DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Lect. univ. dr. MARIAN BRATIŞ

CUPRINS

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA ARBITRAJULUI

COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Secţiunea I Evoluţia şi necesitatea Arbitrajului Comercial

Internaţional
1. Evoluţia
2. Necesitatea

Secţiunea a II- Noţiunea, caracterele şi natura juridică

a 1. Noţiunea
2. Caracterele
3. Natura juridică

Secţiunea a Clasificarea arbitrajului comerţului internaţional

III-a 1. Arbitraj instituţional şi arbitraj ocazional
2. Arbitraj în drept şi arbitraj în echitate
3. Arbitraj naţional, străin sau internaţional

Secţiunea a Convenţii internaţionale cuprinzând norme uniforme

IV-a aplicabile arbitrajului comerţului internaţional

Secţiunea a V- Rezolvarea conflictelor de jurisdicţie în materie de

a arbitraj comercial internaţional
1. Caractere specifice ale conflictelor de jurisdicţie în
materie
2. Soluţionarea conflictelor de jurisdicţie în
conformitate cu prevederile convenţiei arbitrale
3. Soluţionarea conflictelor de jurisdicţie în cazul
unei convenţii arbitrale în alb.

1
 CAPITOLUL II

LITIGIUL ARBITRRAL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Secţiunea I Noţiunea şi caracterul arbitral al litigiului de comerţ

internaţional

Secţiunea a II- Categorii de litigii în comerţul internaţional

a
Secţiunea a Legea aplicabilă litigiului de comerţ internaţional
III-a 1. Desemnarea de către părţi a legii aplicabile
2. Legea aplicabilă contractului în lipsa unei opţiuni a
părţilor
3. Legea aplicabilă contractelor încheiate prin
corespondenţă
4. Domeniul de aplicare a legii contractului.

CAPITOLUL III

INVESTIREA INSTANŢEI DE ARBITRAJ

Secţiunea I Convenţia de arbitraj

1. Noţiunea şi formele convenţiei de arbitraj
2. Condiţii de formă şi de fond ale Convenţiei de
arbitraj
3. Efectele Convenţiei de arbitraj
Efecte de natură contractuală
Efecte de natură procedurală

Secţiunea a II-a Legea aplicabilă Convenţiei arbitrale

1. Alegerea legii aplicabile prin voinţa părţilor
2. Determinarea legii aplicabile în lipsa unei opţiuni
a părţilor
3. Domeniul de aplicare a legii care guvernează
Convenţia arbitrală.

2
 CAPITOLUL IV

LEGEA APLICLABILĂ PROCEDURII

Secţiunea I Determinarea legii aplicabile

Secţiunea a II- Domeniul de aplicare a legii procedurale

a

CAPITOLUL V

FORME ALE ARBITRAJULUI INSTITUŢIONAL

Secţiunea I Curtea de arbitraj comercial internaţional Bucureşti

(C.A.B.)

1. Trăsături caracteristice

2. Competenţa
2.1. Competenţa Teritorială
2.2. Competenţa materială

3. Procedura arbitrală
3.1. Acţiunea, întâmpinarea, cererea
reconvenţională
3.2. Autoverificarea competenţei Curţii de Arbitraj
3.3. Completul de arbitri şi arbitrul unic
3.4. Participarea terţilor în litigiul arbitral
3.5. Pregătirea litigiului
3.6. Comunicarea înscrisurilor
3.7. Măsuri de asigurare şi măsuri vremelnice
3.8. Şedinţele de dezbateri
3.9. Administrarea probelor
3.10.Fazele procedurii arbitrale.

4. Hotărârea arbitrală
4.1. Modul de soluţionare a litigiului
4.2. Soluţionarea litigiului prin sentinţă
4.3. Încheierea de închidere a procedurii arbitrale
4.4. Reglementări comune
4.5. Rectificarea şi completarea hotărârii
4.6. Caracterul definitiv şi obligatoriu al hotărârii

3
 5. Căi de atac şi executare
5.1. Cererea de reexaminare
5.2. Contestaţia la titlu
5.3. Investirea hotărârii cu formulă executorie

Secţiunea a Curtea de arbitraj de pe lângă CCIP

III-a
Secţiunea a C.I.R.D.I.
IV-a

CAPITOLUL VI

FORME ALE ARBITRAJULUI OCAZIONAL

Secţiunea I Arbitrajul ocazional reglementat de dreptul român

1. Trăsături generale
2. Organizare şi funcţionare

Secţiunea a II-a Arbitrajul ocazional reglementat de normele

UNCITRAL

Secţiunea a III-a Arbitrajul ocazional reglementat de Convenţia de la

Geneva din 1961

CAPITOLUL VII

RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA
HOTĂRÂRILOR ARBITRALE

Secţiunea I Reglementarea în dreptul român

1. Executarea de bună voie

2. Executarea silită. Exequatur-ul

Secţiunea a II-a Reglementări interneţionale privind recunoaşterea şi

executarea hotărârilor arbitrale

Bibliografie

4
 LISTA DE ABREVIERI

A.C.I. Arbitraj Comercial Internaţional

B.I.R.D. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

C.A.B. Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi

Industrie a României, Bucureşti/Curtea de Arbitraj
Internaţional Bucureşti

C.C.I. Camera de Comerţ şi Industrie a României

C.C.I.P. Camera de Comerţ Internaţional Paris

C.E.E.- Comisia Economică Europeană a Organizaţiei Naţiunilor

O.N.U. Unite

C.I.R.D.I. Centrul Internaţional de la Washington pentru

reglementarea diferendelor referitoare la Investiţii

C.pr.civ. Codul de procedură civilă

Hot. Hotărâre

Decr. Decret

O.C.D.E. Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare

Reg. Regulament

Reg.de pr. Reguli de procedură

UNCITRAL Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului

Internaţional

5
 CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Definiţia noţiunii dreptului comerţului internaţional

Dreptul comerţului internaţional este ansamblul de norme

conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi de drept material
uniform, respectiv de norme de drept internaţional public, prin care se
reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică
şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori
şi cunoştinţe.
Ansamblul de norme ce alcătuiesc dreptul comerţului
internaţional se plasează la limita de contact dintre ordinea juridică naţională
şi ordinea juridică internaţională. Normele dreptului comerţului internaţional
depăşesc cadrul intern, naţional al unui stat şi au aderenţe internaţionale, cu
două sau mai multe sisteme de drept naţionale.

2.Obiectul dreptului comerţului internaţional

Dreptul comerţului internaţional are ca obiect:

a) raporturile comerciale internaţionale, precum şi cele care decurg
din cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională;
b) raporturile juridice izvorâte din fapte juridice (licite sau ilicite)
conexe raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică
internaţională;
c) orice alte raporturi juridice care, deşi formal aparţin domeniilor
altor ramuri de drept, prezintă interferenţe cu operaţiunile de comerţ
internaţional;
d) arbitrajul comercial internaţional.

3.Specificul dreptului comerţului internaţional

În vederea asigurării celerităţii şi securităţii tranzacţiilor şi

creditului comercial, a certitudinii juridice a raporturilor comerciale în
general şi a celor de comerţ internaţional în special, au fost adoptate norme
de drept material şi conflictual uniform, precum şi norme naţionale specifice
care urmăresc următoarele deziderate:
a) Simplificarea şi accelerarea operaţiilor comerciale – se
realizează prin înlăturarea condiţiilor formale şi simplicitatea cerinţelor de

6
încheiere a operaţiunilor de comerţ internaţional, care, împreună conduc
totodată la rapiditatea acestor operaţiuni. Astfel, normele dreptului
comerţului internaţional permit încheierea, modificarea sau stingerea
acordurilor şi tranzacţiilor nu numai folosind forma scrisă, preconstituirea
probei, constituirea de garanţii mobiliare sau imobiliare, ci recunoaşte
acordul verbal, direct sau prin mijloace moderne de comunicaţie (telefon,
sisteme informatice, fax). Dar, încrederea reciprocă, executarea cu bună
credinţă a obligaţiilor asumate, securitatea tranzacţiilor şi a creditului
comercial, ca şi imperativele certitudinii juridice care trebuie să domine
operaţiunile de comerţ internaţional, fac obiectul reglementării prin norme
juridice riguroase, conţinute atât de sistemele naţionale de drept comercial,
cât şi de sistemul dreptului comerţului internaţional.
Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile
dreptului comerţului internaţional consacră următoarele reguli privind
simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale:
- Formalităţile cerute pentru validitatea actului juridic sunt
minime şi uşor de îndeplinit. Astfel, în principiu, forma autentică, (ad
validitatem, ad solemnitatem) nu este cerută; constituirea gajului comercial
nu comportă cerinţa înscrisului; pentru valorile mobiliare date în gaj nu este
necesară notificarea acestei operaţii către debitorul creanţei.
- Formalitatea punerii în întârziere a debitorului obligaţiei se
rezumă, de regulă, la comunicarea, în orice mod, a unei informări sau poate
rezulta din înţelegerea tacită a părţilor când ajungerea la scadenţă constituie
şi momentul punerii în întârziere (D.N. – D.Civ.).
- Se consacră principiul probei libere, potrivit căruia dovada
contractului comercial se poate face prin orice mijloc de probă, chiar prin
martori şi prezumţii, indiferent de valoarea economică a contractului. Fac
excepţie, uneori, actele constitutive ale societăţii comerciale în cazul în care
dreptul naţional, în calitate de lex societatis prevede forma autentică a acestor
înscrisuri (D.N. – D.Com.).
Proba formulei „bun şi aprobat” şi formalitatea dublului
exemplar nu sunt necesare (D.N. – D.Civ. art.1179 şi 1180 C.civ. supun
acestor exigenţe contractele sinalagmatice).
Dovada datei certe, se poate face prin orice mijloc de probă,
identic regimului probator al contractelor comerciale. Aceasta pentru că, sub
un astfel de regim juridic al probelor, registrele comercianţilor constituie
probe chiar împotriva lor, iar, pe de altă parte, perfectarea tranzacţiilor
comerciale internaţionale se realizează în condiţii de rapiditate şi de
simplitate a datelor de încheiere a lor.
- Soluţionarea conflictelor juridice izvorând din operaţiuni de
comerţ internaţional beneficiază de o jurisdicţie proprie, paralelă sistemelor
de jurisdicţie statale, şi anume de jurisdicţia exercitată de arbitrajul
comercial internaţional. Un atare arbitraj este organizat sub diverse forme şi

7
funcţionează pe baza unor proceduri simplificate, reduse ca timp şi eficienţă
juridică (D.N. – D.Com., D.L 139/1990, C.C.I. – arbitrajele).
b) Ocrotirea creditului comercial, se realizează prin anumite
norme ale dreptului comerţului internaţional referitoare la:
- garanţii speciale constituite în favoarea creditorului, cu scopul
de a neutraliza riscul neexecutării sau executării necorespunzătoare a
obligaţiei asumate de către debitor. Cuprindem sub acest titlu: instituirea
prezumţiei legale de solidaritate a codebitorilor; instituirea unei proceduri de
executare colectivă asupra patrimoniului debitorului, pentru datoriile
comerciale ale acestuia, astfel de proceduri constând în declanşarea
insolvenţei comerciale, administrarea sub control specializat, reorganizarea
judiciară, lichidarea judiciară a patrimoniului, înscrierea în registrul
comercianţilor a faptelor care atrag nedemnitatea comerciantului etc.;
instituirea unor proceduri simplificate de recuperare a creanţelor comerciale
având ca obiect sume de bani, cum ar fi în sistemul nostru de drept, somaţia
de plată; neacordarea termenelor de graţie în favoarea debitorului de către
judecător; facilitatea realizării gajului comercial de către creditorul gajist;
- estimarea dobânzilor comerciale în această materie, în
procent, de regulă, superior celui practicat în sistem naţional;
- aplicabilitatea în domeniul dreptului comercial internaţional a
unor uzanţe comerciale, general recunoscute, sau chiar a unor norme
cutumiare, pentru a răspunde eficient nevoii practice de a asigura echilibrul
contractual între părţi.
Astfel, instanţelor de arbitraj sau, după caz, celor de drept
comun, investite cu soluţionarea unui astfel de dezechilibru al pretenţiilor
contractuale, li se recunoaşte dreptul de a interveni asupra substanţei
pretenţiilor şi, dacă se invocă neexecutarea parţială a acestora, instanţele pot
micşora preţul, pe motiv că marfa livrată este necorespunzătoare calitativ sau
cantitativ obligaţiilor asumate. Prin consecinţă, arbitrii sau, după caz,
judecătorii pot interveni asupra contractului pentru a-l adapta sau reface,
desigur, în interesul părţilor contractante.
- principiul executării cu bună-credinţă a contractelor şi teoria
aparenţei în drept dobândesc în materie comercială valenţe noi, mult mai
severe decât în dreptul privat comun;
- uzanţele comerţului internaţional şi regulile cutumiare au,
uneori, prevalenţă chiar în raport cu legea scrisă.

8
 CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Preliminarii

Normele juridice care alcătuiesc împreună ansamblul

normativ ce formează obiectul de reglementare al dreptului comerţului
internaţional aparţine, în parte, ordinii juridice internaţionale, iar în parte ordinii
juridice naţionale a statelor. Primele sunt definite izvoare internaţionale ale
dreptului comerţului internaţional, iar secundele sunt desemnate izvoare interne
ale dreptului comerţului internaţional.

2. Izvoarele interne

Izvoarele interne ale sunt: dreptul comun general, legea

comercială naţională şi uzanţele.
A. Dreptul comun general este reprezentat, lato sensu, de legea
civilă. Constatarea rezultă din prevederile art.1 alin.2 C.com. care statuează că
acolo unde legea comercială nu dispune, se aplică legea civilă.
Totuşi, reglementările specifice domeniului comercial sunt
cuprinse în mod sistemic în Codul Comercial şi legile comerciale ordinare, care
având o largă aplicare constituie împreună dreptul comun comercial.
Aşadar, pot constitui izvoare interne ale dreptului comerţului
internaţional, în primul rând reglementările comerciale române. Dreptul comun
general, care poate complini aceste reglementări, devine izvor al dreptului
comerţului internaţional numai în măsura în care primeşte incidenţă, în
completarea unei legi cu caracter comercial.
B. Legea comercială naţională desemnează, din punct de vedere al
izvoarelor interne ale dreptului comerţului internaţional , ansamblul normelor
juridice care formează obiectul de reglementare al dreptului comerţului
internaţional.
Acest ansamblu de norme juridice cuprinde două categorii de
norme comerciale, şi anume:
- norme cu vocaţie de generală aplicare în întreg domeniul
comerţului, iar acestea alcătuiesc dreptul comun comercial;
- norme cu vocaţie de aplicare numai într-un subdomeniu
determinat al comerţului, iar acestea alcătuiesc domeniul normelor comerciale
speciale. (Ex.Di). Din rândul acestora din urmă, Legea nr. 105/1992 are o
legătură directă cu raporturile de comerţ internaţional. Astfel, art.1 alin.2 din
această lege supune obiectului său de reglementare raporturile comerciale cu
element de internaţionalitate pe care le declară raporturi de drept internaţional

9
privat. În textul Legii nr. 105/1992 se regăsesc norme ce reglementează precis:
problematica juridică a obligaţiilor contractuale şi extracontractuale (condiţiile
de fond ale contractului, condiţiile de formă şi de publicitate ale contractului,
diferite tipuri de contracte, faptele juridice licite şi actele nelicite, răspunderea
pentru produse şi pentru concurenţa neloială, transmiterea şi stingerea
obligaţiilor); problematica cambiei, biletului la ordin şi cecului, a transportului
internaţional; statutul juridic al persoanei fizice şi al persoanei juridice, arbitrajul
internaţional etc. Astfel de reglementări sunt întâlnite şi în legislaţiile naţionale
ale altor state .
Posibilitatea ca o lege naţională de acest gen să fie aplicabilă
la un raport juridic de comerţ internaţional concret, este dependentă de
următoarele circumstanţe:
a) subiecţii raportului juridic să nu fi desemnat ca lex contractus
o altă lege naţională sau o normă juridică de drept material uniform;
b) unul dintre subiecţii acelui raport juridic să fie resortisant al
ţării din ordinea juridică naţională a cărei lege naţională se aplică;
c) aplicarea legii naţionale vizată să fie acceptată de ambii
subiecţi ai raportului juridic de comerţ internaţional.
Cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ.

3. Izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional

Sunt considerate izvoare internaţionale în această materie, convenţia

internaţională şi uzanţele internaţionale aplicabile raporturilor de drept al
comerţului internaţional.
A. Convenţia internaţională este principalul izvor internaţional al
dreptului comerţului internaţional.
Definiţie. Convenţia internaţională desemnează înţelegerea convenită
de două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale pentru reglementarea
anumitor probleme internaţionale, determinarea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor, precum şi a regulilor pe care acestea se obligă să le respecte.
Terminologie. Convenţia internaţională, are în practică diferite
denumiri: tratat, acord, protocol, aranjament, act final, cartă, pact etc.
Clasificarea. Convenţiile internaţionale pot fi clasificate după anumite
criterii, astfel:
a) După numărul statelor semnatare se disting convenţiile bilaterale şi
convenţiile multilaterale.
- Convenţiile bilaterale sunt perfectate între două state ca titulare de
suveranitate, prin care se reglementează aspecte ale raporturilor dintre statele
semnatare.
- Convenţiile multilaterale se încheie cu participarea mai multor state ca
titulare de suveranitate, prin care se reglementează raporturi interesând
dezvoltarea acelor state.

10
 b) După criteriul ce vizează natura normelor instituite prin convenţiile
internaţionale, acestea se grupează în convenţii prin care se formulează norme
de drept material şi convenţii prin care se instituie norme de drept conflictual
uniform.
Prin convenţiile internaţionale ce interesează dreptul comerţului
internaţional se urmăreşte remedierea dificultăţilor decurgând din marea
diversitate a reglementărilor naţionale: unele dintre acestea tind la uniformizarea
regulilor de drept internaţional privat, iar altele tind la crearea unui drept
material uniform.
Fac parte din prima grupă :
- Convenţia de la Geneva (1930) prin care se reglementează unele
conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin;
- Convenţia de la Geneva (1931) reglementând conflictele de legi în
materie de cecuri;
- Convenţia de la Haga (1955) asupra legii aplicabile vânzărilor
internaţionale de bunuri corporale;
- Convenţia de la New York (1958) privind recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine.
Fac parte din a doua grupă :
- Convenţia de la Haga (1964) referitoare la legea uniformă asupra
vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale;
- Convenţia de la Haga (1964) stabilind legea uniformă asupra formării
contractelor de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale;
- Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională
de mărfuri, încheiată la Viena (1980);
- Convenţia de la Geneva (1961) pentru arbitrajul comercial internaţional.
B. Uzanţele comerciale internaţionale, prin definiţie, sunt izvoare
internaţionale ale dreptului comerţului internaţional receptate ca reguli devenite
astfel prin folosirea repetată a unor clauze contractuale, în armonie cu
obiceiurile practicate în diverse centre comerciale şi pe care practica comerţului
internaţional le-a pus în valoare operând o anumită standardizare şi unificare a
lor, prin: adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general; elaborarea de
contracte model referitoare la anumite grupe de mărfuri; includerea în contracte
a unor condiţii generale de livrare.
În literatura de specialitate se propune clasificarea uzanţelor practicate în
comerţul internaţional după mai multe criterii, astfel:
a) În raport de criteriul sferei de cuprindere se disting:
- uzanţele locale sunt determinate pe baza unui criteriu geografic
în sensul că aplicarea lor este limitată la o anumită piaţă comercială, localitate,
port sau regiune;
- uzanţele speciale care se grupează pe baza criteriului ce are în
vedere obiectul contractelor de un anumit tip sau al unei zone de activităţi

11
comerciale (exemplu: uzanţele în comerţul cu cafea, cu zahăr, cu cereale sau cu
privire la exercitarea unei profesii în domeniul comercial);
- uzanţele generale vizează ca domeniu de aplicare zona
comerţului în totalitatea ei, independent de vreun criteriu de departajare.
b) După forţa lor juridică uzanţele se grupează în:
- uzanţe normative, sunt cele care îşi au forţa juridică într-o
jurisprudenţă bine stabilită, care le conferă autoritate normativă şi o putere
similară normei de drept. Uzanţele normative îşi trag geneza din uzanţele
convenţionale. Convertirea în timp a acestora din urmă în uzanţe normative s-a
realizat ca urmare a consacrării repetate, vreme îndelungată a uzanţelor
convenţionale de către instanţele judecătoreşti. Consacrarea judiciară a acestor
uzanţe a operat o trecere treptată de la o stare de fapt la o stare de drept;
- uzanţe convenţionale, sunt cele care îşi au izvorul juridic în
conţinutul contractului încheiat între parteneri, iar datorită satisfacţiei pe care o
dau cocontractanţilor sunt reluate între aceiaşi parteneri, precum şi de alţi
comercianţi, ajungând să fie răspândite într-un număr nedeterminat de situaţii
convenţionale şi acceptate, în timp, ca regulă de conduită.
Uzanţele convenţionale dobândesc forţa juridică a clauzelor
contractuale ceea ce înseamnă că aceste uzanţe nu au caracter de normă juridică
aparţinătoare unui sistem de drept şi nu pot îndeplini funcţia de lex causae .
În cadrul uzanţelor comerciale internaţionale, un rol important îl
deţin uzanţele standardizate. Aceste uzanţe se prezintă sub forma unor clauze
uniforme având rolul de a interpreta termenii raportului juridic obligaţional din
cadrul contractului de vânzare comercială internaţională.
Astfel de clauze au fost standardizate în două documente:
Regulile Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ –
INCOTERMS 2000; Definiţiile Revizuite de Comerţ American Exterior –
RAFTD 1941. Primele reguli se aplică, în mod preponderent, în zona europeană,
iar secundele sunt utilizate pe continentul nord american.

4. Regulile INCOTERMS 2000

Regulile INCOTERMS în vânzări internaţionale sunt definite ca

fiind un set de reguli internaţionale pentru interpretarea termenilor comerciali
uzuali folosiţi în raporturile comerciale internaţionale.
Prin conţinutul lor, aceste reguli reprezintă un ansamblu de
termeni/clauze prin care se determină în detaliu drepturile şi obligaţiile părţilor
într-un contract de vânzare comercială internaţională. Aceste reguli au la bază
uzanţe şi practici curente în materie comercială formate de-a lungul timpului şi
uniformizate, codificate, conferindu-le înţeles standardizat. În aceste modalităţi,
incertitudinea generată de diversitatea conţinutului unor contracte poate fi
evitată.

12
 Regulile au fost elaborate de Camera de Comerţ Internaţional
Paris în anul 1936 şi apoi revizuite în anii 1953, 1967, 1990 şin 2000 .
Ultimele revizuiri din anii 1990 şi 2000 au fost determinate de
necesitatea de a adapta aceste reguli la dezvoltarea sistemului electronic de date
şi la evoluţia tehnicilor de transport moderne.
Principalele reguli se referă la tipurile fundamentale de livrări
practicate în contractul de vânzare comercială internaţională. Ele conţin unele
clauze consacrate în practica internaţională prin faptul că exprimă în mod
sintetic şi sistematic întreaga operaţiune juridică efectuată de părţi pe baza
acordului lor de voinţă.
În varianta din 1 ianuarie 2000, Regulile INCOTERMS cuprind
interpretarea unui număr de 13 termeni comerciali. Aceşti termeni sunt împărţiţi
în 4 grupe distincte, astfel: E F C D. Grupele sunt delimitate de prima literă a
fiecărui termen comercial definit.
Grupa E
7.1. Clauza EX WORKS – franco fabrică.
Conform acestor reguli vânzătorul are următoarele obligaţii:
- să livreze informaţiile şi să furnizeze factura comercială şi
orice atestare de conformitate impusă prin contract;
- să asigure cumpărătorului, la cerere, pe riscul şi cheltuiala
acestuia, sprijinul necesar pentru obţinerea licenţei de export sau a altei
autorizaţii oficiale pentru exportul mărfurilor;
- să pună cumpărătorului la dispoziţie, la locul de livrare stipulat
în contract, marfa convenită de părţi;.
- să suporte toate riscurile de pierdere/deteriorare a mărfurilor
până la data la care acestea au fost puse la dispoziţia cumpărătorului;
- să avizeze cumpărătorul asupra datei şi locului în care marfa
va fi pusă la dispoziţia sa;
- să plătească toate cheltuielile ocazionate de operaţiunile de
verificare necesare pentru punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului,
furnizând pe cheltuiala sa ambalajul necesar pentru transportul mărfurilor,
ambalaj ce trebuie marcat corespunzător;
- să acorde cumpărătorului, la cere, pe riscul şi cheltuiala
acestuia, tot sprijinul necesar pentru obţinerea documentelor/mesajelor
electronice de care cumpărătorul ar avea nevoie pentru exportul/importul
mărfurilor şi dacă, este cazul, pentru tranzitarea acestora printr-o ţară terţă.
În unele situaţii, când cumpărătorul solicită, vânzătorul poate
să-i furnizeze şi toate informaţiile necesare efectuării asigurării.
Cumpărătorul are următoarele obligaţii:
- să plătească preţul stabilit în contract;
- să obţină pe riscul şi cheltuiala sa licenţa de import/export şi să
îndeplinească formalităţile vamale de import/export, dacă va fi cazul, şi cele
impuse de tranzitarea mărfurilor printr-o ţară terţă;

13
 - să încheie pe cheltuiala sa contractul pentru transportul
mărfurilor la locul convenit;
- să preia mărfurile de îndată ce acestea au fost puse la dispoziţia
sa de către vânzător;
- să plătească toate costurile legate de mărfuri, din momentul
preluării lor de la vânzător şi să plătească alte cheltuieli suplimentare generate
de faptul că nu a preluat mărfurile de îndată ce a fost avizat de către vânzător că
acestea se află la dispoziţia sa;
- să plătească taxele vamale şi costurile pentru efectuarea
formalităţilor vamale de import şi export precum şi cele de tranzit printr-o ţară
terţă;
- să restituie vânzătorului toate costurile şi cheltuielile efectuate
de acesta pentru obţinerea eventualelor licenţe;
- să stabilească termenul livrării în cadrul perioadei convenite cu
vânzătorul şi să-l avizeze pe acesta cu privire la acest termen;
- să furnizeze vânzătorului toate documentele corespunzătoare
care atestă că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în preluarea mărfurilor.
Grupa F
7.2. Clauza F.O.B. - franco la bord port de încărcare convenit.
Potrivit acestei clauze, obligaţiile vânzătorului sunt:
- să furnizeze factura comercială, atestarea de conformitate
impusă de contract şi să livreze mărfurile;
- să obţină, pe riscul şi cheltuiala sa licenţa de export şi să
îndeplinească formalităţile vamale necesare pentru exportul mărfurilor;
- să livreze mărfurile la bordul vasului desemnat de cumpărător,
în portul convenit la data/în cadrul perioadei stabilite de cumpărător;
- să suporte toate riscurile de pierdere/deteriorare a mărfurilor în
momentul în care acestea au trecut balustrada vasului în portul de încărcare
convenit;
- să suporte toate cheltuielile legate de mărfuri până în
momentul în care acestea au trecut bordul vasului;
- să avizeze cumpărătorul că marfa a fost livrată la bordul
vasului;
- să furnizeze cumpărătorului pe cheltuiala sa documentaţia care
face dovada livrării mărfurilor iar dacă cei partenerii contractanţi au convenit să
comunice prin mijloace electronice, documentele pot fi înlocuite cu mesajul
electronic echivalent;
- să plătească cheltuielile legate de operaţiunile legate de
verificarea necesară pentru punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului şi să
furnizeze pe cheltuiala sa ambalajul necesar transmiterii mărfurilor cu marcaj
corespunzător;

14
 - să acorde cumpărătorului, la cerere, pe riscul şi cheltuiala
acestuia sprijinul necesar pentru obţinerea documentelor de care cumpărătorul ar
putea avea nevoie pentru export/import, pentru tranzit printr-un stat terţ;
- să furnizeze cumpărătorului la cerere toate informaţiile
necesare pentru efectuarea asigurării mărfurilor.
În mod corelativ, obligaţiile cumpărătorului sunt:
- să plătească preţul prevăzut în contract;
- să obţină pe riscul şi cheltuiala sa licenţa de import şi să
îndeplinească formalităţile vamale de import/export pentru tranzitul mărfurilor
printr-o ţară terţă;
- să încheie pe cheltuiala sa contractul de transport a mărfurilor
de la portul de încărcare convenit;
- să preia mărfurilor conform condiţiilor prevăzute în contract,
din momentul în care acestea au trecut balustrada vasului în portul de încărcare
convenit.
Dacă vasul nominalizat de cumpărător nu se prezintă în timp util
pentru a se proceda la încărcarea mărfurilor sau încărcarea mărfurilor nu se
efectuează în cadrul perioadei stabilite, cumpărătorul suportă toate riscurile de
pierdere/deteriorare a acestora de la data convenită sau de la expirarea perioadei
prevăzută pentru livrare, cu condiţia ca mărfurile să fi fost individualizate sau
identificate ca fiind mărfurile ce constituie obiectul contratului;
- să plătească toate costurile legate de marfă din momentul în
care aceasta a trecut balustrada vasului în portul de încărcare convenit;
- să plătească orice alte cheltuieli suplimentare care rezultă din
faptul că vasul desemnat de cumpărător nu s-a prezentat în totalitate util şi nu se
poate proceda la încălcarea mărfii sau încărcarea nu poate fi efectuată în cadrul
termenului convenit de părţi;
- să plătească taxele vamale, alte taxe şi cheltuieli pentru
îndeplinirea formalităţilor vamale de import şi cele legate de tranzitul mărfurilor
printr-o ţară terţă; să avizeze vânzătorul, numele vasului, locul încărcării şi
termenul de livrare necesar;
- să accepte dovada livrării efectuate de vânzător;
- să plătească costurile legate de inspectarea prealabilă şi
încărcarea mărfurilor, inclusiv pentru inspectarea dispusă de autorităţile din ţara
exportatoare;
- să plătească toate costurile şi cheltuielile pentru obţinerea
documentelor de import-export şi să restituie vânzătorului cheltuielile
ocazionate pentru sprijinul acordat în vederea obţinerii acestor documente.
Grupa C
7.3. Clauza CFR - port de destinaţie convenit.
Conform acestei clauze, obligaţiile vânzătorului sunt
următoarele :

15
 - să livreze mărfurile şi să furnizeze factura comercială, mesajul
electronic conform contractului, precum şi orice atestare de conformitate impusă
de contract;
- să obţină pe riscul şi cheltuiala sa licenţa de export/import şi
orice altă autorizaţie oficială şi să îndeplinească formalităţile vamale necesare
pentru exportul/importul mărfurilor;
- să încheie pe cheltuiala sa contracte de transport a mărfurilor la
portul de destinaţie convenit pe ruta obişnuită, de o navă maritimă de tipul celei
utilizate în mod uzual pentru transportul mărfurilor care constituie obiectul
contractului;
- să livreze mărfurile la bordul navei în portul de încărcare
convenit la data/în perioada stabilită;
- să suporte riscurile de pierdere/deteriorare a mărfurilor până în
momentul în care acestea au trecut balustrada vasului, în portul de încărcare;
- să suporte costurile legate de mărfuri până în momentul în care
acestea au fost livrate şi cheltuielile transportului şi încărcării mărfurilor la
bordul vasului, cât şi ce descărcare în portul de destinaţie;
- să plătească cheltuielile privind formalităţile vamale de export,
taxele vamale/alte taxe percepute la export;
- să avizeze cumpărătorul cu privire la livrarea mărfurilor la
bordul navei şi să comunice orice alte date, astfel încât cumpărătorul să ia
măsurile necesare preluării mărfurilor.
Dacă nu s-a convenit altfel, să furnizeze cumpărătorului pe
cheltuiala sa documentele de transport pentru portul de destinaţie convenit.
Aceste documente trebuie să îndeplinească unele cerinţe, cum sunt: să
menţioneze obiectul contractului, respectiv să individualizeze mărfurile; să fie
datate în cadrul perioadei convenite pentru încărcare; aceleaşi documente să
permită cumpărătorului să solicite marfa de la cărăuş şi în ipoteza când nu s-a
convenit s-o vândă în tranzit;
- să plătească cheltuielile legate de operaţiunile de verificare
necesare pentru livrarea mărfurilor şi să furnizeze pe cheltuiala sa ambalajul
necesar pentru transportul mărfurilor, care va fi marcat corespunzător;
- să furnizeze cumpărătorului, la cerere, informaţiile necesare
pentru efectuarea asigurării mărfurilor.
Obligaţiile cumpărătorului, potrivit aceleiaşi clauze sunt:
- să plătească preţul prevăzut în contract;
- să obţină pe riscul şi cheltuiala sa licenţele de import şi să
îndeplinească toate formalităţile vamale de export precum şi cele necesare
tranzitului mărfurilor pe teritoriul unui stat terţ;
- să preia mărfurile la portul de destinaţie convenit;
- să suporte toate riscurile de pierdere şi deteriorare a mărfurilor,
din momentul în care acestea au trecut balustrada vasului în portul de încărcare.
Dacă nu avizează vânzătorul, va suporta toate riscurile de pierdere/deteriorare a

16
mărfurilor de la data convenită sau de la data expirării perioadei stabilite pentru
predare.;
- să suporte toate cheltuielile legate de marfă din momentul în
care aceasta a fost livrată;
- să plătească, dacă nu a avizat vânzătorul, toate cheltuielile
suplimentare generate de depăşirea datei convenite sau de expirarea perioadei de
încărcare, cu condiţia ca mărfurile să fi fost individualizate ca obiect al
contractului;
- să plătească taxele vamale, cheltuielile pentru îndeplinirea altor
formalităţi vamale de import şi de tranzitare a mărfurilor;
- să avizeze vânzătorul corespunzător despre data încărcării
mărfurilor şi portul de destinaţie;
- să accepte documentele de transport conform contractului şi să
plătească toate costurile legate de inspecţia încărcării mărfurilor;
- să plătească toate cheltuielile pentru obţinerea
documentelor/mesajelor electronice de import şi să restituie vânzătorului
costurile suportate de el cu ocazia acordării sprijinului solicitat.
7.4. Clauza CIF - cost asigurare navlu port de destinaţie
convenit.
Conform acestei clauze, vânzătorului îi revin următoarele
obligaţii:
- să livreze marfa;
- să furnizeze factura comercială, precum şi orice documente
de atestare a mărfii;
- să obţină pe riscul şi cheltuiala sa licenţa de export;
- să încheie pe cheltuiala sa contracte pentru transportul mărfii la
portul de destinaţie convenit pe ruta obişnuită şi cu o navă maritimă de tipul
celei utilizate uzual pentru transportul mărfii ce constituie obiectul contractului.
- să obţină pe cheltuiala sa asigurarea mărfii şi să furnizeze
cumpărătorului poliţa de asigurare;
- să livreze marfa la bordul navei în portul de încărcare convenit
la data sau în cadrul perioadei stabilite;
- să suporte riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii până în
momentul în care aceasta a trecut balustrada vas în potul de încărcare;
- să suporte toate costurile legate de marfă până când aceasta a
fost livrată, inclusiv cheltuielile ocazionate de încărcarea mărfii la bordul navei;
- să avizeze cumpărătorul că marfa a fost livrată la bordul navei
şi să comunice orice date care permit cumpărătorului să ia măsurile ce se impun
pentru preluarea mărfii;
- să furnizeze cumpărătorului pe cheltuiala sa documentele de
transport pentru portul destinaţie convenit, documentele ce trebuie să
individualizeze marfa şi să fie datat în cadrul perioadei stabilite de părţi.

17
 - să prezinte cumpărătorului setul complet, de origine a
documentelor de transport sau mesajul electronic echivalent;
- să plătească cheltuielile legate de operaţiunea de verificare
necesară pentru livrarea mărfii;
- să furnizeze pe cheltuiala sa ambalajul necesar pentru
transportul mărfii şi marcarea corespunzătoare;
- să procure pe cheltuiala şi la cererea cumpărătorului
certificatul de origine, documente de import şi de tranzit al mărfii printr-un stat
terţ.
Obligaţiile cumpărătorului, potrivit aceleiaşi clauze, sunt:
- să plătească preţul;
- să obţină pe cheltuiala sa licenţa de import;
- să îndeplinească formalităţile vamale de import şi de tranzit a
mărfii;
- să preia marfa în portul de destinaţie convenit şi să suporte
toate cheltuielile în legătură cu marfa pe parcursul călătoriei maritime până în
portul de destinaţie;
- să plătească cheltuielile de descărcare a mărfii, dacă acestea nu
au fost incluse în navlu;
- să suporte riscurile mărfii din momentul trecerii balustradei
navei în portul de încărcare convenit;
- să suporte cheltuielile suplimentare ivite în cazul rezervării
unui termen de încărcare sau al alegerii portului, dacă nu dă toate instrucţiunile
necesare vânzătorului;
- să achite cheltuielile legate de obţinerea certificatului de
origine, a documentelor consulare şi, după caz, a celor de import şi de tranzit a
mărfii;
- să achite integral taxele şi eventualele impozite vamale.
7.5. Clauza CPT - fraht1 plătit până la…(se indică locul de
destinaţie).
Obligaţiile vânzătorului, conform clauzei CPT, sunt
următoarele:
- să livreze marfa şi să furnizeze factura comercială;
- să obţină licenţa de export şi să îndeplinească formalităţile
vamale;
- să încheie pe cheltuiala sa contractul de transport al mărfii la
punctul convenit la locul de destinaţie pe o rută obişnuită sau să aleagă punctul
de destinaţie care-i convine, când acesta nu este stipulat în contract;
- să predea marfa în custodia cărăuşului pentru a fi transportată
la locul de destinaţie convenit la data sau în perioada stabilită;

1
Fraht = document utilizat pentru transportul internaţional de mărfuri, care face proba încheierii contractului de
transport, a predării mărfii de către cărăuş şi a respectării termenului de expediere a mărfii.

18
 - să suporte toate riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii
până când aceasta a fost livrată;
- să suporte toate costurile legate de marfă până la livrare,
frahtul şi alte cheltuieli, inclusiv cele de vânzare şi descărcare la locul de
destinaţie care au fost efectuate în baza contractului de transport;
- să plătească taxele vamale şi alte taxe percepute la export;
- să avizeze cumpărătorul că marfa a fost livrată şi să comunice
alte date care să-i permită să ia măsurile necesare pentru preluarea mărfii;
- să furnizeze cumpărătorului pe cheltuiala sa documentele de
transport sau mesajul electronic;
- să plătească cheltuielile ocazionate de operaţiunile de
verificare necesare pentru livrarea mărfii şi să furnizeze ambalajul pentru
transportul mărfii;
- să acorde cumpărătorului, pe riscul şi cheltuiala acestuia
,sprijinul necesar pentru obţinerea de documente sau mesaje electronice
echivalente necesare importului şi tranzitului mărfii, precum şi să furnizeze
cumpărătorului informaţiile indispensabile asigurării mărfii.
Obligaţiile cumpărătorului, potrivit clauzei CPT, sunt:
- să plătească preţul conform contractului;
- să obţină pe cheltuiala sa licenţa import;
- să îndeplinească formaţiunile vamale de import, precum şi cele
ocazionate de tranzitul mărfii;
- să preia marfa de la cărăuş la locul de destinaţie convenit;
- să suporte riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii din
momentul în care aceasta a fost livrată iar dacă nu se avizează vânzătorul, să
suporte riscul mărfii de la data convenită sau de la expirarea perioadei stabilite
pentru efectuarea livrării;
- să plătească toate cheltuielile legate de marfă din momentul în
care aceasta a fost livrată, dacă nu s-au inclus în fraht, şi pe cele legate de marfă
pe parcursul tranzitului până la locul de destinaţie convenit, inclusiv cheltuielile
de descărcare;
- să plătească taxele vamale şi cheltuielile pentru formalităţile
vamale de import şi de tranzit a mărfii;
- să accepte documentaţia de transport, dacă aceasta este
conformă contractului.
7.6. Clauza CIP. - fraht şi asigurare plătite până la locul de
destinaţie convenit.
În temeiul clauzei CIP, vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca şi
cele menţionate anterior în cadrul clauzei CPT dar, suplimentar, trebuie să
efectueze asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere SAU deteriorare a
mărfii pe parcursul transportului. El încheie contractul de asigurare şi plăteşte
prima de asigurare.

19
 Obligaţia vânzătorului de a obţine contractul de asigurare a
mărfii vizează doar o asigurare pentru acoperire minimă.
Clauza CIP poate impune vânzătorului să asigure şi vămuirea
mărfii la export.
În fine, clauza CIP poate fi utilizată pentru orice modalitate de
transport, inclusiv pentru unul multimodal.
Grupa D
7.7. Clauza DAF – livrat la frontieră, locul convenit.
Conform acestei clauze, obligaţia de livrare a vânzătorului e
considerată îndeplinită în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziţia
cumpărătorului, vămuită pentru export la punctul şi locul convenit la frontieră
dar înainte de punctul vamal al frontierei ţării limitrofe.
Această clauză e utilizată în special în transportul rutier sau pe
calea ferată dar şi în alte modalităţi de transport, în funcţie de prevederile
contractuale.
7.8. Clauza DES - livrat pe navă, port de destinaţie convenit.
Obligaţiile vânzătorului, potrivit acestei clauze, sunt
următoarele:
- să livreze marfa şi să furnizeze factura comercială;
- să obţină pe cheltuiala sa licenţa de export sau tranzitare
printr-un stat terţ;
- să încheie pe cheltuiala sa contractul pentru transportul mărfii
la locul de destinaţie convenit pe ruta obişnuită şi conform uzanţelor comerciale;
- să pună marfa la dispoziţia cumpărătorului la bordul navei în
punctul de descărcare din portul de destinaţie convenit nevămuită pentru import.
Marfa trebuie pusă la dispoziţia cumpărătorului la data convenită sau în cadrul
perioadei convenite, astfel încât să poate fi descărcată pe navă cu echipamentul
corespunzător naturii mărfii;
- să suporte toate riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii
până în momentul în care aceasta a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului;
- să plătească toate cheltuielile legate de marfă în momentul
livrării şi cheltuielile privind formalităţile vamale de export, taxele vamale şi
eventualele taxe de tranzit a mărfii printr-o ţară terţă;
- să avizeze cumpărătorul în legătură cu termenul aproximativ
de sosire a navei în portul de destinaţie convenit în contract;
- să furnizeze cumpărătorului documentele de transport sau
mesaje electronice echivalente;
- să plătească toate cheltuielile legate de operaţiunile de
verificare;
- să furnizeze ambalajul pentru livrarea mărfii;
- să procure toate documentele la cererea şi pe cheltuiala
cumpărătorului impuse de livrarea mărfii, certificatul de origine, factura.

