oxidul va forma un strat continuu protector, pe măsura creşterii grosimii acestuia
apărând aici tensiuni din ce în ce mai mari, care vor conduce în final la exfolierea
171
unor porţiuni din stratul de oxid şi deci la expunerea din nou a materialului metalic
din aceste zone la oxidare; fenomenul este continuu (c);
r
ilo
nt
S-a arătat că procesele de oxidare depind de fenomenul de difuzie. Efecte
suplimentare ale acestei dependenţe se manifestă în cazul oxidării intergranulare şi a
de
oxidării selective.
Oxidarea intergranulară apare la temperaturi ridicate, când se accelerează
tu
difuzia ionilor de oxigen de-a lungul limitelor de grăunte. Apar astfel pelicule fragile
de oxid ce îmbracă grăunţii cristalini şi care duc astfel la micşorarea capacităţii de
deformare plastică (fragilizarea materialului).
s
Fenomenul de oxidare selectivă se bazează pe faptul că într-un aliaj vitezele
de difuzie şi afinitatea pentru oxigen a diverselor elemente chimice componente nu
ul
este aceeaşi, având deci loc un proces de oxidare preferenţială. Un exemplu este
acela al carbonului, care difuzează şi se oxidează mai repede decât fierul; în
uz
consecinţă, în oţelurile încălzite la temperaturi ridicate, carbonul se poate pierde prin
apariţia oxidului de carbon, proces numit decarburare şi însoţit de micşorarea
proprietăţilor de rezistenţă ale startului superficial. Totuşi oxidarea selectivă poate fi
ru
catod) aflate în contact unul cu altul prin intermediul unui mediu lichid (electrolit).
Circuitul electric ce se va forma va conduce la producerea unui curent electric sau la
o depunere galvanică (electroplacare).
N
r
ilo
- reacţia anodică, prin care ionii trec în electrolit, anodul corodându-se:
nt
M → M n + + n e-
- reacţia catodică la electroplacare (reacţie de reducere):
de
M + ne →M
n+ -
În acest caz ionii de metal introduşi deliberat în electrolit (obţinut prin dizolvarea
tu
unei sări a metalului, anodul fiind din grafit) sau obţinuţi prin reacţie anodică (anod
solubil, din acelaşi metal) primesc la catod electroni şi se vor depune pe acesta
(figura 11.17);
s
ul
uz
Figura 11.17. Celulă electrochimică în care are loc un proces de
electroplacare.
ru
nt
ceda electroni.
Diferenţa de potenţial dintr-o celulă galvanică în care este prezentă
coroziunea electrochimică poate fi generată în principal de diferenţa de compoziţie
chimică dintre anod şi catod, de diferenţa între stările de tensiuni mecanice (aplicate
N
r
zona tensionată va funcţiona ca anod (are energia internă mai mare ca restul
ilo
materialului netensionat devenit astfel catod. În figura 11.18 se prezintă două
exemple de asemenea celule: a - o conductă metalică îndoită în care zona deformată
nt
plastic devine anod datorită tensiunilor reziduale mari, partea nedeformată vecină
fiind catodul; b - la nivel micro structural limitele de grăunte au o energie internă
de
mai mare (anozi) ca a grăunţilor (catozi), fapt ce explică corodarea limitelor
respective la atac chimic.
s tu
ul
uz
Figura 11.18. Celulă electrochimică de distorsiune elastică; a-formată prin deformarea plastică; b-
la nivel microstructural.
ru
O diferenţă de potenţial poate apărea între părţi ale aceluiaşi material metalic
omogen chimic şi fără tensiuni interne atunci când acestea vin în contact cu un electrolit
nt
cu o concentraţie diferită a ionilor metalici în masa sa. Avem de a face în acest caz cu
celula electrochimică de concentraţie, metalul în contact cu soluţia de concentraţie
pe
ridicată devenind catod, iar cel în contact cu soluţia diluată devenind anod.
Un tip important de celulă electrochimică de concentraţie este celula
galvanică de aeraţie diferenţială în care coroziunea este determinată de diferenţa de
potenţial creată între zone ale aceluiaşi material metalic aflate în contact cu un
ai
şi crăpături superficiale în care umezeală sau o soluţie stagnantă sunt slab aerate
(rizuri, starturi de ecranare sau de protecţie neaderente ş.a.).
N
r
materialele metalice monofazice (metalele pure, soluţiile solide; compuşii chimici
ilo
nu se folosesc datorită fragilităţii lor ridicate).
Elaborarea şi prelucrarea ulterioară a pieselor trebuie să fie îngrijită pentru
nt
evitarea impurificării fazice (incluziuni nemetalice, segregaţii, etc.) şi apariţiei
tensiunilor interne, astfel prevenindu-se formarea celulelor electrochimice de
de
compoziţie şi a celor de distorsiune elastică. În acest sens se pot aplica şi tratamente
termice de recoacere pentru eliminarea tensiunilor interne, de omogenizare ş.a.
Materialul ar trebui să prezinte o autoprotecţie prin pasivizare în sensul
tu
formării unui film superficial continuu, impermeabil şi insolubil în electrolit, aderent
la material şi nefragil, care să acţioneze în direcţia izolării materialului de electrolit
sau prin micşorarea diferenţei de potenţial din cuplul galvanic de coroziune.
s
Pasivizarea poate fi chimică sau electrochimică, naturală sau provocată.
