Istoricul și profesorul Lucian Boia s-a născut în anul 1944 la Bucuresti.

A început cariera universitară în

anul 1967, în cadrul Facultății de Istorie a Universității București și a devenit profesor titular în anul
1990. Intre anii 1983-1990, a fost vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Istorie a Istoriografiei, iar
în anul 1993 a devenit director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului. A publicat numeroase
lucrări care s-au bucurat de aprecieri deosebite, lucrări precum “Eugen Brote”, “Sfârșitul lumii:o istorie
fără sfârșit”, “Jocul cu trecutul:istoria între adevăr și ficțiune”,”Două secole de mitologie națională”,
“Miturile comunismului românesc” și “Istorie și mit în conștiința românească”, poate cea mai cunoscută
dintre cărțile sale.”Istorie și mit în conștiința românească”, a apărut în anul 1997, iar datorită succesului
său, a fost reeditată în încă patru ediții și tradusă în diferite limbi.

Cartea este structurată în șapte capitole, denumite “Istorie, ideologie, mitologie”, “Originile”,
“Continuitatea”, “Unitatea”, “Românii și ceilalți”, “Principele ideal” și “După 1989”. In primul capitol,
autorul pune problema momentului intrării României în Europa, la nivel mental și ideologic; și trasează
fundamentele care rezumă traiectoria societății românesti din secolul al XIX-lea , care sunt, în viziunea
sa – ideea națională, modernizarea și modelele la care s-a raportat România. In continuare, el urmărește
evoluția mitului național reprezentat de imaginea lui Mihai Viteazul, antiteza dintre soluția democratică
și teza conservatoare în privința modernizării societății românești, precum și problematica glorificării
trecutului. Observă pe urmă evoluția de la romantism la școala critică în domeniul istoriografiei, precum
și schimbările aduse de societatea “Junimea”în promovarea unei istorii obiective, în contradicție cu
direcția care promova spiritul național, culminat apoi cu avântul școlii critice de după 1900 și de
istoriografia lui Nicolae Iorga și Vasile Pârvan. In final, analizează discursul istoric comunist de la modelul
sovietic la întoarcerea spre naționalism, culminată cu exacerbarea lui.

In cadrul celui de-al doilea capitol, autorul realizează recursul la origini și la miturile fondatoare.
Incepând de la mitul fondator roman, la perioada acceptării sintezei daco-romane, ajungând la perioada
exluderii românilor și la promovarea mitului fondator dacic. Pune apoi accent pe perioada comunistă
analizând transferul de la miturile fondatoare la cel al luptei de clase, urmat de mitologia naționalistă
dacică și de promovarea ulterioară a slavinismului. In finalul capitolului, Boia formulează o concluzie
potrivit căreia națiunea reprezintă un organism social și nu unul biologic, și este fondată pe o sinteză
culturală.

In cel de-al treilea capitol, autorul tratează problema continuității daco-romane la nord și la sud de
Dunăre, ca fiind aria de formare a poporului român, analizând și punctele de vedere ale altor istorici,
precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan sau C.C. Giurescu, concluzionând cu părerea că problema
continuității este una arheologică, și că miturile trebuie dedramatizate și depolitizate. In capitolul privind
“Unitatea”, autorul definește unitatea, atât sub aspectul conceptului de stat-națiune, cât și din
perspectiva mitului frontierelor naturale. Analizează apoi ideea unității române în Evul Mediu și faza
naționalistă a comunismului, când unitatea și continuitatea constituiau axa discursului istoric, finalizând
cu o încercare de definire a spiritului național, atât din propria sa perspectivă, cât și din cea a altor
istorici.

In capitolul cu numărul cinci, Lucian Boia urmărește societatea românească în raport cu lumea
exterioară, cu străinii. Definește astfel mitul celuilalt, al străinului, analizează modelul pe care l-a
reprezentat Franța pentru societatea românească, “contra-mitul german”, “mitul uniunii sovietice”,
“mitul conspirației”, “mitul autocompătimirii”, oferind apoi și două opinii exterioare privind societatea
românească, aparținând francezului Paul Morand și englezoaicei Olivia Manning. Capitolul
șase,”Principele ideal” reprezintă o incursiune în panteonul personajelor mitificate de-a lungul timpului
în cadrul mitologiei istorice românești. Cel din urmă capitol urmărește tendințele ulterioare Revoluției
din decembrie 1989: confruntarea dintre cele două mituri contradictorii: ale regelui Mihai și al
mareșalului Antonescu, tendința ocultării comunismului și cele patru mituri politice caracteristice lumii
contemporane, corespunzătoare ideologiei lui Raoul Girardet și anume mitul conspirației, al salvatorului,
al vârstei de aur și al unității.

La fel ca si volumele precedente sau ulterioare acestuia, și prezenta lucrare este impregnată de stilul
deschis, tăios și critic al autorului, precum și de lipsa sa de prejudecăți și de curajul de a aborda și de a
pune la îndoială principii, interpretări și concluzii bine înrădăcinate în mentalul colectiv și aparent de
nezdruncinat. Autorul însuși prezintă în prefața lucrării convingerile sale în ceea ce privește subiectul
abordat, și anume faptul că nu crede într-o istorie obiectivă, că nu și-a propus să înceapă un război
împotriva miturilor, deoarece este convins că nu se poate trăi înafara mitologiei și a imaginarului,la fel
cum nu poate exista o istorie realizată înafara ideologiei și a mitologiei, propunându-și pur și simplu o
interpretare istorică a miturilor, un atac al clișeelor și o încercare de decriptare a câtorva structuri mitice
imprimate în cultura românească modernă. De-a lungul lucrării, Boia a realizat o împărțire
nedeterminată între miturile care aparțin și au fost promovate în perioada modernă și cele care își au
originea în perioada comunistă, insistând însă pe acestea din urmă, în încercarea de a demonta
istoriografia naționalistă și cea autohtonistă promovată de comuniști, mecanismul folosit în scopul
falsificării istoriei sau a folosirii omisiunii în privința faptelor istorice tot pentru a oferi o imagine falsă și
pentru a manipula în mod politic și ideologic mentalitatea colectivă a vremii.

In critica sa, autorul are în vedere câteva subiecte-cheie pe care le tratează și în jurul cărora se raliază
problematica adiacentă, și anume miturile fondatoare-originile, continuitatea, unitatea, formarea
identității și alteritatea. In continuare, încearcă și o definire a mitului, atât la nivel general și propriu, de
ceva care se îndepărtează de realitate și ia forma unor ficțiuni, deformări, stereotipuri sau exagerări; cât
și din punct de vedere istoric, domeniu în care, în opinia sa, nu există o contradicție inerentă între
realitate și imaginar, iar mitul reprezintă o structură care înglobează atât structuri adevărate, cât și
structuri fictive.
In opinia lui Lucian Boia, miturile societății contemporane sunt reprezentate de “mitul națiunii” și de
“mitul progresului”. Pe lângă convingerea asupra faptului că nu se poate trăi înafara imaginarului,
autorul este convins de faptul că fiecare națiune își are propria mitologie istorică, populată de mituri
fondatoare, mituri ale unificării, simboluri și eroi, fără de care, ar fi imposibilă definirea ei ca națiune, din
orice punct de vedere: etnic, geografic, lingvistic sau ideologic.

Prin această lucrare, Lucian Boia demonstrează încă o dată capacitatea sa de a realiza o analiză modernă
și sistematică, a unui subiect deosebit de complex și problematic precum mitologia istorică românească
conturată și dezvoltată în decursul ultimelor două secole, și de a veni cu interpretări actuale și
pertinente.