20
 Obligaţiile cumpărătorului în cadrul clauzei DES:
- să plătească preţul mărfii conform contractului;
- să obţină pe riscul şi cheltuiala sa licenţa de import;
- să preia marfa care i-a fost pusă la dispoziţie de vânzător;
- să suporte toate riscurile şi toate cheltuielile din momentul în
care marfa a fost pusă la dispoziţia sa şi să suporte cheltuielile suplimentare dacă
nu preia marfa pusă la dispoziţia sa;
- să plătească taxele vamale şi orice alte cheltuieli privind
formalităţile vamale de import;
- să avizeze vânzătorul despre termenul de livrare sau locul de
preluare ori de câte ori e îndreptăţit să le determine;
- să accepte ordinul de livrare sau documentele de transport
furnizate de vânzător, sub rezerva că aceasta s-a făcut conform contractului;
- să plătească toate cheltuielile pentru inspecţia prealabilă a
mărfii, cu excepţia cazului când aceasta e dispusă de autorităţile din ţara
exportatoare;
- să plătească toate cheltuielile pentru obţinerea documentelor de
import, impozitele şi taxele aferente operaţiuni de import a mărfii.
7.9. Clauza DEQ - livrat la chei, port de destinaţie convenit.
Obligaţiile vânzătorului în ipoteza acestei clauze sunt:
- să livreze marfa şi să furnizeze factura comercială;
- să obţină pe riscul şi cheltuiala sa contractul de transport pe
ruta obişnuită, la cheiul portului de destinaţie convenit. Dacă punctul de livrare
n-a fost precis determinat în contract, vânzătorul e abilitat să aleagă punctul de
la portul de destinaţie stabilit în contract de părţi, care îi este cel mai favorabil;
- să pună marfa la dispoziţia cumpărătorului pe chei în portul de
destinaţie convenit la data sau în cadrul perioadei stabilite;
- să suporte toate riscurile şi costurile mărfii până când aceasta a
fost livrată;
- să plătească taxele pentru importul mărfii şi, după caz, de
tranzit a mărfii pe teritoriul unui stat terţ, cu condiţia ca importul sau tranzitul să
aibă loc înainte de momentul livrării;
- să avizeze cumpărătorul cu privire la data aproximativă de
sosire a navei şi să-i furnizeze alte informaţii pentru a putea lua măsuri
corespunzătoare pentru preluarea mărfii;
- să furnizeze cumpărătorului pe cheltuiala sa ordinul de livrare
sau documentele de transport care să permită cumpărătorului să preia marfa de
pe chei;
- să plătească toate cheltuielile ocazionate de operaţiunile de
verificare impuse de autorităţile din ţara importatoare;
- să furnizeze ambalajul necesar pentru transport în raport cu
natura mărfii care constituie obiectul contractului;

21
 - să procure cumpărătorului pe cheltuiala sa toate documentele
care sunt necesare pentru ridicarea mărfii de cumpărător de pe chei în portul de
destinaţie convenit.
Obligaţiile cumpărătorului, potrivit clauzei DEQ sunt:
- să plătească preţul conform contractului;
- să acorde vânzătorului pe riscul şi cheltuiala acestuia tot
sprijinul necesar pentru obţinerea licenţei de import;
- să preia marfa de îndată ce aceasta a fost pusă la dispoziţia sa;
- să suporte toate riscurile şi cheltuielile aferente mărfii din
momentul în care aceasta a fost pusă la dispoziţia sa pe chei;
- să suporte cheltuielile suplimentare când nu a preluat marfa la
data la care a fost notificat de către vânzător;
- în cazul în care cumpărătorul este îndreptăţit să determine
termenul de livrare în cadrul perioadei convenite cu vânzătorul sau să
desemneze şi locul de livrare, trebuie să avizeze în mod corespunzător printr-o
notificare scrisă aceste elemente vânzătorului;
- să accepte ordinul de livrare sau documentele de transport;
- să plătească cheltuielile e inspecţie prealabilă a mărfii, cu
excepţia situaţiei în care această inspecţie se efectuează de către autorităţile din
statul exportator;
- să acorde vânzătorului pe riscul şi cheltuiala sa sprijinul
necesar pentru obţinerea documentelor sau mesajelor electronice echivalente
necesare vânzătorului pentru a pune marfa la dispoziţia cumpărătorului.
În finalul acestui examen se impun unele precizări
După cum se poate constata din simpla lecturare a clauzelor
analizate, regulile INCOTERMS se aplică, în mod preponderent, contractului de
vânzare internaţională de mărfuri .
Înscrierea unei clauze INCOTERMS în contractul de vânzare de
către partenerii contractuali delimitează obligaţiile părţilor contractante fără a fi
necesară introducerea în contract a unor stipulaţii suplimentare. Aceste norme
standardizate se referă numai la raporturile contractuale dintre vânzător şi
cumpărător, iar nu şi la obligaţiile asumate de una sau alta dintre părţi în cadrul
contractelor de asigurare a mărfii sau a celui de transport.
Regulile INCOTERMS reglementează, în principal, termenii
relativi la livrarea mărfii, momentul transferului riscurilor de la vânzător la
cumpărător şi repartizarea cheltuielilor operaţiunii, în ansamblul său, între
partenerii contractanţi.
Aceste reguli nu se preocupă de reglementarea transferului
dreptului de proprietate asupra mărfii de la vânzător la cumpărător. Eventualele
probleme de acest gen rămân supuse regimului juridic desemnat de lex
contractus.
Scopul acestor reguli este de a oferi un set de reguli
internaţionale standardizate pentru interpretarea celor mai utilizaţi termeni

22
comerciali din contractele internaţionale şi de a evita, astfel, incertitudinile
generate de interpretarea diferită a unor termeni contractuali în dreptul material
naţional aplicabil partenerilor contractanţi.

5. Ipoteze şi soluţii privind conflictele între uzanţe, între uzanţe şi legile

civile sau între uzanţe şi legile comerciale.

A. Conflictul între două uzanţe convenţionale invocate de către

părţi:
- are prioritate uzanţa care se plasează în timp cel mai aproape
de data perfectării contractului, în considerarea faptului că părţile au înţeles să se
refere la acea uzanţă;
- când în intervalul de timp dintre momentul perfectării
contractului şi momentul executării contractului s-a produs înlocuirea uzanţei
existente la încheierea contractului cu o altă uzanţă, are prioritate în aplicare
uzanţa existentă la contractare (regula tempus regit actum).
B. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă
normativă:
- are aplicare uzanţa convenţională deoarece dă expresie voinţei
părţilor. Uzanţa normativă având caracterul unei norme supletive, de completare
a legii şi de suplinire a voinţei părţilor, este înlăturată de voinţa părţilor
exprimată prin uzanţa convenţională.
C. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă
existente concomitent:
- are aplicare uzanţa convenţională întrucât, ca şi în ipoteza
anterioară, legea supletivă este destinată să completeze voinţa părţilor iar în
cazul în care părţile contractante au recurs la uzanţa convenţională pentru a-şi
exprima voinţa, această uzanţă are caracter special în raport cu legea supletivă,
şi se aplică prioritar.
D. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă
existente concomitent:
- are prioritate legea imperativă deoarece între cei doi termeni ai
conflictului (legea imperativă şi uzanţa convenţională) există o importantă
diferenţă de forţă juridică în favoarea legii imperative. Astfel, aplicarea acesteia
nu poate fi înlăturată de uzanţa convenţională care are doar forţa juridică a unei
stipulaţii contractuale.
E. Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă
(civilă sau comercială):
Se disting următoarele situaţii:
- uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială)
supletivă - conflictul se rezolvă prin aplicarea legii imperative deoarece aceasta
are forţă juridică superioară legii supletive;

23
 - uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială)
imperativă - rezolvarea conflictului dintre acea uzanţă şi o altă lege (civilă sau
comercială) imperativă se va face după regulile aplicabile conflictelor dintre legi
imperative, astfel:
- când conflictul priveşte o uzanţă normativă şi o lege civilă
imperativă, uzanţa comercială având o forţă juridică egală cu a legii respective,
se aplică cu prioritate uzanţa comercială, deoarece aceasta are caracterul unei
reglementări speciale comparativ cu legea civilă (lex specialia generalibus
derogant);
- când o uzanţă normativă ce completează o lege comercială
imperativă vine în conflict cu o altă lege comercială imperativă, acest conflict
fiind în realitate unul între două legi imperative, se va rezolva după regula
primatului legii care în raport cu cea de-a doua lege are caracter special şi
prioritar.
F. Conflictul între o uzanţă comercială şi o lege uniformă
- se aplică uzanţa comercială întrucât legea uniformă are
caracterul unei legi supletive iar prin introducerea uzanţei părţile au înţeles să
renunţe la incidenţa legii supletive. Uzanţa are şi în acest caz caracter special
faţă de legea supletivă.
G. Conflictul între o uzanţă comercială (normativă sau
convenţională) şi convenţia expresă a părţilor sau a dispoziţiei publică.
- convenţia expresă a părţilor înlătură aplicarea uzanţei
comerciale (normativă sau convenţională);
- dispoziţiile de ordine publică, de asemenea, înlătură aplicarea
uzanţei comerciale.

24
 CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Secţiunea I: Definiţia, specificul şi premisele raportului juridic de comerţ

internaţional

1. Definiţia raportului juridic de comerţ internaţional

Raportul juridic de comerţ internaţional este raportul patrimonial

reglementat prin normele dreptului comerţului internaţional, care se stabileşte
între participanţii la comerţul internaţional sau la operaţiunile de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică, persoane fizice şi persoane juridice, subiecţi de
drept aflaţi într-o deplină egalitate juridic în cadrul cooperării economice
internaţionale şi al schimbului mondial de valori şi cunoştinţe.

2. Specificul raportului juridic de comerţ internaţional

Elementele de specificitate ale raportului de comerţ internaţional sunt:

comercialitatea şi internaţionalitatea.

A. Comercialitatea
Raporturile juridice de comerţ internaţional sunt calificate ca şi
comerciale prin referire la normele dreptului naţional, care, potrivit normelor de
drept internaţional privat, constituie lex cause.
Caracterul comercial al unor asemenea raporturi se determină
prin opoziţie cu caracterul civil pe care îl reflectă legea în substanţa raporturilor
ce cad sub incidenţa sa.
Totuşi, nu toate sistemele naţionale de drept cunosc delimitarea
dreptului comercial, ca ansamblu de principii, reguli şi norme autonome, de
dreptul civil, ca sistem normativ de reglementare numai a raporturilor juridice
patrimoniale şi personal nepatrimoniale (Ex. D.N. şi D.Italian).
Mai mult, nici sistemele de drept naţional care cunosc
delimitarea dreptului comercial de cel civil nu utilizează aceleaşi criterii pentru a
determina caracterul comercial al unui raport juridic.
Astfel, legislaţiile naţionale folosesc în scopul menţionat
următoarele criterii de distincţie:
a) Criteriul subiectiv, specific dreptului german şi anglo-saxon,
conform căruia un raport juridic este reglementat de norma comercială şi, deci,
are caracter comercial, dacă subiectul participant la un asemenea raport are
calitatea de comerciant. Acest criteriu face aplicarea unei prezumţii de
comercialitate, potrivit căreia sunt calificate ca fiind comerciale toate actele şi
faptele pe care le săvârşeşte un comerciant în exerciţiul comerţului său.

25
Prezumţia enunţată are caracter legal, întrucât normele de drept fixează cu
prioritate categoria persoanelor având calitatea de comerciant, iar sistemul de
drept astfel consacrat devine un drept al comercianţilor (jus mercatorium).
Prezumţia are, totodată, caracter relativ (juris tantum), deoarece se
fundamentează pe un raţionament subiectiv, conform căruia comercialitatea
coboară de la persoană spre act şi penetrează în substanţa lui. Dar reflecţia emisă
de persoana comerciantului asupra actelor sau faptelor în care este implicată
poate fi întreruptă. În acest caz, prezumţia de comercialitate este înfrântă, prin
dovada că actul sau faptul săvârşit de persoana comerciantului nu are caracter
comercial şi nu face obiectul de reglementare al normei comerciale.
b) Criteriul obiectiv, specific dreptului român, dreptului francez
şi dreptului spaniol, potrivit căruia comercialitatea unui raport juridic este dată
de obiectul reglementării juridice, obiect constituit din acte şi fapte de comerţ
calificate astfel prin lege, făcându-se abstracţie de calitatea subiectului care le
săvârşeşte. Conform acestui criteriu, caracterul comercial al actelor şi faptelor
juridice şi, deci, a raportului juridic este reflectat de natura operaţiunii,
considerată necesară vieţii comerciale. Astfel, în sistemele de drept care
consacră concepţia obiectivă, reglementarea actelor şi faptelor comerciale este
conţinută în coduri comerciale şi legi comerciale, pe principiul conform căruia
astfel de reglementări vizează comerţul şi nu o clasă aparte de subiecţi de drept,
comercianţii. Prin consecinţă, se consacră regula potrivit căreia aceloraşi acte
sau fapte juridice trebuie să li se aplice aceleaşi exigenţe legale.
Pe fundamentul criteriului obiectiv se pot distinge două grupe
de acte sau fapte de comerţ, astfel:
I. Acte al căror caracter comercial decurge din obiectul concret
al operaţiunii, cum sunt cele enumerate de lege: cumpărarea efectuată în scopul
revânzării bunurilor mobile şi imobile; cumpărarea spre închiriere precum şi
închirierea în scopul reînchirierii bunurilor; operaţiunile de bursă; asigurările
etc.
II. Acte al căror caracter comercial decurge din însăşi forma lor:
cambia, biletul la ordin, acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea comercială
pe acţiuni etc.
Totuşi, numeroase acte juridice se regăsesc atât în circuitul
comercial, cât şi în cel civil. Este motivul pentru care trebuie cercetată calitatea
părţilor implicate, de subiecţi comercianţi sau necomercianţi. Actul încheiat de
aceştia din urmă, fie că acesta este CEC, mandat, vânzare, depozit, nu va primi
calificarea de operaţiune comercială. Tot astfel, actul de comerţ săvârşit cu titlu
de profesiune obişnuită de un necomerciant este, totuşi, supus reglementării
comerciale.
Criteriul obiectiv este suplinit în sistemul de drept comercial
român de criteriul subiectiv.
Astfel, după ce art.3 C.com. statuează că legea consideră ca
fapte de comerţ anumite operaţiuni, pe care le enumeră cu titlu enunţiativ şi nu

26
limitativ, art.4 C.com. dispune că „se socotesc, afară de acestea, ca fapte de
comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de
natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însăşi actul”. Se instituie aşadar
prezumţia legală, juris tantum, de comercialitate cu privire şi la alte acte ale
comerciantului, decât cele prevăzute de art.3 C.com.
În concluzie, dreptul comercial român a adoptat prin Codul
comercial o concepţie mixtă asupra criteriilor de determinare a comercialităţii
actelor şi faptelor juridice.
Totuşi, cercetând unele acte normative apărute după anul 1990,
şi anume H.G. nr. 201/1990, care enumeră faptele de comerţ cu privire la care
pot fi autorizate persoanele fizice, Codul Activităţilor din Economia Naţională
(C.A.E.N.), actele normative care reglementează cu titlu special unele acte de
comerţ, cum sunt: operaţiunile de leasing; operaţiunile de bancă şi schimb
valutar; activitatea de asigurare, reasigurare şi intermedierea în asigurări;
franciza; contractul de agenţie; operaţiunile de tranzacţionare a instrumentelor
financiare şi a altor titluri care circulă pe piaţa de capital, constatăm că opţiunea
contemporană a legiuitorului este pentru consolidarea criteriului obiectiv de
calificare a comercializării actelor şi faptelor juridice.

B. Internaţionalitatea
Raporturile comerciale care se nasc şi îşi consumă întreaga
existenţă juridică sub regimul juridic conferit de un singur sistem de drept
naţional nu au relevanţă pentru dreptul comerţului internaţional.
Numai în măsura în care un raport comercial dobândeşte
aderenţe internaţionale, acesta va intra în sfera de interes juridic al dreptului
comerţului internaţional. Prin consecinţă, alături de caracterul comercialităţii,
raportul juridic de comerţ internaţional trebuie să conţină şi caracterul
internaţionalităţii.
Atributul internaţionalităţii este conferit de elementul de
extraneitate care intervine în chiar structura raportului juridic sau numai cu
privire la una din circumstanţele de care depind naşterea, modificarea sau
stingerea raportului respectiv, cum sunt: locul încheierii actului juridic, locul
executării obligaţiilor generate prin acel act, sediul social statutar sau sediul real
al părţilor dacă se află situat pe teritorii statale diferite.
Câteva precizări sunt, totuşi, necesare.
Astfel, cetăţenia străină diferită a contractanţilor este irelevantă
ca element de internaţionalitate. Soluţia este consacrată de legea uniformă
asupra vânzării internaţionale de bunuri corporale adoptată prin Convenţia de la
Haga (1.07.1964), precum şi de Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor
de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980).
Sediul sau domiciliul ori reşedinţa, ca element de extraneitate,
nu conferă întotdeauna şi atributul internaţionalităţii. Spre exemplu, două
societăţi comerciale înfiinţează o nouă societate comercială pe teritoriul naţional

27
al uneia dintre ele sau pe teritoriul unui stat străin. Raportul juridic societar cade
sub incidenţa lex societatis a statului care va avea jurisdicţia asupra noii societăţi
astfel constituită, normele dreptului comerţului internaţional neavând aplicare.
În prezenţa acestor elemente de extraneitate, pentru ca un raport
comercial să primească valenţe internaţionale, este necesar să se cerceteze un
element suplimentar. În materia vânzării internaţionale de mărfuri, în afară de
condiţia ca stabilimentul părţilor să se afle în state diferite, este necesar,
totodată, ca obiectul vânzării să se afle în situaţia de a fi transportat de pe
teritoriul unui stat, pe teritoriul altui stat. Numai în prezenţa ambelor condiţii
contractul este calificat ca fiind convenţie de vânzare internaţională.
Raportul juridic de comerţ internaţional nu este sinonim cu un
raport de drept internaţional privat.
Convenţiile internaţionale şi legile uniforme ce reglementează
numai raporturi juridice cu caracter internaţional definesc ele însele asemenea
raporturi, precizând totodată şi criteriile pe baza cărora se delimitează obiectul
lor. Aceste criterii diferă de la un contract la altul, în funcţie de natura şi
specificul fiecărei convenţii.
Astfel, în contractele ce nu implică transferul bunurilor dintr-o
ţară în altă ţară, internaţionalitatea este dată de sediul sau domiciliul (reşedinţa)
în state diferite a contractanţilor.
În cazul contractelor ce implică transferul bunurilor de pe
teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat, elementul de internaţionalitate decurge
din faptul obiectiv al transferului.
În contractele având ca obiect prestaţii de a face, elementul de
internaţionalitate rezultă din faptul obiectiv al executării prestaţiei pe teritoriul a
două sau mai multe state, cum este transportul internaţional de mărfuri şi
persoane.
În contractele ce implică o finanţare a operaţiunilor comerciale,
elementul de internaţionalitate este dat de factorul de import a finanţării, cum ar
fi cazul contractului de factoring şi al leasing-ului financiar internaţional.
În contractele de intermediere, elementul de internaţionalitate este
grefat pe condiţia ca cel puţin doi dintre cei trei subiecţi – reprezentantul şi
reprezentatul – implicaţi în realizarea activităţii de intermediere, să aibă sediul
sau domiciliul în state diferite.

3. Premisele raportului juridic de comerţ internaţional

Apariţia acestui raport de drept se datorează unui număr de două

premise: un act sau fapt de comerţ internaţional, subsumate generic noţiunii de
fapt juridic, şi o normă aparţinând dreptului comerţului internaţional, în calitate
de normă juridică reglementatoare.

28
 Secţiunea a II-a: Participanţii la raportul juridic
de comerţ internaţional

Participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional pot fi

grupaţi, în funcţie de apartenenţa lor la o anumită ordine juridică, în două
categorii: a) subiecţi aparţinând ordinii juridice internaţionale; b) subiecţi ce
aparţin ordinii juridice naţionale; c) subiecţi aparţinând ordinii juridice
comunitar – europene.

Subsecţiunea I: Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice

internaţionale

Sunt astfel de subiecţi statele şi organizaţiile

interguvernamentale. Aceste entităţi politico-juridice nu au, totuşi, calitatea de
comercianţi, dar participarea lor la raporturile de comerţ internaţional este
determinată de anumite necesităţi economice, cum ar fi: cooperarea economică
şi tehnico-ştiinţifică între state şi naţiuni; implementarea unor programe de
dezvoltare pe termen lung sau a unor investiţii de mare anvergură, efectuarea de
investiţii de capital străin în economia ţărilor mai puţin dezvoltate pentru
realizarea unor obiective industriale, agricole, de navigaţie ş.a.
Au de asemenea, calitatea de subiect de drept aparţinând ordinii
juridice internaţionale, unele entităţi juridice create ‚în temeiul unor acorduri
internaţionale, cum sunt: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare; Fondul Monetar Internaţional etc..

1. Statele

Statele sunt subiecţi originari ai ordinii juridice internaţionale.

Statul participă la raporturile de comerţ internaţional în dubla sa
calitate: de titular de suveranitate şi de subiect de drept civil.
Statul este, potrivit art.25 alin.1 din Decr. nr. 31/1954, persoană
juridică şi participă la raporturi juridice, de regulă, prin intermediul Ministerului
Finanţelor, care îl reprezintă.

29
 2. Organizaţiile interguvernamentale

Organizaţiile interguvernamentale sunt subiecţi de drept

derivaţi ai ordinii juridice internaţionale, fiind create prin acordul de voinţă al
statelor interesate.
Capacitatea juridică a acestor organizaţii este determinată prin
convenţia internaţională de constituire a lor, convenţia conţinând, totodată,
prevederi cu privire la structura şi scopurile acestora.
Organizaţiile internaţionale au o dublă capacitate juridică, care
se manifestă atât în planul raporturilor de drept internaţional public, cât şi în
planul raporturilor de drept internaţional privat.
Criteriile pe baza cărora organizaţiile interguvernamentale
dobândesc atributul internaţionalităţii sunt următoarele:
- criteriul obiectiv - participarea pluristatală la geneza
acestora;
- criteriul finalist - desfăşurarea unei activităţi de interes
pentru mai multe state;
- criteriul formal - existenţa unui act constitutiv consfinţit
printr-o convenţie sau tratat având natură internaţională.

3. Entităţile juridice internaţionale

Astfel de entităţi juridice sunt subiecţi de drept aparţinând

ordinii juridice internaţionale sau comunităţilor de state, create în vederea
atingerii anumitor finalităţi.
Geneza acestor entităţi juridice se datorează unor acorduri sau
tratate internaţionale adoptate în vederea susţinerii unor obiective financiar-
economice de o largă aspiraţie internaţională. Se cuprind în rândul acestor
entităţi juridice internaţionale: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.), Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.), Asociaţia
Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.), Fondul Monetar Internaţional(F.M.I.).

Subsecţiunea a II-a: Subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice comunitar-

europene

1. Note distinctive
Aceşti participanţi la raporturile juridice de comerţ
internaţional se delimitează de participanţii aparţinând ordinii juridice
internaţionale, precum şi de subiecţii cuprinşi în ordinea dreptului naţional prin
anumite note de specificitate.
Astfel, în raport cu cea dintâi categorie de participanţi,
subiecţii aparţinând ordinii juridice comunitar-europene se diferenţiază prin

30
următoarele note distinctive: se constituie, organizează şi funcţionează potrivit
propriului act constitutiv şi normelor adoptate de autorităţile legislative ale
Uniunii Europene, prin intermediul Regulamentelor şi Directivelor; în principiu,
beneficiază de personalitate juridică; legea naţională a statelor membre ale
Uniunii se aplică numai relativ la cerinţele de publicitate şi de diseminare a
informaţiilor referitoare la constituirea, modificarea şi extincţia acestor entităţi
juridice, şi numai dacă legea naţională este armonizată cu prevederile normelor
comunitare în această materie.
Fac parte din această categorie a participanţilor la raporturile de comerţ
internaţional societăţile comerciale de tip european (S.E.), societăţile
cooperatiste de tip european, grupul de interes economic european (GIEE).

2. Societatea comercială de tip european „Societas Europaea” (S.E.)

2.1.Istoric.
Ideea creării unei Societăţi Europene, emanată de juriştii francezi, a prins
contur încă din anul 1959 când Comisia Europeană a desemnat un grup de
experţi din statele membre pentru a propune un proiect al unei astfel de entităţi
societare. În 1967 acest grup de experţi a trasat regulile generale ale unui proiect
ce acoperea toate aspectele de drept ale societăţii clasice. Proiectul a fost adoptat
de Comisie în 1970, dar ca urmare a evoluţiilor înregistrate în privinţa lărgirii
uniunii economice europene şi, în special, al eliminării barierelor
transfrontaliere, a fost necesară amendarea proiectului pentru a răspunde noilor
perspective de expansiune a întreprinderilor economice. Astfel, proiectul a fost
amendat în 1975, fiind desemnat un nou grup de lucru care şi-a exercitat
prerogativele până în 1982, când proiectul a fost pus în discuţia Consiliului de
Miniştri al Statelor membre. La 8 iunie 1988 Comisia Europeană a adoptat un
memorandum al Societăţii Europene, urmat în luna noiembrie a aceluiaşi an de
avizul Comitetului economic şi social. La 16 martie 1989, Parlamentul European
a aprobat iniţiativa Comisiei, iar la 24 ianuarie 1991 a aprobat proiectul de statut
al Societăţii europene propus de Comisie1.

1
. A se vedea, pe larg, T. Vallee, La Société Anonyme Européenne, première edition, Ed. Delmas, Paris, 1991.

31
 2.2.Reglementare.
Societatea Europeană a primit reglementarea prin Regulamentul
Consiliului European nr.2157/2001 privind statutul unei Societăţi Europene1.
Principiile reglementatoare ale unei astfel de entităţi societare sunt următoarele:
este creaţie originală de drept comunitar2; entitatea societară europeană are
forma juridică a societăţii de capital caracterizată prin răspunderea limitată a
asociaţilor şi abilitatea de a emite titluri negociabile; Societatea Europeană se
constituie numai prin asocierea unor structuri societare naţionale preexistente;
Societatea Europeană are regimul juridic special creat prin Regulamentul care o
guvernează şi actul său constitutiv, norme care se completează cu directivele
adoptate în domeniul societar; dreptul naţional se aplică într-un cadru restrâns,
numai relativ la modul de înregistrare şi publicare a societăţii, dar şi aceasta în
măsura în care dreptul naţional al sediului este armonizat cu dreptul comunitar
societar.
2.3.Modalităţile de constituire a Societăţii Europene.
Regulamentul prevede patru modalităţi de constituire, şi anume: a) prin
fuziune; b) prin constituirea unui holding; c) prin constituirea unei filiale
comune; d) prin transformarea în Societate Europeană a unei societăţi pe acţiuni
naţionale.
a) Constituirea prin fuziune are loc prin participarea a două sau mai multe
societăţi comerciale pe acţiuni având sediul social în spaţiul Uniunii Europene,
dacă cel puţin două dintre societăţile promotoare se află sub jurisdicţia unor state
membre diferite (art.2.1).
Procedura fuziunii va urma regulile prevăzute de Directiva nr.
78/855/CEE din 9 octombrie 19783 (art. 17). Drept urmare, o atare fuziune se va
putea realiza fie prin absorbţie, fie prin contopire. Indiferent de modalitatea
1
. Publicat în J. O. U. E. nr. L 294 din 10 noiembrie 2001.
2
. A se vedea C. Gheorghe, Drept commercial comunitar. Instituţii de drept comunitar din perspectiva dreptului
român. Ed. Logistico, Bucureşti, 2005, p. 150.
3
. Publicată în J. O.C.E. nr. L 295/CEE/20.10.1978.

32
aleasă pentru fuziune, societăţile comerciale implicate vor urma anumite etape
descrise de regulament, şi anume:
- întocmirea unui proiect de fuziune de către organul administrativ al
societăţilor implicate, proiect care trebuie să conţină datele relevate de art. 20
din regulament1;
- publicarea proiectului de fuziune în modul prevăzut de legislaţia fiecărui
stat membru ce guvernează societăţile promotoare, în conformitate cu
prevederile art.3 din Directiva nr.68/151/CEE2, la care se adaugă, potrivit
regulamentului, publicarea unor date specifice fuziunii transfrontaliere, cum
sunt: registrul de publicitate la care actele supuse publicităţii se află depuse
pentru fiecare societate fondatoare, precum şi numărul de înregistrare în acest
registru; condiţiile ce determină data la care fuziunea şi constituirea Societăţii
Europene primesc efect; modalităţile de exercitare a drepturilor creditorilor
societăţilor fondatoare, conform dispoziţiilor naţionale armonizate cu
prevederile Directivei nr.78/855/CEE din 9 octombrie 1978; denumirea şi sediul
viitoarei Societăţi Europene (art.21);
- redactarea raportului de către organele administrative sau de direcţie ale
fiecărei societăţi implicate, care trebuie să detalieze explicativ şi justificativ, din
punct de vedere juridic şi economic, proiectul de fuziune şi toate particularităţile
raportului de schimb a acţiunilor;
- examinarea raportului scris de către unul sau mai mulţi experţi
independenţi, desemnaţi pentru fiecare societate promotoare de autoritatea
naţională a fiecărui stat membru relevant (instanţă, notar sau autoritate
1
. Proiectul trebuie să cuprindă date referitoare la: forma, denumirea şi sediul social al societăţilor fondatoare,
precum şi cu privire la Societatea Europeană; raportul de schimb al acţiunilor şi, după caz, totalul sultelor;
modalităţile de remitere a acţiunilor Societăţii Europene; data la care deţinerea acestor acţiuni dau dreptul de
participare la beneficii precum şi orice modalităţi relative la acest drept; data la care participaţiile la oricare
dintre operaţiunile societăţilor promotoare sunt considerate din punct de vedere contabil ca îndeplinite în contul
Societăţii Europene; drepturile asigurate de Societatea Europeană acţionarilor având drepturi speciale şi
posesorilor de alte titluri decât acţiunile sau măsurile propuse în această privinţă; toate avantajele particulare
atribuite experţilor însărcinaţi cu controlul operaţiunilor fuziunii, precum şi membrilor organelor administrative,
de direcţiune, de supraveghere sau de control aparţinând de societăţile fondatoare; modul de respectare a
cerinţelor europene referitoare la implicarea salariaţilor în procesul decizional al fuziunii, conform prevederilor
Directivei nr. 2001/86/CE; actul constitutiv al Societăţii Europene.
2
. Publicată în J. O. C. E. nr. L 65/CEE/14.03.1968.

33
administrativă) şi prezentarea acestui aspect cu observaţiile experţilor către
acţionari (art.22)1;
- aprobarea proiectului de fuziune şi actului constitutiv al Societăţii
Europene de către adunarea generală a fiecărei societăţii promotoare (art.23). În
vederea pronunţării în deplină cunoştinţă asupra fuziunii, acţionării au dreptul de
a se informa, la sediul social al societăţii din care fac parte, asupra proiectului de
fuziune, rapoartelor întocmite de organele administrative şi de experţi, precum şi
asupra conturilor anuale şi situaţiilor financiare ale tuturor societăţilor implicate
în fuziune2;
- controlul operaţiunilor fuziunii, în conformitate cu legea naţională a
fiecărei societăţi promotoare, precum şi cu legea statului membru pe al cărui
teritoriu îşi va avea sediul social Societatea Europeană. Acest control este
efectuat asupra operaţiunilor fuziunii de autorităţile naţionale competente,
anterior datei pentru care este prevăzută fuzionarea societăţilor promotoare. În
prima fază, fiecare autoritate naţională de la sediul societăţii implicate,
constatând legalitatea operaţiunilor va emite un certificat care atestă îndeplinirea
procedurilor fuziunii. În faza a doua, legalitatea fuziunii este verificată de
autoritatea competentă a statului membru al viitorului sediu a Societăţii
Europene. La această din urmă autoritate, societăţile participante vor depune
certificatele eliberate de autorităţile lor naţionale precum şi o copie a proiectului
de fuziune aprobat;
- înregistrarea Societăţii Europene se efectuează în registrul reglementat
de statul membru în care şi-a stabilit sediul social, potrivit dreptului naţional al
acestui stat;
- încheierea fuziunii şi constituirea Societăţii Europene se produce de la
1
. Societăţile implicate în fuziune pot recurge la unul sau mai mulţi experţi independenţi care să efectueze
lucrările pentru toate societăţile promotoare. Raportul experţilor trebuie să prevadă următoarele: declaraţia dacă,
sub avizul lor, raportul de schimb este sau nu pertinent şi rezonabil; indicarea metodei sau metodelor ce vor urma
pentru determinarea raportului de schimb;precizarea dacă aceste metode sunt adecvate şi menţionarea valorilor la
care astfel de metode au condus, punându-se accent pe importanţa dată acestor metode în determinarea valorii
reţinute.
2
. Dreptul la informare al acţionarilor este fundamentat prin Directiva nr. 78/855/din 9 noiembrie 1978 şi
transpus în Regulamentul Societăţii Europene.

34
data înregistrării în registrul statului membru relevant pentru sediul social al
acesteia. Pentru societăţile implicate în fuziune, încheierea fuziunii va fi
publicată potrivit dreptului naţional aplicabil (art.25-27)1.
Efectele fuziunii în acest final sunt următoarele:
- naşterea unui nou subiect de drept, având personalitate juridică proprie,
Societatea Europeană;
- atât în varianta absorbţiei, cât şi în cea a contopirii, ansamblul
patrimonial, cu activul şi pasivul său, se transmite de la societăţile promotore la
Societatea Europeană care are rolul de societate nou rezultată2;
- acţionarii societăţii promotoare devin acţionarii Societăţii Europene;
- societăţile absorbite sau contopite îşi pierd existenţa;
- Societatea Europeană va funcţiona potrivit actului său constitutiv şi
normelor comunitare izvorând din regulament şi directivele aplicabile3;
- dreptul naţional de la sediul social al Societăţii Europene se aplică doar
în măsura uniformizării acestuia cu dreptul societar comunitar;
- în baza acordurilor încheiate cu salariaţii de către societăţile promotoare,
raporturile juridice de muncă se vor transfera asupra Societăţii Europene de la
data înregistrării acesteia (art.29).
La constituirea prin fuziune a unei Societăţi Europene pot participa numai
societăţi comerciale constituite, potrivit dreptului naţional, sub forma juridică a
societăţilor pe acţiuni. De asemenea, o Societate Europeană poate crea cu altă
Societate Europeană sau cu societăţi pe acţiuni constituite potrivit dreptului unui
stat membru şi având sediul lor statutar şi administrativ central în Uniunea
Europeană, o altă Societate Europeană, prin fuziune sau prin crearea unei
societăţi holding4.

1
. Condiţiile de publicitate sunt cele prevăzute de Directiva nr. 68/151/CEE (art. 3).
2
. A se vedea, C. Gheorghe, op. cit., p. 158.
3
. Relativ la incidenţa directivelor în ordinea juridică naţională a se vedea Guy Isaac, Effet direct du Droit
communautaire, Encyclopédie juridique, Répertoire de Droit Communautaire, tome 2, Dalloz, 2000, Paris;
Denys Simon, Directive, Encyclopédie Juridique, Répertorie de Doit communautaire, Répertoire de Droit
Communautaire, tome 2, Dalloz, 2000, Paris.
4
. A se vedea, T. Vallee, op. cit., p. 19.

35
 b) Constituirea prin crearea unei Societăţi Europene Holding se
realizează prin participarea a două sau mai multe societăţi pe acţiuni sau/şi cu
răspundere limitată, având sediul principal şi administrativ central într-un stat
membru şi sunt constituite potrivit legii acestui stat, dacă cel puţin două dintre
societăţile promotoare se află sub jurisdicţia a două state membre diferite sau cel
puţin două dintre ele au avut pentru cel puţin doi ani câte o filială sau o
sucursală înfiinţată într-un alt stat membru potrivit legii acelui stat (art.32)1.
Scopul economic al unei asemenea creaţii este de a facilita participarea
acţionarilor societăţilor promotoare la rezultatele holdingului2.
Procedura constituirii Societăţii Europene Holding este prevăzută de
regulament şi, mutatis mutandis, cuprinde aceleaşi etape necesare procedurii
reglementate pentru Societatea Europeană formată prin fuziune3.
Câteva aspecte deosebite de operaţiunea fuziunii se remarcă totuşi.
Astfel, proiectul de constituire a holdingului întocmit de fiecare societate
promotoare va indica procentul din acţiunile societăţilor participante cu care
acţionarii vor contribui la formarea noii entităţi societare, procent ce nu va putea
fi inferior pragului de 50% din drepturile de vot exprimate în adunarea generală
a fiecărei societăţi promotoare (art.32.2).
Acţionarii acestor societăţi au la dispoziţie un termen de trei luni pentru a-
şi exprima opţiunea, termen care curge de la data definitivării proiectului de
constituire în condiţiile în care a fost depus la sediul societăţii relevante pentru a
fi studiat. În aceeaşi perioadă, acţionarii acceptanţi vor transforma procentul de
acţiuni prevăzut în proiect ca o condiţie pentru constituirea holdingului.
Acţionarii care nu şi-au exprimat opţiunea vor avea posibilitatea participării cu
acţiuni la formarea holdingului într-un nou termen de o lună după expirarea
1
. A se vedea, C. Gheorghe, op. cit., p. 161.
2
. A se vedea, T. Vallee, op. cit., p. 20.
3
. Astfel, fiecare societate promotoare va întocmi un proiect de constituire a holdingului şi un raport al organelor
administrative însoţit de situaţiile financiare şi de informaţiile relevante. Raportul va fi examinat de experţi
independenţi, care au dreptul de a verifica orice documente şi informaţii referitoare la operaţiunea de iniţiere a
holdingului. Urmează publicarea proiectului şi raportului conform dreptului naţional al fiecărei societăţi
promotoare, armonizat cu Directivele nr. 68/151/CEE şi 78/855/CEE, respectiv aprobarea proiectului de
constituire de către adunarea generală a acţionarilor fiecărei societăţi promotoare.

36
celui de trei luni. În fine, acţionarii care nici după termenul de o lună nu şi-au
exprimat intenţia de a participa la constituirea holdingului ori s-au opus acestei
operaţiuni rămân acţionari ai societăţilor promotoare.
Încheierea constituirii holdingului este supusă publicităţii conform
dreptului naţional al fiecărei societăţi promotoare.
Societatea Europeană Holding se va înregistra şi va face public actul de
constituire conform prevederilor regulamentului, care fac trimitere la Directivele
comunitare nr. 68/151/CEE şi 78/855/CEE, precum şi, în anumite limite,
dreptului naţional de la sediul său social.
Efectele constituirii Societăţii Europene Holding sunt următoarele:
- societăţile promotoare continuă să existe în paralel cu entitatea societară
nou creată;
- Societatea Europeană Holding dobândeşte personalitate juridică proprie,
din momentul înregistrării sale conform Directivei nr. 68/151/CEE;
- acţionarii care au contribuit cu acţiuni la constituirea holdingului vor
deveni acţionari ai Societăţii Europene Holding şi în consecinţă vor primi în
schimbul acţiunilor aportate noi acţiuni emise de Societatea Holding;
- drepturile şi obligaţiile societăţilor promotoare nu se transferă asupra
Societăţii Europene Holding;
- Societatea Europeană va dobândi calitatea de acţionar în cadrul
societăţilor promotoare în temeiul acţiunilor ce i-au fost transferate, iar în
măsura în care aceste transferuri s-au efectuat în mod majoritar, Societatea
Holding va controla societăţile promotoare;
- prin operaţiunea de constituire a Societăţi Europene Holding nu se
produce transferul activului şi pasivului patrimonial de la societăţile promotoare
la noua societate;
- interesele acţionarilor, creditorilor, salariaţilor şi terţilor faţă societăţile
promotoare rămân, în principiu, neatinse1.
1
. Dreptul naţional poate dispune, totuşi, unele măsuri de protecţie cu privire la aceste categorii de persoane (art.
34 din Regulamentul nr. 2157/2001).