Pasivizarea chimică este un fenomen de oxidare superficială produs de oxigen
ul
sau de un agent oxidant. În aer aproape toate metalele se acoperă cu un strat de oxid,
nu toate straturile fiind însă protectoare; dintre metalele ce se pasivizează spontan în
uz
atmosferă amintim Cr, Fe, Ni, Mo, Al, Nb, W, iar în agenţi oxidanţi - Pb în H2SO4,
Mg în HF, Mo şi Nb în HCl. S-a remarcat că în absenţa factorului oxidant multe
materiale metalice ies din starea pasivă şi se corodează rapid.
ru
suprafaţă cât mai mare, iar catodul minimă (asamblări prin şuruburi, bolţuri, nituri);
- eliminarea posibilităţii de formare a celulelor galvanice de distorsiune elastică prin
um
r
de protejat, el corodându-se astfel în mod continuu (figura 11.20).
ilo
nt
de
s tu
ul
Figura 11.20. Protecţia catodică cu anod de sacrificiu; a-pentru o conductă subterană din oţel, b-
pentru un rezervor subteran din oţel, c-pentru carena din oţel a unui vapor (plăcile de zinc sunt
uz
dispuse în apropierea elicei din alamă, care astfel devine catod).
vechi (de exemplu, la protejarea conductelor subterane) sau dintr-un material puţin
solubil (grafit, aliaj de plumb cu 2% argint, etc.). Curentul I generat de sursă va
nt
Figura 11.21. Protecţia catodică cu folosirea unei surse suplimentare de curent electric.
176
Inhibitorii de coroziune pot fi anorganici sau de adsorbţie. Cei anorganici sunt
substanţe care, introduse într-o cantitate redusă în mediul corosiv, limitează efectele
distructive ale coroziunii prin formarea de compuşi insolubili ce se depun pe
suprafaţa metalului de la anod sau catod. Inhibitorii de adsorbţie reprezintă substanţe
organice solubile în apă ce împiedică acţiunea lichidului coroziv prin formarea unui
strat de adsorbţie monomolecular pe suprafaţa materialului de protejat.
d) Izolarea piesei metalice de mediul coroziv
r
Izolarea piesei metalice fată de acţiunea mediului coroziv se poate face prin
ilo
aplicarea pe suprafaţa acesteia a unui strat de acoperire nemetalic: straturi de
conversie chimică, acoperiri ceramice, vopsele şi lacuri.
nt
Straturile de conversie chimică sunt bariere de natură anorganică formate pe
suprafaţa materialului prin reacţii chimice sau electrochimice şi care fac parte
de
integrantă din materialul piesei. În acest sens, pentru obţinerea acestora, se pot
utiliza tratamente termochimice (fosfatarea, cromizarea - pentru aliaje de Fe, Zn,
Al), oxidarea anodică (realizată electrolitic, metalul de protejat fiind anodul,
tu
suprafaţa sa oxidându-se sub acţiunea oxigenului degajat; folosită frecvent pentru
aliaje de aluminiu) sau oxidarea chimică (imersia pieselor într-o soluţie ce
reacţionează cu materialul metalic şi formează un strat foarte subţire de câţiva
s
micrometri de oxid sau sare complexă insolubilă; metodă folosită des pentru aliajele
de magneziu).
ul
Acoperirile ceramice reprezintă: straturi de oxizi relativ permeabile la mediul
coroziv (Al2O3, ZrO2, MgO), aplicabile pe suprafeţele de protejat prin pulverizare cu
uz
solvenţi organici. După evaporarea solventului, stratul se durifică prin oxidare în aer
sau policondensare sub acţiunea temperaturii. Vopselele conţin pigmenţi, dintre care
unii acţionează ca inhibitori de coroziune (de exemplu, cromaţii de plumb sau zinc,
pe
BIBLIOGRAFIE
r
ilo
1. Baciu, C., Baciu, Maria, Ştiinţa şi ingineria materialelor, Partea I, Ştiinţa
materialelor, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2004.
nt
2. Baciu, C., Alexandru, I., Popovici, R., Baciu, Maria, Ştiinţa materialelor
metalice, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1996.
de
3. Alexandru, I., Metalurgie fizică, vol. I şi II, Institutul Politehnic Iaşi, 1979.
4. Drugescu, Elena, Ştiinţa materialelor metalice, vol. 1, Ed. Fundaţiei
Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2000.
tu
5. Geru, N. ş.a. Materiale metalice, structură, proprietăţi, utilizări, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1985.
s
6. Guillet, L., Diagrames des phases en métallurgie, Masson et Cie, Paris, 1964.
7. Petrescu, S., Popa, M., Baciu, M., Baciu, C., Ştiinţa materialelor, Ed. „Gh.
ul
Asachi“, Iaşi, 1995.
8. Popescu, N., Şaban, R., Bunea, D., Ştiinţa materialelor, vol. 1, 2, 3, Ed. Fair
uz
Partners, Bucureşti, 1999.
ru
nt
pe
ai
um
N