37
 c) Constituirea sub forma unei filiale comune – Societate Europeană
beneficiază de o deschidere mult mai largă decât fuziunea, ceea ce rezultă, pe de
o parte, din libertatea de participare la constituirea acesteia a oricăror subiecţi de
drept privat sau public, indiferent că au personalitate juridică sau nu, iar pe de
altă parte, din multiplele modalităţi de constituire ale filialei – Societate
Europeană1.
Pot participa la crearea unei filiale comune societăţile comerciale
indiferent de forma lor juridică, persoanele juridice de drept privat sau de drept
public care exercită o activitate economică sau cu finalitate economică (art.48).
Sub aspectul modalităţilor de constituire, filiala comună – Societate
Europeană se poate forma astfel:
1. de către două entităţi fondatoare având sediul social şi administrativ
principal în cadrul Uniunii Europene sub jurisdicţia a două state membre
diferite;
2. de către o entitate fondatoare din spaţiul Uniunii Europene dacă deţine
două filiale ce funcţionează sub legea a două state membre diferite;
3. de o Societate Europeană împreună cu altă Societate Europeană sau cu
societăţi sau entităţi juridice de altă natură2;
4. de un Holding European împreună cu o societate comercială sau cu o
altă entitate juridică economică.
Indiferent de modalitatea aleasă, operaţiunile de formare se vor supune
normelor care reglementează constituirea societăţii pe acţiuni conform dreptului
naţional al sediului social a viitoarei filiale – Societate Europeană (art.36).
În final, mai trebuie observat că pot fi înfiinţate filiale europene de către o
Societate Europeană sau de un Holding European, fără participarea altor
societăţi sau entităţi juridice. Nu se poate însă constitui o filială – Societate
Europeană de către două sau mai multe filiale – Societăţi Europene. Aşadar este
oprită constituirea de Societăţi Europene în cascadă.
1
. A se vedea, T. Vallee, op. cit., p. 23.
2
. Ibidem, p. 24.

38
 d) Transformarea unei societăţi pe acţiuni într-o Societate Europeană se
poate realiza dacă societatea fondatoare constituită conform dreptului naţional al
unui stat membru are de cel puţin doi ani o filială înfiinţată într-un alt stat
membru care funcţionează potrivit legii acestui din urmă stat.
Acest mod de constituire este rezervat numai societăţilor pe acţiuni
preexistente având sediul social şi administrativ central pe teritoriul Uniunii.
În vederea realizării unei atare transformări se vor urma etapele obişnuite
ale creării oricărei Societăţi Europene, astfel:
- întocmirea de către organele administrative a unui proiect de
transformare şi a unui raport justificativ;
- publicarea proiectului cu cel puţin o lună înainte de întrunirea adunării
generale a acţionarilor1;
- examinarea proiectului şi raportului de către experţi independenţi2, care
vor verifica şi, după caz, vor certifica faptul că societatea are un activ net cel
puţin egal cu capitalul social şi rezervele legale nesupuse distribuirii3;
- aprobarea proiectului de transformare, precum şi a actului constitutiv al
Societăţii Europene de către adunarea generală a acţionarilor din cadrul
societăţii relevante (art. 37)4;
- înregistrarea Societăţii Europene în registrul naţional sub această formă
juridică, precum şi publicarea actului constitutiv, conform dreptului naţional de
la sediul social al Societăţii Europene armonizat cu prevederile Directivei nr.
68/151/CEE.
Transformarea unei societăţi pe acţiuni într-o Societatea Europeană nu are
ca efect dizolvarea societăţii preexistente şi crearea unei noi societăţi comerciale
cu personalitate juridică distinctă5. Dimpotrivă, are loc doar o novare a

1
. În privinţa publicării se aplică în mod corespunzător prevederile Directivei nr. 68/151/CEE.
2
. Experţii independenţi se numesc de autoritatea prevăzută de legea statului sub a cărui jurisdicţie se află
societatea relevantă, în conformitate cu prevederile Directivei nr. 78/855/CEE.
3
. Condiţiile relative la activul net sunt impuse de prevederile Directivei nr. 77/91/CEE.
4
. În vederea adoptării hotărârii se aplică principiul majorităţii drepturilor de vot în condiţiile prevăzute de
dreptul naţional armonizat cu dispoziţiile Directivelor nr. 78/855/CEE şi nr. 77/91/CEE.
5
. A se vedea, C. Gheorghe, op. cit., p. 165.

39
construcţiei societare aşezată pe dreptul naţional al unui stat membru, astfel
încât aceluiaşi subiect de drept, societatea în cauză, să i se poată aplica şablonul
comunitar, de Societate Europeană. Componenta sediului social, care poate
rămâne acelaşi sau schimbat, nu are implicaţii pentru definirea ca Societatea
Europeană a societăţii comerciale astfel transformate.
Ca o consecinţă a finalizării cu succes a operaţiunii de transformare,
filiala societăţii supuse acestei operaţiuni va putea, la rândul ei, să primească
statutul de filială – Societate Europeană.

3. Organizaţiile cooperatiste de tip european

4. Grupul de interes economic european

Subsecţiunea III – a: Subiecţii de drept ce aparţin ordinii

juridice naţionale

Precizări prealabile.
Aceşti subiecţi alcătuiesc categoria majoritară, tradiţională de
participanţi la raporturile de comerţ internaţional, iar calitatea lor juridică este
dată de dreptul intern al statului care le guvernează statutul juridic.
Conform legislaţiei române şi a unor convenţii internaţionale la
care România este parte contractantă, fac parte din această categorie societăţile
comerciale, societăţile cooperatiste, companiile şi societăţile naţionale, regiile
autonome, Grupurile de Interes Economic (G.I.E.) şi comercianţii persoane
fizice.
Între aceşti subiecţi, cea mai consistentă participare la astfel de
raporturi juridice o deţin societăţile comerciale.

1. Societăţile comerciale

Analiza acestei categorii de subiecţi participanţi la raporturile de

comerţ internaţional urmează a dezvălui aspectele esenţiale ce ţin de statutul
juridic naţional al societăţilor comerciale, cum sunt: formarea societăţilor
comerciale, dobândirea şi recunoaşterea atributelor de identificare ale

40
personalităţii lor juridice, structurile societare ce pot fi create de societăţile
comerciale şi fixarea statutului juridic al unor astfel de structuri.

1.1. Statutul juridic al societăţilor comerciale

În toate sistemele de drept, societăţilor comerciale li se

recunoaşte calitatea de comerciant şi de persoană juridică. Legile naţionale
incidente în materie statuează, în calitate de lex societatis, condiţiile de
constituire, organizare şi funcţionare a societăţilor comerciale (Ex. DI, DF, DI).
Apartenenţa societăţilor la un sistem de drept naţional este dată,
de asemenea, de legea naţională.
Naţionalitatea societăţilor comerciale se stabileşte, de regulă,
potrivit criteriului subiectiv. În baza acestui criteriu, naţionalitatea societăţii se
identifică în raport de sediul social statutar (Ex. DI, DF, DE, DI, DG). Prin
sediu social statutar se înţelege locul în care se află centrul administrativ şi de
conducere al societăţii. Prin consecinţă, societatea are naţionalitatea statului pe
al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social (art.40
alin.1 din Legea nr. 105/1992).
Dacă societatea are sedii pe teritoriile mai multor state,
determinant pentru identificarea naţionalităţii societăţii este sediul real. Prin
sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi de
gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt
adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi aflaţi pe
teritoriul altor state (art.40 alin.2 din Legea nr. 105/1992).

1.2. Recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor

comerciale

Legea română, prin art. 43 din Legea nr. 105/1992 recunoaşte de

plin drept personalitatea juridică a societăţilor comerciale străine, dacă sunt
constituite valabil în statul a cărui naţionalitate o au.
În virtutea acestei recunoaşteri societăţile străine, în principiu, pot să
participe la acte şi fapte de comerţ pe teritoriul României fără a fi necesară vreo
autorizare în acest sens sau vreo condiţie de reciprocitate între statul român şi
statul căruia îi aparţine societatea străină. Activităţile desfăşurate de o asemenea
societate pe teritoriul statului român trebuie, totuşi, să se integreze condiţiilor
prevăzute de legea română referitoare la exercitarea activităţilor economice,
sociale, culturale sau de altă natură.
Potrivit art. 44 din Legea nr. 105/1992 persoana juridică străină are
toate drepturile care decurg din legea statului său organic, cu excepţia celor pe
care statul pe al cărui teritoriu se desfăşoară activităţile societăţii le refuză (Ex.
D.I.).

41
 Legea nr. 105/1992 face totuşi unele precizări cu privire la
statutul organic al societăţilor comerciale şi structurilor societare înfiinţate de
acestea, astfel:
- statutul juridic al sucursalei înfiinţate de persoana juridică
într-o altă ţară este supus legii naţionale a persoanei juridice constituante;
- statutul juridic al filialei este supus legii statului pe al cărui
teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, şi nu a persoanei juridice care a creat-o;
- societatea străină nu poate dobândi, ca urmare a recunoaşterii
personalităţii sale juridice, mai multe drepturi decât cele ce i-au fost rezervate de
lex societatis;
- societatea străină nu poate dobândi în statul de recunoaştere
drepturi pe care legea acelui stat nu le acordă societăţilor comerciale făcând
parte din ordinea juridică internă a statului respectiv.
Principiul recunoaşterii de plin drept a personalităţii juridice a
societăţilor comerciale este statuat prin Convenţia de la Haga din 1956 cu o
singură condiţie: situarea sediului social principal şi realizarea formalităţilor de
publicitate a constituirii şi de înregistrare a societăţii să se afle, respectiv, să se
efectueze pe teritoriul aceluiaşi stat.
De asemenea, Convenţia asupra recunoaşterii mutuale a
societăţilor semnată la Bruxelles în 1968 de statele membre CE confirmă
principiul recunoaşterii personalităţii juridice astfel cum a fost statuat prin
Convenţia de la Haga.

1.3. Regimul juridic al societăţilor comerciale în România

1.3.1. Note definitorii ale societăţii comercială

1.3.2. Clasificarea societăţilor comerciale

A. După forma j.
- SNC
- SCS
- SRL
- SA
- SCA
B. După caracterul reglementării
- de drept comercial Legea 31/1990
- în legi speciale – OUG 99/2006
- Legea 32/2000
- 297/2004
- OG 57/1997
C. După obiectul activităţii comerciale

42
 - liber
- ales
- special
D. După elementul avut în vedere la constituire de către asociaţi
- de pers.
- de capital
E. După gradul şi întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile
sociale
- cu răspundere solidară şi nelimitată
- cu răspundere limitată

F. În raport de titlurile societare pe care le pot emite

- emitente de titluri negociabile şi cesibile
- fără aptitudinea de emitere

G. În raport de posibilitatea de tranzacţionare a titlurilor pe o piaţă de

capital
- societăţi închise
- societăţi deschise
H. În raport de originea capitalului social
- societăţi naţionale – cap.soc. exclusiv român
- societăţi mixte – cap. social român + străin
- societăţi străine – capital social exclusiv străin

1.3.3. Regulile generale de constituire a societăţilor comerciale

S.N.C. şi S.C.S.
S.R.L. – modalităţi
S.A. – modalităţi
S.C.A.

1.3. 4. Înmatriculare şi publicitatea constituirii S.C.

2. Structuri societare

A. Filiala societăţii comerciale este o structură societară având

personalitate juridică proprie, constituită sub forma juridică prevăzută de
legea statului pe al cărui teritoriu îşi va avea sediul social (lex fori). Drept
urmare, legea societăţii care a înfiinţat-o nu are nici un impact asupra
statutului juridic al filialei constituită în ţară străină. Două sau mai multe
filiale constituite pe teritoriul unor state europene diferite, pot forma o

43
 societate europeană având personalitate juridică distinctă de aceea a filialelor
promotoare.

B. Sucursala societăţii comerciale este o subunitate fără

personalitate juridică, constituită în ţara în care se află societatea-mamă sau
într-o altă ţară.
Sucursala este supusă în ce priveşte obiectul său social, legii
aplicabile statutului organic al societăţii care a înfiinţat-o (lex societatis), iar
sub aspectul cerinţelor de înfiinţare şi publicitate, legii statului pe al cărui
teritoriu se înfiinţează (lex fori). Sucursalele pot avea o anumită autonomie
juridică şi pot sta în justiţie în temeiul delegării acestui atribut de
personalitate juridică de către societatea-mamă.

C. Reprezentanţa (agenţia) societăţii comerciale este o entitate

juridică şi economică, care îndeplineşte funcţia specializată de intermediere
între societatea care a creat-o şi partenerii contractuali ai acesteia.
Reprezentanţa (agenţia) se deosebeşte atât de sucursală, cât şi de
filială întrucât nu are ca obiect organizarea producţiei, prestarea de servicii
sau executarea de lucrări pentru clientela societăţii, ci acţionează fie ca şi
comisionar, fie ca şi mandatar, încheind în mod corespunzător acte juridice în
interesul societăţii care a înfiinţat-o. Reprezentanţa nu are personalitate
juridică şi nici capacitatea de a sta în justiţie.

3. Grupările societare şi grupul de interes economic

Grupările de societăţi comerciale exprimă în plan internaţional

tendinţa de materializare a unor structuri organizatorice de amploare, în scopul
câştigării competiţiei concurenţiale şi a concentrării capitalurilor.
În funcţie de gradul de integrare a societăţilor în structura
organizatorică a unor astfel de entităţi juridico-economice se disting trei tipuri
de grupări de societăţi.
A. Gruparea de tip trust se constituie prin reunirea mai multor
societăţi comerciale cu forţă economică relativ redusă, în cadrul căreia
integrarea societăţilor implicate este totală. Se formează astfel o entitate
colectivă în cadrul căreia societăţile participante îşi pierd practic autonomia
funcţională fiind subordonate conducerii centralizate, care stabileşte direcţiile de
activitate ale grupării, obiectivele şi mijloacele de realizare a acestei activităţi
(denumirea specifică este întâlnită în zona Nord-Americană, iar aceeaşi
organizare, în Germania, poartă denumirea de Konzern).
B. Gruparea de tip holding este o societate comercială care, în
virtutea deţinerii majorităţii acţiunilor uneia sau mai multor filiale, are controlul
activităţii acestora. Exercitarea dreptului de control permite holding-ului să

44
influenţeze strategia societăţilor, să stabilească directive obligatorii pentru
societăţile aflate sub controlul său în domeniile financiar, de management şi al
comerţului desfăşurat.
Capitalul social al unui holding este, de regulă, mai redus decât
al societăţilor centrale, în valoare însumată.
Dreptul de control al societăţii tip holding nu anulează integral
autonomia gestionară şi funcţională a societăţilor controlate.
C. Grupul de interes economic( G.I.E.) este o entitate juridico-
economică constituită potrivit legii naţionale, prin participarea mai mult societăţi
comerciale, beneficiind de personalitate juridică şi având un scop determinat,
lucrativ sau nelucrativ. Societăţile comerciale implicate într-o asemenea grupare
îşi păstrează autonomia funcţională şi de gestiune, precum şi atributele de
personalitate juridică.
Scopul lucrativ al G.I.E. constă în realizarea în comun a unor
obiective comerciale şi economice în vederea facilitării realizării propriului
obiect de activitate al societăţilor implicate.
Legea nr. 163/2003 reglementează două forme juridice ale unei
astfel de grupări, şi anume: G.I.E. şi G.E.I.E. Deosebirea dintre cele două forme
juridice constă în participarea la fondarea G.E.I.E. a unor societăţi comerciale
din cadrul statelor europene singure sau împreună cu societăţi naţionale.

4. Persoana fizică

Persoana fizică participă la raporturile de comerţ internaţional

atât în calitate subiect de drept civil, cât şi în calitate de persoană comerciantă,
în această ultimă ipoteză, legea naţională guvernând şi condiţia juridică a
comerciantului – persoană fizică.
Calificarea legală a calităţii de comerciant a persoanei fizice
este diferită, în funcţie de sistemul de drept naţional care impune o atare
calificare.
Astfel, sistemele de drept naţionale de inspiraţie germanică
consacră concepţia subiectivă în calificarea calităţii de comerciant a persoanei
fizice, concepţie potrivit căreia această calitate este recunoscută numai persoanei
fizice care îşi înscrie o firmă în registrul comerţului, înscrierea firmei având
caracter constitutiv de persoană comerciantă.
În schimb, sistemele de drept naţionale de influenţă franceză
consacră concepţia obiectivă, potrivit căreia persoana fizică dobândeşte
calitatea de comerciant dacă îndeplineşte, cumulativ, două condiţii, şi anume:
- săvârşeşte in proprio nomine acte sau fapte de comerţ;
- aceste acte sau fapte de comerţ sunt exercitate cu titlu
profesional, cu caracter de continuitate şi au ca finalitate
asigurarea unui avantaj economic pentru persoana care le
săvârşeşte.

45
 În aceste sisteme de drept, înregistrarea persoanei fizice în
registrul comercianţilor nu are efect constitutiv cu privire la calitatea de
comerciant a persoanei fizice astfel înregistrată (Ex. D.R. – Legea 359/2004 şi
C.com.)
În afara calificării condiţiei juridice de comerciant, persoana
fizică poate participa la raporturi de comerţ internaţional ca subiect de drept
internaţional privat.
Indiferent de sistemul de drept naţional care oferă calificarea de
comerciant a persoanei fizice, o astfel de persoană trebuie să îndeplinească
anumite condiţii şi să se conformeze anumitor obligaţii prevăzute, şi unele şi
altele, de legislaţia naţională aplicabilă subiectului de drept în cauză, astfel:
- persoana fizică să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Această
capacitate este cerută pentru dobândirea calităţii de comerciant, iar nu pentru a
săvârşi acte sau fapte de comerţ. Capacitatea de a săvârşi astfel de acte sau fapte
este reglementată de lex personalis, care guvernează capacitatea civilă;
- persoana fizică să îndeplinească anumite cerinţe de autorizare
prevăzute de legea naţională, fie cu privire la exercitarea profesiei de
comerciant, fie referitor la săvârşirea unor acte sau fapte de comerţ pentru care
legea naţională impune restricţii sau cerinţe suplimentare de autorizare;
- persoana fizică are obligativitatea de a ţine anumite registre,
legea naţională instituind atât obligaţia, cât şi felul registrelor;
- persoana fizică are obligativitatea de a asigura evidenţa
activităţilor, bunurilor şi veniturilor impozabile potrivit legii fiscale naţionale şi
de a plăti taxele şi impozitele datorate.

Subsecţiunea a IV-a: Conţinutul şi obiectul raportului juridic de comerţ

internaţional

1. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional

Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este format

din drepturile dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de
subiectul pasiv1
1
M.N. Costin, S.Deleanu, op.cit., p.88

46
 Totuşi, raportul juridic de comerţ internaţional nu se prezintă
static, rigid, invariabil, ci se analizează prin relevarea unor trăsături care îi
sunt proprii, cum sunt:
- reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor, în sensul că dreptului
subiectului activ îi este corelativă obligaţia subiectului pasiv, dar şi că fiecare
dintre subiecţii raportului juridic cumulează în persoana sa dubla calitate de
creditor şi, totodată, de debitor faţă de celălalt subiect al raportului. Astfel,
subiectul activ nu are numai drepturi iar subiectul pasiv nu are numai obligaţii,
ci în mod reciproc, în poziţia fiecărui subiect se regăsesc atât drepturi cât şi
obligaţii faţă de celălalt subiect;
- diversitatea conţinuturilor raportului juridic de comerţ
internaţional este dată, fie de multiplicarea operaţiunilor comerciale conţinute de
raportul juridic, fie de existenţa conexă a altor raporturi juridice a căror existenţă
se sprijină pe conţinutul raportului juridic principal, fie de complexitatea
drepturilor şi obligaţiilor legale între doi sau mai mulţi subiecţi participanţi la
raportul juridic de comerţ internaţional;
- standardizarea desemnării drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor
raportului juridic de comerţ internaţional prin apel la uzanţele comerciale
codificate (spre ex. INCOTERMS sau RAFTD).

2. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional este prestaţia

la care se îndatorează subiectul pasiv faţă de subiectul activ.
Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai
prestaţii de natură patrimonială.
Obiectul prestaţiei îl poate constitui numai o obligaţie de a da
sau de a face. Cu titlu de excepţie, şi numai în considerarea caracterului conex
sau integrat unei obligaţii de a da sau de a face, obiect al raportului juridic de
comerţ internaţional poate constitui şi obligaţia de a nu face, cum sunt cele de
abţinere de la acte de concurenţă neloială şi de nedesconspirare a secretului de
fabricaţie ori de producţie.
Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional conţine, de
regulă, o obligaţie de rezultat, ceea ce înseamnă că prestaţia la care se obligă
debitorul se consideră executată numai atunci când creditorul obţine rezultatul
executării obligaţiei.

47
 CAPITOLUL IV

CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Definiţia şi caracterele contractului de comerţ internaţional

Contractul de comerţ internaţional este acordul de voinţă ce

intervine între doi sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional, în vederea
obţinerii unui beneficiu.

48
 Contractului de comerţ internaţional îi sunt specifice aceleaşi
trăsături care însoţesc şi raportul juridic de comerţ internaţional, şi anume:
comercialitatea şi internaţionalitatea.
Contractul de comerţ internaţional prezintă următoarele
caractere:
- este un contract cu titlu oneros;
- este un contract sinalagmatic;
- este un contract consensual;
- este un contract comutativ, cu excepţia contractelor de
asigurare, asigurare-reasigurare şi reasigurare internaţională de mărfuri care au
caracter aleatoriu.

2. Clasificarea contractului de comerţ internaţional. Criterii de clasificare

A. În funcţie de subiecţii participanţi la încheierea contractului

de comerţ internaţional se disting:
a) Contracte de comerţ internaţional încheiate între parteneri cu
calităţi şi natură juridică similară, respectiv între persoane fizice şi juridice aflate
sub ordinea juridică a diferitelor state;
b) Contracte de comerţ internaţional încheiate între state sau
organizaţii interguvernamentale, pe de o parte, şi entităţi aparţinând ordinii de
drept intern, având o naţionalitate străină.
B. În funcţie de obiectul de reglementare, se disting:
a) Contracte translative de drepturi, cum sunt contractele de
livrare de materii prime, materiale şi produse (spre ex. vânzarea comercială,
licitaţia, contrapartida, schimbul), precum şi contractele prin care se transferă
temporar dreptul de folosinţă asupra unui bun determinat (spre ex. contractul de
exploatare de licenţă, de brevet de invenţie, de mărci de fabrică, de comerţ sau
de serviciu, de programe informative)1.
b) Contracte de prestări de servicii, cum sunt transportul,
depozitul, comisionul, mandatul, serviciile bancare, asigurările;
c) Contracte de executare de lucrări, precum antrepriza;
d) Contracte de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională;
e) Contracte caracterizate prin specularea valorii titlurilor de
capital, a instrumentelor financiare şi a emisiunilor valutare.
C. În funcţie de modalitatea de executare, se disting:
a) contracte de executare instantanee (uno ictu);
b) contracte de executare succesivă, printr-o serie de prestaţii de
acelaşi fel repetate la diferite intervale de timp;
c) contracte de executare continuă, cum sunt contractele de
furnizare de energie electrică sau gaze naturale.
1
B. Ştefănescu, op.cit,., p.104

49
 D. În funcţie de efectele pe care le produc, se disting:
a) contracte de comerţ internaţional constitutive de drepturi de
creanţă;
b) contracte translative de drepturi reale;
c) contracte declarative de drepturi, cum sunt contractele de
tranzacţie1.

3.Condiţiile de validitate ale contractului de comerţ internaţional

În mod similar oricărui contract, aceste condiţii sunt: capacitatea

părţilor, consimţământul acestora, un obiect determinat sau determinabil şi o
cauză licită şi morală. Totuşi, unele dintre aceste elemente comportă anumite
note de specificitate pentru contractul de comerţ internaţional, astfel:
a) Capacitatea juridică.
Statul, ca parte contractantă, are un statut juridic special.
Organizaţiile interguvernamentale au capacitate juridică
subordonată realizării scopului avut în vedere la înfiinţarea lor prin Convenţia
internaţională.
Persoanele juridice, subiecţi de drept naţional, au capacitatea
juridică de a contracta determinată potrivit lex societatis.
Persoanele fizice, au capacitate juridică de a contracta conform
lex personalis.

b)Consimţământul.
Este admisă leziunea ca viciu de consimţământ a unei părţi
contractante.
Eroarea de drept a contractului nu este obstrucţionată de
prezumţia de cunoaştere a legii, în ipoteza în care se invocă eroarea asupra
normelor de drept dintr-un stat străin.
Eroarea de fapt ca viciu de consimţământ este mult
restricţionată, având în vedere calitatea de comercianţi profesionişti a
participanţilor la contractul de comerţ internaţional
c) Obiectul contractului de comerţ internaţional desemnează
prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) la care părţile sau numai una dintre ele se
obligă2.
Obiectul contractului de comerţ internaţional poate consta în
prestaţii de natură sau în prestaţii pecuniare.
În oricare dintre cele două modul de înfăţişare, obiectul
contractului de comerţ internaţional poate fi determinat sau determinabil.

1
A se vedea D.Mazilu, Dreptul Comerţului Internaţional, Partea specială, Ediţia a V-a, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2006, p.23 şi 24.
2
M.N. Costin, op.cit., p. 31

50
 În această din urmă ipoteză se pune problema determinării în
viitor a prestaţiei.
Astfel, prestaţiile în natură pot fi determinate numai pe baza
unor criterii obiective.
Prestaţiile pecuniare, denumite preţ, comision, prime de
asigurare, vor fi determinate, în principal, pe baza criteriilor liber asumate de
către părţile contractante. În subsidiar se apelează la criteriile orientative
prevăzute de dispoziţiile legii supletive.
Dreptul român relevă două criterii orientative pentru stabilirea
preţului, prin intermediul art. 40 C.com., acestea fiind următoarele:
- în principal, pe baza listelor de la bursa locului unde contractul
s-a încheiat, iar în lipsa unei burse, pe baza preţului curent existent în acel loc;
- în subsidiar, dacă nu există bursă operaţională şi nici practica
unui preţ curent (mercurial) se recurge la lista bursieră sau mercurialele oferite
de locul cel mai apropiat celui în care s-a încheiat contractul, iar dacă nici acest
criteriu nu este posibil, preţul se va putea stabili prin orice mijloc de probă.
d) Cauza.
Acest element poate să lipsească pentru anumite acte juridice
prin intermediul cărora se realizează operaţiuni de comerţ internaţional, şi
anume în ipoteza actelor juridice necauzale, abstracte, cum sunt: cambia, biletul
da ordin, cecul, conosamentul, warantul. Absenţa cauzei nu lipseşte actul juridic
enunţat de efecte juridice.

4.Forma contractului de comerţ internaţional

Forma contractului este guvernată de legea naţională care ăi

cârmuieşte fondul.
De asemenea, contractul se consideră valabil încheiat sub
aspectul formei dacă:
- părţile, care se găsesc la data când l-au încheiat în state
diferite, au îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste
state;
- reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului
unde s-a aflat în momentul încheierii contractului1.
Dreptul român cere forma scrisă ca o condiţie ad probationem,
iar nu ad validitatem. Aceasta este regula.
Prin excepţie, forma ad validitatem, ad solemnitatem este cerută
atunci când raportul obligaţional de natură comercială se realizează prin
intermediul unei operaţii juridice civile pentru a cărei valabilitate legea civilă
prevede exigenţa formei autentice2.

1
Art. 71 alin.1 şi art. 86 din Legea nr. 105/1992
2
M.N. Costin, op.cit., p.39

51
 Tot astfel, sunt situaţii de excepţie în care însăşi legea
comercială naţională impune forma solemnă ca o cerinţă pentru validitatea
actului juridic, exemplu în acest sens fiind actul constitutiv al societăţii
comerciale pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică de capital şi
contractul de societate comercială pentru constituirea căreia aportul în natură îl
constituie un teren sau o construcţie.

5. Limba contractului

Contractul de comerţ internaţional este redactat în limba pe care

părţile contractante o aleg.
Limba contractului poate fi a unei părţi contractante, dar acestea
pot conveni redactarea aceluiaşi contract în mai multe limbi, printre care o limbă
de circulaţie internaţională.

6.Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional

Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional se

determină, de regulă, de către părţile contractante, iar în cazul în care această
determinare nu a avut loc, legea aplicabilă va fi stabilită de organul de
jurisdicţie.

6.1. Determinarea legii aplicabile (lex contractus) prin

acordul părţilor.
O astfel de determinare se realizează pe baza principiului lex
voluntatis. Acest principiu reprezintă norma conflictuală fundamentală de drept
internaţional privat potrivit căreia condiţiile de fond – cu excepţia capacităţii
părţilor – şi efectele obligaţionale ale contractului de comerţ internaţional sunt
supuse legii alese de către partenerii contractanţi.
Clauza prin care părţile convin asupra legii aplicabile
contractului lor poartă denumirea de „electio juris”.
Părţile pot indica cu titlu de lex contractus, dreptul naţional al
uneia dintre ele sau chiar o lege a unui stat terţ, după cum pot face trimitere la
una sau mai multe norme conflictuale uniforme internaţionale care
reglementează un astfel de contract.
Facultatea părţilor, asupra eligibilităţii lex contractus este
limitată în următoarele situaţii:
- lex contractus este impusă în mod imperativ printr-o convenţie
internaţională. În această ipoteză părţile nu vor putea recurge la electio juris;
- lex contractus, desemnată de către părţi cuprinde totalitatea
normelor de drept material ale sistemului juridic ales, dar nu şi normele sale
conflictuale. Aceasta pentru a se evita retrimiterea în materie contractuală şi

52
incertitudinile pe care le-ar putea avea aplicarea normelor de drept internaţional
privat1.
În schimb, părţile pot determina un singur sistem de drept ca
lex contractus, care va guverna întreg contractul, după cum pot stabili ca
anumite clauze să fie guvernate distinct de alte sisteme de drept.
Lex contractus poate fi determinată expres sau tacit. De
asemenea indicarea lex contractus se poate materializa prin preluarea expresis
legis, în întregime a legii aplicabile, în conţinutul contractului, sau numai prin
trimitere la denumirea acelei legi.
Tot astfel, părţile în determinarea legii aplicabile contractului
pot insera uzanţele standardizate sau pot încheia contracte tip, standardizate
prevăzute de convenţiile internaţionale adoptate în domeniul respectiv.

6.2. Determinarea legii aplicabile de către organul de

jurisdicţie
În absenţa desemnării de către părţi a lex contractus, precum şi
în lipsa unor norme uniforme imperative care să desemneze legea aplicabilă
contractului, aceasta va putea fi determinată la cererea părţilor de organul de
jurisdicţie – instanţă judecătorească sau arbitraj.
Potrivit legii române referitoare la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat2, în aceste situaţii lex contractus se determină de
organul de jurisdicţie reţinând următoarele criterii:
- în principal, lex contractus este dată de legea statului în care
debitorul prestaţiei caracteristice are, la momentul încheierii contractului,
domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social(art.77
alin.1);
- în subsidiar, atunci când contractul nu poate fi localizat în
funcţie de prestaţia caracteristică a uneia dintre părţi, legea aplicabilă
contractului este dată de lex loci actus (art.79 alin.1).
Totuşi, cele două criterii nu au caracter absolut, întrucât legea
prevede posibilitatea ca partea interesată să facă dovada că din anumite
circumstanţe aflate în strânsă legătură cu elementele caracteristice ale
contractului rezultă că lex contractus urmează a fi determinată pe temeiul altor
indici de localizare care conduc spre sistemul de drept al unui stat diferit. În
acest scop, partea interesată va putea demonstra indici de localizare, cum sunt:
locul executării prestaţiei (lex loci executionis), domiciliul sau naţionalitatea
comună a părţilor, obiectul, forma ori conţinutul contractului.

6.3. Domeniul de aplicare a legii contractului

1
M.N. Costin, S. Deleanu, op.cit., p.52
2
Legea nr. 105/1992, publicată în M.Of. nr……….

53
 Lex contractus se aplică, în principiu, asupra tuturor elementelor
de fond şi de formă ale convenţiei, dar cu luarea în considerare a unor aspecte
particulare, astfel:
a) Referitor la condiţiile de fond:
- capacitatea părţilor de a contracta este guvernată de legea
naţională a persoanei fizice (art.11 din Legea nr. 105/1992), respectiv de legea
sediului social real al persoanei juridice (art.40). Incapacitatea prevăzută de lex
personalis nu poate fi opusă, iar contractul nu va fi invalid, dacă potrivit lex
loci actus persoana era deplin capabilă şi partenerul contractant a fost de bună-
credinţă, în sensul că nu a cunoscut legea personală a cocontractantului său.
Excepţia nu se aplică în cazul transferului de bunuri imobile (art.17);
- consimţământul părţilor este guvernat de lex contractus.
Valoarea juridică a tăcerii depinde însă de legea naţională a persoanei fizice sau
de legea statutului organic al persoanei juridice (art. 81 şi 83);
- obiectul şi cauza sunt guvernate de lex contractus (art.82), cu
observaţia că prevederile contractuale ce contravin normelor cu caracter
imperativ ale lex contractus vor trebui să respecte regimul juridic al multiplicării
legii aplicabile, în sensul că asupra acestor prevederi lise aplică o lege diferită;
- nulităţile sunt cârmuite de lex contractus, inclusiv în ce
priveşte persoanele îndreptăţite să invoce nulitatea, calea de invocare şi
posibilitatea de confirmare a actului anulabil (art.82 lit.d);
- prescripţia extinctivă este guvernată de lex contractus (art.
147).
b) Referitor la condiţiile de formă:
- forma contractului este supusă lex contractus, cu observaţia că
în situaţia în care legea aplicabilă condiţiilor de fond impune, sub sancţiunea
nulităţii, forma solemnă, această cerinţă nu poate fi înlăturată de o altă lege
(art.72);
- atestarea procesuală, sub aspectul calităţii procesuale,
obiectului şi cauzei acţiunii, inclusiv prezentarea mijloacelor de probă, este
guvernată de legea contractului. În schimb, actele de procedură, termenele
procesuale, procedura de judecată, administrarea probelor şi căile de atac sunt
cârmuite de lex fori.
c)Efectele contractului de comerţ internaţional. Lex contractus
guvernează şi efectele contractului, cu luarea în considerare a unor nuanţări
relativ la persoanele între care se produc efectele contractului, interpretarea şi
executarea contractului, astfel:
- referitor la persoanele faţă de care se produc efectele
contractului, potrivit Legii nr. 105/1992, lex contractus reglementează efectele
acestuia în raporturile dintre părţi, dintre acestea şi terţi, cesiunea de creanţă (art.
120), subrogaţia convenţională (art.121) şi delegaţia (art. 122), considerente ca
operaţiuni aflate în legătură cu raportul obligaţional generat de contract;

54
 - interpretarea şi determinarea naturii juridice a contractului
sunt regizate de lex contractus. Totuşi, părţile pot prin însăşi contractul lor să
definească astfel de termeni. De asemenea, în ipoteza uzitării unor termeni
străini de lex contractus şi nedefiniţi de părţi, pentru lămurirea semnificaţiei lor
juridice se poate apela la înţelesul acestora astfel cum este desemnat în legea
ţării de unde au fost preluaţi;
- adaptarea contractului, în situaţia intervenirii pe parcursul
executării sale a unor evenimente imprevizibile, rezoluţiunea contractului şi
executarea obligaţiilor rezultând din contract, inclusiv consecinţele neexecutării
totale sau parţiale a acestor obligaţii ori a executării lor cu întârziere, sunt
guvernate de lex cotnractus [(art.80 lit. b) – c)];
Punerea în întârziere a debitorului, răspunderea contractuală,
prescripţia dreptului la acţiune, posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare
a contractului (exceptio non adimpleti contractus), invocarea forţei majore,
condiţiile de acordare a despăgubirilor, criteriile de determinare a acestora şi
regimul clauzei penale sunt statornicite de lex contractus, cu luarea în
considerare a următoarelor observaţii:
- forma punerii în întârziere a debitorului se supune şi
principiului locus regit actum1;
- dacă modul de evaluare a prejudiciului nu este statuat de lex
contractus, se aplică lex fori;
- modul de executare a obligaţiilor contractuale se conformează
şi legii locului de executare (lex loci executionis);
- dreptul de retenţie este guvernat atât de lex contractus, cât şi de
lex rei sitae;

- riscurile contractului şi modurile de stingere a obligaţiilor

contractuale sunt cârmuite de lex contractus [art.91 lit.e) şi art.80 lit.d)];
- remiterea de datorie, tranzacţia, novaţia şi compensaţia
convenţională sunt supuse legii contractului. Pentru compensaţia judiciară
primeşte incidenţă lex fori.
Legea aplicabilă contractelor bancare şi garanţiilor bancare este,
în lipsa desemnării sale de către părţi, legea sediului băncii. De asemenea, în
aceleaşi condiţii legea aplicabilă contractelor de asigurare împotriva riscurilor
este legea sediului asigurătorului.

7. Formarea contractului de comerţ internaţional

8. Conţinutul contractului de comerţ internaţional

8.1. Noţiune
1
M.N. Coostin, S.Deleanu, op.cit., p. 58

55
 Conţinutul contractului de comerţ internaţional desemnează
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor manifestată de voinţa juridică a părţilor
contractante, voinţă materializată într-un contract încheiat între subiecţii
participanţi la comerţul internaţional1.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional se exprimă prin
clauze, dintre care unele sunt considerate necesare şi, totodată, comune tuturor
contractelor de comerţ internaţional 2, iar altele, prin particularităţile pe care le
prezintă, sunt considerate clauze specifice contractelor de comerţ internaţional.
8.2. Clauzele necesare contractului de comerţ internaţional
sunt stipulaţii contractuale având caracter esenţial pentru calificarea raportului
juridic obligaţional, pentru stabilirea naturii juridice a contractului şi a
conţinutului său economic3.
Conţinutul clauzelor necesare:
a) Clauza privind părţile contractante este impusă de
necesitatea identificării prin contract a părţilor raportului obligaţional, ceea ce
constituie, totodată, o condiţie de validitate a contractului respectiv.
Această clauză se realizează prin prevederea în conţinutul
contractului a atributelor de identificare a părţilor contractante (nume, prenume,
domiciliu în cazul persoanelor fizice, respectiv denumire, sediu social, formă
juridică pentru persoanele juridice).
Tot această clauză va avea ca obiect de descriere datele privind
identitatea şi calitatea reprezentanţilor partenerilor contractanţi, atunci când
contractul se încheie prin reprezentanţi împuterniciţi în acest scop.
b) Clauze privind obiectul contractului, prin care se indică
prestaţiile la care se obligă părţile contractante în funcţie de operaţiunea
comercială ce se doreşte a fi realizată (vânzare-cumpărare, prestări servicii,
executări de lucrări etc.).
Aceste clauze se recomandă a descrie în concret obiectul
prestaţiei prin indicarea elementelor de identificare şi de determinare ale
acesteia (denumire, gen, categorie, caracteristici tehnice, volum, cantitate).
c) Clauze referitoare la calitate, prin care se indică elemente ce
reliefează:
- calitatea mărfii, locul şi modul de determinare a acestei calităţi,
precum şi documentul care o atestă;
- precizări privind controlul şi recepţia calitativă a mărfii;
- precizări privind modul de distribuire între părţi a cheltuielilor
ocazionate de îndeplinirea formalităţilor de control a mărfii;
- garanţiile aflate în sarcina furnizorului pentru calitatea mărfii,
inclusiv precizarea termenelor de garanţie şi modalităţile în care urmează a fi

1
M.N. Costin, S.Deleanu, op.cit., p.117
2
A se vedea D.Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea specială, Ed. A V-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2006, p.72
3
Ibidem, p.119

56
remediate deficienţele calităţii constatate de cumpărător, respectiv sancţiunea la
care se expune debitorul acestor obligaţii în cazul încălcării ei.
d) Clauze privind modul de soluţionare a reclamaţiilor
referitoare la cantitate şi calitate, prin care se stabilesc condiţiile, termenele,
documentele şi modalităţile de rezolvare a acestor incidente.
e) Clauze privind ambalajul şi marcarea, prin care se stipulează
felul ambalajului, dacă şi în ce condiţii trece în proprietatea cumpărătorului
mărfii sau rămâne în proprietatea vânzătorului, iar în această ultimă ipoteză, care
este termenul de restituire şi în sarcina cui se află cheltuielile prilejuite de
această operaţiune.
Aceleaşi clauze trebuie să cuprindă precizări cu privire la preţul
ambalajului şi la măsurile de protecţie a mărfii.
Referitor la marcaj, clauzele vor indica conţinutul marcajului şi
limba sau codul în care se va face marcajul.
f) Clauze referitoare la obligaţia de livrare a mărfii şi termenul
de livrare.
Aceste clauze trebuie să stabilească: termenele de livrare a
mărfii sau de executare a prestaţiei sau lucrării, condiţiile în care aceste termene
pot fi modificate, documentele care atestă efectuarea livrării sau executarea pot
fi refuzate de beneficiarul cocontractant, răspunderea furnizorului sau
prestatorului pentru nerespectarea termenelor de livrare sau executare stabilite
prin contract, penalităţile de întârziere la care se va supune partea în culpă
contractuală, inclusiv condiţiile în care se poate cere rezoluţiunea contractului.
8.3. Clauze specifice contractului de comerţ internaţional
În temeiul principiului libertăţii de voinţă (lex voluntatis),
participanţii la încheierea contractului de comerţ internaţional au facultatea de a
include în contractul lor diferite clauzei menite să contribuie, fie la clarificarea
regimului juridic al contractului şi jurisdicţiei aplicabile, fie la evitarea riscurilor
contractului, fie la preîntâmpinarea unor situaţii juridice noi, dar prevăzute de
către părţile contractante.
8.3.1. Clauze destinate să stabilească regimul juridic al
contractului şi jurisdicţia aplicabilă
Din această categorie fac parte următoarele clauze:
a) Clauzele referitoare la dreptul aplicabil, sunt acele stipulaţii
prin intermediul cărora părţile stabilesc, încă din momentul încheierii
contractului, sistemul de drept aplicabil contractului, în scopul evitării
incertitudinii pe care o prezintă conflictele de legi. Aceste clauze se întemeiază
pe dreptul special al părţilor contractului de comerţ internaţional de a alege
legea aplicabilă contractului (lex contractus), recurgând astfel la electio juris, iar
clauza poartă denumirea de pactum de lege utenda.
b) Clauzele referitoare la soluţionarea litigiilor, sunt
stipulaţiile convenite de părţi în conţinutul contractului de comerţ internaţional
prin care acestea determină modul de conciliere asupra situaţiilor ivite în

57
procesul de executare a obligaţiilor contractuale, precum şi jurisdicţia aplicabilă
soluţionării pe cale contencioasă a conflictelor juridice izvorând din raportul
juridic obligaţional.
În cadrul clauzelor referitoare la conciliere, părţile contractante
prevăd întreprinderea anumitor activităţi de natură să preîntâmpine declanşarea
unor litigii şi să asigure executarea voluntară a obligaţiilor contractuale. Astfel
de activităţi pot consta în verificarea periodică a modului şi stadiului de realizare
a contractului, înlăturarea la timp a dificultăţilor în executarea obligaţiilor,
informarea reciprocă asupra incidentelor de executare, obligativitatea recurgerii
la o procedură de conciliere directă prealabilă sesizării organului jurisdicţional
etc.
Clauzele privind jurisdicţia aplicabilă contractului de comerţ
internaţional determină organul de jurisdicţie competent să soluţioneze
eventualele litigii ivite între părţile contractante. Astfel, părţile pot indica
organul de jurisdicţie în mod nominal, deci o anumită instanţă de judecată când
competenţa teritorială alternativă prevăzută de lex fori o permite sau o anumită
instanţă de arbitraj. Clauza prin care părţile supun litigiile lor spre soluţionare
arbitrajului se numeşte clauză compromisorie sau clauză de arbitraj (negotium
iuris). De asemenea, părţile contractante pot conveni numai în principiu asupra
formei jurisdicţionale, urmând ca în caz de litigiu să complinească clauza
compromisorie prin încheierea unei convenţii de arbitraj care să statueze asupra
instanţei de arbitraj şi, în raport de alegerea efectuată, a formei arbitrajului (prin
aplicarea strictă a normelor de drept sau numai în echitate).

8.3.2. Clauze destinate să evite riscurile contractului de

comerţ internaţional.
Prin intermediul acestor clauze, părţile contractante convin
asupra unor măsuri specifice menite să asigure evitarea şi chiar neutralizarea
unor riscuri contractuale1.
Unele dintre aceste clauze au ca scop evitarea riscurilor valutare,
iar altele sunt destinate să contracareze riscurile nevalutare.
8.3.2.1. Clauze împotriva riscurilor valutare
Aceste clauze sunt destinate să menţină valoarea contractului.
Fac parte din această grupă: clauza aur, clauzele de consolidare
valutară, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de opţiune a locului de
plată.
a) Clauzele de consolidare valutară au ca scop protejarea
părţilor contractante împotriva riscului provocat de variaţia parităţii monedei de

1
M.N. Costin, S. Deleanu, op.cit., p. 131 şi urm.; D.Mazilu, op.cit. p.82

58
plată în raport cu moneda de cont desemnată de comun acord de către
contractanţi1.
Specific acestor clauze este faptul că, prin intermediul lor părţile
contractante stabilesc două monede – una de plată şi alta de cont – iar prin
corelarea lor se determină reperul după care se vor conduce părţile pentru
păstrarea echilibrului contractual.
Fac parte din această categorie de stipulaţii contractuale clauzele
monovalutare, clauzele multivalutare bazate pe un curs valutar stabilit de părţi şi
clauzele multivalutare bazate pe un curs valutar instituţionalizat.
- Clauza monovalutară este clauza prin care părţile convin ca, în
cazul modificării cursului de schimb al monedei de plată în raport cu o altă
valută considerată monedă de cont sau de calcul, apreciată ca stabilă, debitorul
să achite suma datorată în funcţie de această modificare2. Ajustarea monedei de
plată operează automat, iar riscul valutar este preluat de debitor.
- Clauza multivalutară bazată pe un curs valutar convenit de
părţi este acea clauză prin care părţile precizează că preţul contractului exprimat
în moneda de plată desemnată de părţi a fost convenit, acceptându-se ca şi
cursuri de referinţă cele existente între această monedă şi alte câteva monede (3-
5 monede) din ziua încheierii contractului. Aceste cursuri de referinţă urmează a
fi comparate cu cursurile existente între aceleaşi monede la data plăţii. Dacă
între cursurile avute în vedere la încheierea contractului şi cele constatate la data
plăţii se constată diferenţe (pozitive sau negative) depăşind un anumit procent,
prestabilit de părţi, preţul se va recalcula în mod corespunzător.
- Clauza multivalutară bazată pe un curs valutar
instituţionalizat se caracterizează prin faptul că,de data aceasta, părţile se
rezumă la a face trimitere la moneda de cont determinată de un organ
instituţional specializat pe baza unui curs valutar pe care acelaşi organ
instituţional îl configurează şi, totodată, stabileşte modul de calcul a monedei de
cont. De exemplu, moneda de cont DSI (drepturile speciale de tragere) instituită
de F.M.I.
b) Clauza aur este stipulaţia contractuală prin intermediul căreia
preţul contractului se exprimă, fie într-o valută luându-se aurul ca etalon al
acelei valute, fie direct în aur urmând a fi plătit în monedă aur3. În prima ipoteză
este desemnată clauza valoare – aur, iar în a doua ipoteză stipulaţia este
denumită clauză monedă – aur.
Funcţionarea clauzei aur este dependentă de cerinţa ca moneda
de plată să fie exprimată în aur printr-o paritate oficială.
c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii este stipulaţia
contractuală prin care părţile exprimă preţul convenit în două sau mai multe
monede de plată, luând în considerare paritatea existentă între aceste monede la
1
M.N. Costin, Drept comercial internaţional, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p.130
2
B. Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, Universitatea Cluj-Napoca,
Facultatea de Drept, 1987, p.11
3
M.N. Costin, op.cit., p.108 şi urm.

59
data încheierii contractului, urmând ca la scadenţă creditorul să fie autorizat să
aleagă între monedele convenite, să desemneze moneda liberatorie şi să pretindă
debitorului să facă plata în moneda astfel aleasă.
Dreptul de opţiune asupra monedei liberatorii poate fi stabilit şi
în favoarea debitorului.
Prin urmare, clauza examinată poate plasa riscul valutar fie în
sarcina debitorului – când opţiunea aparţine creditorului, fie în sarcina
creditorului – dacă opţiunea revine debitorului.
d) Clauza de opţiune a locului de plată este stipulaţia
contractuală prin care creditorul dobândeşte dreptul de a încasa la scadenţă
valoarea creanţei sale calculată pe baza unei valute de cont prestabilită prin
contract în locul ales de acesta dintre mai multe locuri convenite în acest scop,
iar debitorul îşi asumă obligaţia de a satisface opţiunea creditorului plătind în
moneda locului ales de către acesta din urmă.
Şi în acest caz, dreptul de opţiune poate fi stabilit în favoarea
debitorului.
8.3.2.2. Clauze destinate să contracareze riscurile nevalutare
ale contractului de comerţ internaţional
Astfel de clauze au ca scop evitarea sau, după caz, neutralizarea
unor riscuri privind preţul contractului sau apariţia, pe parcursul executării
contractului, a unor împrejurări noi, de natură să modifice condiţiile avute în
vedere de către părţi cu privire la îndeplinirea prestaţiilor asumate de ele,
făcându-le mai anevoioase sau imposibil de executat, astfel că debitorul
prestaţiei de executat se află într-o situaţie contractuală net dezavantajoasă faţă
de debitorii aceluiaşi creditor având ca domeniu de referinţă raporturi
obligaţionale asemănătoare.
Riscul privind preţul contractului poate fi contracarat prin clauze
de recalculare sau postcalculalre a preţului, iar riscul privind ivirea unor situaţii
noi prejudiciabile pentru debitorul obligaţiei poate fi îndepărtat prin convenirea
unor clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări, cum sunt: clauza
clientului cel mai favorizat; clauza ofertei concurente; clauza de impreviziune
(hardship); clauza de forţă majoră etc.
a) Clauzele de recalculare (revizuire) a preţului,denumită şi
clauze de indexare a preţului1, sunt stipulaţii contractuale prin care părţile convin
ca în situaţia în care între momentul încheierii contractului şi cel al expirării sale
intervin modificări importante asupra preţului materiilor prime, energiei, forţei
de muncă sau a altor elemente semnificative avute în vedere la stabilirea preţului
contractului, oricare dintre părţi să fie îndreptăţită să procedeze la recalcularea
preţului contractat.
Clauzele de recalculare a preţului se pot prezenta în trei variante,
astfel:

1
M.N. Costin, op.cit., p.166

60
 - clauza de recalculare cu indexare unică, variantă în care preţul
contractului este raportat la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale al unui
produs de bază, stabilit de părţi la încheierea contractului, precum tona de
cărbune, tona de cereale, Kw/oră, barilul de petrol etc.;
- clauza de recalculare cu indexare cumulativă, variantă în care
preţul contractului este dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente de
referinţă, considerate cumulativ (spre ex. materii prime, materiale şi forţă de
muncă, împreună). Această metodă impune şi stabilirea unei formule de calcul
adecvată finalităţii urmărită de părţile contractante;
- clauza de recalculare a preţului cu indexare generală, variantă
prin care preţul contractului se raportează la valoarea tuturor bunurilor şi
serviciilor ce pot fi procurate, într-o zonă geografică determinată cu suma de
bani în care se exprimă preţul. Această variantă presupune adoptarea ca element
de referinţă indicele statistic relevant pentru evoluţia preţurilor la nivelul
macroeconomic al zonei geografice desemnate.
b) Clauzele de postcalculare a preţului sunt cele prin
intermediul cărora creditorul (vânzător, furnizor, antreprenor etc.) este autorizat
să procedeze la stabilirea preţului sau, după caz, la definitivarea lui (atunci când
la încheierea contractului a fost doar estimat), fie ulterior executării integrale a
contractului, fie la termene intermediare convenite de părţi, luându-se în calcul
în acest scop toate modificările factorilor economici de influenţare a preţului,
care au intervenit între momentul perfectării contractului şi cel al executării lui
sau, după caz, al împlinirii termenului intermediar.
c) Clauza clientului cel mai favorizat este stipulaţia contractuală
prin care creditorul (vânzător, furnizor) se obligă să acorde partenerului
contractant debitor (cumpărător, beneficiar) cele mai favorabile condiţii pe care
le-ar acorda eventual altor parteneri, referitor la contracte având acelaşi obiect.
Prin intermediul acestei clauze, dacă vânzătorul sau furnizorul
acordă unui terţ condiţii mai favorabile decât cele pe care le-a convenit cu
partenerul său contractual, aceleaşi condiţii se vor aplica pentru viitor (ex nunc),
din chiar momentul când ele au fost acordate terţului, şi în favoarea partenerului
cu care a contractat iniţial.
În principiu, această clauză acţionează automat, fără a fi
necesare negocieri suplimentare.
Procedura de aplicare a clauzei comportă notificarea de către
partenerul contractant (vânzător, furnizor) care a consimţit condiţii mai
favorabile unui terţ, a acestei împrejurări celuilalt partener (cumpărător,
beneficiar). Notificarea se poate efectua într-un termen convenit de părţi prin
contract sau, în lipsa unei astfel de prevederi, de îndată ce s-a încheiat contractul
cu terţul favorizat. Dacă contractantul obligat la notificare refuză efectuarea
acestui demers, partenerul său cocontractant poate recurge la o astfel de
notificare de îndată ce află din alte surse despre existenţa contractului mai
favorabil încheiat de partenerul său cu un terţ.

61
 d) Clauza ofertei concurente este stipulaţia contractuală prin
care vânzătorul îşi asumă obligaţia de a acorda cumpărătorului aceleaşi condiţii
pe care le-ar acorda acestuia din urmă, pentru aceeaşi marfă, alţi furnizori
concurenţi.
Oferta furnizorului concurent trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe, astfel:
- să provină de la un furnizor cunoscut şi serios;
- oferta să nu fie una de complezenţă.
Vânzătorul are opţiunea între a alinia condiţiile sale la cele
oferite de furnizorul concurent sau de a primi rezilierea contractului. Este
posibilă, însă, şi soluţia suspendării contractului pe o durată determinată,
perioadă în care cumpărătorul se poate aproviziona de la terţul ofertant.
Clauza ofertei concurente poate fi stipulată şi în favoarea
vânzătorului.
În ambele variante, clauza conduce la adaptarea directă a
preţului sau la rezilierea contractului.
e) Clauza de impreviziune (hardship) este stipulaţia contractuală
prin care devine posibilă modificarea conţinutului contractului atunci când pe
parcursul executării sale se produc, fără culpa partenerilor contractanţi,
evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul încheierii contractului, dar
care schimbă semnificativ elementele de echilibru ale raportului juridic
obligaţional, avute în vedere în momentul perfectării contractului, în sensul că
creează pentru unul dintre partenerii contractuali consecinţe mult prea oneroase
pentru a fi echitabil ca acesta să le suporte singur1.
Condiţiile de aplicare a clauzei de impreviziune sunt:
- după momentul încheierii contractului să intervină o
împrejurare imprevizibilă şi exterioară voinţei părţilor;
- împrejurarea intervenită să afecteze în mod fundamental
echilibrul contractual, astfel încât pentru una dintre părţi prestaţia să devină
excesiv de oneroasă.
Clauza de impreviziune poate fi invocată de oricare dintre
părţile contractante.
Procedura de aplicare a clauzei impune notificarea partenerului
contractant, într-un termen rezonabil, asupra intervenţiei evenimentului
imprevizibil şi a consecinţelor acestuia. Prin aceeaşi modificare se solicită
adaptarea contractului într-un anumit termen şi se propun soluţii în acest sens.
Dacă părţile nu ajung la un rezultat convenţional, se va aplica
soluţia arătată în clauza de impreviziune, care poate fi:
- părţile vor continua executarea contractului conform cu
obligaţiile asumate la încheierea sa;
- contractul va fi suspendat pentru o durată de timp determinată;
- contractul va fi reziliat după un preaviz;
1
M.N. Costin, op.cit., p.180

62
 - părţile vor solicita unui terţ independent adaptarea contractului.
f) Clauza de forţă majoră este stipulaţia contractuală prin
intermediul căreia părţile contractante convin ca în cazul ivirii, pe parcursul
executării contractului, a unei împrejurări imprevizibile la momentul încheierii
contractului, având o forţă invincibilă şi datorită căreia debitorul obligaţiei nu îşi
poate executa angajamentul asumat, partea contractantă afectată să fie în măsură
să solicite exonerarea de răspundere şi, după caz, adaptarea contractului la noile
condiţii sau rezilierea lui.
Prin includerea clauzei de forţă majoră, părţile tind să evite
dificultăţile ce decurg din deosebirile de calificare a cauzei de forţă majoră în
legislaţiile diferitelor state.
Fixând clauza arătată, părţile stabilesc evenimentele care pot
constitui, cu titlu de exemplu, împrejurări de forţă majoră, măsurile ce trebuie
luate de către părţi pentru a reduce efectele unui atare eveniment, obligativitatea
notificării de către partea afectată, termenul de notificare, informarea
cocontractantului cu privire la efectele evenimentului asupra contractului,
condiţiile în care se poate adapta contractul ori se va putea decide suspendarea
sa până la încetarea evenimentului.
Clauzele de forţă majoră pot fi grupate în două mari categorii, şi
anume: clauze prin care partenerii contractuali, constatând intervenirea
împrejurării de forţă majoră, convin menţinerea şi continuarea raporturilor
contractuale, eventual după o perioadă de suspendare a contractului şi
renegocierea obligaţiilor contractuale; clauze prin care se afirmă efectul
extinctiv al împrejurării de forţă majoră asupra contractului, ceea ce semnifică
rezilierea sa cu exonerarea de răspundere pentru daune a debitorului obligaţiei.
Condiţiile în care poate fi invocată împrejurarea de forţă
majoră, rezultă din prevederile art. 79 paragr.1 ale Convenţiei Naţiunilor Unite
asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 11 aprilie 1980 şi
anume:
- să existe o neexecutare a obligaţiei contractuale;
- această neexecutare să se datoreze unei piedici independente
de voinţa debitorului obligaţiei;
- debitorul obligaţiei să nu fi putut, în condiţii rezonabile, să
prevadă o atare piedică în momentul încheierii contractului;
- piedica intervenită să nu fie putut fi, în mod rezonabil,
prevenită sau depăşită şi, tot astfel, efectele acestei piedici să nu fi putut fi, în
mod rezonabil, prevenite sau depăşite.
Procedura de urmat în cazul ivirii împrejurării de forţă majoră
impune efectuarea anumitor activităţi, şi anume:
- notificarea imediată de partea contractantă afectată în scopul
informării celeilalte părţi asupra ivirii împrejurării de forţă majoră. Notificarea
se face în forma prevăzută în contract. Dacă s-a convenit un termen pentru

63
efectuarea notificării, calculul acestui termen are ca punct de pornire momentul
în care partea a luat cunoştinţă de producerea evenimentului;
- comunicarea de către partea afectată, fie odată cu notificarea,
fie ulterior acesteia a dovezilor care atestă producerea evenimentului de forţă
majoră şi, eventual dacă sunt cunoscute, efectele acestui eveniment asupra
executării contractului. Aceste dovezi trebuie să provină de la autorităţi
competente, iar nu de la partea contractantă care invocă forţa majoră;
- conlucrarea părţilor contractante în scopul diminuării
prejudiciilor şi adaptării condiţiilor contractuale în vederea reluării executării
prestaţiilor. În principiu, în comerţul internaţional, intervenirea evenimentului de
forţă majoră nu conduce la rezilierea contractului, ci la suspendarea lui, pentru
un anumit termen. După expirarea acestui termen, dacă evenimentul nu a încetat,
contractul poate fi reziliat sau renegociat. În schimb, încetarea evenimentului
face posibilă prorogarea contractului, după perioada de suspendare.

9. Alte clauze utilizate în contractul de comerţ internaţional

În temeiul principiului lex voluntatis, precum şi în funcţie de

specificitatea obiectului contractului de comerţ internaţional, partenerii
contractuali pot conveni şi asupra altor clauze prin care să prefigureze raporturi
contractuale viitoare sau, după caz, să îşi asigure măsuri particulare de protecţie
în raport cu terţii raportului juridic obligaţional.
Aceste stipulaţii contractuale sunt: clauza primului refuz, pactul
de preferinţă, clauza de confidenţialitate, clauza de exclusivitate şi clauza de
neconcurenţă.
a) Clauza primului refuz este stipulaţia contractuală prin care
unul dintre contractanţi se obligă faţă de celălalt contractant să îi propună a
realiza împreună, pe viitor, o anumită operaţie comercială cu preferinţă faţă de
orice alt client, iar în cazul unui refuz al beneficiarului ofertei, cealaltă parte
dobândeşte libertatea de a trata cu oricare alt client1.
Clauza primului refuz se prezintă ca un antecontract unilateral,
prin intermediul căruia unul dintre partenerii contractului se obligă să acorde
preferinţă cocontractantului său principal în beneficiul participării la o eventuală
nouă operaţiune comercială.
Caracteristicile acestei clauze sunt următoarele:
- clauza instituie o condiţie potestativă simplă, deoarece
realizarea ei nu depinde exclusiv de voinţa promitentului, ci şi de alţi factori
independenţi de o atare voinţă;
- clauza conţine o condiţie suspensivă, întrucât dreptul de
preferinţă se va acorda beneficiarului numai dacă promitentul va hotărî
încheierea contractului, prefigurat în viitor;

1
M.N. Costin, S. Deleanu, op.cit., p.200

64
 - printr-o asemenea clauză părţile nu determină condiţiile
viitorului contract, ceea ce deosebeşte obligaţiile asumate prin această clauză de
obligaţiile ce revin promitentului care îşi asumă angajamentul de a contracta.
Această clauză presupune întrunirea a două cerinţe:
- promitentul să nu ofere terţilor condiţii mai favorabile decât
cele pe care s-a obligat să le ofere beneficiarului; 1
- beneficiarul să ofere promitentului condiţii similare celor
oferite de terţi.
Efectele clauzei primului refuz pot fi desemnate astfel:
- cât timp condiţia suspensivă nu s-a realizat (pendente
conditione) obligaţia promitentului de a acorda preferinţă este inactuală2;
- în ipoteza realizării condiţiei (eveniente conditione),
promitentul este obligat să propună realizarea operaţiunii comerciale
beneficiarului clauzei. Dacă promitentul încalcă această obligaţie şi încheie
contract cu terţul sau îi face unui atare terţ o ofertă de a contracta completă şi
fermă a cărei acceptare simplă ar echivala cu perfectarea contractului,
beneficiarul este îndreptăţit să ceară daune-interese promitentului;
- în ipoteza realizării condiţiei, dacă beneficiarul clauzei acceptă
oferta promitentului, contractul se încheie şi îşi produce efectele pentru viitor
(ex nunc);
- în fine, în cazul în care beneficiarul refuză oferta, precum şi în
cazul neexprimării opţiunii în termenul convenit sau în cel uzual, clauza devine
caducă iar promitentul este liber să încheie contract cu un terţ.
b) Pactul de preferinţă, este convenţia prin care proprietarul
unei cantităţi de marfă se obligă faţă de o altă persoană (beneficiarul
promisiunii) ca în cazul în care va vinde acea marfă să-i acorde preferinţă la
cumpărare, la un preţ egal celui oferit de către un terţ. 3
Trăsăturile caracteristice ale pactului de preferinţă sunt
următoarele:
- constituie o varietate a promisiunii de vânzare;
- promitentul îşi asumă numai o obligaţie de a face, iar nu una
de a da, astfel că pactul de preferinţă nu operează un transfer al dreptului de
proprietate asupra mărfii.
Efectele pactului de preferinţă sunt identice cu cele ale clauzei
primului refuz.
c) Clauza de confidenţialitate este stipulaţia contractuală prin
intermediul căreia partenerul contractual care a primit informaţii confidenţiale
prin oferta de a contracta sau prin însăşi contractul încheiat se obligă să nu le
divulge.
Clauza poate fi stipulată în sarcina ambelor părţi.
1
D. Mazilu, op.cit., p.92
2
M.N. Costin, S.Deleanu, op.cit., p.205, Pentru opinia care susţine inexistenţa obligaţiei, a se vedea
C.Bârsan, D.Al. Sitaru, op.cit., p.115.
3
M.N. Costin, S. Deleanu, op.cit., p.207

65
 Această clauză este specifică pentru contractele de colaborare
tehnico-ştiinţifică, de consulting-engineering, de asistenţă tehnică, de vânzare şi
de producţie în sistem lohn.
d) Clauza de exclusivitate este stipulaţia contractuală în temeiul
căreia părţile contractante convin să nu încheie un alt contract, de acelaşi tip,
având acelaşi obiect sau unul asemănător, cu un terţ, cu referire, după caz, la o
categorie de clienţi, la un ansamblu de operaţiuni, sau la un teritoriu determinat.
Clauza de exclusivitate este specifică unor contracte de comerţ
internaţional, cum sunt: contractul de franchising1, contractul de concesiune
exclusivă2 şi contractul de agent3.
În contractul de franchising clauza de exclusivitate este stipulată
în favoarea franchisee-ului (beneficiarului), în sensul că franchisorul nu va
încheia, într-un teritoriu determinat, un alt contract de franchising şi se va abţine
de la orice activitate concurentă.
În contractul de concesiune exclusivă clauza poate avea ca
obiect exclusivitatea de aprovizionare de la partenerul contractual-concedent sau
exclusivitatea de livrare către partenerul contractual-concesionar, cu referire la
un teritoriu determinat sau la anumite mărfuri şi produse.
În contractul de agent clauza de exclusivitate este fixată în
beneficiul agentului, fie în mod absolut, fie relativ, cu referire la un domeniu de
activitate, o categorie de clienţi sau un teritoriu determinat.
e) Clauza de neconcurenţă este stipulaţia contractuală prin
intermediul căreia partenerii contractuali convin ca aceştia să se abţină de la
anumite acte sau fapte de concurenţă neloială ori de la exercitarea unor practici
abuzive, anticoncurenţiale raportat la operaţiunile comerciale derulate între
părţile contractante, pe durata executării contractului, precum şi, după caz,
ulterior încetării acesteia prin orice mod.
Stipularea acestei clauze este mărginită de două principii: primo,
principiul libertăţii comerţului; secundo, principiul concurenţei licite. Încălcarea
unuia sau altuia dintre aceste principii fac inoperantă clauza de neconcurenţă.

10. Efectele contractului de comerţ internaţional

1
În contractul de franchising producătorul sau prestatorul de servicii, denumit franchisor,
concesionează unei persoane independente, denumită franchisee, marca sa de fabrică sau de
serviciu, împreună cu asistenţa tehnică, metodele şi mijloacele de comercializare, în schimbul unei
remuneraţii.
2
Prin contractul de concesiune, o persoană, denumită concedent, vinde altei persoane, denumită
concesionar, bunuri pe care acesta din urmă le revinde propriilor săi clienţi. Concesiunea este
exclusivă când concedentul se obligă să acorde concesionarului exclusivitatea vânzării bunurilor pe un
anumit teritoriu, de comun acord determinat, iar concesionarul se obligă la anumite prestaţii în cadrul
perioadei de garanţie a bunurilor respective şi la efectuarea operaţiunilor de service necesare după
vânzarea bunurilor.
3
Prin contractul de agent, o parte, denumită agent, se obligă, cu titlu permanent, să negocieze şi să
perfecteze afaceri, în numele celeilalte părţi, denumită reprezentant, în schimbul unei remuneraţii.

66
 Similar oricărui contract, efectele contractului de comerţ
internaţional se materializează în drepturile şi obligaţiile pe care acesta le
obiectivează în beneficiul şi, respectiv, în sarcina părţilor contractante.
Acţiunea şi întinderea efectelor contractului de comerţ
internaţional sunt dominate de cele două principii cunoscute dreptului comun, şi
anume: principiul forţei obligatorii a contractului şi principiul relativităţii
efectelor contractului.
În acord cu aceste principii, efectele contractului de comerţ
internaţional urmează a fi cercetate sub următoarele aspecte:
- interpretarea contractului, pentru a stabili drepturile şi
obligaţiile părţilor, conform voinţei lor reale;
- forţa obligatorie a contractului în raporturile dintre părţile
contractante;
- impactul contractului faţă de terţi;
- existenţa unor efecte specifice contractelor sinalagmatice;
- executarea contractului;
- răspunderea pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau
executarea necorespunzătoare a contractului.
10.1. Interpretarea contractului de comerţ internaţional
Această operaţiune este necesară în următoarele cazuri:
- clauzele contractului sunt incomplete, neclare ori
contradictorii;
- voinţa declarată clar şi neechivoc prin clauzele contractuale nu
este, totuşi, concordantă cu voinţa reală a părţilor.
Activitatea de interpretare impune, în mod necesar, următoarele
operaţiuni succesive, şi anume:
- constatarea validităţii contractului;
- calificarea juridică a contractului;
- aplicarea regulilor de interpretare a contractelor potrivit lex
contractus.
Dreptul român şi doctrina clasifică regulile de interpretare ale
contractelor în mai multe grupe, după cum urmează:
a) reguli ce vizează stabilirea voinţei reale a părţilor contractante
(art. 977 şi 982 C. civ.);
b) reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii
(art. 978-980; art. 983-985 C. civ.);
c) reguli de interpretare a clauzelor tacite sau implicite (art. 981
şi 970 alin.2 C. civ.).
10.2. Forţa obligatorie a contractului de comerţ internaţional
Acest domeniu al efectelor contractului de comerţ internaţional
se analizează sub triplu aspect, astfel: în raporturile dintre părţile contractante,
faţă de organul de jurisdicţie şi faţă de terţi.

67
 a) Obligativitatea contractului de comerţ internaţional în
raporturile dintre părţile contractante priveşte următoarele exigenţe:
- părţile contractante se obligă reciproc la executarea întocmai a
prestaţiilor asumate;
- nici una dintre părţi nu poate revoca în mod unilateral
contractul;
- obligaţiile contractuale trebuie executate cu bună-credinţă.
b) Obligativitatea contractului de comerţ internaţional faţă de
organul de jurisdicţie investit cu soluţionarea litigiilor ivite între părţi, se
manifestă astfel:
- organul de jurisdicţie nu are dreptul de a modifica contractul şi
nici de a-l desfiinţa, cu excepţia cazului în care părţile solicită expres
desfiinţarea contractului;
- organul de jurisdicţie este îndreptăţit să interpreteze contractul
conform regulilor de interpretare prevăzute de legea contractului.
c) Obligativitatea contractului de comerţ internaţional faţă de
terţi este limitată de principiul relativităţii efectelor contractului, conform căruia
convenţiile nu au putere decât între părţile contractante şi, după caz, faţă de
succesorii în drepturi şi obligaţii ai părţilor.
Fac excepţie acţiunile creditorului părţii contractante debitoare
împotriva contractelor încheiate de aceasta din urmă în frauda intereselor
creditorului şi contractul în favoarea unei terţe persoane.

10.3. Efectele specifice contractelor sinalagmatice de comerţ

internaţional.
Aceste efecte se referă la:
a) Dreptul creditorului de a refuza îndeplinirea propriei sale
prestaţii dacă debitorul nu îşi execută obligaţia asumată.
Mijlocul juridic prin care creditorul opune debitorului
neexecutarea obligaţiei asumate este excepţia de neexecutare (exceptio non
adimpleti contractus).
Condiţiile activării acestei excepţii sunt următoarele:
- să existe o neexecutare, fie ea chiar şi parţială, dar importantă,
a obligaţiilor contractuale asumate;
- obligaţiile neexecutate să fie reciproce şi să decurgă din acelaşi
contract;
- neexecutarea obligaţiilor să nu se datoreze faptei
cocontractantului care invocă excepţia de neexecutare, ci să fie determinată de o
împrejurare ce nu îi este imputabilă;
- prin natura sa, raportul contractual să se caracterizeze prin
executarea simultană a obligaţiilor asumate de părţi1.

1
A se vedea, L.Pop , op.cit., p.74

68
 Invocarea excepţiei de neexecutare are ca efect suspendarea
executării contractului până când partea care pretinde executarea obligaţiei, fără
să-şi execute propria obligaţie, îşi va modifica atitudinea şi va trece la
executarea prestaţiei ce îi revine.
b) Rezoluţiunea contractului în domeniul dreptului comerţului
internaţional are un regim juridic diferit faţă de cel rezervat de dreptul comun,
prin situaţiile distincte pe care le guvernează, astfel:
- în prima situaţie – ce vizează cazul contractelor a căror
executare depinde de un termen considerat esenţial, iar prin specificul lor sunt
incompatibile cu întârzierea executării, rezoluţiunea operează de plin drept dacă
debitorul nu respectă scadenţa convenită. În acest caz, rezoluţiunea se produce
automat, în puterea contractului, nefiind necesare formalităţi procedurale
prealabile împotriva debitorului (art.69 C.com.);
- în a doua situaţie – în cazul contractelor cu termen obişnuit de
executare, rezoluţiunea are caracter judiciar,, fiind necesară obţinerea unei
decizii judiciare care să rezoluţioneze contractul şi, după caz, să dispună
repunerea părţilor în starea anterioară desfiinţării contractului (restitutio in
integrum).
Efectele rezoluţiunii, indiferent că se produce în puterea
contractului (convenţională) sau în temeiul unei decizii judiciare sunt
următoarele:
- contractul se desfiinţează retroactiv (ex tunc), din momentul
încheierii sale;

- părţile sunt repuse în situaţia anterioară;

- partenerul contractual care şi-a executat prestaţia asumată, are
posibilitatea de a pretinde despăgubiri de la celălalt partener contractual pentru
acoperirea prejudiciului suferit datorită neexecutării contractului.
c) Rezilierea contractului priveşte desfiinţarea contractelor
sinalagmatice cu executare succesivă. Rezilierea, ca şi rezoluţiunea, poate
interveni de plin drept sau în temeiul unui pact comisoriu încheiat de părţi.
Sancţiunea rezilierii contractului operează numai pentru viitor
(ex nunc), deci din momentul în care a fost activată, astfel că prestaţiile
executate până în acest moment nu sunt supuse restituirii.
10.4. Executarea contractului de comerţ internaţional
Regula aplicabilă este aceea a executării directe, voluntare a
contractului.
Executarea obligaţiei de către debitor (solvens) se face prin plată
către creditorul (accipiens) acestuia.
Plata are ca obiect prestaţia convenită de părţi prin contract.
Plata nu poate fi modificată unilateral iar cheltuielile întrebuinţate cu efectuarea
plăţii sunt suportate de solvens.
Plata trebuie efectuată în locul arătat în contract.

69
 Data plăţii diferă după cum obligaţiile generate de contract sunt
pure şi simple sau sunt afectate de modalităţi. În primul caz, plata devine
exigibilă la momentul naşterii raportului obligaţional, deci al perfectării
contractului, iar în al doilea caz, plata se efectuează numai la expirarea
termenului sau, după caz, la realizarea condiţiei suspensive.
La baza plăţilor externe se află valuta în cont, iar plăţile se fac
prin deconturi bancare. Modalităţile de decontare în valută utilizate în practica
plăţilor internaţionale sunt: ordinul de plată, incasso-ul, acreditivul, devizele
(cum sunt: cecul, cambia, biletul la ordin).
Atunci când executarea voluntară nu a avut loc, creditorul are
dreptul la daune-interese. Aceasta este executarea indirectă sau prin echivalent a
prestaţiei pe care debitorul nu a executat-o, fie din culpă, fie independent de
voinţa sa, iar prestaţia nu a putut fi executată în natură nici în mod silit.

CAPITOLUL V

CONTRACTELE SPECIALE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Contractul de vânzare internaţională de mărfuri

1.1. Preliminarii
Vânzarea internaţională de mărfuri constituie unul dintre
principalele instrumente ale contractului de comerţ internaţional.
Convenţiile internaţionale şi legile uniforme în materia vânzării
internaţionale de mărfuri nu fac deosebire între natura civilă şi comercială a
operaţiunii. Sunt relevante, în acest sens, dispoziţiile Convenţiei de la Haga
asupra legii vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale şi Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra vânzării comerciale internaţionale adoptată
la Viena 1980. Prin urmare, nu se ridică probleme de calificare a regimului
juridic aplicabil asupra vânzării internaţionale.
În privinţa efectelor pe care le generează un contract de vânzare
internaţional este aplicabilă lex contractus.
Cu privire la forma contractului, relevant e lex loci actus (legea
locului de încheiere a actului).

70
 Capacitatea juridică a părţilor contractante e prevăzută de legea
naţională sau, după caz, legea personală a fiecăreia dintre părţi.
Pentru determinarea caracterului comercial al vânzării, în cazul
ivirii unor probleme de calificare juridică, soluţionarea conflictului de calificare
se realizează potrivit lex fori.
Cu privire la caracterul internaţional al vânzării comerciale,
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractului internaţional de vânzare de
mărfuri indică drept unic criteriu pentru a determina caracterul internaţional al
contractului faptul că părţile contractante îşi au stabilimentul lor în state diferite.
Când una/ambele părţi contractante aparţin unui stat care nu a
aderat la legea uniformă atunci devin incidente normele de drept internaţional
privat competent.
Întrucât aspectele generale ce vizează cerinţele de formă şi de
fond ale contractului de comerţ internaţional au fost expuse în cadrul capitolului
precedent, în cele ce urmează, analiza se va concentra asupra elementelor
particulare, specifice ale contractului internaţional de vânzare-cumpărare, cum
sunt: obligaţiile vânzătorului şi cele ale cumpărătorului; mijloacele juridice de
care dispun părţile în vederea obţinerii executării prestaţiilor caracteristice;
transmiterea riscurilor contractului.

1.2. Obligaţiile vânzătorului

Vânzătorul are, în principal, următoarele obligaţii: să predea
marfa şi să transmită proprietatea cu privire la marfă; să remită documentele
referitoare la marfă; să asigure conformitatea mărfii potrivit contractului.
a) Obligaţia de predare a mărfii şi de transmitere a dreptului de
proprietate asupra acesteia semnifică transmiterea dreptului de dispoziţie
juridică şi materială a mărfii, prin punerea ei la dispoziţia cumpărătorului în
locul unde vânzătorul îşi declară stabilimentul său în momentul încheierii
contractului sau în alt loc convenit de partenerii contractuali.
Dacă operaţiunea implică un transport al mărfii, predarea mărfii
se desăvârşeşte în momentul remiterii acesteia primului transportator spre a o
transmite cumpărătorului.
Când contractul vizează un corp cert sau un corp de gen ce
trebuie prelevat dintr-o masă determinată, care trebuie să fie fabricat ori produs
iar la momentul încheierii contractului părţile ştiu că mărfurile se află ori trebuie
să fie produse sau fabricate într-un alt loc, predarea mărfurilor urmează a se
face prin punerea acestora la dispoziţia cumpărătorului în acel loc (art. 31 din
Convenţia de la Viena).
Dacă mărfurile nu sunt în mod clar identificate printr-un semn
distinctiv pe mărfuri prin documentele de transport sau orice alt mijloc,

71
vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediere cu
specificarea mărfurilor individualizate.
De asemenea, Convenţia de la Viena precizează actele pe care
trebuie să le îndeplinească vânzătorul pentru a fi exonerat de obligaţia sa de
predare a mărfii.
În cazul în care vânzătorul are obligaţia de a lua măsuri pentru
transportul mărfii, el trebuie să încheie contractele de transport necesare, astfel
încât transportul să fie efectuat până la locul prevăzut în contract cu mijloace de
transport adecvate circumstanţial şi în conformitate cu uzanţele comerciale
referitoare la un astfel de transport.
Data predării este determinată, de regulă, de către părţi, prin
contract.
Unele precizări se cuvin, totuşi, a fi făcute.
Termenul de predare poate fi stabilit la una sau, după caz, mai
multe date fixe ori prin determinarea unei perioade de timp, în raport de care
vânzătorul are obligaţia de a preda marfa, cu excepţia situaţiei în care, conform
voinţei părţilor, cumpărătorul e abilitat să fixeze ulterior o dată a predării
mărfurilor sau într-o altă perioadă stabilită de părţi.
Când această obligaţie depinde de o faptă a cumpărătorului, cum
ar fi predarea unor documente, termenul predării începe să curgă din momentul
în care cumpărătorul şi-a îndeplinit această obligaţie.
Când predarea mărfurilor este condiţionată de plata unui acont,
termenul de predare începe să curgă de la data efectuării plăţii acontului.
Când se impune a fi eliberate anumite permise sau licenţe de
import-export, termenul predării mărfurilor nu poate să curgă înainte de
obţinerea acestor autorizaţii impuse de autorităţile din ţara exportatorului sau,
după caz, importatorului.
Când prestaţia la care s-a îndatorat vânzătorul depinde de
anumite prestaţii prealabile ce-i incumbă cumpărătorului iar el nu şi le-a
îndeplinit în termenul convenit în contract, vânzătorul are dreptul să modifice în
mod corespunzător şi unilateral termenul de livrare şi să solicite despăgubiri
pentru daunele efectiv suferite, sub rezerva să fi avizat pe cumpărător despre
aceste împrejurări.
Toate problemele ce se ivesc în legătură cu lipsa de conformitate
a mărfii se găsesc exprimate uzual în contract la clauza reclamaţii, unde se
precizează şi condiţiile în care poate fi invocată lipsa de conformitate a mărfii şi
eventual termenul pentru promovarea unei acţiuni în daune.
b) Predarea documentelor.
Vânzătorul este obligat să remită cumpărătorului documentele
referitoare la marfă, el trebuie să-şi execute această obligaţie la momentul, locul
şi în forma/modalitatea prevăzută în contract.
Dacă în contract nu s-a stabilit concret felul documentelor pe
care vânzătorul trebuie să le predea cumpărătorului şi nici modalitatea şi

72
termenul de predare, atunci vânzătorul trebuie să pună la dispoziţia
cumpărătorului documentele tehnice existente conform practicii în sectorul
industrial respectiv din ţara vânzătorului.
c) Asigurarea conformităţii mărfii cu contractul.
Conform Convenţiei de la Viena, în lipsa unor dispoziţii
contrare mărfurile sunt conforme contractului în următoarele situaţii:
- sunt proprii folosinţei pentru care servesc, în mod obişnuit,
mărfuri de acelaşi tip;
- sunt proprii folosinţei speciale ce a fost adusă în mod expres
sau tacit la cunoştinţa vânzătorului, în momentul încheierii contractului;
- prezintă calitatea unor mărfuri pe care vânzătorul le-a prezentat
cumpărătorului ca model sau mostră;
- sunt ambalate în conformitate cu modelul standard pentru
mărfuri de acelaşi tip sau, în absenţa unor modele obişnuite, într-un mod propriu
de ambalaj.
Vânzătorul nu este răspunzător pentru un defect de conformitate
pe care cumpărătorul îl cunoştea sau nu putea să nu-l cunoască în momentul
încheierii contractului.
Vânzătorul este responsabil de orice defecte de conformitate
care au existat în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă
aceste defecte apar la un moment ulterior transmiterii riscurilor.
În cazul uzării anticipate, vânzătorul are dreptul ca până la data
înscrisă în contract ca dată a livrării, fie să livreze cantitativ mărfurile ce lipsesc,
fie altele ce nu sunt conforme cu contractul, ceea ce constituie un veritabil drept
de remediu asupra unor neregularităţi referitoare la conformitatea mărfii.
Condiţia este ca în exercitarea acestui drept vânzătorul să nu
producă cumpărătorului inconveniente serioase ori cheltuieli nerezonabile.
Conform Convenţiei, cumpărătorul are obligaţia examinării
mărfurilor într-un termen cât mai scurt, iar dacă în contract se prevăd şi
modalităţile de transport a mărfii, verificarea acestora poate fi amânată de
cumpărător până la sosirea transportului la destinaţie.
Cumpărătorul e decăzut din dreptul său de a se prevala de un
defect de conformitate dacă nu-l denunţă într-un termen rezonabil din momentul
constatării sau din momentul în care ar fi trebuit să facă o asemenea constatare,
fără a depăşi un termen maxim de 2 ani de la predarea mărfii .
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept de
retenţie din partea unui terţ, cu excepţia cazurilor când cumpărătorul acceptă să
le primească şi grevate de sarcini sau vizate de pretenţii din partea unor terţi.
Mărfurile trebuie predate libere de orice drept ori pretenţie ce se întemeiază pe
un drept de proprietate industrială sau alt drept de proprietate intelectuală pe
care îl cunoştea ori nu putea să nu-l cunoască la încheierea contractului.
Vânzătorul nu e ţinut de această obligaţie dacă s-a conformat
specificaţiilor furnizate de cumpărător sau cumpărătorul cunoştea ori nu putea să

73
nu cunoască la momentul încheierii contractului, existenţa dreptului de
proprietate industrială sau al pretenţiilor terţilor.
Conformitatea contractului se determină în momentul
transmiterii riscurilor contractului. După acest moment vânzătorul răspunde
pentru neconformitatea mărfii cu contractul numai dacă aceasta are drept cauză
o faptă a vânzătorului sau a unei persoane pentru care acesta este răspunzător.

1.3. Mijloacele juridice ale cumpărătorului în cazul în care

vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale.
În cursul punerii în operă a contractului pot să apară
disfuncţionalităţi referitoare la corecta îndeplinire a obligaţiilor contractuale
asumate de către vânzător. În acest caz, cumpărătorul este în drept să activeze
anumite mijloace juridice pentru a obţine, după caz, executarea conformă a
contractului, rezoluţiunea acestuia, adoptarea unor măsuri destinate să conducă
la evitarea desfiinţării contractului sau acordarea de despăgubiri.
a) Acţiunea în executarea contractului.
Cumpărătorul poate cere executarea contractului dacă nu s-a
prevalat în prealabil de un alt mijloc juridic incompatibil cu executarea acestuia.
El poate solicita livrarea unor mărfuri de înlocuire în cazul lipsei de
conformitate a mărfii dacă nu există o încălcare esenţială a contractului şi dacă
această livrare e solicitată în momentul denunţării lipsei de conformitate sau
într-un termen rezonabil de la această denunţare. Executarea în natură nu poate
fi dispusă de organul jurisdicţional decât dacă ar fi îndreptăţit s-o facă în virtutea
propriului său sistem de drept.
b)Acţiunea în rezoluţiune a contractului, potrivit Convenţiei de
la Viena, poate fi declarată de către cumpărător în următoarele cazuri:
- dacă neexecutarea de vânzător a uneia dintre obligaţiile sale
contractuale constituie o încălcare esenţială a contractului, în sensul că produce
celeilalte părţi un prejudiciu atât de grav încât o lipseşte de un rezultat material
pe care era îndreptăţit să-l dobândească prin executarea contractului;
- dacă vânzătorul nu livrează mărfurile într-un termen
suplimentar acordat de cumpărător sau dacă vânzătorul declară că nu le va livra
în termenul suplimentar acordat în acest scop. Dacă vânzătorul a predat numai o
parte din marfă sau când numai o parte din marfă este neconformă cu contractul,
rezoluţiunea poate fi solicitată numai cu privire la partea de livrare neefectuată
sau, după caz, neconformă.
Dacă vânzătorul a livrat marfa cumpărătorului, acesta este
decăzut din dreptul de a declara rezoluţiunea contractului. Totuşi, cumpărătorul
poate solicita rezoluţiunea şi în această ipoteză, astfel:
- în caz de livrare tardivă, sub condiţia ca rezoluţiunea să fie
cerută într-un termen rezonabil calculat din momentul cunoaşterii că livrarea s-a
efectuat peste termenul contractual;

74
 - în cazul altei încălcări importante a contractului, sub cerinţa ca
rezoluţiunea să fie cerută într-un termen rezonabil calculat din momentul luării
la cunoştinţă sau de când trebuia să se ia cunoştinţă de încălcarea contractului.
Rezoluţiunea mai poate fi cerută în următoarele situaţii:
- după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de
cumpărător vânzătorului pentru executarea obligaţiilor sale contractuale;
- după expirarea oricărui termen suplimentar solicitat de
vânzător cumpărătorului în vederea executării obligaţiilor contractuale, când
cumpărătorul nu i-a răspuns într-un termen rezonabil sau a declarat că nu
acceptă executarea contractului în aceste condiţii.
În toate situaţiile prezentate, actul rezoluţiunii contractului se
aduce la cunoştinţa vânzătorului de către cumpărător prin intermediul unei
notificări, în care i se prezintă părţii aflate în culpă contractuală cazul de
rezolvire a contractului şi alte detalii ce privesc încetarea acestuia, inclusiv
eventualele daune rezultate.
Convenţia de la Viena prevede şi unele situaţii de rezoluţiune
anticipată a contractului.
Astfel, dacă înainte de executarea contractului devine evident
că o parte va săvârşi o încălcare esenţială a contractului, cealaltă parte poate
declara rezoluţiunea contractului. Partea contractuală care ar intenţiona să
declare rezoluţiunea contractului trebuie să notifice aceasta în condiţii
rezonabile pentru a se permite totuşi aprecierea bunei credinţe în executarea
propriilor obligaţii contractuale asumate. Aceste dispoziţii nu-şi găsesc aplicarea
când cealaltă parte a declarat expres că nu înţelege să-şi execute obligaţiile
contractuale.
În situaţia contractelor caracterizate prin livrări succesive,
rezoluţiunea poate prezenta unele note particulare.
Astfel, dacă neexecutarea de către o parte contractantă a unei
obligaţii referitoare la o livrare constituie o încălcare esenţială a contractului,
cealaltă parte contractantă poate declara contractul desfiinţat numai cu privire la
livrarea respectivă.
Dacă neexecutarea de către una dintre părţi a unei obligaţii
referitoare la livrare îi dă celeilalte părţi motive serioase pentru a considera că va
exista o încălcare esenţială a contractului în privinţa obligaţiilor viitoare, ea
poate declara contractul desfiinţat pentru viitor.
c) Adoptarea unor măsuri destinate să evite desfiinţarea
contractului.
Astfel de măsuri se constituie în mijloace intermediare pe care le
are la îndemână cumpărătorul pentru a obţine, totuşi, executarea contractului.
Aceste măsuri sunt următoarele:
- acordarea în beneficiul vânzătorului a unui termen suplimentar,
având o durată rezonabilă, în cadrul căruia vânzătorul să îndeplinească
executarea obligaţiilor sale. În acest caz, cumpărătorul, în cadrul termenului

75
acordat, nu poate să se prevaleze de unul dintre mijloacele de constrângere de
care ar fi putut dispune în cazul încălcării contractului. Totuşi, cumpărătorul nu
pierde dreptul său de a solicita dezdăunarea pentru întârzierea în executarea
contractului;
- repararea defectelor şi în general a oricăror consecinţe negative
intervenite ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către vânzător.
Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate solicita
repararea defectelor de conformitate, cu excepţia situaţiilor când această
solicitare nu e rezonabilă pentru vânzător. Sub rezerva dreptului de a solicita
rezoluţiunea contractului, vânzătorul poate chiar şi după data livrării să repare pe
cheltuiala sa orice lipsă provenită din neexecutarea obligaţiilor sale;
- livrarea unor mărfuri de înlocuire, ceea ce poate fi solicitat de
cumpărător când există o neconformitate totală sau parţială a mărfurilor cu
standardele prevăzute în contract;
- reducerea preţului, în cazul lipsei de conformitate a mărfii cu
contractul, cumpărătorul având posibilitatea de a reduce preţul mărfii cu
diferenţa dintre valoarea pe care marfa efectiv livrată o avea la momentul livrării
şi valoarea pe care marfa conformă ar fi avut-o la acel moment.

1.4. Obligaţiile cumpărătorului

Contractul de vânzare internaţională de mărfuri relevă, în
reglementarea Convenţiei de la Viena, un ansamblu de obligaţii şi în sarcina
cumpărătorului, cum sunt: să plătească preţul contractului şi să preia marfa.
a) Obligaţia de plată a preţului. Această obligaţie cuprinde atât
sarcina de a presta preţul, cât şi pe aceea de a lua măsurile şi a îndeplini
formalităţilor necesare, prevăzute în contract, pentru a se putea efectua şi încasa
plata.
Preţul este cel din contract, determinat direct sau implicit prin
referire la o dispoziţie legală care să permită determinarea exactă a lui.
Dacă vânzarea a fost încheiată valabil fără fixarea preţului în
modul mai sus arătat, se va considera că părţile s-au referit la preţul obişnuit
practicat în momentul încheierii contractului în domeniul comercial respectiv
pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Locul plăţii preţului se determină astfel:
- dacă există o clauză în acest scop, atunci vânzătorul trebuie să
primească plata la stabilimentul său, plata trebuie efectuată contra livrării
documentelor sau livrării mărfii. Dacă vânzătorul îşi schimbă stabilimentul după
încheierea contractului el trebuie să suporte orice mărire de cheltuială accesorie
efectuării plăţii.
- dacă nu există clauză contractuală care să rezolve acest aspect,
atunci vânzătorul este în drept să primească preţul la momentul când, conform
contractului, el pune la dispoziţia cumpărătorului mărfurile sau documentele

76
reprezentative ale acestora. În această ipoteză, vânzătorul poate să facă din plata
preţului o condiţie a remiterii mărfurilor şi a documentelor aferente mărfurilor.
Dacă mărfurile implică un transport al lor, vânzătorul poate să
efectueze expediţia lor cu condiţia ca acestea să nu fie emise cumpărătorului
decât contra plăţii. Cumpărătorul nu e ţinut să plătească preţul înainte de a fi
avut posibilitatea examinării mărfurilor pentru a determina dacă acestea sunt
conforme cu contractul.
În privinţa datei plăţii, în toate cazurile plata preţului se
efectuează la data prevăzută în contract, fără a mai fi nevoie de altă formalitate
din partea vânzătorului.
b) Luarea în primire a mărfurilor.
Această obligaţie a cumpărătorului se realizează prin
îndeplinirea oricărui act ce are dubla semnificaţie de predare a mărfurilor de
către vânzător şi de preluare a acestora de către cumpărător.

1.5. Mijloacele juridice de care dispune vânzătorul în

situaţia încălcării contractului de către cumpărător.
Sunt astfel de mijloace juridice aflate în exerciţiul vânzătorului:
constrângerea partenerului contractant la executarea contractului în condiţiile
convenite; acţiunea în rezoluţiunea contractului; adoptarea unor măsuri
destinate să evite desfiinţarea contractului; solicitarea de despăgubiri.

a) Vânzătorul poate solicita executarea contractului respectiv

plata preţului şi luarea mărfii în primire dacă nu s-a prevalat de alt mijloc juridic
incompatibil cu aceste solicitări.
b) Vânzătorul poate declara rezoluţiunea contractului în
următoarele situaţii:
- când încălcarea de cumpărător a oricăreia dintre obligaţiile sale
contractuale constituie o cerinţă esenţială a executării contractului;
- când cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a plăti preţul
sau de a lua în primire marfa într-un termen suplimentar acordat de către
vânzător ori declară expres că nu-şi va îndeplini această obligaţie în termenul
suplimentar care i-a fost acordat.
Dacă preţul a fost plătit, vânzătorul e decăzut din dreptul de a
declara contractul rezolvit în următoarele ipoteze:
- dacă în cazul unei executări tardive de către cumpărător nu a
notificat cumpărătorului faptul că nu înţelege să îi acorde un termen suplimentar
de executare;
- în cazul oricărei alte încălcări a contractului decât cea enunţată
mai sus, dacă într-un termen rezonabil cunoscut de către vânzător, nu a efectuat
nici un act juridic de declarare a rezoluţiunii contractului.

77
 Cumpărătorul poate declara contractul rezolvit pentru o anumită
livrare, situaţie în care el poate să solicite şi desfiinţarea contractului pentru
livrările viitoare.
c) Măsurile destinate evitării desfiinţării contractului, pe care le
poate lua vânzătorul sunt următoarele:
- acordarea unui termen suplimentar de o durată rezonabilă,
pentru executarea obligaţiilor cumpărătorului. Mai înaintea expirării acestui
termen, vânzătorul nu se poate prevala de nici unul din mijloacele avute la
dispoziţie în caz de încălcare a contractului, cu excepţia situaţiei când
cumpărătorul a notificat expres vânzătorului faptul că nu-şi va executa
obligaţiile nici în termenul suplimentar acordat de vânzător;
- în condiţiile în care în contract există obligaţia cumpărătorului
de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor şi cumpărătorul
nu a efectuat aceste specificaţii la data convenită în contract sau într-un termen
socotit rezonabil, vânzătorul poate efectua el însuşi specificaţiile mărfurilor în
concordanţă cu necesităţile cumpărătorului de care are cunoştinţă. Acest drept
nu prejudiciază celelalte drepturi de care se poate prevala vânzătorul. Dacă
vânzătorul efectuează el însuşi specificarea mărfurilor, trebuie să o aducă la
cunoştinţa cumpărătorului într-un termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă
să-l poată încunoştinţa pe vânzător că specificaţia efectuată nu este conformă cu
cerinţele sale. Dacă după prima comunicare cu specificaţia mărfurilor de la
vânzător, cumpărătorul nu se prevalează de această posibilitate, specificarea
vânzătorului rămâne definitivă.
d) Acţiunea în despăgubire este o consecinţă a încălcării
obligaţiilor contractuale, ce incumbă de altfel ambele părţi contractante.
Ca regulă, dezdăunarea la care poate fi obligată partea care a
săvârşit încălcarea unei obligaţii contractuale cuprinde atât pierderea efectiv
suferită, cât şi lipsa de câştig suferită ca urmare a neexecutării sau executării
necorespunzătoare a clauzelor contractuale.
Dezdăunarea nu poate fi superioară pierderii suferite şi lipsei
de câştig, pe care partea a prevăzut-o sau ar fi putut să o prevadă în momentul
încheierii contractului, ţinând seama în această apreciere de toate faptele pe care
le-a cunoscut sau ar fi trebuit să le cunoască ca fiind drept consecinţe posibile
ale încălcării contractului. Această regulă prevăzută de art.74 din Convenţia de
la Viena delimitează dezdăunarea la daunele previzibile în momentul încheierii
contractului.
În cazul în care contractul a fost desfiinţat iar cumpărătorul a
procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul a procedat la o vânzare
compensatorie, partea ce solicită despăgubiri poate obţine diferenţa între preţul
contractat şi preţul cumpărării de înlocuire sau de vânzare compensatorie.
Atunci când marfa are un preţ curent, partea ce solicită
despăgubiri poate obţine diferenţa dintre preţul contractat şi preţul curent la
momentul rezoluţiunii contractului şi toate celelalte despăgubiri care i se cuvin.

78
 Totuşi, dacă partea ce declară contractul rezolvit a luat în
posesie mărfurile, se ţine cont de preţul curent de la momentul luării mărfii în
posesie şi nu de preţul curent în momentul declarării rezoluţiunii.
În toate situaţiile, partea contractantă, care invocă o încălcare a
contractului, trebuie să ia toate măsurile rezonabile în raport cu circumstanţele
contractului pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul nerealizat rezultat din
această încălcare.
Dacă neglijează să efectueze măsurile care se impun de limitarea
prejudiciului, partea cealaltă poate solicita o reducere a despăgubirilor egală cu
pierderea care ar fi putut fi evitată.
……………………………………………………………………………………
1.6.Transmiterea riscurilor
Regula - riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în
momentul predării mărfii, adică atunci când acesta a intrat în câmpul de acţiune
al cumpărătorului. Rezultă că pierderea/determinarea mărfurilor survine după
transmiterea riscului la cumpărător, nu-l scuteşte pe acesta de obligaţia plăţii
preţului cu excepţia cazului când acesta e imputabil vânzătorului.
Dacă vânzarea poartă asupra unor mărfuri ce nu sunt încă
individualizate se constată că mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului
numai când acestea au fost precis identificate în scopul executării contractului.
Când implică şi un transport al mărfurilor, iar vânzătorul nu este
dator să le remită într-un loc determinat prin contract, riscul cumpărătorului din
momentul predării mărfurilor către transportator pentru a fi
predate cumpărătorului conform contractului.
În toate cazurile riscurile nu sunt transmise cumpărătorului cât
timp marfa nu a fost în mod clar identificat.
Dacă în momentul încheierii contractului de vânzare, vânzătorul
cunoştea/trebuia să cunoască faptul că mărfurile au pierit/au fost determinate şi
nu a informat pe cumpărător de acesta, pierderile/deteriorarea e imputabilă
exclusiv vânzătorului. În toate situaţiile dacă vânzătorul a săvârşit o încălcare
esenţială a contractului, dispoziţiile privind transmiterea riscului nu afectează
mijloacele de care dispune cumpărătorul ca urmare a încălcării de către
vânzător.
Transmiterea riscurilor efect. C., care se află la dispoziţia
părţilor.
În tem. Pr. Autonomiei de v. aceştia pot stipula în contractul lor
modalităţile de transmitere a riscului pe care o apreciază ca oportună în
derularea raporturilor juridice. În absenţa unei stipulaţii contractuale exprese,
problema riscului e grevat de lex contractul (L.apl. C, ca orice alt ef. Al
acesteia).
Această regulă nu e aplicabilă în % situaţii :
- dacă imposibilitatea de restituire a mărfii în condiţii identice
nu se datorează unui act/omisiuni din partea cumpărătorului;

79
 - dacă mărfurile au pierit/s-au deteriorat total/parţial ca % a
examin. Lor calit./cantitat. De către cumpărător:
- dacă înainte de momentul în care a constatat/ar fi trebuit să
constate lipsa de conformitate, cumpărătorul a vândut total/parţial marfa în
cadrul unei operaţii comerciale normale.
Cumpărătorul ce a pierdut dreptul de a declara contractul
desfiinţat/de a solicita vânzătorului livrarea unor mărfuri de înlocuire păstrează
dreptul de a se prevala de toate celelalte mijloace derivate din contract/din
dispoziţiile conv.
Când vânzătorul e ţinut să restituie preţul el trebuie să plătească
şi dobânzi calculate din ziua efectuării plăţii.
Cumpărătorul mai datorează vânzătorului echivalentul folosului
pe care l-a avut ca % a predat mărfurile în % situaţii:
- când trebuie să le restituie în totalitate/parţial;
- când se află în imposibilitatea de a restitui total/parţial
mărfurile/de a le restitui într-o stare sensibil identică aceleia în care le-a primit.

Conservarea mărfurilor:
Orice parte contractantă se poate afla în situaţia de a păstra
mărfurile pentru cealaltă parte contractantă. Dacă cumpărătorul întârzie să preia
marfa şi nu plăteşte preţul, atunci când plata preţului şi preluarea mărfurilor
trebuie să se facă simultan, vânzătorul dacă are marfa în posesia sa, trebuie să ia
toate măsurile pentru a le conserva în condiţii rezonabile. El e îndreptăţit să le
păstreze – obţine de la cumpărător rambursarea cheltuielilor rezonabile pe care
le-a efectuat cu această conservare a mărfurilor. Când cumpărătorul a primit
marfa şi înţelege să exercite un drept pentru a le refuza în temeiul contractului/al
Convenţiei el trebuie să ia toate măsurile pentru a conserva marfa în condiţii
optime. El e îndreptăţit să le reţină – obţine de la vânzător rambursarea tuturor
cheltuielilor conservării rezonabile şi efectuate pentru păstrarea mărfurilor.
Partea ce este datoare să ia măsuri pentru conservarea mărfurilor
poate să le depună în magaziile unui terţ pe cheltuiala celeilalte părţi cu condiţia
ca aceste cheltuieli să nu fie apreciate ca nerezonabile.

Excepţia de neexecutare a contractului.

O parte contractantă poate amâna executarea obligaţiilor sale
când, după încheierea contractului se învederează că cealaltă parte contractantă
nu va executa obligaţiile sale datorate următoarelor împrejurări:
- o gravă insuficienţă în capacitatea de executare a părţii
responsabile sau o insolvabilitate a acesteia;
- modul în care cealaltă parte contractantă se pregăteşte să
execute/execută contractul.
Dacă în momentul în care aceste împrejurări devin evidente iar
vânzătorul expediază deja marfa, el se poate opune ca marfa să fie predată

80
cumpărătorului, chiar şi când acesta ar deţine un document care să-i permită
părţii să le preia.
În toate cazurile, partea ce solicită amânarea executării
(indiferent că această solicitare intervine înainte/după expedierea mărfii) trebuie
să notifice această împrejurare celeilalte părţi contractante şi să procedeze la
executare sub rezerva ca cealaltă parte contractantă să-i confere asigurări
suficiente că va executa întocmai obligaţiile asumate.

Ef. Rezoluţiunii contractului

Art. 81-84 Conv.

I. Princ. Ef: liberarea celor două părţi contractante de obligaţiile

asumate. Ea nu are efect asupra stipulaţiei contractului referitoare la litigii/la
drepturile şi obligaţiile părţilor precum şi cu privire la despăgubirile care se
cuvin a fi datorate părţii ce a executat total/parţial contractul poate cere celeilalte
părţi restituirea prestaţiilor pe care le-a furnizat şi a sumelor ce le-a plătit în
executarea contractului. Dacă ambele părţi contractante sunt datoare la restituiri
reciproce, aceste obligaţii trebuie îndeplinite simultan.
Cumpărătorul pierde dreptul de a declara contractul desfiinţat
sau de a cere vânzătorului livrarea unor mărfuri de înlocuire dacă se află în
imposibilitatea de a restitui mărfurile deja livrate într-o stare sensibil identică
celei în care le-a primit.
Partea ce trebuie să păstreze marfa poate în această situaţie să le
vândă dacă cealaltă parte contractantă a întârziat în mod nerezonabil să ia în
posesie mărfurile/să le preia în posesie/să plătească preţul/cheltuielile ocazionate
de conservarea lor, cu rezerva de a notifica celeilalte părţi intenţia de
rezoluţiune.

………………………………………………………………..

81
 ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

CAP.I

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA ARBITRAJULUI COMERCIAL

INTERNAŢIONAL

Secţiunea – I –

Evoluţia şi necesitatea arbitrajului comercial internaţional

1. Evoluţia arbitrajului
Arbitrajul a reprezentat o modalitate de soluţionare a litigiilor de
drept civil şi implicit de drept comercial încă din orânduirea antică. Forma
tradiţională de arbitraj a constituit-o instanţele cu caracter ocazional, având o
durată determinată (arbitrajul ad-hoc) fiind organizate potrivit iniţiativei
părţilor şi funcţionând numai în vederea soluţionării litigiului cu care au fost
investite de părţi. Existenţa lor juridică înceta odată cu pronunţarea hotărârii
sau cu exprimarea termenului în cursul căruia trebuiau să decidă.

82
 După revoluţiile burgheze, legislaţiile naţionale au limitat
posibilităţile de arbitrare, întrucât arbitrajul nu oferea părţilor garanţiile
justiţiei de stat1. Reglementarea restrictivă în materie de arbitraj comercial
internaţional a fost impusă de sustragerea litigiilor de la examinarea de către
instanţele judecătoreşti, precum şi de la aplicarea uniformă şi strictă a legii2.
Începând cu secolul al XX-lea, arbitrajul devine forma preferată
de soluţionare a litigiilor decurgând din operaţiunile de comerţ internaţional.
Astfel, datorită generalizării şi importanţei sale, instituţia arbitrajului devine
reglementată prin legi naţionale şi prin convenţii internaţionale, atât bilaterale
cât şi multilaterale, reglementări ce se înscriu într-un proces continuu de
perfecţionare şi unificare a regulilor aplicabile arbitrajului3.
Primele înţelegeri multilaterale s-au încheiat în cadrul Societăţii
Naţiunilor şi este vorba de Protocolul de la Geneva din 1923 şi Convenţia de
la Geneva din 19274.
Potrivit clauzelor de arbitraj conţinute în Protocol, Statele
participante se obligă să recunoască validitatea compromisului, precum şi a
clauzei compromisorii referitoare la contractele încheiate în materie
comercială sau în orice altă materie susceptibilă de a fi supusă arbitrajului ori
de a face obiectul unei tranzacţii5. Arbitrajul se poate desfăşura şi pe teritoriul
altui stat decât acela de care depinde din punct de vedere jurisdicţional, una
din părţile contractante. Procedura de arbitrare şi constituirea completului
arbitral sunt supuse voinţei părţilor şi legii statului unde are loc arbitrajul.
Statele contractante se obligă să asigure şi executarea, prin intermediul
autorităţilor şi, în conformitate cu dispoziţiile lor legislative, a sentinţelor
arbitrale pronunţate.
Convenţia pentru executarea sentinţelor arbitrale semnată la 27
septembrie 1927 la Geneva6, şi deschisă numai participanţilor la Protocolul
din 1923, prevede că statele contractante se angajează să recunoască pe
teritoriul lor autoritatea unei sentinţe arbitrale pronunţate în temeiul unui
compromis sau al unei clauze compromisorii, precum şi executarea ei în
conformitate cu regulile procedurale în vigoare în ţara unde se invocă.
Executarea se acordă numai dacă sentinţa a fost dată pe teritoriul unuia din
statele participante şi între persoane supuse jurisdicţiei unuia din ele. De
asemenea, Convenţia reglementează şi condiţiile ce se cer îndeplinite pentru
recunoaşterea sau executarea sentinţei: obiectul sentinţei să fie susceptibil de
a fi reglementat pe calea arbitrajului în raport culegea ţării unde se invocă,
sentinţa să emane de la un tribunal arbitral prevăzut de compromis sau de
clauza compromisorie sau constituit în conformitate cu acordul părţilor şi cu
1
I. MACOVEI, Instituţii în dreptul comerţului internaţional „Editura Junimea”, Iaşi, 1987, p-354
2
M. IACOTA, Drept internaţional privat, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p.272
3
I.NESTOR, op.cit. Vol.II, p.392 şi urm.
4
Protocolul şi Convenţia de la Geneva nu se mai aplică între statele contractante care au devenit părţi
ale Convenţiei de la New York din 1958.
5
România a ratificat Protocolul prin Legea din 21 martie 1925
6
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 50 din 1931

83
 regulile de drept aplicabile procedurii de arbitraj; sentinţa să fi rămas
definitivă în ţara unde a fost pronunţată; recunoaşterea sau executarea
sentinţei să nu fie contrară ordinii publice sau principiilor de drept public din
ţara unde a fost invocată.
După cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea comerţului
internaţional a determinat adoptarea unor noi convenţii în materie de arbitraj.
Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost încheiate
Convenţia de la New York din 1952 şi Convenţia de la Washington din 1965.
Pe aceeaşi linia Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor
Unite a elaborat Convenţia de la Geneva din 1961.
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine a fost adoptată la 10 iunie 1958 la New York1. Dispoziţiile Convenţiei
se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui
alt stat, decât acela unde se cere recunoaşterea sau executarea. În
determinarea legii care reglementează valabilitatea acordului arbitral,
Convenţia de la New York consacră principiul autonomiei de voinţă.
Convenţia de la Washington din 1965 reglementează diferendele
referitoare la investiţii între state şi resortisanţii altor state2. Prin Convenţia
de la Washington s-a creat Centrul Internaţional pentru Reglementarea
Diferendelor relative la Investiţii – C.I.R.D.I. Litigiile dintre părţi se
soluţionează prin mijloace de conciliere şi de arbitraj. Tribunalul arbitral
decide asupra diferendelor în conformitate cu regulile de drept prevăzute de
părţi. În absenţa unei alegeri se va aplica dreptul statului contractant parte la
diferend şi principiile dreptului internaţional.
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional a fost
semnată la 21 aprilie 1961 la Geneva3. Domeniul de aplicare al Convenţiei îl
constituie acordurile de arbitraj
Încheiate, pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor
naşte din operaţiuni de comerţ internaţional, între persoane fizice sau juridice
având reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite.
Convenţia de la Geneva se referă la organizarea arbitrajului, procedura
arbitrală, legea aplicabilă fondului litigiului, motivarea şi anularea sentinţei
arbitrale. Prin înlăturarea unor dificultăţi generate de varietatea
reglementărilor naţionale, dispoziţiile Convenţiei facilitează accesul la
arbitrajul comercial internaţional.
Reglementările aplicabile s-au îmbunătăţit şi prin unele acţiuni
realizate pe plan regional. Un exemplu în acest sens este Convenţia de la
Moscova privind soluţionarea pe cale arbitrală a litigiilor de drept civil
decurgând din raporturile de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică
încheiat între statele membre ale C.A.E.R. în 1072. Tot astfel, statele membre

1
România a aderat la Convenţia de la New York prin Decr. Nr. 186 din 21 iulie, 1961
2
Convenţia de la Washington a fost ratificată de România prin Decr. Nr. 62 din 30 mai 1975
3
România a ratificat Convenţia de la Geneva prin Decr. Nr. 281 din 30 mai 1963

84
 ale Pieţei Comune europene au încheiat la Strasbourg, în 1966, Convenţia
europeană asupra legii uniforme în materie de arbitraj,. Iar organizaţia Statele
Americane (O.S.A.) a adoptat în 1975, Convenţia interamericană de arbitraj
comercial internaţional.
Deşi în raport cu înţelegerile multilaterale, convenţiile bilaterale
au un rol mai restrâns în reglementarea arbitrajului, făcând aplicare doar
asupra părţilor semnatare, ele asigură concordanţe între caracterul
internaţional al raporturilor juridice aflate în litigiu şi cel al normelor care le
reglementează.

2. Necesitatea arbitrajului în comerţul internaţional

Faptul că în relaţiile economice internaţionale, neînţelegerile

dintre parteneri sunt supuse spre soluţionare, într-o măsură tot mai mare,
arbitrajului comercial internaţional, instituţie care în lumea contemporană s-a
răspândit în toate continentele, se datorează, după cum se va vedea, atât unor
considerente de ordin practic cât şi dorinţei participanţilor la realizarea
comerţului internaţional de a-şi soluţiona eventualele situaţii litigioase
izvorâte din contractele lor economice şi de colaborare – cooperare tehnico-
ştiinţifică într-un cadru dinainte rezervat.
În primul rând, arbitrajul comercial internaţional oferă posibilităţi
de informare egală pentru împricinaţii proveniţi din ţări străine. Unele
regulamente de arbitraj sunt difuzate pe larg în cercurile comerciale, pe câtă
vreme normele procedurale pe care le aplică judecătorii din ţara pârâtului pot
fi mai greu de cunoscut de către partenerul extern. Astfel, având posibilitatea
de a alege, prin acordul lor, arbitrajul care le convine, părţile în litigiu evită
astfel riscurile unor eventuale decăderi sau nulităţi de ordin formal, fiind
dinainte informate asupra lor1.
De asemenea,nu este lipsit de importanţă faptul că prin acordul
lor, părţile pot alege un organ arbitral care prin situarea sa geografică să se
afle la o distanţă acceptabilă pentru fiecare din ele.
În ceea ce priveşte procedura arbitrală, spre deosebire de
procedura jurisdicţiei de stat, oferă avantajul că, părţile au dreptul să
desemneze prin opţiunea lor pe arbitri, ceea ce nu se poate realiza în cazul
judecătorilor. Mai amintim că regula confidenţialităţii dezbaterilor are şi în
acest caz avantajul de a se putea ignora care din părţi a câştigat sau a pierdut
procesul ceea ce va face ca reputaţia lor pe piaţa comercială să nu fie c u
nimic afectată. Folosirea limbilor străine este facilitată chiar mai mult decât
în instanţele judecătoreşti. Şi, în sfârşit, caracterul definitiv al sentinţei, pe
care i-l conferă de regulă convenţia arbitrală, asigură o rapiditate şi o
celeritate sporită în soluţionarea litigiilor comerciale internaţionale.
1
O.CAPATIMA, B.ŞTEFĂNESCU, Tratat de drept al comerţului internaţional, Editura Academiei,
1985, p.201

85
 În ceea ce priveşte executarea în străinătate a sentinţei arbitrale,
trebuie avut în vedere că datorită convenţiilor multilaterale încheiate sub
auspiciile O.N.U. şi ale altor organizaţii internaţionale, executarea
beneficiază de înlesniri şi simplificări faţă de ho9tărârile judecătoreşti care au
un acces mai restrâns şi aceasta numai dacă între statele în cauză s-a încheiat
un tratat bilateral corespunzător.
Necesitatea şi avantajele pe care le oferă arbitrajul comercial
internaţional sunt constatate şi printr-o serie de documente internaţionale:
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la
Helsinki în 1975 a înscris printre prevederile sale şi următoarele: „arbitrajul
este un mijloc corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile care
pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri
şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială”. Şi tot cu acest
prilej, statele semnatare recomandă „organismelor, întreprinderilor şi
firmelor din ţările lor să includă, dacă este cazul, clauza de arbitraj în
contractele comerciale şi în contractele de cooperare industrială sau în
convenţiile speciale”1. De asemenea, Adunarea Generală a O.N.U., într-o
Rezoluţie a sa prin care a adoptat Regulamentul de arbitraj elaborat de
UNCITRAL, recomanda difuzarea acestuia şi aplicarea sa cât mai largă în
lume recunoscându-se încă odată ”utilitatea arbitrajului ca metodă de
soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale”.
Se poate spune, în final, că arbitrajul internaţional este o
jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul comun procesual, şi care
funcţionează cu asentimentul statelor preocupate de participarea cât mai
intensă în circuitul economic mondial.
În aceste condiţii, afirmaţia făcută despre arbitraj că se înfăţişează
ca un „veritabil sistem judiciar al Comerţului internaţional”2 devine tot mai
actuală.

SECŢIUNEA A II-A

Noţiunea, Caracterele, Natura juridică

1. Noţiunea
Prin arbitraj comercial internaţional – denumirea generalizată de
Convenţia de la Geneva din 1961 – se înţelege soluţionarea litigiilor de către
arbitri desemnaţi pentru cazuri determinate sau de către instituţii permanente
de arbitraj3.

1
Actul este publicat în B.07 partea I, nr.92 din 12.Viii.1975
2
LONSSOUARN Bredin, 42 p.69
3
O. CAPATINA, B.ŞTEFĂNESCU, op,cit. p.203, 1985, Vol.I, pag.203

86
 Din cuprinsul acestei definiţii pot fi desprinse trei laturi
constitutive ale instituţiei: primo, instanţa arbitrală, considerată ca o structură
organizatorică; secundo, procedura căreia aceasta i se conformează în
activitatea jurisdicţională; terţio, diferendul de rezolvat. Pe câne diferendul
dintre părţi (res letigiosa), şi care constituie obiectul activităţii jurisdicţionale,
constituie elementul de fond al arbitrajului, instanţa şi procedura, corelate
între ele, se analizează ca elemente de formă. Raportând aceste componente
la semnificaţia întregului, putem spune că arbitrajul comercial internaţional
se defineşte ca un sistem jurisdicţional derogator de la dreptul comun, în
cadrul căruia o instanţă este abilitată – de regulă în temeiul acordului de
voinţă al părţilor –să soluţioneze, potrivit unei proceduri determinate, prin
persoane desemnate în acest scop de reclamant şi de pârât, un litigiu
determinat1.

2. Caracterele

Denumirea de arbitraj comercial internaţional este admisă în

literatura de specialitate şi în practica internaţională, însă această denumire
implică unele precizări cu privire la caracterele sale definitorii2.
Caracterul arbitral
Arbitrii sunt împuterniciţi, la fel ca judecătorii, de a hotărî asupra
pretenţiilor invocate de către părţi. Ei verifică ori constată o situaţie juridică
preexistentă în legătură cu care a intervenit neînţelegerea dintre părţi,
pronunţând o hotărâre obligatorie în cauză. Spre deosebire de instanţele
judecătoreşti, arbitrajul presupune acordul prealabil al părţilor interesate,
exprimat într-un compromis sau o clauză compromisorie inclusă în contractul
comercial sau de cooperare extern3. Aceasta înseamnă că, pe când dreptul
reclamantului de a se introduce acţiunea judiciară decurge din lege, fără a fi
necesar consimţământul părţilor, acţiunea arbitrală se introduce în baza
acordului de voinţă al părţilor. Având o esenţă convenţională, arbitrajul este
facultativ pentru părţile litigante.
Prin excepţie, arbitrajul este obligatoriu când părţile trebuie să
recurgă la această formă de jurisdicţie în temeiul unei convenţii
internaţionale conţinând norme imperative. De exemplu, astfel de norme
cuprinde Convenţia de la Moscova din 26 mai 1972.
Pornind de la originea sa contractuală nu tr5ebhuie uitat că
arbitrajul este totuşi un act jurisdicţional prin finalitatea sa. Numai aşa vom
putea înţelege deosebirea care există între arbitraj şi alte instituţii juridice
asemănătoare4. În primul rând, arbitrajul diferă de mediaţiune, prin care un
1
Ibidem
2
P. MACOVEI, Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, 1987, p.343
3
A se vedea infrc.cap.III sect.I
4
În acest sens, TUDOR R.POPESCU, Dreptul comerţului internaţional, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1983, p.503 şi urm.; B.ŞTEFĂNESCU, Tratat de drept al comerţului

87
 intermediar pune în legătură două sau mai multe persoane în vederea
încheierii unui contract. Mediatorul lucrează în interesul său propriu, fiind
independent de părţile contractante. Spre deosebire de mediator, arbitrul nu
reprezintă părţile în litigiu, iar hotărârea nu trebuie acceptată de împricinaţi
pentru a deveni obligatorie.
În al doilea rând, arbitrajul se diferenţiază de mandat, chiar şi în
cazul în care părţile au un mandatar comun. Ast6fel determinarea preţului în
contractul de vânzare-cumpărare poate fi lăsată de către părţi la arbitrajul
unei terţe persoane. Deşi legea utilizează denumirea de arbitraj1, intervenţia
terţului are ca scop perfectarea unui contract incomplet. Sarcina încredinţată
terţului de a estima preţul obiectului unui contract implică o activitate
convenţională dar nu şi exercitarea unui arbitraj printr-un act jurisdicţional.
În al treilea rând, arbitrajul se deosebeşte de tranzacţii care pune
capăt sau preîntâmpină un diferend dintre părţi, prin concesiune reciproce. În
cadrul arbitrajului, părţile îşi exprimă voinţa de a supune un anumit litigiu
judecăţii, manifestare ce este incompatibilă în materia tranzacţiei. Mai mult,
tranzacţia presupune concesiuni reciproce ale părţilor, în timp ce hotărârea
arbitrală poate să consacre integral numai drepturile uneia dintre părţile
contractante.
În al patrulea rând, arbitrajul se deosebeşte de expertiză, care nu
este decât o simplă probă supusă aprecierii instanţei. Dacă sentinţa dată de
arbitri este obligatorie, decizia expertului fiind un act pregătitor nu se impune
părţilor şi instanţei.
În sfârşit, arbitrajul se diferenţiază şi de orice procedură de
conciliere, aceasta din urmă limitându-se la a propune formule de împăcare,
facultative pentru părţi.
Arbitrajul comercial internaţional prezintă însă numeroase
asemănări cu instanţele judecătoreşti2. Nota comună cea mai însemnată
constă în natura jurisdicţională a activităţii pe care o desfăşoară atât arbitrul,
cât şi orice instanţă de drept comun. La fel cu judecătorul, arbitrul deţine
împuternicirea de a stabili, cu caracter obligatoriu pentru părţile în cauză,
dacă pretenţiile invocate de reclamant şi contestate de pârât sunt sau nu
întemeiate; hotărârea pe care o pronunţă fixează definitiv drepturile
împuterniciţilor, dând o dezlegare finală litigiului, susceptibilă de executare
silită în caz de împotrivire.
Paralela dintre instanţele judecătoreşti şi arbitraj relevă însă, pe
lângă similitudini şi o serie de deosebiri esenţiale. Principalele note
distinctive ale arbitrajului ar putea fi considerate următoarele: caracterul pur
comercial (situaţiile litigioase supuse spre soluţionare arbitrajului comercial
internaţional, fiind legate de fapte de comerţ şi acţiuni de cooperare tehnico-

internaţional, Vol.I, Editura Academiei Bucureşti, 1985, p.203 şi urm.

1
A se vedea art. 1304 din Codul civil român
2
O. CAPATINA, B.ŞTEFĂNESCU op, cit. p.203

88
 economică internaţională); esenţa sa nestatală şi în principiu voluntară, durata
efemeră a instituţiei arbitrale; calitatea sui generis a persoanelor chemate să
soluţioneze diferendul; competenţa materială specializată; criteriile proprii de
individualizare a arbitrajului îndreptăţit din punct de vedere teritorial să
decidă într-o acţiune dată (competenţa teritorială).

Caracterul comercial

Caracterul comercial al arbitrajului este determinat de obiectul

activităţii jurisdicţionale, adică situaţia litigioasă. Potrivit art.1, par.1.lit.a din
Convenţia de la Geneva din1961, arbitrajul comercial internaţional are ca obiect
litigiile născute sau care se vor naşte din operaţiuni de comerţ internaţional,
chiar dacă statele însăşi sau stabilimentele publice sunt părţi ale raportului
juridic dedus spre soluţionare1.

Caracterul internaţional (nestatal)

Caracterul internaţional este rezultatul faptului că arbitrajul se

realizează în cadrul comerţului internaţional şi include un element de
extremitate, care vine în contact cu un sistem de drept străin.
Prin obiectul său, litigiul arbitral este întotdeauna internaţional.
Dar arbitrajul sesizat cu soluţionarea litigiului, poate să fie naţional. De
exemplu, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României este o instituţie naţională însă din momentul investirii ei cu
soluţionarea unui litigiu comercial internaţional, născut din raporturi de comerţ
internaţional sau alte asemenea raporturi dacă una din părţi sau ambele părţi,
sunt străine, ea dobândeşte o competenţă internaţională2. În acest sens, un
arbitraj naţional, care funcţionează în cadrul unui anumit sistem de drept, cel
naţional, poate avea un caracter internaţional.
În literatura de specialitate se fac referiri şi la aşa-numitul arbitraj
străin, expresie consacrată de altfel şi prin unele convenţii internaţionale. Astfel,
art.I, par.1 din Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 prevede ca fiind
străină sentinţa arbitrală dată pe teritoriul altui stat, decât acela unde se cere
recunoaşterea şi executarea ei.
Caracterul internaţional al organului arbitral poate fi configurat de
anumite elemente. Fără a fi desprins de orice legătură cu organizarea şi legile
unui stat, arbitrajul internaţional se individualizează prin alegerea unor arbitri de
cetăţenie străină, supunerea procedurii arbitrale unei legi stabilită de părţi,
fixarea locului unde se va ţine dezbaterea litigiului. Dintre instituţiile arbitrale,
1
I.DOGARU, C.MOCANU, TUDOR R. POPESCU, MARIA RUSU, Principii şi instituţii în dreptul
comerţului internaţional, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p.350
2
A se vedea Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie a României, publicate în Îndrumarul legislaţiei, Vol.V, Editura Lumina,
Bucureşti, 1990, p. 166

89
caracter internaţional deplin prezintă numai arbitrajul de pe lângă Camera de
Comerţ Internaţional din Paris.

Caracterul în principiu voluntar al arbitrajului

De regulă, arbitrajul implică, ca o condiţie primordială pentru

soluţionarea litigiului, asentimentul prealabil şi explicit al celor în cauză, ceea ce
înseamnă că introducerea acţiunii arbitrale devine posibilă, în principiu, numai
în temeiul convenţiei încheiate în acest scop (comercial sau clauza
compromisorie).

Durata efemeră a Instanţei arbitrale.

Spre deosebire de justiţia de stat, care desfăşoară o activitate cu

caracter de continuitate şi este competentă să soluţioneze un număr nelimitat de
speţe, instanţa arbitrală se constituie în vederea rezolvării unui litigiu determinat
şi încetează să mai existe odată ce a pronunţat hotărârea în cauză. Chiar şi atunci
când este constituită în cadrul unui centru instituţionalizat de arbitraj, dotat cu
structuri administrative stabile, instanţa arbitrală nu supravieţuieşte procesului
cu care a fost sesizată.

Calitatea persoanelor care soluţionează litigiul

Arbitrii nu au calitatea de angajaţi ai statului, ei sunt persoane

care pe lângă activitatea lor profesională (economişti, avocaţi, etc.) îndeplinesc
ocazional şi pe baza unei însărcinări, atribuţia de a soluţiona un anumit litigiu de
comerţ internaţional.
De asemenea, în privinţa retribuirii, onorariul arbitrilor se acoperă
din taxele percepute de centrul permanent de arbitraj care îi şi plăteşte, sau în
cazul arbitrajului ocazional (ad-hoc), se debursează direct de împricinaţi.

Competenţa specializată a arbitrajului

O serie de centre de arbitraj permanente – cele organizate de

asociaţii profesionale - se mărginesc să rezolve numai anumite situaţii ivite în
domeniul respectiv de activitate. Astfel, la Geneva funcţionează un arbitraj
specializat
În comerţul internaţional de seminţe.
Competenţă delimitată au şi arbitrajele maritime de la Moscova
sau Londra. De asemenea, arbitrajul CIRDI de la Washington soluţionează
numai diferende născute din contracte de investiţii internaţionale de capital.
Chiar şi instituţiile de arbitraj cu competenţă largă, în principiu
nelimitată,din rândul cărora face parte şi C.A.B. îşi desfăşoară activitatea

90
jurisdicţională, nu în orice materie, ci numai în sfera diferendelor comerciale.
Din aceste motive, competenţa materială (ratione materiae) a arbitrajului apare
ca una specială, legată de soluţionarea numai anumitor categorii de litigii.
Sub raportul competenţei internaţionale teritoriale,
individualizarea arbitrajului îndreptăţit din punct de vedere teritorial să
soluţioneze un anumit litigiu de comerţ internaţional depinde de clauzele
convenite în acest scop. Rolul decisiv îl are în această materia voinţa părţilor iar
nu normele legale. Practic, conflictele de jurisdicţie raţione leci sunt de plano
excluse, în toate cazurile în care compromisul sau clauza compromisorie
cuprind indicaţiile necesare.
Unele dificultăţi pot să apară însă dacă s-a încheiat o c convenţie
arbitrală incompletă, neprecizând instanţa arbitrală sau forma de arbitraj
(internaţională sau ad-hoc). În asemenea cazuri, modul de identificare a
arbitrajului competent se întemeiază în principal pe interpretarea voinţei părţilor,
iar în subsidiar, pe prezumarea acesteia, criterii specifice ale instituţiei
arbitrajului comercial internaţional care nu împrumută nimic din regulile de
soluţionare a conflictelor de jurisdicţie dintre tribunale1.

3. NATURA JURIDICĂ A ARBITRAJULUI

Arbitrajul comercial internaţional se individualizează printr-un

dublu aspect, atât contractual cât şi jurisdicţional. Datorită acestei situaţii
specifice, opiniile privind natura juridică a arbitrajului s-au cristalizat în trei
concepţii sau teze doctrinale: Prima atribuie arbitrajului o natură jurisdicţională,
a doua îi recunoaşte trăsături contractuale, iar a treia se particularizează prin
caracterul intermediar, mixt, colectic2.

3.1. Teza jurisdicţională

Conform acestei concepţii, activitatea legislativă jurisdicţională

este monopol de stat. În virtutea suveranităţii, justiţia pe un anumit teritoriu se
realizează de către stat. Dar puterea suverană poate autoriza părţile ca în unele
domenii să recurgă la arbitraj. Instituţia arbitrajului reprezintă astfel o formă de
justiţie delegată, care se exercită de către persoane care nu sunt angajaţi ai
statului.
Prin asimilare cu activitatea instanţelor judecătoreşti, sentinţa
arbitrală beneficiază de autoritatea lucrului judecat şi de posibilitatea executării
silite. De asemenea, partea nemulţumită are dreptul de a folosi anumite căi de
atac împotriva sentinţei arbitrale.
Convenţia de arbitraj înlătură competenţa instanţelor de drept
comun, litigiul fiind supus spre soluţionare unor persoane desemnate de către
1
A se vedea infra secţiunea a V-a cap.I, Rezolvarea conflicgtelor de jurisdicţie în A.C.I.,
2
A se vedea P- CAĂATOMA B,ŞTEFĂNESCU op. cit., I. MACOVEI, op.cit.

91
părţi, dar finalitatea arbitrajului se reflectă tot într-o sentinţă definitivă şi
executorie.
Această teză conduce la concluzia de a recunoaşte legii forului,
adică sistemului de drept al statului unde îşi are sediul instanţa arbitrală, o vădită
prioritate de aplicare în materie procedurală.

3.2. Teza contractualistă

Potrivit acestei concepţii, arbitrajul comercial internaţional se

prezintă ca un ansamblu de acte juridice contractuale. În limitele recunoscute de
lege, părţile au posibilitatea de a organiza soluţionarea litigiilor de către arbitri.
Puterile arbitrilor şi competenţa lor jurisdicţională rezultă tot din voinţa părţilor
litigante. Cu toate că elementul autoritar, întemeiat pe puterea statală, este
necesar, voinţa părţilor are valoare normativă.
Aceeaşi teză susţine că sentinţa arbitrală beneficiază de
invocabilitate în raporturile dintre părţi şi nu de puterea lucrului judecat.
Hotărârea pronunţată de arbitri are caracter definitiv şi obligatoriu prin voinţa
părţilor şi exprimată în convenţia arbitrală. Tot astfel, forţa executorie a sentinţei
arbitrale nu presupune un caracter jurisdicţional, întrucât există acte juridice
contractuale care au valoare de titluri executorii, cum ar fi înscrisul autentificat
al unui împrumut sau cambia.
Încrederea pe care părţile o au în arbitraj se explică prin caracterul
său contractual. În conformitate cu cerinţele comerţului internaţional, părţile pot
să determine, în temeiul autonomiei de voinţă organul arbitral şi legea
competentă.
Motivându-şi astfel susţinerile, teza contractualistă tinde să
recunoască o sferă cât mai largă de aplicare în materia arbitrajului a legii care
guvernează Convenţia arbitrală, restrângând în acelaşi timp incidenţa legii
forului.

3.3. Teza mixtă (ECLECTICA)

Majoritatea autorilor susţin ideea potrivit căreia arbitrajul

comportă o natură bivalentă atât contractuală cât şi jurisdicţională. Dintre
componentele sale, unele prezintă o nuanţă pronunţat contractuală precum
condiţiile de validitate ale Convenţiei arbitrale, oferta şi acceptarea ei, caracterul
licit al arbitrajului. În sfera jurisdicţională se includ îndeosebi elementele cererii
de chemare în arbitrare, ale întâmpinării, mecanismelor de desemnare a
arbitrilor, desfăşurarea dezbaterilor, administrarea probelor, pronunţarea
hotărârii, căile de atac împotriva ei, modalităţile de executare.
Pornind de la atare disocieri, concepţia eclectică admite că
arbitrajul este guvernat în principiu de legea aplicabilă compromisului sau

92
clauzei compromisorii, însă cu o serie de corective decurgând din latura sa
jurisdicţională, care îndreptăţeşte incidenţa legii forului.

Secţiunea a III-a

CLASIFICAREA ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Instituţie cu trăsături vădit originale, arbitrajul prezintă o varietate

de forme, care pot fi clasificate prin raportare în principal, la următoarele
criterii: competenţa şi structura sa organizatorică, puterile arbitrilor, caracterul
naţional sau internaţional al instanţei.
Din punctul de vedere al competenţei materiale distingem
arbitraje cu o sferă generală de activitate jurisdicţională în materie comercială şi
arbitraje specializate în anumite categorii de litigii1.
Pe planul competenţei teritoriale deosebim următoarele tipuri
principale de arbitraj: cele cu caracter bilateral, care soluţionează litigii ivite
numai între parteneri din cele două state contractante; centre regionale (precum
cel scandinav) în atribuţiile cărora intră diferendele ce interesează o anumită
zonă geografică; în fine arbitraje cu vocaţie internaţională care pot fi sesizate cu
acţiuni formulate de reclamanţi din orice ţară2.
În funcţie de structura lor organizatorică distingem arbitrajul
instituţional de cel ocazional (ad-hoc), iar în funcţie de puterile arbitrilor vom
deosebi arbitrajul în drept de cel în echitate.

1. ARBITRAJUL INSTITUŢIONAL ŞI ARBITRAJUL OCAZIONAL

Ambele forme sunt recunoscute de normele cuprinse în diferite

documente internaţionale. Astfel, Convenţia de la Geneva din 1961 prevede că
prin arbitraj se înţelege soluţionarea litigiilor nu numai de către arbitri numiţi
pentru cazuri determinate (aşa numitul arbitraj ad-hoc) ci şi de către instituţii
permanente de arbitraj. Deosebirea dintre cele două forme rezidă , în esenţă, în
modul lor de organizare.
a) Arbitrajul instituţional se defineşte prin structura sa permanentă
şi prin autoguvernarea lui în conformitate cu un regulament propriu de
funcţionare. În temeiul acestuia, arbitrajul instituţional are constituit un
mecanism specific de desemnare a arbitrilor, lista lor nominală şi secretariatul.
Mecanismul de desemnare a arbitrilor, cunoscut în general sub
denumirea de appeinting authority, poate fi un organ selectiv precum Curtea de
arbitraj C.C.I.P., sau o anumită persoană cum este preşedintele C.A.B. Funcţia
1
A se vedea supra. Cap.I secţiunea a II-a pct. 2.7.
2
Ibidem

93
sa caracteristică rezidă în nominalizarea arbitrului, de câte ori părţile refuză să-l
desemneze, sau în înlocuirea acestuia în cazurile specificate de regulament. O
altă atribuţie, uzitată de asemenea, constă în desemnarea supraarbitrului, dacă
arbitrii nu cad de acord în alegerea sa.
Lista arbitrilor cuprinde unele persoane nominalizate considerate
a fi corespunzătoare să exercite o asemenea funcţie. Ea trebuie întocmită
periodic, la anumite intervale de timp prevăzute de regulament. Lista este pusă
la dispoziţia fiecărei părţi care s-a adresat centrului respectiv de arbitraj, spre a-
şi putea alege, din cuprinsul ei, arbitrul chemat să decidă asupra litigiului,
împreună cu cel al adversarului şi cu supraarbitrul cooptat de aceştia.
Secretariatul îndeplineşte multiple atribuţii de ordine
administrative, asigurând comunicarea actelor, emiterea citaţiilor, participarea la
şedinţele de dezbateri, etc.
Odată constituit completul de arbitraj, procedura se desfăşoară în
modul stabilit de regulamentul instituţiei arbitrale sesizate. Aceasta are caracter
obligatoriu sau facultativ, după caz.
b) Arbitrajul ocazional, este organizat şi structurat în fiecare caz
concret prin acordul de voinţă al împricinaţilor, în conformitate cu interesele lor.
Ceea ce este caracteristic acestui fel de arbitraj, este lipsa oricărui element de
structură dinainte constituit. Astfel că, aşa cum arată şi Convenţia de la Geneva
din 1961, ori de câte ori un diferend va fi supus unui arbitraj ad-hoc, părţile
urmează să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii, locul
(sediul) arbitrării, şi în fine, să desemneze arbitrii sau să stabilească modalităţile
potrivit cărora aceştia vor fi nominalizaţi în caz de litigiu.
Inexistenţa elementelor prestabilite însă face ca, de multe ori, să
se ajungă la impas şi în final chiar la imposibilitatea soluţionării diferendului pe
calea arbitrajului. Acest risc poate fi evitat dacă părţile adoptă un reg. tip de
arbitraj în care să se specifice toate condiţiile necesare pentru desfăşurarea
normală a procedurii, precum şi un minim de măsuri organizatorice.
Reglementări, în acest sens, bineînţeles cu caracter facultativ, au fost elaborate
încă din 1966, de unele comisii economice regionale ale O.N.U., cum sunt cele
pentru Europa (C.E.E.) sau pentru Asia şi Extremul Orient (CEAEO), PRECUM
ŞI DE Reg. UNCITRAL adoptat în 1976.

2. ARBITRAJ ÎN DREPT ŞI ARBITRAJ ÎN ECHITATE

a) Arbitrajul în drept sau în jure, soluţionează litigiile după lege,

la fel ca şi instanţele judecătoreşti. În conformitate cu art. 356 din Codul de
procedură civilă, arbitrii vor da hotărârea lor întemeindu-se pe lege. Tot astfel,
arbitrii CAB trebuie să examineze cauzele numai pe baza normelor dreptului
material aplicabil, chiar dacă se admite soluţionarea litigiului şi în temeiul altor
elemente cum sunt contractul şi uzanţele comerciale1.
1
A se vedea Reguli de procedură ale Curţii de arbitraj comercial internaţional, Bucureşti, art. 36

94
 În absenţa unei stipulaţii a părţilor, arbitrajul va fi potrivit
regulilor de drept, ţinându-se seama, evident, de prevederile convenţiei şi
uzanţele comerciale. Această formă de arbitraj reprezintă forma de jurisdicţie de
drept comun în materie.
b) Arbitrajul în echitate constituie o modalitate procesuală
derogatorie de la dreptul comun, utilizată în cazuri puţin frecvente. Instituţia
arbitrajului ex sequo et bono deţine o poziţie intermediară între arbitrajul în jure
şi cel încredinţat unor „amiabili mediatori” (expresie ce redă noţiunea din limba
franceză „amiables compositeurs” cuprinsă în Convenţia de la Geneva din
1961).
Deosebirea dinte mediatorii amiabili şi arbitrii ex seqquitate
rezultă, în principal, din întinderea atribuţiilor care le revin. Rolul mediatorilor
amiabili constă în găsirea unor soluţii tranzacţionale, reciproc avantajoase
părţilor în cauză, fără să fie îngrădiţi de dispoziţiile legale. Arbitrajul în echitate
nu se poate desfăşura, totuşi, în afara dreptului. Echitatea înseamnă altceva decât
înlăturarea de plano a normelor de drept. Ea autorizează interpretarea acestora
într-un anumit mod specific, destinat să înlăture soluţiile de ordin formal sau
consecinţele rigide pe care, eventual, le implică textul legii, şi care ar putea
conduce la soluţii injuste. Asemenea consecinţe exprimate de adagiul dura lex
sed lex, sunt incompatibile cu echitatea1. Cu alte cuvinte, funcţia acesteia constă
în a modera aplicarea regulii de drept, prin luarea în considerare a
circumstanţelor individuale ale diferendului.
Arbitrajul în echitate este prevăzut şi de legiuitorul român, ceea ce
rezultă atât din cuprinsul art.356 din C.pr.civ. care admite în partea sa finală, ca
arbitrii să fie îndrituiţi prin actul de compromis (convenţia arbitrală) de „a
judeca numai după cugetul şi chibzuirea lor”, cât şi din cuprinsul art.36 din Reg.
De procedură ale Curţii de arbitraj comercial internaţional Bucureşti care la
aliniatul 2 dispune că „pe baza acordului expres al părţilor, completul va putea
soluţiona litigiul în echitate”.

3. ARBITRAJUL NAŢIONAL, STRĂIN SAU INTERNAŢIONAL

Această distincţie se referă la instanţa arbitrală şi la hotărârea pe

care o pronunţă, iar nu şi la diferendul dezbătut2. Într-adevăr, litigiul în această
materia are, prin ipoteză, drept fond raporturi de comerţ internaţional, fiind din
acest punct de vedere, în toate cazurile, internaţional.
a) Arbitraj naţional sau străin. Distincţia dintre arbitrajul naţional
şi cel străin depinde în primul rând de locul unde se află sediul organului de
jurisdicţie. Acest criteriu este recunoscut în general şi în convenţii multilaterale.
Astfel, dacă sediul organului arbitral se află în ţară, arbitrajul are caracter
naţional, iar în caz contrar este considerat străin. Convenţia de la New York din
1
O. CAPATINA, B. ŞTEFĂNESCU, op.cit. p.215
2
Ibidem

95
1958, referindu-se la acest aspect, defineşte ca străină sentinţa arbitrală
pronunţată pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi
executarea ei. Aceeaşi convenţie consacră însă şi un criteriu subsidiar, atunci
când dispune că sunt considerate, de asemenea, sentinţe străine şi cele care nu
sunt adoptate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi
executarea.
b) Arbitrajul internaţional. Este considerat ca având un caracter
internaţional arbitrajul (considerat ca organ de jurisdicţie) care îndeplineşte o
serie de condiţii de natură să-l autonomizeze faţă de sediul său. Printre aceste
cerinţe figurează compunerea plurinaţională a completului de arbitraj,
posibilitatea de a supune procedura arbitrală unei legi străine convenite de
părţile litigante, vocaţia de a ţine dezbaterile în orice parte a lumii. În prezent se
admite că astfel de condiţii sunt îndeplinite îndeosebi de arbitrajul de pe lângă
C.C.I.P.

Secţiunea a IV-a

CONVENŢII INTERNAŢIONALE CUPRINZÂND NORME UNIFORME

APLICABILE ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Importanţa instituţiei arbitrajului pentru soluţionarea litigiilor

decurgând din operaţiile de comerţ internaţional şi implicit pentru asigurarea
certitudinii şi stabilităţii acestor operaţii, a determinat statele de pe mapamond
să-şi intensifice preocupările de a elabora reglementări uniforme aplicabile
acestei instituţii, eforturi care s-au materializat, îndeosebi în a doua jumătate a
secolului nostru, în adoptarea mai multor documente comune – de regulă în
cadrul unor organizaţii internaţionale.
1. Protocolul de la Geneva din 1923 – privind clauzele de arbitraj,
adoptat în cadrul Societăţii Naţiunilor se referă atât la contractele încheiate în
materie comercială cât şi la cele din orice altă materie susceptibilă de a fi supusă
arbitrajului, statele semnatare având însă posibilitatea, pe cale de rezervă, să
restrângă aplicabilitatea numai cu privire la contractele considerate drept
comerciale de către legislaţia lor naţională.
Semnând acest protocol, statele se obligă să recunoască
valabilitatea compromisului sau a clauzei compromisorii prin care părţile la un
contract – supuse jurisdicţiei unor state diferite semnatare ale protocolului – sunt
de acord ca eventualele litigii decurgând din contractele încheiate să fie supuse
unui arbitraj, chiar dacă acesta s-ar desfăşura pe teritoriul altui stat, străin de
ambele părţi contractante.
Procedura de arbitrare şi constituirea completului de arbitrare sunt
supuse voinţei părţilor şi legii statului unde are loc arbitrajul.
2. Convenţia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentinţelor
arbitrale străine, adoptată tot în cadrul Societăţii Naţiunilor, a fost deschisă

96
numai statelor semnatare ale Protocolului din 1923. Convenţia a fost ratificată
de România în 1931.
Prin această convenţie statele părţi se angajează să recunoască pe
teritoriul lor autoritatea unei sentinţe arbitrale pronunţate în temeiul unui
compromis sau clauze compromisorii valabile pe teritoriul altui stat străin de
părţile contractante cu condiţia ca acesta să fie parte semnatară la Convenţie,
obiectul sentinţei să fi fost susceptibil de reglementare arbitrală şi în ţara unde se
invocă sentinţa. În lumina convenţiei, recunoaşterea sau executarea sentinţei
presupune, de asemenea, ca ea să emane de la un tribunal arbitral prevăzut de
compromis sau de clauza compromisorie, sau constituit potrivit acordului
părţilor şi regulilor de drept aplicabile procedurii de arbitraj, să fi rămas
definitivă în ţara unde a fost pronunţată, şi recunoaşterea sau executarea să nu
fie contrară ordinii publice sau principiilor de drept public din ţara unde sentinţa
a fost invocată.
3. Convenţia de la New York privind recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine, a fost adoptată la 10 iunie 1958 în cadrul O.N.U.
România a devenit parte la această Convenţie în 1961 cu formularea unor
rezerve.
Convenţia de la New York din 1958 reprezintă un pas înainte faţă
de reglementările existente până atunci, în sensul că se referă la recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine, pronunţate chiar şipe teritoriul unui stat
străin sau statului unde se cere recunoaşterea şi executarea, inclusiv pe teritoriul
unui stat care nu este parte la Convenţie. Statele semnatare puteau face însă
rezerve în momentul aderării cu privire la Prevederile Convenţiei. De asemenea,
Convenţia acordă aceeaşi valoare sentinţelor arbitrale, indiferent că sunt
pronunţate de arbitraje permanente sau de arbitraje ad-hoc.
În privinţa compromisului sau a clauzei compromisorii, Convenţia
de la New York formulează o măsură uniformă deosebit de valoroasă în sensul
că cere obligatoriu încheierea convenţiei de arbitraj în formă scrisă.
În lumina aceleiaşi Convenţii, sentinţa arbitrală constituie în
mâinile aceluia care a obţinut-o, un titlu căruia trebuie să i se acorde credit.
Convenţia de la New York mai are meritul de a fi consacrat
principiul lex voluntatis în determinarea legii care reglementează validitatea
Convenţiei arbitrale, în sensul că această Convenţie trebuie să fie valabilă în
temeiul legii ţării pe teritoriul căreia sentinţa a fost pronunţată. Potrivit
Convenţiei de la New York din 1958, părţile litigante pot să prevadă, în
convenţia de arbitraj, atât modalitatea de constituire a completului arbitral cât şi
procedura arbitrală, doar în tăcerea părţilor aplicându-se legea ţării unde are loc
arbitrajul.

4. Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional,

a fost încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, în cadrul ONU. România a devenit
parte la această convenţie în 1963.

97
 Convenţia de la Geneva din 1961 are în vedere numai arbitrajul
de comerţ internaţional, fie ad-hoc, fie instituţionalizat, şi cuprinde numeroase
precizări referitoare la organizarea arbitrajului, regulile procedurale de urmat în
soluţionarea cauzei, competenţa instanţei arbitrale, motivarea sentinţei, anularea
acesteia, recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine.
Spre deosebire de convenţiile anterioare, Convenţia de la Geneva
cuprinde dispoziţii speciale referitoare la dreptul aplicabil fondului litigiului. În
acest sens, Convenţia statuează dreptul părţilor de a alege legea aplicabilă, iar în
tăcerea părţilor, arbitrii vor aplica legea competentă, în ambele cazuri însă
arbitrii vor trebui să ţină seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele
comerciale. Tot Convenţia de la Geneva reglementează posibilitatea arbitrilor de
a judeca în calitate de „amiables compositeurs” dacă părţile au convenit în acest
sens şi dacă legea care guvernează arbitrajul permite aceasta.

5. Convenţia privind soluţionarea pe cale arbitrală a litigiilor de

drept civil decurgând din raporturile de colaborare economică şi tehnico-
ştiinţifică, încheiată la Moscova, în 1972, în cadrul CAER, cuprindea prevederi
referitoare la raporturile contractuale ce pot fi deduse judecăţii instanţelor
arbitrale, organul arbitral competent a-l soluţiona precum şi la recunoaşterea şi
executarea hotărârilor arbitrale străine1.

6. Preocupări în direcţia codificării regulilor aplicabile arbitrajului

comercial internaţional au fost evidenţiate şi de alte organizaţii internaţionale;
precum Piaţa Comună şi Consiliul Europei, de unele organisme specializate ale
ONU – CEAEO, UNIDROIT,, UNCITRAL, ca şi de instituţii
nonguvernamentale – ILA, Consiliul interamerican de jurisconsulţi – etc.

Secţiunea a V-a

REZOLVAREA CONFLICTELOR DE JURISDICŢIE ÎN

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

1. CARACTERE SPECIFICE ALE CONFLICTELOR DE JURISDICŢIE

ÎNMATERIE DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Existenţa organelor de arbitraj permanentizate la nivel naţional şi

a altora situate în diferite ţări străine, precum şi organizarea unor forme de
arbitraj la nivel regional sau internaţional ridică, în cadrul fiecărui litigiu în
parte, problema preliminară de a stabili care anume dintre ele are competenţa să-

1
Convenţia de la Moscova nu mai are în prezent aplicare, toate structurile fostei organizaţii CAER au
fost lichidate prin semnarea la Praga la 1 iulie 1991, a Protocolului privind încetarea valabilităţii
Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Varşovia la 14 mai 1955, România a
ratificat Protocolul prin Legea nr. 19 din 16 martie 1992, vezi M.Of. nr. 41 din 1992.

98
l soluţioneze. Criteriile utilizate pentru rezolvarea unor asemenea conflicte de
jurisdicţie prezintă deosebiri faţă de cele uzitate de dreptul comun procesual.
Astfel, pe când regulile privitoare la competenţa internaţională a
instanţelor judecătoreşti sunt prestabilite de legiuitor, iar prorogarea voluntară în
favoarea unui organ de jurisdicţie dintr-un alt stat operează în limite restrânse –
uneori fiind complet interzisă1 - în cadrul arbitrajului comercial internaţional
Convenţia părţilor deţine rolul principal, fără a exclude totuşi unele norme
preexistente, cu caracter imperativ, adoptate mai ales prin acorduri
internaţionale (interstatale). Competenţa internaţională a organelor de arbitraj
este, în principiu, dependentă de voinţa participanţilor la raporturile economice
cu element de extraneitate.

2. SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR DE JURISDICŢIE ÎN

CONFORMITATE CU PREVEDERILE CONVENŢIEI ARBITRALE.

De regulă, aşa cum s-a arătat, participanţii la diferitele raporturi

de comerţ internaţional stipulează pe calea Convenţiei arbitrale (compromis sau
clauză compromisorie) competenţa exclusivă a unui organ de arbitraj,
nominalizându-l. Prin asemenea clauze se înlătură, de la început, orice conflict
de jurisdicţie.
De asemenea, destul de frecvent, părţile cad de acord ca
eventualele diferende dintre ele să fie soluţionate de către organul arbitral din
ţara pârâtului, clauză care preîntâmpină şi ea conflictul de jurisdicţie. În măsura
în care, pârâtul introduce la rândul său, o cerere reconvenţională, arbitrajul din
ţara acestuia deţine competenţa internaţională de a se pronunţa asupra ei.
Uneori, clauza arbitrală poate avea un caracter mixt. Astfel,
printr-un contract încheiat între o firmă comercială română şi o firmă comercială
germană s-a atribuit competenţa organului de jurisdicţie din ţara pârâtului şi
anume , Curtea de arbitraj internaţional Bucureşti sau Tribunalului din Frankfurt
pe Main. Nici în astfel de cazuri nu pot apărea conflicte de jurisdicţie. Practica
statornică a CAB a avut în vedere ca în soluţionarea unor asemenea probleme, să
asigure respectarea strictă a clauzelor arbitrale, refuzând să le substituie reguli
de dreptul comun procesual2. Astfel într-un litigiu, CAB a reţinut că părţile, o
întreprindere română de comerţ exterior şi o firmă din New Yiok, atribuiseră
competenţa, prin contractul încheiat de ele, arbitrajului din ţara pârâtului. Totuşi
partea română a introdus acţiunea la CAB, susţinând că partea adversă nu
formulase vreo obiecţie, astfel că se realizase o prerogare voluntară de
competenţă teritorială, valabilă potrivit legislaţiei noastre. Respingând punctul
de vedere al reclamantei, CAB a decis că nu poate reţine cauza spre a statua
asupra fondului, ţara pârâtei fiind SUA. În motivarea hotărârii s-a precizat în
plus că „este exact că pârâta nu a invocat excepţia de necompetenţă, dar aceasta
1
A se vedea O. CAPATINA, Litigiul arbitral de comerţ exterior, Editura economiei, 1978, p.50
2
Ibidem

99
nici nu era necesar, ţinând seama de termenii categorici ai clauzei arbitrale. De
altfel, reclamanta nu a făcut dovada că pârâta şi-ar fi retras această declaraţie de
voinţă”,. În consecinţă, CAB s-a desesizat1.

3. SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR DE JURISDICŢIE ÎN CAZUL UNEI

CONVENŢŞII ARBITRALE ÎN ALB

Practica semnalează clauze contractuale care exprimă acordul

părţilor de a supune eventualele lor litigii unui arbitraj fără însă a-l nominaliza.
Astfel de clauze poartă denumirea de convenţii în alb.
Prin conţinutul lor, clauzele la care ne referim lasă în suspensie
rezolvarea conflictului de jurisdicţie, dezlegarea problemei depinzând de
individualizarea arbitrajului competent. Modalitatea de a determina acest organ,
în lipsa unui acord adiţional al părţilor, diferă şi în acest caz de regulile dreptului
comun. În astfel de situaţii trebuie stabilit mai întâi dacă voinţa părţilor
contractante a fost de a se adresa unui arbitraj comercial sau instituţional, iar în
al doilea rând de a-i determina „naţionalitatea”2.
Convenţia de la Geneva din 1961, încercând să dea o rezolvare
unor astfel de dificultăţi, atribuie preşedintelui Camerei de comerţ competente
îndrituirea de a stabili organul arbitral competent, iar în ultimă instanţă
Comitetului Special. Aceste organe intervin la solicitarea părţii interesate.
Dreptul de apreciere şi decizie între arbitrajul ocazional şi cel
instituţional se exercită în mod liber. Convenţia de la Geneva din 1961 nu indică
criterii care să favorizeze o soluţie sau alta. Pot fi luate în considerare
circumstanţe de fapt, precum interpretarea voinţei părţilor, uzanţele comerciale,
gradul de tehnicitate al litigiului, şi altele asemănătoare.
Mecanismele administrative3 prearbitrale (preşedintele Camerei
de comerţ sau Comitetul special) instituite prin art.IV al Convenţiei de la
Geneva din 1961, pot în egală măsură, să acorde prioritate unui centru de
arbitraj din ţara reclamantului, a pârâtului sau dintr-un stat terţ. Rezultă astfel că
regula de bază a dreptului comun procesual, actor sequitur forum rei nu
intervine sub nici o formă în cadrul reglementărilor Convenţiei menţionate.
Dacă mecanismele administrative la care ne referim au ajuns la
concluzia că prin clauze arbitrale în alb părţile au înţeles să supună litigiul lor
unui arbitraj instituţionalizat, se va continua cu localizarea sediului acestuia şi
tot pe baza unor consideraţiuni conccrete, de fapt: reputaţia de obiectivitate şi
competenţă, profilul de specialitate al instituţiei arbitrale ş.a.
În ipoteza că s-a atribuit clauzei arbitrale în alb semnificaţia că
părţile au voit să se adreseze unui arbitraj ocazional, sarcina mecanismelor
administrative va consta nu numai în localizarea în spaţiu a organului de

1
Hot. CAB nr.3 din 23 februarie 1968
2
A se vedea O.CAPATINA op.cit. p.52
3
Ibidem

100
jurisdicţie ales de părţi ci şi în determinarea regulilor de procedură ale acestuia
(în măsura în care arbitrii nu le pot stabili ei). Pentru stabilirea sediului unui
arbitraj ocazional se poate lua în considerare locul cel mai apropiat de obiectul
litigiului, de domiciliile arbitrilor sau sediile părţilor ş.a. Normele de procedură
pot fi stabilite de către mecanismele administrative fie direct – elaborându-le
chiar ele – fie prin referire la Reg. unei instituţii permanente de arbitraj (art.IV
pct.4 lit.d) din Convenţia de la Geneva din 1961).

CAP. II

LITIGIUL ARBITRAL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Secţiunea I

Noţiunea şi caracterul arbitral al litigiului

de comerţ internaţional

Litigiul de comerţ internaţional poate fi definit ca fiind acel

diferend care izvorăşte direct şi nemijlocit din contracte de comerţ internaţional
şi de cooperare economică internaţională, datorită neexecutării sau executării
necorespunzătoare a unor obligaţii asumate de părţi. Chiar şi atunci când
diferendul ar avea o natură delictuală, el trebuie să prezinte totuşi conexiuni cu
un anumit contract spre a fi susceptibil pe care arbitrală.
Varietatea raporturilor juridice pe care le întâlnim în activitatea de
comerţ şi cooperare economică internaţională, poate să ridice într-adevăr
probleme mult mai diversificate în planul dreptului comercial internaţional, iar
soluţionarea în fond a unui litigiu să atragă incidenţa şi a altor norme
conflictuale decât a celor de drept contractual. Specifice însă arbitrajului de
comerţ internaţional sunt litigiile de natură contractuală cu condiţia ca un astfel
de litigiu să fie supus spre soluţionare unei instanţe arbitrale prin voinţa părţilor
şi să fie susceptibil de soluţionare prin mijlocirea unei astfel de proceduri.
Aceasta din urmă este tocmai condiţia arbitrabilităţii litigiului şi care este
deosebită de la o ţară la alta, de la o legislaţie la alta.
Problema arbitrabilităţii se poate pune în trei momente diferite1.
Iniţial, la data încheierii convenţiei arbitrale. O altă fază priveşte verificarea
pendente lite a acestei condiţii, dacă este contestată de către una din părţi. Cel
de-al treilea moment se situează ulterior pronunţării soluţiei finale, fiind legat de
recunoaşterea şi executarea ei în străinătate. Pornind de la oricare din aceste
momente poate fi indicată şi legea aplicabilă litigiului în fond, deşi, după cum
1
A se vedea O. CAPATINA op.cit. p.95

101
vom vedea, există o deosebire de specie între legea aplicabilă caracterului
arbitral al litigiului şi legea aplicabilă pe fond aceluiaşi litigiu.
a) La data încheierii Convenţiei arbitrale, punându-se problema de
a se respecta condiţiile care îi asigură validitatea, va trebui determinată legea
aplicabilă caracterului arbitral al litigiului, acesta fiind unul dintre elementele
componente ale obiectivului Convenţiei arbitrale şi totodată o condiţie de
lideitate a obiectului ei1. Fiind o cerinţă de fond, substanţială, a convenţiei
arbitrale, rezultă că arbitrabilităţii litigiului i se aplică legea căreia părţile au
înţeles să o supună (lex voluntatis).
Delimitând obiectul convenţiei arbitrale de cel al contractului
principal, vom constata că, deşi legate unul de altul, obiectul contractului
principal îl constituie obligaţia părţilor de a vinde, de a plăti preţul, de a
transport, etc. necuprinzând în nici un fel elemente referitoare la arbitrabilitatea
unui eventual litigiu care s-ar naşte din nesusţinerea întocmai a obligaţiilor
asumate prin contract.
Convenţia arbitrală este aceea care dă dreptul oricăreia dintre părţile
contractante de a cere prin mijlocirea unei instanţe arbitrale exercitarea
obligaţiilor asumate de către cealaltă parte prin contractul principal. Se
învederează astfel că arbitrabilitatea priveşte în mod direct obiectul Convenţiei
arbitrale şi prin intermediul convenţiei menţionate şi pe cel al contractului
principal. În aceste condiţii, punctele de contract fiind mai directe cu convenţia
arbitrală, credem că în ce priveşte arbitrabilitatea litigiului de comerţ
internaţional, se aplică legea care cârmuieşte convenţia, iar nu cea care
soluţionează fondul.
b) În caza desfăşurării litigioase, arbitrabilitatea poate fi
examinată spre a se verifica şi recunoaşte competenţa organului arbitral.
Problema care se ridică în acest moment cu privire la caracterul arbitrabil al
litigiului este aceea care se referă la prioritatea, în continuare, a legii care
guvernează convenţia arbitrală sau, dimpotrivă, se acordă prioritate legii forului
organului jurisdicţional chemat să decidă.
Opinia majoritară este aceea potrivit căreia pendente lite
arbitrabilitatea se verifică prin coroborarea legii convenţiei arbitrale cu legea
organului de jurisdicţie chemat să se pronunţe asupra validităţii compromisului
sau clauzei compromisorii.
Acest punct de vedere îşi găseşte sprijinul şi în prevederile art. VI
al Convenţiei de la Geneva din 1961, potrivit cărora existenţa sau valabilitatea
unei convenţii arbitrale se stabileşte conform legii căreia părţile au supus-o însă
„judecătorul sesizat poate să nu recunoască convenţia de arbitraj dacă, după
legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj”. Referirea pe care Convenţia
sus citată o face cu privire la instanţa judecătorească nu trebuie reţinută în mod
restrictiv, ci deopotrivă şi în cazul exercitării de către un organ arbitral a
atribuţiilor sale decurgând din aşa numita Kompetenz – Kompetenz.
1
Ibidem

102
 c) În faza recunoaşterii şi exercitării sentinţei arbitrale străine,
problema arbitrabilităţii implică atât raportarea la legea instanţei de execvatur
cât şi luarea în considerare a legii aplicate de către organul arbitral din
străinătate, care a pronunţat sentinţa. Aplicarea cumulativă a celor două legi
arătate se deduce din prevederile art.V al Convenţiei de la New York din 1958,
care declară aplicabilă legea convenţiei arbitrale dar atribuie competenţă şi legii
instanţei de execvatur.

Secţiunea a II-a

CATEGORII DE LITIGII DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Luând în considerare competenţa materială specializată a

organelor arbitrale în soluţionarea diferendelor ce izvorăsc din raporturi juridice
de drept comercial internaţional vom putea deosebi între litigiile de comerţ
Internaţional propriu-zis (stricto-sensu) şi cele de colaborare şi
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, precum şi cele
asimilate acestora prin legislaţiile naţionale sau acorduri interstatale.
a) Categoria litigiilor de comerţ internaţional (stricto-sensu)
cuprinde în principal litigiile născute din raporturi contractuale. Noţiunea
raporturilor contractuale înglobează aici vânzarea, cumpărarea, schimbul de
mărfuri, prestaţiile de servicii, transporturile şi expediţiile internaţionale,
proiectarea şi executarea de lucrări, consignaţia sau depozitul, reprezentarea sau
comisionul, operaţiunile fiscal-valutare, asigurările şi în general orice acte sau
fapte de comerţ, precum şiprospectările, ofertele, demersurile, tratativele şi
înţelegerile privind asemenea operaţiuni. Aşadar inclusiv antecontractele (aşa-
numitele pacte de contrahendo, Vorvetrage) se închid în sfera raporturilor
contractuale.
b) Litigiile decurgând din activităţile de colaborare şi cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, cooperarea în producţie
(industrială), cooperarea în ştiinţă şi tehnică (vânzarea-cumpărarea licenţelor
pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a proiectelor şi procedeelor
tehnologice), cooperarea bancară şi în acţiuni de creditare, precum şi cooperarea
în servicii (constituirea în comun de obiective economice, societăţi mixte, etc.).
c) Litigii asimilate celor de comerţ internaţional şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
Astfel de litigii sunt atribuite spre soluţionare unor instanţe
arbitrale în temeiul unor prevederi speciale cuprinse fie în legislaţia naţională a
statelor fie în acorduri sau convenţii interstatale. Un exemplu în acest sens va fi,
credem, revelator. Astfel, Decr. Nr. 443 din 23.XI.1972 privind navigaţia civilă,
dispune că asistenţa acordată navelor sau aeronavelor aflate în pericol pe mare şi

103
salvarea lor dau dreptul celui care a acordat asistenţă, precum şi salvatorului, la
o retribuţie. Cuantumul retribuţiei precum şi repartizarea acesteia între salvatori
se stabilesc pe baza acordului intervenit, iar în lipsa unei asemenea înţelegeri, pe
cale judiciară sau arbitrală, după caz.
De asemenea, practica arbitrală a contribuit şi ea pe cale de
interpretare, la extinderea sferei litigiilor asimilate celor cu comerţ şi cooperare
internaţională. Reg. Anterior al CAB a admis în competenţa materială a instanţei
arbitrale şi litigii referitoare la obligaţii extracontractuale în măsura în care
acestea constituiau un accesorium al unor raporturi de comerţ sau cooperare
internaţională, izvorâte ca atare din contracte corespunzătoare. De asemenea,
potrivit practicii aceleiaşi Curţi de arbitraj, pe lângă acţiunile în realizarea
drepturilor, CAB a admis spre soluţionare şi pe cele în constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept, potrivit art. 111 C.pr.civ. În sensul celor arătate s-a decis
că o firmă din Paris se poate adresa CAB spre a constata că, în temeiul unui
contract încheiat cu o întreprindere română de comerţ internaţional, reclamanta
obţinuse dreptul de reprezentanţă generală exclusivă pentru vânzarea pe piaţa
mondială a unui anumit produs, fabricat în România1.

Secţiunea a III-a

LEGEA APLICABILĂ LITIGIULUI DE COMERŢ

INTERNAŢIONAL

Aşa după cum s-a mai arătat2, litigiile în materie de comerţ

internaţional în imensa majoritate a cazurilor, izvorăşte direct şi nemijlocit din
contracte de comerţ internaţional şi de cooperare economică internaţională, ceea
ce conferă acestor litigii o natură contractuală. Aceasta înseamnă că indicarea
legii aplicabile pe fondul unor asemenea litigii implică determinarea în mod
corespunzător a legii aplicabile contractelor din care s-au născut. În rezolvarea
acestui aspect părţile pot conveni asupra legii aplicabile contractului. Ce se
întâmplă însă când părţile nu îşi manifestă în nici un mod acordul de voinţă
referitor la lex contractus precum şi în alte situaţii particulare, vom vedea în cele
ce urmează.

1. DESEMNAREA DE CĂTRE PĂRŢI A LEGII APLICABILE

CONTRACTULUI

1
Hot. CAB din 23.V.1962
2
A se vedea supra, cap.II secţiunea I

104
 Majoritatea sistemelor de drept consideră că pentru determinarea
legii aplicabile contractelor cu elemente de extremitate factorul esenţial îl
constituie, în raporturile dintre subiecte de drept civil (comercial) acordul de
voinţă dintre parteneri., Părţile în cauză dispun, cu alte cuvinte, de facultatea de
a alege legea care să le guverneze contractul (lex voluntatis).
Această soluţie conflictuală prezintă avantajul incontestabil că
ţine cel mai bine seama de cerinţele comerţului internaţional1. Astfel, părţile au
posibilitatea să adapteze contractul condiţiilor juridice variate ale diverselor
pieţe străine. Concesiile reciproce, pe care le implică orice tranzacţie
comercială, ar întâmpina serioase greutăţi dacă unul dintre parteneri ar trebui să
se conformeze cu stricteţe dispoziţiilor prestabilite de legislaţia sa, fără să poată
lua în considerare şi eventual accepta soluţiile propuse de către celălalt
contractant, în temeiul unui alt sistem de drept. De menţionat că atât legislaţia
română cât şi practica arbitrală a CAB acordă părţilor, în operaţiunile de comerţ
internaţional şi cooperare economică internaţională, posibilitatea unei largi
opţiuni în alegerea sistemului de drept care urmează să le guverneze raporturile
juridice. Este uzuală, de exemplu, referirea la legislaţia engleză în transporturile
maritime de mărfuri, deoarece aceasta cuprinde o reglementare foarte
competentă şi detailată în materie. Chiar dacă lex voluntatis nu ar avea o
legătură nemijlocită cu contractul, opţiunea părţilor se consideră admisibilă dacă
se justifică din punct de vedere raţional Nu la fel de îngăduitoare este legislaţia
şi practica arbitrală română atunci când se încearcă a se frauda legea noastră,
părţile fiind sancţionate prin înlăturarea sistemului juridic fraudator. Opţiunea
părţilor referitoare la legea chemată să le guverneze raporturile contractuale
poate fi manifestată fie expres fie implicit. În acest ultim caz opţiunea părţilor se
deduce din clauzele sau particularităţile contractului încheiat. Astfel, dacă
aceasta prezintă legături cu două legislaţii din state diferite, dintre care una îl
anulează, pe când cealaltă îl validează, pare firesc să se considere că părţile au
înţeles să o prefere pe cea din urmă.

2. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTULUI ÎN LIPSA UNEI OPŢIUNI A

PĂRŢILOR

Determinarea legii competente a cârmui contactul încheiat între

subiecte de drept civil (comercial), în cadrul raporturilor juridice cu elemente de
extremitate, prezintă aspecte noi în cazul în care părţile nu şi-au manifestat, nici
expres şi nici implicit, voinţa de a supune contractul lor unui anumit sistem de
drept. În consecinţă, determinarea legii aplicabile contractului în aceste cazuri se
realizează pe temeiul unor criterii obiective şi prestabilite.
Astfel, soluţia conflictuală pe care practica arbitrală o aplică
constant este aceea potrivit căreia contractul va fi guvernat în principiu de lex
loci actus – legea locului unde acesta s-a încheiat. Într-adevăr, conexiunea cea
1
A se vedea O. CAPATINA, op.cit. p.60

105
mai strânsă se regăseşte în mod frecvent între contract şi locul unde a luat
naştere, acesta fiind de obicei cunoscut de la început şi rămânând neschimbat.
Uneori locul încheierii contractului constituie singurul punct de legătură care
prezintă interes. De exemplu, să fie aduse la îndeplinire, pentru a putea acorda
prioritate unuia (sau unora) dinte ele. De pildă, în materie de vânzare
internaţională de mărfuri prevalează obligaţia vânzătorului de a furniza marfa,
faţă de obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul fără analiza comparativă a
obligaţiilor contractuale asumate de către părţi şi deplasarea centrului de
greutate asupra obligaţiei principale a uneia din părţi, identificarea legii
aplicabile în funcţie de locul executării nu se poate realiza, existând cel puţin
două asemenea puncte geografice, care pot fi situate pe teritoriile unor state
diferite.
În concluzie, se poate reţine că pentru determinarea legii
aplicabile contractelor internaţionale în lipsa opţiunii părţilor, practica arbitrală
acordă un rol prioritar legii locului încheierii contractului (lex loci actus)
admiţând totuşi să se aplice şi legea locului executării obligaţiilor contractuale
(lex loci executionis), dacă se coroborează şi cu alte circumstanţe de natură să-i
justifice incidenţa.

3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR ÎNCHEIATE PRIN

CORESPONDENŢĂ

Practica operaţiunilor comerciale şi de cooperare economică

internaţională învederează faptul că, în mod destul de frecvent, părţile încheie
contracte de la distanţă, prin scrisori, telegrame sau telex, aflându-se la data
perfectării înţelegerilor în ţări diferite. Această realitate nu ridică probleme în
ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile unor contracte astfel încheiate dacă
părţile au desemnat fără echivoc legea aplicabilă. Cu alte cuvinte, opţiunea
părţilor produce efecte similare, fie că încheierea contractului are loc între
persoane prezente sau între absenţi, care tratează de la distanţă, prin
corespondenţă.
Dacă însă părţile unui contract încheiat prin corespondenţă nu şi-
au exercitat în nici un mod alegerea referitoare la legea aplicabilă, situaţia astfel
creată prezintă anumite particularităţi deoarece norma conflictuală lex loci actus
nu poate fi folosită mai înainte ca punctul geogr5afic unde s-au întâlnit
consimţămintele să fie identificate. Teoretic el poate să coincidă atât cu sediul
(domiciliul) ofertantului, cât şi cu cel al acceptantului. Îndreptăţirea de a
identifica locul unde se consideră încheiat contractul dintre subiecte de drept
civil (comercial) din ţări diferite, prin corespondenţă, revine legii forului
deoarece „definirea locului încheierii contractului constituie o chestiune de
calificare”1. Numai definind precis locul încheierii contractului, norma

1
O. CAPATINA, op. cit., p.69

106
conflictuală lex loci actus devine aptă să indice sistemul de drept care
interesează.
Legislaţia română, fără să reglementeze nemijlocit locul încheierii
contractului prin corespondenţă, nu oferă totuşi indirect soluţia, prin dispoziţiile
pe care le consacră momentului formării acordului de voinţă De altfel există o
strânsă corelaţie între elementul spaţial şi cel temporal, deoarece momentul
perfectării contractului localizează şi teritoriul pe care s-a desfăşurat această
operaţiune.
Cât priveşte momentul încheierii contractului, dreptul român
admite, ca regulă generală, în materia contractelor interne şi internaţionale,
formarea acordului de voinţă în momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă de
acceptare (art. 35 C.com.). Rezultă din cele arătate că în principiu contractul
între absenţi se consideră format la domiciliul (sediul) ofertantului.
Regula menţionată comportă însă şi o excepţie. În speţă este
vorba despre corelarea momentului perfectării acordului de voinţă cu un alt
moment decât cel al informării ofertantului despre acceptare, şi anume, cu
momentul începerii executării contractului de către acceptant şi aceasta având în
vedere natura contractului şi raporturilor dintre părţi (art. 36 C.com.).
Corespunzător momentului fixat, rezultă că locul încheierii contractului dintre
absenţi se află, în cazul obligaţiilor contractuale care trebuie executate imediat,
la domiciliul (sediul acceptantului. Practica arbitrală ne oferă exemple şi în acest
sens. Astfel, într-un litigiu s-a pus problema de a se determina locul încheierii
unui contract format pe baza unei comenzi scrise, trimisă unei întreprinderi
române exportatoare de către o firmă din New York. Ţinând seama de specificul
mărfii vândute (caviar) instanţa de arbitraj a apreciat că în speţă „contractul
încheiat de părţi portulă executarea sa grabnică, dată fiind durata foarte scurtă a
sezonului în care se recoltează caviarul. Un răspuns prealabil de acceptare nu era
necesar, executarea contractului de către de către vânzător, înlocuind-o. În
consecinţă, în conformitate cu art. 36 C.com., contractul este guvernat de
dispoziţiile corespunzătoare ale legislaţiei române”1. Locul încheierii
contractului a fost fixat în aceste condiţii la sediul acceptantului din Bucureşti,
ceea ce a atras incidenţa legii române.
În concluzie, norma conflictuală lex loci actus desemnează ca lege
aplicabilă contractului încheiat prin corespondenţă, între parteneri din state
diferite, legea de la domiciliul (sediul) ofertantului, iar în cazul de excepţie a
contractelor care implică executarea imediată de către acceptant, legea de la
domiciliul (sediul) acestuia.

4. DOMENIUL DE APLICARE A LEGII CONTRACTULUI

Lex contractus „se referă în principiu la ansamblul operaţiei

juridice, aşadar la formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor
1
Hot.CAB nr.7 din 5.XII.1956

107
contractuale”1. Soluţia citată este valabilă, fie că legea contractului a fost aleasă
de părţi, fie că, în lipsa unei asemenea desemnări, a fost stabilită în subsidiar de
organul de jurisdicţie. Potrivit aceleiaşi soluţii citate, lex contractus nu are însă
ca obiect „nici forma exterioară a actului juridic, nici capacitatea părţilor
contractante şi nici constituirea de drepturi reale pe cale contractuală”. Toate
aceste elemente au o reglementare specifică în cuprinsul normelor de drept
internaţional privat, materie ce depăşeşte obiectul acestei lucrări2.

CAP. III

INVESTIREA INSTANŢEI DE ARBITRAJ

Secţiunea I

CONVBENŢIA DE ARBITRAJ

Competenţa instanţelor de arbitraj pentru comerţul internaţional

de a soluţiona litigii născute în legătură cu operaţiile de comerţ şi cooperare
economică internaţională reprezintă, aşa cum s-a mai arătat3, o competenţă
excepţională, derogatorie de la competenţa de drept comun, care este a
instanţelor judecătoreşti. În consecinţă, investirea instanţei de arbitraj comercial
internaţional cu soluţionarea unei cauze trebuie făcută într-o modalitate expresă,
respectiv prin convenţia de arbitraj.

1. NOŢIUNEA ŞI FORMELE CONVENŢIEI DE ARBITRRAJ

Convenţia arbitrală poate fi definită ca o înţelegere prin care

părţile supun spre rezolvare unui arbitraj instituţional sau ocazionat (constituit
ad-hoc) un anumit litigiu de comerţ internaţional renunţând astfel la dreptul de
a se adresa în acest scop organelor jurisdicţionale de stat4.
Concept generic, convenţia arbitrală cuprindede în sfera sa două
specii distincte. Ele sunt „fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract,
fie un compromis”, aşa cum precizează art.I C2, lit.a din Convenţia de la Geneva
din 1961. Speciile arătate se deosebesc între ele prin trăsături proprii, de fond şi
de formă.
Din punct de vedere al părţilor contractante, deosebim, de
asemenea, două categorii de convenţii arbitrale: unele (majoritatea), intervin
între subiecte de drept civil (comercial) din state diferite, iar altele intervin între
1
Hot. CAB nr. 22 din 7.VII.1970
2
A se vedea ION.P.FILIPESCU, Drept Internaţional Privat, Bucureşti, 1982, Vol. I-II
3
A se vedea supra Cap.I, secţiunea a II-a
4
O.CAPATINA, B.ŞTEFĂNESCU, op cit. p.217

108
un stat şi o persoană fizică sau juridică având o altă naţionalitate. Această din
urmă categorie, care poate îmbrăca şi ea atât forma compromisului cât şi a
clauzei compromisorii, se particularizează prin unele efecte care decurg în
principal din calitatea statului de a fi titular de suveranitate1.
a) Compromisul este convenţia arbitrală de sine stătătoare prin
care părţile unui anumit contract de comerţ internaţional se obligă să supună
unui arbitraj instituţional sau ocazional un litigiu preexistent. Actul de
compromis trebuie să determine diferendul în obiect şi să arate numele arbitrilor.
b) Clauza compromisorie este o convenţie prin care părţile unui
anumit contract de comerţ internaţional se obligă să supună unui arbitraj
instituţional sau ocazional litigiile ce s-ar putea naşte între ele în legătură cu
acel contract. Clauza compromisorie nu poate avea ca obiect un diferend care ar
exista deja la data când a fost semnată, ceea ce înseamnă că clauza
compromisorie poate avea în vedere doar litigii viitoare şi eventuale.
Clauza la care ne referim este valabilă fără să specifice numele
arbitrilor, fiind suficient să arate modul de a-i individualiza direct sau prin
arătare la regulamentul unui centru permanent de arbitraj. Nu se cere, nici
determinarea obiectului litigiului, părţilor nefiindu-le cunoscut din moment ce
clauza se referă la diferende încă nenăscute.
Prin natura sa, clauza compromisorie se înfăţişează ca o stipulaţie,
cuprinsă în contextul contractului de comerţ internaţional.
Integrată în cuprinsul contractului internaţional, clauza constituie
din punct de vedere material, un accesoriu al acestuia, dar conexiunea arătată
nu echivalează, în plan juridic, cu o subordonare, deoarece cauza convenţiei
arbitrale este distinctă de a celorlalte stipulaţii ale contractului comercial, ceea
ce îi asigură autonomia2. De pildă legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi
diferită de cea care guvernează contractul principal. De asemenea, eventuala
rezoluţie a acestuia nu se repercutează asupra convenţiei arbitrale.
Totuşi, această autonomie nu trebuie exagerată. Ea dispare ori de
câte ori părţile au solidarizat explicit clauza compromisorie cu contractul
principal. Chiar în lipsa unei asemenea stipulaţii, există anumite motive de
utilitate care le sunt comune, aşa numitele „utilităţi convergente”. (spre ex.
viciile de consimţământ sau lipsa de capacitate) deoarece partenerii care au
convenit atât asupra contractului principal cât şi asupra clauzei compromisorii
sunt exact aceleaşi persoane.
În oricare dintre formele sale, convenţia arbitrală se încadrează
în sfera contractelor bilaterale, consensuale şi comutative. Însăşi clauza
compromisorie, chiar dacă priveşte litigii eventuale, impune părţilor numai
obligaţii a căror întindere le este cunoscută încă de la data acordului de voinţă:
soluţionarea pe cale arbitrală a diferendului, desemnarea la timp a arbitrilor,

1
Ibidem
2
I. NESTOR, op.cit.

109
precum şi să aducă la îndeplinire de bună voie hotărârea pe care instanţa
arbitrală o va pronunţa.
Convenţia arbitrală se include totodată în categoria actelor de
dispoziţie, deoarece prin încheierea ei părţile renunţă implicit la garanţiile
inerente justiţiei de stat şi se obligă să se conformeze hotărârii arbitrale.

2. CONDIŢII DE FORMĂ ŞI DE FOND ALE CONVENŢIEI

ARBITRALE

2.1.Condiţii de formă

Fiind un „contract într-un contract” de comerţ internaţional,

convenţia arbitrală trebuie să fie materializată într-un înscris, necesitate
consacrată de altfel de legislaţia noastră.
Forma scrisă a convenţiei cerută de norma juridică nu trebuie
interpretată în mod rigid, înţelegând prin aceasta necesitatea existenţei unui
înscris unic semnat ca atare de părţile contractante. Supunerea spre soluţionare
arbitrajului internaţional a unui diferend juridic poate rezulta şi din alte
circumstanţe.
Astfel, potrivit art.2 alin.(2) lit.b) din Regulamentul de procedură al
CAB părţile supun litigiul dintre ele Curţii de arbitraj în mod obligatoriu, ori de
câte ori aceasta este statuat printr-un acord internaţional, nemaifiind necesară
deci existenţa unei convenţii de arbitraj special înscrisă de către părţi la
contractul lor.
Acelaşi articol, la alin.(3), dispune că săvârşirea unor acte
procedurale echivalente, cum sunt, introducerea de către reclamant a unei cereri
de arbitrare şi acceptare din partea pârâtului că această cerere să fie soluţionată
de instanţa de arbitraj este echivalentă cu convenţia părţilor de a supune
diferendul lor spre soluţionare arbitrală.
De asemenea, practica arbitrală s-a pronunţat constant că, în lipsa unei
convenţii arbitrale încheiate anterior introducerii acţiunii, declaraţia dată verbal
de pârât la termenul de dezbateri şi consemnată în încheierea de şedinţă de la
acea dată că acceptă arbitrarea, realizează acordul cerut de lege 1.
Soluţiile la care ne-am referit sunt conforme cu regimul instituit prin
Convenţia de la Geneva din 1961. Potrivit art.I pct.2 (a) orice categorie de
convenţii arbitrale, compromis sau clauză compromisorie, poate să îmbrace
forma unui înscris sub semnătură privată, înlăturându-se exigenţa autentificării
sau legalizării de semnătură. Acelaşi text admite ca atât compromisul cât şi
clauza compromisorie să fie conţinute întru-un schimb de scrisori, telegrame
1
Hot. CAB nr. 21 dsin 19.VI.1972

110
sau comunicări prin telex. Mai mult, Convenţia de la Geneva din 1961 prevede
că, în raporturile dintre ţări care nu impun forma scrisă pentru convenţia de
arbitraj, aceasta poate fi întocmită în condiţiile admise de legea ţărilor
respective, tolerând astfel explicabil contractarea verbală.
Conţinutul convenţiei de arbitraj este diferit după cum ea s-a
materializat într-un compromis sau într-o clauză compromisorie1. Cuprinsul
convenţiei de arbitraj variază şi în funcţie de natura arbitrajului ales de părţi. În
situaţia unui arbitraj ad-hoc, părţile trebuie să desemneze arbitrii ori să
stabilească modalităţile de nominalizare a arbitrilor, să determine locul
arbitrajului şi să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii. În
cazul opţiunii în favoarea unui arbitraj instituţionalizat, părţile se pot referi doar
la regulamentul instituţiei desemnate, iar dacă părţile au specificat doar instituţia
arbitrală, tăcerea lor echivalează cu acceptarea tacită a statutului procedural
respectiv.
2.2.Condiţii de fond

Elementele esenţiale pentru validitatea convenţiei arbitrale sunt

capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. Dintre ele numai capacitatea şi
obiectul prezintă unele derogări de la regimul de drept comun.
Capacitatea părţilor de a încheia o convenţie de arbitraj se
determină în funcţie de legea lor naţională. Spre exemplu, legislaţia noastră
recunoaşte această posibilitate subiectelor de drept care au calitatea să participe
în nume propriu la activitatea de comerţ internaţional.
Convenţia de arbitraj fiind un act de dispoziţie, art. 340 C.pr.civ.
stabileşte că persoanele care au liberul exerciţiu al drepturilor lor pot să rezolve
prin arbitri pricinile lor2. Pentru a încheia valabil o convenţie de arbitraj, părţile
trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina cu titlu oneros. În cazul în care
convenţia se încheie de către un împuternicit, se cere ca mandatul să fie special.
În conformitate cu art. 1537 C.civ., facultatea mandatarului de a consimţi o
tranzacţie cuprinde şi dreptul de a încheia convenţia arbitrală.
Obiectul convenţiei de arbitraj constă în obligaţia părţilor de a
supune soluţionarea litigiului cu privire la relaţiile lor contractuale unei
proceduri arbitrale.
Pentru a constitui obiectul unei convenţii arbitrale, litigiul dintre
părţi trebuie să fie arbitrabil3. Adică susceptibil de soluţionare pe calea
arbitrajului. În cadrul dreptului nostru, orice litigiu de comerţ internaţional
poate, în principiu, să formeze obiectul unei convenţii arbitrale. Prin excepţie de
la această regulă, art. 341 C.pr.civ. dispune că „drepturile asupra cărora legea
nu permite a se face tranzacţie” sunt deopotrivă excluse din obiectul convenţiei
arbitrale. S-a decis astfel că judecătorul sindic, fiind oprit de lege să încheie

1
A se vedea supra Cap.III Secţ.1 pct.1
2
A se vedea şi art. 1706 C.civ.
3
A se vedea supra CAP.II Secţ.I

111
tranzacţii în numele falitului, nu poate nici să supună arbitrajului litigiile care îl
privesc pe un asemenea debitor, chiar dacă ar avea ca obiect pretenţii izvorâte
din activităţi de comerţ internaţional1.

3.EFECTELE CONVENŢIEI DE ARBITRALJ

Ca şi instituţia arbitrajului de comerţ internaţional, convenţia de

arbitraj are, la rândul ei, o natură dublă, complexă, implicaţiile procedurale
grefându-se pe o certă structură contractuală2.
Această dualitate explică efectele, pe de o parte contractuale, iar
pe de altă parte, jurisdicţionale pe care le generează convenţia arbitrală.

3.1. Efecte de natură contractuală

Deopotrivă cu orice alt contract, convenţia de arbitraj are

„putere
de lege” între părţile care au încheiat-o şi succesorii lor (art. 969 din C.civ.).
În primul rând, se creează între contractanţi o serie de îndatoriri
specifice, constând în esenţă în obligaţia de a se supune arbitrajului pe care
l-au consimţit.
Părţile se angajează de asemenea să execute de bună voie sentinţa
care va fi pronunţată, în caz contrar expunându-se la sancţiuni economice, iar în
subsidiar la măsuri de executare silită.
În al doilea rând, convenţia de arbitraj produce efecte faţă de
succesorii în drepturi ai părţilor originare. În cazul reorganizării persoanei
juridice semnatare, acesteia i se substituie eo ipso unitatea care i-a preluat
integral sau parţial patrimoniul, având calitatea de succesor universal sau cu
titlu universal. Practica arbitrală a decis că atunci când unitatea română de
comerţ internaţional nu a formulat nici o obiecţie referitor la succesiunea în
drepturi ce a operat ca efect al reorganizării intervenită în ţara partenerului
contractual, se consideră că a avut cu8noştinţă de acest fapt3. Prezumţia nu este
irefragabilă. Printre succesorii în drepturi figurează de asemenea şi anumiţi
succesori cu titlu particular, precum cesionarul acţiunii arbitrale, dacă îşi
stabileşte această calitate prin înscrisurile corespunzătoare. Astfel, CAB a
recunoscut legitimarea procesuală activă cesionarului care dobândise dreptul de
acţiune, în temeiul unui act întocmit conform legii engleze, de la partenerul

1
În a acest sens s-a pronunţat Tribunalul Ilfov, Sect.II com. prin sentinţa din 28.XI.1943
2
O. CAPATINA, B. ŞTEFĂNESCU, op.cit. p.220
3
Hot. CAB nr. 86/15.IV.1981, mr.124/27.V.1981, nr.60/22.II.1982

112
contractual originar, o firmă cu sediul în Marea Britanie aflată în stare de
lichidare. Validitatea actului de cesiune a fost stabilită în conformitate cu lex
societatis, legea engleză1.
La fel cu celelalte contracte, convenţia arbitrală produce efecte
relative, numai inter partes,(art.973 C.civ.) fiind în consecinţă inopozabilă
terţelor persoane. Câteva exemple din practica arbitrală vor fi, credem
revelatoare: s-a decis, de pildă, că orice clauză compromisorie inserată într-un
contract de vânzare internaţională producând efecte numai între părţile în cauză,
întreprinderea OCM în calitatea sa de terţă persoană care efectuează, cu titlu de
mandatar al cumpărătorului din străinătate, controlul produselor, nu o poate
invoca în favoarea sa. În consecinţă CAB nu este competentă în temeiul
convenţiei arbitrale dintre vânzător şi cumpărător să rezolve acţiunea arbitrală
introdusă de OCM împotriva cumpărătorului pentru plata unor servicii prestate,
afară numai dacă acesta ar fi de acord2.
S-a decis de asemenea, din identitate de raţiune, că în vânzarea
maritimă FOB, clauza compromisorie din contractul de navlosire încheiat de
cumpărător cu armatorul şi prin care s-a atribuit competenţă arbitrajului maritim
din Londra, nu este opozabilă vânzătorului care, în contractul de livrare a
mărfurilor, a stipulat competenţa CAB3. Vânzătorul are în acest sens calitate de
terţă persoană faţă de contractul de navlosire.
Relativitatea efectelor convenţiei arbitrale explică în acest fel
imposibilitatea de a aplica în litigiul arbitral, prevederile C.pr.civ. care
reglementează participarea în proces a terţilor (art.49-66). În adevăr, nici
Regulamentul CAB nu prevede sub nici o formă participarea terţilor cu interese
în proces. Raţiunea acestei excepţii credem că este cea potrivit căreia nici o
persoană nu poate fi chemată în proces în temeiul unei convenţii arbitrale la care
nu este parte.
Existenţa juridică a convenţiei arbitrale este afectată atât de cauze
de nulitate sau de revocare prin mutuum dissensus, comune de altfel oricărui
contract, cât şi de unele cauze specifice naturii sale.
Compromisul, care aşa cum ştim trebuie să nominalizeze
persoana arbitrului, devine caduc dacă acesta refuză însărcinarea sau, după ce a
acceptat-o, este recuzat sau decedează.
Convenţia arbitrală rămâne fără obiect ori de câte ori obligaţiile
de fond asumate de părţi prin contractul comercial, au fost îndeplinite integral,
fără să fi generat nici o neînţelegere.

3.2. Efecte de natură procedurală

1
Hot. CAB nr. 5 din 9.I,.1984
2
Hot. CAB nr.5 din 9.I.1984
3
Hot. CAB nr. 7 din 27.II.1970

113
 Spre deosebire de alte contracte de comerţ internaţional,
convenţia arbitrală produce şi unele efecte specifice de ordin procedural.
În acest sens, efectul ei principal şi direct constă în excluderea competenţei
instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile care îi formează obiectul. Din
acest prim efect decurge şi un altul, complementar şi indirect, care se
întruchipează în îndreptăţirea arbitrilor de a decide asupra propriei lor
competenţe.
a) Excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti. Acest efect
al convenţiei arbitrale operează în orice formă de arbitraj fie instituţional, fie
ocazional.
În cazul arbitrajului instituţional, îndreptăţirea CAB de a rezolva
un anumit diferend rezultă din prevederile art.5 alin.2 Regulamentul de
procedură potrivit căreia competenţa Curţii de arbitraj de a soluţiona un litigiu
exclude pentru acel litigiu competenţa instanţelor de drept comun. De asemenea,
ori de câte ori în cuprinsul unui acord internaţional este prevăzut că eventualele
litigii dintre părţile contractante să se soluţioneze pe cale arbitrală, competenţa
instanţelor judecătoreşti este exclusă.
În domeniul arbitrajului ad-hoc, deşi dreptul comun nu restrânge
in terminis competenţa instanţelor judecătoreşti,totuşi, acest efect poate fi dedus
din art. 341 C.pr.civ. care recunoaşte arbitrajul ca instituţie de sine stătătoare,
consacrându-i în acest fel şi competenţa, corelativ cu limitarea sferei de arbitri a
judecătorilor.
Excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti nu este însă
totală şi absolută. Astfel, se poate ca o parte să conteste validitatea convenţiei
arbitrale în cadrul unei acţiuni judiciare, pe calea aşa-numitei excepţii de
arbitraj. De asemenea, apelul la instanţele judecătoreşti în cursul litigiului
arbitral, se învederează inevitabil, ori de câte ori trebuie să se recurgă la măsuri
de constrângere, pe care arbitrii, fiind lipsiţi de imperium, nu le pot ordona. Mai
mult, este tipică competenţa instanţelor judecătoreşti şi exclusivă în asigurarea
executării hotărârilor arbitrale.
Din cele arătate rezultă că efectul principal şi direct al Convenţiei
arbitrale, în speţă de a exclude intervenţia judiciară, suferă o serie de îngrădiri
care decurg din plenitudinea de competenţă a justiţiei de stat. Un aspect
edificator ni-l prezintă în acest context regimul invocării în instanţa
judecătorească a excepţiei de arbitraj mai sus menţionată.
În principiu, necompetenţa instanţelor judecătoreşti este relativă
întrucât este generată de convenţia de arbitraj încheiată prin acordul de voinţă al
părţilor. În acest sens Convenţia de la New York din 1958 precizează, în art. II
par.3, că tribunalului unui stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o
problemă asupra căreia părţile au o convenţie de arbitraj, va îndruma părţile la
arbitraj, la cererea uneia din ele, dacă nu constată că acea convenţie este caducă,
inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată. Aşadar, în acest caz excepţia de

114
arbitraj trebuie formulată, în principiu, de către partea interesantă in limne litis.
Acesta este considerat regimul general al excepţiei de arbitraj.
Prin derogare de la acest regim, atunci când necompetenţa
judiciară rezultă din reglementări legale (acorduri, convenţii internaţionale),
iar nu din simpla voinţă a părţilor, se consideră că necompetenţa judiciară are
caracter absolut. Drept urmare, excepţia de arbitraj poate fi valorificată în tot
cursul litigiului şi chiar din oficiu de către judecători.
Invocarea excepţiei de arbitraj în faţa instanţelor judecătoreşti
poate avea loc fie în cadrul unei acţiuni preventive, fie în timpul cât se
desfăşoară procedura arbitrală iar, în anumite condiţii, şi după ce arbitrii au
soluţionat în fond litigiul cu care fuseseră sesizaţi. Efectele hotărârii pe care o
pronunţă instanţa judiciară cu privire la excepţia de arbitraj diferă, după cum
invocarea s-a făcut ante litem, pendente lite sau post litem.
Dacă acţiunea judiciară a fost introdusă înainte de sesizarea
arbitrajului (ante litem), admiterea excepţiei echivalează cu constatarea
validităţii, iar părţile vor fi îndrumate să i se adreseze pentru soluţionarea
litigiului. Respingerea excepţiei de arbitraj dimpotrivă, obligă pe judecători să
reţină în continuare litigiul spre a-l rezolva în fond. În acest fel competenţa
arbitrajului este exclusă în întregime, iar hotărârea judecătorească pronunţată
beneficiază de putere de lucru judecat într-o eventuală instanţă arbitrală
ulterioară.
Dacă acţiunea judiciară a fost introdusă după sesizarea
arbitrajului( pendente lite), trebuie să deosebim între regimul de drept comun din
legislaţia noastră şi cel convenţional1. În conformitate cu dreptul comun, instanţa
judecătorească este îndreptăţită să treacă la soluţionarea excepţiei de
necompetenţă, bazată pe existenţa convenţiei arbitrale. În această fază, admiţând
excepţia, judecătorii se vor desesiza în favoarea arbitrajului, iar respingând-o,
vor reţine litigiul spre judecare. Spre deosebire de legislaţia noastră, Convenţia
de la Geneva din1961, venind să preîntâmpine eventualele conflicte pozitive sau
negative de competenţă între arbitraj şi justiţia de stat, obligă instanţele
judecătoreşti să suspende judecata asupra competenţei arbitrajului până la
pronunţarea sentinţei, afară de cazul când există motive grave. Suspendarea
poate fi pronunţată numai la cererea părţii interesate2.
După pronunţarea hotărârii (post litem) instanţele judecătoreşti
pot avea ocazia să examineze validitatea convenţiei arbitrale în mai multe
situaţii.
În primul rând, dacă acţiunea judiciară a fost suspendată, în modul
arătat mai sus. În acest caz există interesul de a cere repunerea procesului pe rol
numai dacă arbitrajul s-a declarat necompetent. Instanţa judecătorească,
respingând excepţia de arbitraj, cu alte cuvinte constatând nulitatea convenţiei
arbitrale, va reţine cauza spre soluţionare.
1
O.CAPATINA, B STEFĂNESCU, op.cit. p.229 şi urm.
2
Convenţia de la Geneva din 1961, art.V, par.1 şi 2

115
 În al doilea rând, instanţele judecătoreşti pot fi sesizate cu o cale
de atac împotriva hotărârii arbitrale, desigur cu dubla condiţie ca legea forului
(lex fori) să o prevadă, iar părţile să nu fi declarat definitivă şi obligatorie
hotărârea arbitrilor.
b) Autoverificarea competenţei instanţei arbitrale. Îndreptăţirea
acestei instanţe de a-şi stabili propria sa competenţă în litigiul cu care este
sesizată (aşa numita Kompetenz-Kompetenz) ridică în primul rând problema
dacă exerciţiul acestui prerogativ este guvernat de lex contractus sau de lex
processualis fori. Corespunzător dublei naturi a arbitrajului o soluţie mixtă este
preferabilă: legea contractului comandă cauzele de invaliditate ale convenţiei
arbitrale, în timp ce legea forului decide în ceea ce priveşte modul de abordare şi
consecinţele de ordin procedural ale excepţiei de arbitraj.
În cadrul arbitrajului instituţional, de pildă, CAB îşi verifică
propria competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă, în
conformitate cu Reg. de procedură al instituţiei arbitrale. În situaţia în care
convenţia de arbitraj este nulă, instanţa arbitrală se desesizează în favoarea celor
de drept comun.
În domeniul arbitrajului ad-hoc, localizat în România, C,pr.civ.
nu se ocupă de această problemă, dar pentru identitatea de raţiune, credem că şi
acestei instanţe arbitrale îi este recunoscută posibilitatea de a se pronunţa asupra
propriei sale competenţe. Pe plan internaţional, dispoziţiile Convenţiei de la
Geneva din 1961, referitoare la stabilirea competenţei, se aplică ambelor forme
ale arbitrajului. Conform par.3 al art.V, arbitrul, a cărui competenţă este
contestată, nu trebuie să se desesizeze de proces, el are dreptul de a hotărî asupra
propriei sale competenţe şi asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de
arbitraj sau a contractului din care face parte convenţia. Acest drept al arbitrului
este admis însă sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea
forului.
Tot Convenţia de la Geneva împarte excepţiile de incompetenţă în
două grupe diferite şi anume: excepţii care atrag o incompetenţă totală şi
excepţii care determină o incompetenţă parţială.
Excepţiile întemeiate pe inexistenţa, nulitatea sau caducitatea
convenţiei arbitrale pot fi invocate în cursul procedurii arbitrale, cel mai târziu
în momentul prezentării apărărilor de fond.
Excepţiile întemeiate pe întinderea împuterniciţilor arbitrilor pot
fi invocate de îndată ce se ridică, în procedura arbitrală, deoarece priveşte
întinderea puterilor conferite prin convenţia arbitrală.
Excepţiile care nu au fost ridicate în termenele stabilite atrag
decăderea părţii din dreptul de a le mai invoca în cursul procedurii arbitrale,
precum şi ulterior într-o procedură judiciară. Decăderea comportă însă două
restrângeri. În primul rând, arbitrul va declara excepţia admisibilă dacă
întârzierea părţilor în ridicarea ei se datorează unei cauze pe care o consideră
întemeiată. În al doilea rând, excepţiile de ordine publică, spre deosebire de cele

116
lăsate la facultatea părţilor în virtutea legii aplicabile, pot fi invocate oricând de
către părţi şi chiar din oficiu.

Secţiunea a II-a

LEGEA APLICABILĂ CONVENŢIEI ARBITRALE

1. ALEGEREA LEGII APLICABILE PRIN VOINŢA PĂRŢILOR

Convenţia arbitrală este guvernată de legea stabilită prin acordul

părţilor, lex voluntatis. Potrivit acestui principiu, condiţiile de validitate şi
efectele convenţiei arbitrale sunt supuse legii desemnate de părţi.
În majoritatea sistemelor de drept, părţile beneficiază de o largă
libertate de alegere în privinţa legii aplicabile convenţiei de arbitraj. Extinderea
libertăţii contractuale în această materie este recunoscută şi în dreptul român.
Principiul libertăţii de alegere este consacrat şi prin unele
convenţii internaţionale. Astfel, Convenţia de la New York din 1958,
condiţionează recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine de
validitatea convenţiei de arbitraj în virtutea legii căreia au subordonat-o părţile.
Tot astfel, Convenţia de la Geneva din1961, referindu-se la faza iniţială a
litigiului, precum şi la clauzele de anulare a sentinţei arbitrale, prevede că
existenţa şi valabilitatea unei convenţii de arbitraj se apreciază conform legii
căreia au supus-o părţile.
Opţiunea părţilor poate fi limitată totuşi dacă pactul de
compromis sau clauza compromisorie sunt guvernate de o convenţie
internaţională care substituindu-se voinţei părţilor, predetermină prin dispoziţii
imperative instanţa arbitrală competentă, ale cărei reguli procedurale se aplică în
mod obligatoriu în activitatea sa jurisdicţională.

2. DETERMINAREA LEGII APLICABILKE ÎN LIPSA UNEI OPŢIUNI A

PĂRŢILOR.

În absenţa unei alegeri a părţilor, legea aplicabilă Convenţiei

arbitrale se determină în conformitate cu anumite soluţii conflictuale. În cazul în
care părţile au indicat lex emtractus, se ia în considerare legătura dintre
convenţia de arbitraj şi contr5actul principal de comerţ internaţional.
Soluţia se întemeiază pe conexiunea dintre principal şi accesoriu.
Corelaţia arătată devine însă neconcludentă în două situaţii. În
primul rând, dacă din clauzele stipulate rezultă că părţile au înţeles să restrângă
lex voluntatis, spre a se aplica numai contractului principal de comerţ
internaţional. În al doilea rând, pare inacceptabilă se extindă în domeniul
Convenţiei arbitrale legea care, în ipoteza tăcerii părţilor, este chemată să

117
guverneze contractul principal în temeiul unor criterii subsecvente, precum locul
încheierii actului juridic sau cel al executării obligaţiilor.
Dacă părţile nu au indicat de fel legea contractului, componenta
jurisdicţională a convenţiei de arbitraj implică utilizarea ca punct de legătură
sediul organului arbitral. În contextul soluţionării litigiului, locul arbitrajului
coincide cu locul executării convenţiei de arbitraj. Legea locului unde se
soluţionează litigiul va fi aplicabilă în subsidiar şi convenţiei de arbitraj1.
Această soluţie conflictuală se impune şi mai mult dacă litigiul
urmează să fie soluţionat de către o instanţă permanentă de arbitraj şi care
dispune de un sediu stabil.
În cadrul reglementărilor internaţionale privind soluţiile
subsidiare atât Convenţia de la New York din 1958 cât şi Convenţia din 1961
prevăd că în lipsa unor indicaţii ale părţilor, convenţia de arbitraj va fi supusă
legii ţării încât trebuie să fie pronunţată sentinţa. Dacă ţara unde se va pronunţa
sentinţa nu poate fi prevăzută în momentul în care se discută excepţia de arbitraj,
instanţa judecătorească sesizată va aplica legea competentă conform normelor
sale conflictuale.

3. DOMENIUL DE APLICARE A LEGII CARE GUVERNEAZĂ

CONVENŢIA ARBITRALĂ.

Legea aplicabilă Convenţiei arbitrale cârmuieşte în principiu,

elementele constitutive ale actului juridic – care îi conferă caliditatea, deopotrivă
cu interpretarea, efectele şi stingerea sa, fie că ar interveni în temeiul unui viciu
iniţial, fie că s-ar datora fapt posterior.
Dintre componentele convenţiei arbitrale, cele referitoare la
forma sa extrinsecă scapă însă de sub incidenţa legii contractului aplicându-se
regula locului unde s-a format actul (locul regit formam actus), sub rezerva
respectării cerinţei imperative a întocmirii unui înscris corespunzător.
Dintre condiţiile de fond, nu este supusă legii contractului
capacitatea părţilor, care încadrându-se în regimul statutului personal, este
guvernată de legea naţională (lex patriae).
În schimb, consimţământul şi cerinţa existenţei unei cauze licite,
precum şi sancţiunile corelative, cad în mod firesc sub aplicarea legii convenţiei
arbitrale.
Obiectul convenţiei arbitrale, precum şi unele dintre efectele ei
prezintă însă, din punct de vedere al legii aplicabile, unele particularităţi. Şi
avem în vedere în acest sens desemnarea arbitrilor şi puterile conferite acestora.
a) Desemnarea arbitrilor. Nominalizarea lor poate fi
concomitentă cu încheierea convenţiei arbitrale sau ulterioară, intervenind în
cursul procedurii litigioase.

1
O. CAPATINA, B.ŞTEFĂNESCU, op.cit. p.238

118
 Desemnarea iniţială a arbitrilor, prin compromis şi mai puţin
prin clauza compromisorie, este supusă legii care guvernează actul juridic
respectiv, lex voluntatis, prin care se vor stabili validitatea şi efectele juridice ale
nominalizării arbitrilor.
Desemnarea ulterioară a arbitrilor, în cadrul procedurii
litigioase, care sub incidenţa legii care guvernează procedura, caz în care
modalitatea de nominalizare a arbitrilor, termenele de care părţile dispun în acest
scop, comunicările ce se cer făcute inter partes şi faţă de organul arbitral sunt
reglementate de legea procedurală.
b) Puterile conferite arbitrilor. Uneori părţile conferă puteri
speciale arbitrilor, autorizându-i să acţioneze ca mediatori amiabili ori să
soluţioneze litigiul în echitate sau să efectueze anumite probe şi să ia măsuri
provizorii de conservare a bunurilor în litigiu.
În literatura de specialitate se susţine că exercitarea unor
asemenea abilitări depăşeşte sfera convenţiei arbitrale, prezentând conexiuni mai
puternice cu desfăşurarea procedurii arbitrale, De aici ar decurge consecinţa
potrivit căreia legea procedurală este competentă spre a decide în ce măsură
puterile speciale cu care au fost investiţi arbitrii prin convenţia arbitrală ar suferi
o diminuare corelativă.
Doctrina mai nouă adoptă totuşi o soluţie conflictuală
diferenţiată, în funcţie de natura atribuţiilor exercitate de către arbitri. Din acest
punct de vedere se face deosebire între acela atribuţii ale arbitrilor care au ca
obiect procedura propriu-zisă de cele de fond constând în investirea arbitrilor ca
mediatori amiabili.
Prima categorie se consideră căs-ar situa sub incidenţa legii
procedurale în timp ce a doua categorie de atribuţii ar depinde de legea
aplicabilă convenţiei arbitrale.
Convenţia de la Geneva din1961 oferă o dezlegare mai realistă a
problemei în ultima ei înfăţişare, dispunând că „arbitrii vor hotărî ca mediatori
amiabili, dacă aceasta este voinţa părţilor şi dacă legea care reglementează
arbitrajul permite acest lucru”. Prin urmare, calitatea arbitrilor de a acţiona ca
mediatori amiabili, intră deopotrivă atât sub incidenţa legii aplicabile convenţiei
arbitrale cât şi sub a celei ce guvernează procedura.

CAP.IV

LEGEA APLICABILĂ PROCEDURII ARBITRALE

Secţiunea I

DETERMINAREA LEGII APLICABILE

119
 Dualitatea naturii juridice a arbitrajului influenţează şi
determinarea legii care îi guvernează procedura. Teza contractualistă consideră
că se aplică legea convenţiei arbitrale pe când teza jurisdicţională acordă
prioritate legii sediului organului arbitral.
În ce ne priveşte, considerăm că se impune să avem în vedere
tipul organului arbitral sesizat, caracterul său ocazional sau permanent.
Normele de procedură ale arbitrajului ocazional sunt de cele mai
multe ori stabilite prin convenţia părţilor. În mod uzual se consideră că arbitrii
au ei însăşi competenţa să elaboreze regulile procedurale, în măsura în care
există lacune în convenţia arbitral,ă. Se prezumă în acest fel că părţile au înţeles
să-i investească cu atare puteri.
Normele de procedură ale unor centre permanente de arbitraj
sunt în genere predeterminate printr-un Reg. cu caracter imperativ. În asemenea
cazuri, procedura cade sub incidenţa legii sediului organului arbitral. Voinţa
părţilor, exprimată în convenţia arbitrală, nu poate să o influenţeze şi prin
urmare nici legea care o guvernează nu cuprinde reglementări procedurale. În
măsura în care Reg. centrului de arbitraj prezintă lacune, el se completează fie
cu legea procedurală aleasă de părţi fie cu dispoziţiile de drept comun ale ţării
unde se află centru de arbitraj, fie cu normele procedurale stabilite de arbitri. În
acest sens Reg. CAB precizează în dreptul art. 52 că prevederile sale „se
completează cu dispoziţiile de drept comun de procedură civilă română” în
măsura în care acestea sunt aplicabile, ţinând seama de caracterul internaţional
al competenţei Curţii de arbitraj şi de natura comercială a litigiilor arbitrale.

Secţiunea a II-a

DOMENIUL DE APLICARE A LEGII PROCEDURALE

Ca o enunţare generală se poate spune că această lege

cârmuieşte desfăşurarea fazelor succesive ale litigiului arbitral, de la sesizarea
organului de jurisdicţie şi până la obţinerea sentinţei finale.
Legea procedurală se aplică mai întâi desemnării, recuzării şi
revocării arbitrilor, stabilind printre altele dacă în exercitarea atribuţiilor lor
acţionează sau nu principiul colegialităţii.
Aceeaşi lege determină conţinutul acţiunii şi cererii
reconvenţionale, comunicările reciproce dintre părţi, regimul probelor, inclusiv
administrarea lor.

120
 Termenele care pot fi acordate, organizarea şedinţelor,
caracterul oral sau închis al dezbaterilor sunt de asemenea sub incidenţa legii
procedurale.
În încheiere, tot ce stabileşte modul cum se pronunţă hotărârea,
examenul necesar în acest scop, dacă motivarea în fapt şi în drept are sau nu
caracter obligatoriu, precum şi dacă sentinţa este sau nu definitivă, regimul
căilor de atac şi determinarea condiţiilor în care sentinţa arbitrală poate fi pusă
în executare.

CAP.V

FORME ALE ARBITRAJULUI INSRITUŢIONAL

Secţiunea I

CURTEA DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL

BUCUREŞTI

(C.A.B.)

1. TRĂSĂTURI CARACTERISTICE

Înfiinţată în 1953, sub denumirea de Comisia de arbitraj1, CAB

funcţionează de atunci neîntrerupt pe lângă Camera de comerţ şi industrie
Bucureşti (CCIB) fiind singura instituţie arbitrală de comerţ internaţional cu
caracter permanent din ţară.
Extinderea relaţiilor comerciale ale întreprinderilor române cu
un număr tot mai mare de parteneri străini, utilizarea unor forme noi de
cooperare economică şi tehnică internaţională, au făcut ca natura litigiilor
deferite spre soluţionare acestei instanţe arbitrale să se diversifice, iar categoriile
de participanţi la procesul arbitral de comerţ internaţional să se extindă.
Toate acestea precum şi ratificarea de către România la o serie
de Convenţii multilaterale privitoare la arbitrajul comercial internaţional2, au
determinat în timp, mai multe perfecţionări şi reactualizări ale CAB ceea ce s-a
realizat prin elaborarea unor acte normative special îndreptate spre
reglementarea, în funcţie de condiţiile interne şi internaţionale existente, a
instituţiei CCIB şi implicit şi a celei arbitrale aparţinătoare3.
Ultima reaşezare a acestor instituţii s-a realizat prin emiterea
Decretului-Lege nr. 139 în 12 mai 1990, act normativ care conferă, CCIR şi

1
A se vedea Decr.nr. 495/26.XI.1953 priv. Organizarea şi funcţionarea Camerei de Comerţ Exterior a
R.P.R.
2
A se vedea supra CAP.I sec-I
3
A se vedea în acest sens, Decr.623/21.XI.1973, Decr.18/3.II.1976

121
CAB o emancipare cu adevărat internaţională1. În acest context, merită arătat că
decretul lege menţionat nominalizează pentru prima oară instanţa arbitrală
română sub denumirea de „Curtea de arbitraj comercial internaţional”. Acelaşi
act normativ dispune în cuprinsul art.13 că această Curte funcţionează pe lângă
CCI a României. Curtea nu are personalitate juridică, Organizarea şi
funcţionarea Curţii de arbitraj comercial internaţional, denumită în continuare
Curtea de arbitraj, se stabilesc de adunarea generală a CCI a României. Curtea
este condusă de un colegiu, care aprobă Regulile de procedură ale Curţii de
arbitraj.
Hotărârile Curţii de arbitraj sunt titluri executorii şi se execută în
ţară fără investire cu formulă executorie. Tot art.13 dispune că normele privind
taxele arbitrale şi onorariile arbitrilor se aprobă de organul de conducere al
CCIR.
În temeiul acestor prevederi adunarea generală a CCIR a aprobat
la data de 16 iulie 1990 Reg. de organizare şi funcţionare a Curţii de arbitraj.
Astfel, art.1 din Reg. prevede că, cităm: „Curtea de arbitraj
comercial internaţional de pe lângă CCIR, se organizează şi funcţionează în
conformitate cu dispoziţiile prezentului Reg. ca organizaţie permanentă de
arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă în
exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale ce îi revin potrivit competenţei sale Sediul
Curţii de arbitraj este la Bucureşti.
Competenţa şi activitatea jurisdicţională a CAB sunt cuprinse în
Regulile de procledură ale acestuia, aprobate de colegiul CAB.
Curtea de arbitraj se compune din 35-40 arbitri, numiţi de
comitetul executiv al CCIR, la propunerea preşedintelui în funcţiune al CAB, pe
timp de 3 ani, dintre persoanele cu înaltă edificare şi experienţă în domeniul
dreptului comercial şi al relaţiilor economice internaţionale (art.3 din Reg.).
Arbitrii sunt înscrişi într-o listă care cuprinde: numele, ocupaţia, specialitatea şi
titlurile ştiinţifice ale fiecărui arbitru.
Partea străină într-un litigiu poate alege un arbitru ce figurează
pe lista unei instituţii de arbitraj străină dacă şi părţii române i se recunoaşte
acest drept, într-un litigiu de competenţa acelei instituţii, de a alege un arbitru de
pe lista Curţii de arbitraj române.
În cazul organizării unui arbitraj ad-hoc de către CAB părţile pot
alege ca arbitri persoane care nu figurează pe listă, inclusiv străini.
Referindu-se la statutul arbitrilor CAB, Reg. dispune că aceştia
sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor lor. Ei nu sunt
reprezentanţii părţilor.
Atribuţiile jurisdicţionale ale CAB se exercită prin complete de
arbitraj formate din 3 membri sau printr-un arbitru unic2.
1
Decr.-Lege 139/12.V.1990 privind organizarea şi funcţionarea Camerei de Comerţ şi Industrie a
României este publicat în M.Of. nr. 65/12 mai 1990.
2
A se vedea Reguli de procedură ale CAB aprobate de Colegiul CAB la 27.VII.1990 apărute în
„Îndrumar legislativ” Edit.Lumina, 1990, p.166

122
 Curtea de arbitraj este condusă de un colegiu compus din:
preşedinte, vicepreşedinte şi 3 membri. Colegiul ia hotărâri cu majoritatea
absolută a membrilor ce îl compun.
Totalitatea arbitrilor înscrişi în lipsă de arbitri constituie plenul
CAB. Curtea de arbitraj mai are şi un secretariat compus din asistenţi arbitrali şi
alţi salariaţi, care funcţionează pe baza unui Regulament aprobat de Colegiul
CAB.
Potrivit art.11 din Reg. de organizare şi funcţionare a CAB,
aceasta se autofinanţează din taxele arbitrale încasate. Normele privind taxele şi
cheltuielile arbitrale sunt cele aprobate de Colegiul CCIR la 27.VII.1990. Taxele
arbitrale sunt destinate suportării cheltuielilor legate de activitatea de soluţionare
a litigiilor inclusiv de secretariat, plata onorariilor arbitrilor şi documentării
acestora precum şi de suportarea unor cheltuieli necesare funcţionării CAB.

2. COMPETENŢA

La fel cu alte centre permanente de arbitraj, CAB îşi desfăşoară

activitatea jurisdicţională în cadrul unei competenţe materiale specializate.
O altă trăsătură generală a competenţei CAB o constituie
caracterul ei inderogabil. Prefigurată prin norme obligatorii, părţile nu o pot
modifica.
Bazată în principiu pe o convenţie arbitrală, competenţa CAB se
defineşte şi prin caracterul voluntar al abilităţii ce i se conferă de părţi în vederea
soluţionării litigiului lor. Totuşi, competenţa CAB se poate întemeia şi pe
dispoziţii imperative cuprinse într-un acord internaţional (art.2 alin.2 lit.b) Reg.
de procedură.
Una alt caracter general îl constituie accesibilitatea nerestrânsă a
competenţei CAB. Astfel, spre deosebire de alte centre permanente de arbitraj
comercial din străinătate care se mărginesc să rezolve doar diferende ale
membrilor propriei corporaţii, CAB soluţionează litigii indiferent dacă
reclamantul sau pârâtul sunt sau nu membri ai CCI a României1.

2.1. COMPETENŢA TERITORIALĂ

Criteriile care delimitează această competenţă variază după cum

ea decurge din Convenţia arbitrală sau dintr-un acord internaţional.
a) Clauzele arbitrale inserate în contractele de comerţ
internaţional încheiate de unităţi de naţionalitate română cu parteneri străini,
stipulează de multe ori competenţa exclusivă a CAB. În acest mod se înlătură de
la început orice conflict de competenţă teritorială internaţională cu un alt
arbitraj.

1
A se vedea O. CAPATINA, op.cit. p.242

123
 b) Destul de frecvent însă, părţile cad de acord ca eventualele
diferende dintre ele să fie soluţionate de către organul arbitral din ţara pârâtului.
O asemenea clauză preîntâmpină de asemenea conflictele de competenţă
teritorială internaţională. În eventualitatea în care pârâtul ar formula o cerere
reconvenţională, îndreptăţirea de a decide asupra acesteia aparţine arbitrajului
din ţara sa deja sesizat prin acţiunea reclamantului.
Ambele clauze sunt operante pe deplin chiar în absenţa pârâtului
şi independent de orice obiecţie a sa.
c) Prin unele acorduri internaţionale, statele contractante pot
consacra reguli obligatorii în materia competenţei teritoriale a curţilor de
arbitraj. De pildă Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Federal al
Austriei privind relaţiile economice bilaterale semnat la Viena la data de 10
decembrie 1991, dispune în cuprinsul art.10 că „părţile contractante promovează
soluţionarea prin instanţe de arbitraj a diferendelor dintre întreprinderile din cele
două state”… Deşi Acordul nu prevede expres care anume instanţă arbitrală,
română sau austriacă, va soluţiona diferendele se poate deduce că părţile
contractante au înţeles să supună astfel de neînţelegeri unei instanţe arbitrale
aparţinătoare.

COMPETENŢA MATERIALĂ

Activitatea jurisdicţională exercitată CAB are ca obiect cereri de

natură contencioasă iar nu şi proceduri specifice de conciliere.
Astfel, CAB este competentă să soluţioneze litigiile
patrimoniale născute din raporturi de comerţ exterior şi din alte asemenea
raporturi dacă una sau ambele părţi sunt străine (art.2 alin.1). Prin excepţie în
competenţa sa materială se închid şi unele diferende născute din raporturi
contractuale dintre societăţile comerciale în România cu participare străină sau
cu capital integral străin, şi orice alte persoane juridice sau fizice române
(art.4)1.
Concretizând, vom putea arăta că în competenţa materială a
CAB se închid în primul rând, soluţionarea litigiilor născute din operaţii
comerciale internaţionale (stricto sensu) având o natură contractuală. Totuşi i se
exclud din competenţa CAB aşa numitele diferende precontractuale, fie că au ca
obiect introducerea în contextul contractului a unor clauze aflate în divergenţă
între ofertant şi acceptant, fie că se cere obligarea uneia dintre părţi la încheierea
contractului deşi îl refuză. În al doilea rând, competenţa materială a CAB
cuprinde şi alte litigii asemănătoare celor de comerţ exterior în sens strict cum ar
fi: diferendele născute din activităţi de colaborare cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională (cooperarea în comercializarea de mărfuri,
prestarea de servicii productive, operaţiuni financiar-bancare şi de credit, etc.).
O altă categorie de litigii de competenţa CAB sunt cele conferite acesteia pe
1
A se vedea Reg.de procedură CAB din 27.VII.1990

124
baza unor dispoziţii legale prevăzute în unele acte normative1 sau regulamente2.
Practica arbitrală a contribuit şi ea la rândul ei, pe cale de interpretare, la
extinderea sferei litigiilor asimilate celor de comerţ şi de cooperare economică
internaţională. S-a admis astfel că în competenţa materială a CAB se înglobează
şi litigii referitoare la obligaţii extracontractuale dacă îndeplinesc cerinţa
esenţială de a prezenta legături cu o operaţie de comerţ internaţional. În acest
sens, CAB a rezolvat acţiuni având ca obiect îmbogăţirea fără justă cauză. În
aceste situaţii s-a considerat că pretenţiile constituiau un accesoriu al unor
raporturi de comerţ sau cooperare economică internaţională, izvorâte ca atare
din contracte corespunzătoare. De asemenea, tot practica arbitrală a avut în
vedere pe lângă acţiunile în realizarea drepturilor şi pe cele în constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept, făcând în acest sens aplicarea prevederilor
art. 111 C.pr.civ. Prin urmare s-a decis că o firmă din Paris se poate adresa CAB
spre a constata că, în temeiul unui contract încheiat cu o întreprindere română de
comerţ exterior, reclamanta obţinute dreptul de reprezentanţă generală exclusivă
pentru vânzarea pe piaţa mondială a unui anumit produs, fabricat în România3.
În sfârşit, Reg. de procedură a CAB mai prevede în competenţa
acestei Curţi şi unele litigii lipsite de caracter internaţional, cum sunt cele ivite
în raporturile dintre societăţile comerciale mixte sau cu capital integral străin şi
societăţile comerciale sau alte persoane juridice ori fizice române. Astfel de
litigii sunt de competenţa CAB numai dacă părţile convin în acest sens.

3. PROCEDURA ARBITRALĂ

3.1. ACŢIUNEA, ÎNTÂMPINAREA ŞI CEREREA

RECONVEDNŢIONALĂ
Procedura de arbitraj începe prin sesizarea CAB cu o cerere
scrisă, semnată de reclamant, care cuprinde: a) denumirea şi sediul părţilor sau
în cazul persoanelor fizice, numele, domiciliul ori reşedinţa lor; b) numele şi
calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se
dovada calităţii; c) obiectul cererii; d) indicarea temeiului juridic al competenţei
CAB, (compromis sau clauză compromisorie ori indicarea acordului
internaţional). Când se invocă o convenţie a părţilor se va anexa copia acesteia
certificată de reclamant; e) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea. În cazul în care reclamantul invocă o lege străină, se va anexa copie de
pe dispoziţiile care interesează litigiul; f) probele pe care se sprijină cererea.
Când proba se face cu înscrisuri, acestea se vor anexa şi vor fi enumerate în
cerere sau într-o listă ce se va ataşa la cerere. Când se solicită proba cu martori,
se vor arăta numele şi domiciliul acestora; g) numele arbitrului ales şi al
supleantului său ori declaraţia reclamantului că înţelege ca arbitrul şi supleantul
1

A se vedea Decr.nr. 443 din 23.XI.1972

2
A se vedea Reg. pentru organizarea şi funcţionarea TIB
3
Hot.CAB din 23.V.1962

125
să fie desemnaţi de preşedintele CAB. Dacă părţile au convenit asupra unui
arbitru unic, reclamantul va propune persoana acestuia de pe lisat de arbitri, iar
dacă nu există înţelegere între părţi cu privire la persoana arbitrului unic, acesta
va fi desemnat de preşedintele CAB. Dacă reclamantul nu cunoaşte lista
arbitrilor, o va cere de la secretariatul CAB şi în termen de 15 zile de la primirea
ei, va comunica numele arbitrului ales şi al supleantului ori, după caz, al
arbitrului unic; h) valoarea obiectului cererii arbitrale; i) semnătura.
Potrivit practicii arbitrale, un telex care cuprinde elementele
arătate poate fi considerat o cerere valabilă de chemare în arbitrare, cu condiţia
ca reprezentantul legal al reclamantului să-l semneze în instanţă sau să-l
confirme prin scrisoare recomandată semnată.
Data introducerii cererii se consideră ziua înregistrării acesteia
la CAB, iar în cazul expedierii ei prin poştă, data prevăzută în ştampila oficiului
poştal de expediere.
La cerere se va anexa şi dovada plăţii taxei arbitrale (art.18 din
Reg. de procedură al CAB). Taxa arbitrală, tariful acesteia precum şi cazurile în
care taxele arbitrale se reduc sau se restituie sunt prevăzută de Normele privind
taxele arbitrale şi alte cheltuieli de acest fel ale CAB aprobate de Colegiul CCI
a României la 27.VII.1990. Dacă taxa arbitrală nu este plătită conform acestor
Norme, nu se va da curs cererii de arbitrare (art.18 alin.3 Reg. de pr.al CAB).
Cererea împreună cu toate înscrisurile se depun în atâtea
exemplare câţi pârâţi sunt, plus un exemplar pentru Curtea de arbitraj.
Cererea se depune în limba română sau în limba contractului
dintre părţi ori în limba în care acestea au purtat corespondenţa. Înscrisurile se
depun în original sau în copii certificate de parte.
Curtea de arbitraj poate obliga, din oficiu sau la cerere pe
reclamant să prezinte o traducere a cererii şi a înscrisurilor în limba română sau
când interesele examinării litigiului o cer, într-o altă limbă.
Dacă cererea este însoţită de proba de marfă, eşantioane, acestea
se vor depune într-un singur exemplar, făcându-se menţiune în cerere. Asistentul
arbitral va întocmi un proces verbal de luare în custodie, care va cuprinde
descrierea amănunţită a obiectelor depuse.
În cazul în care cererea nu cuprinde toate menţiunile arătate,
asistentul arbitral va invita pe reclamant să o completeze fără întârziere, în mod
corespunzător. Până la completarea cererii, litigiul rămâne în nelucrare.
Totuşi, în cazul în care reclamantul nu dă curs invitaţiei de a
înlătura lipsurile cererii, stăruind ca litigiul să se dezbată, instanţa de arbitraj
pronunţă o sentinţă sau închide procedura de arbitraj printr-o încheiere în cazul
în care: reclamantul a renunţat la cererea sa, părţile s-au împăcat, litigiul a rămas
în nelucrare mai mult de 6 luni datorită inactivităţii reclamantului.
Copii de pe cererea de arbitrare şi de pe anexe, o listă a
arbitrilor, precum şi numele (arbitrului) şi cel al supleantului aleşi de reclamant
sau desemnaţi de preşedintele CAB în condiţiile arătate, se vor comunica

126
pârâtului. În acelaşi timp, asistentul arbitral înştiinţează pe pârât că trebuie să
depună întâmpinare, în termen de 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare.
Acest termen poate fi prelungit la cererea pârâitului.
Întâmpinarea cuprinde excepţiile privind cererea reclamantului,
răspunsul în fapt şi în drept la această cerere, probele propuse în apărare precum
şi toate celelalte menţiuni prevăzute pentru cererea de arbitrare.
Întâmpinarea împreună cu toate înscrisurile se depune în atâtea
exemplare câţi reclamanţi sunt plus un rând pentru instanţă.
Dacă pârâtul are la rândul său pretenţii împotriva reclamantului,
le poate valorifica prin introducerea unei cereri reconvenţionale la CAB cel mai
târziu până la încheierea dezbaterilor în cererea principală. Cererea
reconvenţională trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea
principală. Ea se soluţionează o dată cu cererea principală, cu excepţia cazului
când numai cererea principală este în stare de a fi lucrată, astfel că cererea
reconvenţională poate fi soluţionată separat.

3.2. AUTOVERIFICAREA COMPETENŢEI CURŢII DE

ARBITRAJ.
Aşa cum s-a arătat într-o altă parte a lucrării1, instanţa arbitrală
are îndreptăţirea de a-şi stabili propria sa competenţă în litigiul cu care este
sesizată. Aceasta rezultă de altfel cu claritate din dispoziţiile art.5 din Reg. de pr.
ale CAB care prevăd că această Curte „îşi verifică propria sa competenţă de a
soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă”.
În consecinţă, dreptul de a exercita această verificare aparţine
nemijlocit Curţii de arbitraj. Chiar şi atunci când pârâtul îi contestă îndreptăţirea
de a soluţiona litigiul respectiv, CAB va decide ea însăşi asupra excepţiei
formulate, fie considerându-se valabil investită potrivit legii forului, fie
desesizându-se în caz contrar.
Cu prilejul autoverificării competenţei sale, CAB a pronunţat o
hotărâre interlocutorie (sau încheiere) care are, la fel cu hotărârile prin care
soluţionează fondul litigiului, caracter definitiv.

COMPLETUL DE ARBITRI ŞI ARBITRUL UNIC

Litigiul se soluţionează fie de un complet de arbitraj format din
3 membri, dintre care doi arbitri şi un supraarbitru, fie de un arbitru unic.
Arbitrii sunt fie aleşi, câte unul de către fiecare parte, fie
desemnaţi de către preşedintele CAB în cazul în care părţile litigante nu se
înţeleg cu privire la persoana arbitrilor propuşi spre alegere.
Arbitrii aleşi sau, după caz, desemnaţi, aleg un supraarbitru care
va prezida completul de arbitraj. În cazul în care arbitrii nu se înţeleg asupra
persoanei supraarbitrului sau nu îl aleg în termen de 14 zile de la data alegerii

1
A se vedea supra CAP.III secţ,I, pct. 3.2.b

127
sau desemnării arbitrului pârâtului, supraarbitrul va fi desemnat de preşedintele
CAB.
Arbitrul unic este fie cel ales de părţi, dacă există un acord în
acest sens, fie cel desemnat de preşedintele CAB, în lipsa unui asemenea acord.
Art.8 din Reg.de pr. Dispune că dacă există mai multe părţi care au interese
comune, ele vor alege un singur arbitru. În caz de neînţelegere, arbitrul va fi
desemnat de preşedintele Curţii.
Arbitrii sunt aleşi sau, după caz, desemnaţi dintre persoanele
având această calitate şi sunt înscrişi pe lista de arbitri a CAB. Reclamantul are
posibilitatea de a consulta această listă înainte de introducerea cererii de
chemare în arbitrare. Pârâtul ia cunoştinţă de lista de arbitri o dată cu
comunicarea copiilor de pe cererea de chemare în arbitrare şi de pe celelalte
înscrisuri depuse de reclamant la instanţă. De precizat însă că atât în cererea de
arbitrare cât şi în întâmpinare sau, după caz, cerere reconvenţională ester necesar
să fie nominalizat arbitrul ales de către reclamant respectiv, de pârât, ori
declaraţia părţilor că înţeleg ca arbitrul (şi supleantul) să fie desemnaţi de
preşedintele CAB.
Oricare dintre părţi poate cere recuzarea unui membru al
completului de arbitraj sau a arbitrului unic, dacă are îndoieli în ceea ce priveşte
imparţialitatea lui, sau dacă se învederează că acesta este personal interesat,
direct sau indirect în soluţionarea cauzei. Cererea de recuzare trebuie făcută
până la începerea dezbaterilor, totuşi, chiar tardivă, poate fi examinată, dacă
completul de arbitraj consideră ca fiind justificată cauza întârzierii.
Recuzarea se soluţionează de către completul de arbitraj fără
participarea arbitrului recuzat. În cazul în care cei doi membri ai completului de
arbitraj nu ajung la un acord sau dacă se cere recuzarea a doi arbitri sau a
arbitrului unic, recuzarea se soluţionează de către preşedintele CAB.
Dacă cererea de recuzare ester admisă, noul arbitru,
supraarbitrul sau arbitrul unic va fi ales sau desemnat în modul arătat mai sus.
Indiferent de orice cerere de recuzare, arbitrii, supraarbitrul sau arbitrul unic pot
declara că se abţin de la soluţionarea litigiului de câte ori se iveşte vreo cauză de
natură să creeze îndoieli referitoare la imposibilitatea lor.

PARTICIPAREA TERŢILOR ÎN LITIGIUL ARBITRAL

Dată fiind inopozabilitatea convenţiei arbitrale faţă de alte
persoane decât cele care au încheiat-o, participarea terţilor în litigiul arbitral este
subordonată consimţământului celor interesaţi. În consecinţă, o intervenţie
principală prin care petiţionarul îşi valorifică un drept propriu, poate fi introdusă
la CAB numai dacă părţile principale din litigiul în cauză sunt de acord. De
asemenea s-a decis că o chemare în garanţie a unui terţ
În instanţa arbitrală este admisibilă numai dacă această
persoană acceptă şi ea competenţa CAB. În acest sens s-a pronunţat CAB, ca
fiind inadmisibilă cererea unei întreprinderi române de a chema în garanţie o altă

128
unitate română, chiar dacă aceasta din urmă s-a declarat de acord, deoarece
raporturile dintre astfel de categorii de organizaţii economice intră în
competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti1.
Tot CAB, printr-o încheiere interlocutorie, a admis însă
intervenţia accesorie a terţului, care nu urmăreşte decât să sprijine apărare a
uneia dintre părţi, şi aceasta independent de consimţământul reclamantului sau
pârâtului2. Soluţia se întemeiază pe prevederile art. 49 C.pr.civ. În acelaşi sens s-
a decis că asigurătorul de răspundere civilă (ADAS) poate să participe în litigiul
arbitral ca intervenient accesoriu, alături de asigurat (pârât) chiar dacă poliţia de
asigure este neopozabilă reclamantului prejudiciat3.

PREGĂTIREA LITIGIULUI
După alcătuirea sa, în modul arătat, completul de arbitraj are
sarcina de a verifica stadiul pregătirii litigiului spre dezbatere.
În acest scop va dispune măsurile socotite corespunzătoare
pentru completarea dosarului putând cere părţilor explicaţii scrise cu privire la
obiectul cererii şi faptele litigiului, precum şi completarea probelor.
Dacă se apreciază că dosarul este complet, supraarbitrul fixează
termen pentru arbitrarea litigiului, dispunând citarea părţilor.
Totodată, supraarbitrul va da indicaţii asistentului arbitral cu
privire la pregătirea şi desfăşurarea dezbaterilor.

COMUNICAREA ÎNSCRISURILOR
Potrivit art. 27 alin.1 din Reg. de pr., comunicarea tuturor
înscrisurilor litigiului se face prin grija asistentului arbitral, la adresa indicată de
parte. În acest scop, se foloseşte fie transmisiunea poştală, fie înmânarea directă.
În primul caz, comunicarea se aduce la îndeplinire prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, de câte lori are ca obiect o cerere
introductivă la instanţă, o întâmpinare sa u citaţie. În acelaşi mod se comunică şi
sentinţele şi încheierile de închidere a procedurii arbitrale.
Citaţiile pot fi transmise şi telegrafic sau prin telex ori prin
telefax, trebuind însă a fi confirmate de către CAB în cel mult 3 zile prin
scrisoare recomandată.
În oricare dintre modalităţile de citare, părţile vor fi înştiinţate
despre data şi locul şedinţei arbitrare cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul
de arbitrare, astfel ca fiecare dintre părţi să poată dispune de timpul necesar
pentru pregătirea litigiului şi a prezentării în şedinţă.
Celelalte înscrisuri pot fi comunicate prin scrisoare recomandată
sau simplă, iar diferitele înştiinţări şi prin telegrraf sau telex ori prin telefax. În
orice caz, înscrisurile procedurale pot fi înmânate şi personal părţii, sub

1
Hot.CAB nbr.7 din 27.II.1970
2
Încheierea interlocutorie a CAB din 24.II.1969
3
Hot. CAB nr. 63 din 30.VIII.1974

129
semnătură, la sediul CAB (art.27 alin.4). Înscrisurile comunicate părţilor se
consideră înmânate şi în cazul în care destinatarul a refuzat primirea sau nu s-a
prezentat la oficiul poştal pentru a le ridica deşi există dovada avizării sale
(art.27 alin.final).

MĂSURI DE ASIGURARE ŞI MĂSURI VREMELNICE

Competenţa de a dispune asemenea măsuri aparţine în mod
exclusiv, potrivit art.32, instanţelor judecătoreşti, iar nu Curţii de arbitraj.
Oricare parte poate cere adoptarea lor, dacă este interesată, fie
înainte, fie în cursul procedurii arbitrale, cu condiţia să se refere la obiectul
litigiului şi să fie aduse la cunoştinţa CAB de către solicitant.

ŞEDINŢELE DE DEZBATERI
De regulă, şedinţele completului de arbitraj se desfăşoară la
sediul CAB. Completul de arbitraj poate însă dispune ca şedinţa să se desfăşoare
în alt loc din ţară. Dezbaterile litigiului au loc în şedinţă închisă ceea ce rezultă
de altfel din art.30 potrivit căruia la şedinţele de dezbatere a litigiului pot
participa părţile în litigiu sau reprezentanţii acestora, consilierii părţilor,
interpreţii precum şi celelalte persoane chemate. Doar cu acordul părţilor şi cu
încuviinţarea completului de arbitraj pot asista şi alte persoane.
Părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin
reprezentanţii aleşi după voinţa lor şi împuterniciţi în modul cuvenit. Părţile
străine pot fi reprezentate sau asistate şi de străini. În acest sens s-a decis că o
întreprindere dintr-o altă ţară, care a fost declarată în stare de faliment de către
tribunalul competent din statul sediului său social, este valabil reprezentată în
litigiul arbitral prin curatorul desemnat de acel tribunal1.
Oricare dintre părţi poate cere în scris ca soluţionarea litigiului
să se facă în lipsa sa, pe baza actelor de la dosar. Dacă ambele părţi deşi legal
citate, nu se prezintă la termen, soluţionarea litigiului va fi suspendată, în afară
de cazul în care s-a cerut amânarea litigiului sau soluţionarea în lipsă. Completul
de arbitraj poate să dispună totuşi dezbater5ea litigiului în prezenţa părţilor dacă
apreciază că probele prezentate nu sunt suficiente pentru soluţionarea cauzei pe
fond.
Dezbaterile litigiului are loc în limba română. Cu acordul
părţilor, completul de arbitraj poate dispune ca dezbaterea să se facă în altă
limbă (art.33). În toate cazurile, dacă o parter nu cunoaşte limba în care se
desfăşoară dezbaterile, completul de arbitraj asigură, la cererea şi pe cheltuiala
ei, serviciile unui traducător. Părţile pot participa la dezbateri cu traducătorul lor.
Dezbaterile trebuie consemnate într-o încheiere de şedinţă,
întocmită de către asistentul arbitral având următorul cuprins: a) indicarea Curţii
de arbitraj a numărului dosarului şi al hotărârii, precum şi al locului şi datei
pronunţării ei; b) numele arbitrilor, supraarbitrului sau, după caz, a arbitrului
1
Hot. CAB nr.7 din 22.II.1970

130
unic precum şi al asistentului arbitral; c) denumirea şi sediul sau, după caz,
numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor, numele reprezentanţilor părţilor
precum şi al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului; d) o
scursă descriere a desfăşurării şedinţei; e) susţinerile şi cererile părţilor; f)
motivarea, după caz, a măsurilor luate, a amânării dezbaterilor, a suspendării
litigiului sau a închiderii procedurii arbitrale; g) semnătura arbitrilor şi
asistentului arbitral.
Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul încheierii şi să
ceară copie de pe aceasta. La cererea părţilor, completul de arbitraj poate
îndrepta sau completa încheierea de şedinţă printr-o altă încheiere.

ADMINISTRAREA PROBELOR
Potrivit art.34 din Reg. de procedură CAB, fiecare din părţi are
sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază pretenţia sau apărarea în
litigiu. În virtutea rolului său activ, completul de arbitraj are însă dreptul să
ceară părţilor explicaţii suplimentare şi să dispună administrarea oricăror probe
prevăzute de lege. În acest scop se poate adresa organelor de stat sau
organizaţiilor din ţară pentru a obţine relaţiile necesare. De asemenea, poate cere
unor4 terţe persoane prezentarea unor probe.
Administrarea probelor se efectuează în şedinţa completului de
arbitraj. Prin încheiere se poate dispune ca administrarea probelor să fie
efectuată în faţa unui arbitru delegat în acest scop. CAB se poate adresa şi
instanţelor judecătoreşti române pentru administrarea unor probe pe calea
comisiei rogatorii.
Aprecierea probelor se face de către arbitri potrivit intimei lor
convingeri.
Astfel, registrele şi evidenţele întocmite regulat pot face dovada
în favoarea părţii care le ţine1. Telexurile necontestate de părţi ca şi telegramele
se bucură de valoarea probantă ce le revine în temeiul legii2. O expertiză
contabilă, pentru a avea valoare probatorie trebuie să se întemeieze în principal,
pe documentele primare ale părţii verificate. Însă raportul întocmit de către un
expert din străinătate, care nu a fost desemnat de către CAB, nu poate fi luat în
considerare ca o probă valabilă3.

3.10 FAZELE PROCEDURII ARBITRALE

În faza iniţială, completul de arbitraj verifică aşa cum s-a mai
arătat dacă este competent să soluţioneze litigiul4. Totodată, urmează să se
pronunţe asupra eventualelor excepţii prealabile ridicate de părţi, precum
1
Hot. CAB nr. 12 din 11.I.1980
2
Spre ex. Hot.CAB nr. 25 din 13.VII.1970
3
Hot.CAB nr. 12 din 11.I.1980
4
A se vedea supra CAP.V pct. 3.2

131
decăderile din drepturi, prescripţia extinctivă, etc. Poate decide de asemenea să
conexeze două acţiuni aflate pe rol, între care există o vădită legătură sau
dimpotrivă, să disjungă cererea reconvenţională dacă se învederează că nu este
în stadiul de a fi soluţionată odată cu acţiunea principală. Spre exemplu, dacă în
cererea reconvenţională trebuie administrate probe suplimentare1 sau dacă nu s-
au plătit taxele arbitrale aferente2.
După administrarea probelor se trece la faza dezbaterilor, în
cadrul căreia părţile pun concluzii asupra fondului litigiului, cu excepţia
cazurilor în care arbitrarea are loc în lipsa lor. Totuşi completul de arbitraj poate
hotărî, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, amânarea sau suspendarea
dezbaterilor în condiţiile arătate deja (pct.3.8.).
După ce completul de arbitraj va considera că toate împrejurările
cauzei sunt suficient lămurite, va declara închisă dezbaterea litigiului şi va intra
în deliberare.

4. HOTĂRÂREA ARBITRALĂ

MODUL DE SOLUŢIONARE A LITIGIULUI

În principiu, soluţia pe care o pronunţă arbitrii se întemeiază pe
normele dreptului material aplicabil, fie român, fie străin dar totodată arbitrii au
obligaţia ca în soluţiile pe care le adoptă să se conducă după prevederile
contractului şi ţinând seama de uzanţele comerciale (art.36).
Din punct de vedere procedural, litigiul ia sfârşit de regulă prin
pronunţarea unei hotărâri (sentinţă sau încheiere de închidere a procedurii
arbitrale, după caz).

SOLUŢIONAREA LITIGIULUI PRIN SENTINŢĂ

Pronunţarea unei sentinţe arbitrale intervine în cazu7rile
specificate de art.40 alin.2 şi anume:
a) ori de câte ori arbitrii rezolvă litigiul în fond, admiţând
acţiunea cu care sunt sesizaţi, respectiv cererea reconvenţională, integral sau în
parte, în funcţie de temeiurile de drept şi de fapt ale cauzei, precum şi de probele
administrate;
b) când reclamantul renunţă la pretenţiile sale, caz în care are
loc desistarea cu privire la dreptul material valorificat prin acţiune;
c) când părţile cer să se pronunţe o sentinţă care să
consfinţească învoiala lor (tranzacţie).

ÎNCHEIEREA DE ÎNCHIDERE A PROCEDURII ARBITRALE.

Finalizarea litigiului printr-o astfel de încheiere – fundamental
diferită de încheierea de şedinţă – intervine în următoarele cazuri:
1
Hot. CAB nr. 1 din 19.I.1973
2
Hot. CAB nr. 23 din 26.III.1974

132
 a) dacă reclamantul renunţă la cererea sa arbitrală, desistarea
având, de această dată, ca obiect dreptul procesual la acţiune;
b) completul de arbitraj ia act că părţile s-au împăcat însă fără să
fi cerut consfinţirea vreunei tranzacţii intervenită între ele;
c) litigiul a rămas în nelucrare mai mult de o lună, din cauza
inactivităţii reclamantului;
d) lipsesc condiţiile pentru examinarea şi soluţionarea litigiului
în fond.

REGLEMENTĂRI COMUNE
Atât sentinţei cât şi încheierii de închidere a procedurii arbitrale
li se aplică reguli comune în ceea ce priveşte secretul deliberărilor, cvorumul de
voturi necesare, ordinea în care arbitrii îşi exprimă opinia referitor la soluţia
finală, modul de redactare al dispozitivului, comunicarea lor către părţi,
rectificarea şi completarea acestora inclusiv caracterul definitiv şi obligatoriu al
sentinţei şi încheierii de închidere a procedurii arbitrale, motiv pentru care le
vom denumi în continuare sub forma generică de hotărâri.
O singură excepţie comportă pronunţarea încheierii de închidere
a procedurii arbitrale care potrivit art. 45 alin.3 poate fi făcută de preşedintele
CAB în cazul în care completul de arbitraj nu a fost încă format.
Deliberarea şi luarea hotărârii se face în şedinţă secretă. La
deliberare poate fi prezent şi asistentul arbitral.
În litigiile rezolvate în complet de trei membri, sentinţa se ia
prin votul majorităţii membrilor completului de arbitral, supraarbitrul are un vot
egal cu ceilalţi membri ai completului, dar îşi exprimă ultimul opinia.
Îndată după adoptarea soluţiei, se întocmeşte dispozitivul
hotărârii, care se citeşte părţilor sau în cazul lipsei lor, li se comunică în scris.
Dispozitivul se semnează de toţi membrii completului de arbitraj precum şi de
asistentul arbitral.
Dacă există opinie separată ea se va menţiona în dispozitiv.
Hotărârea se pronunţă de completul de arbitraj în numele Curţii de arbitraj fiind
considerată ca hotărâre a acestei Curţi.
În termenul stabilit de completul de arbitraj, termen care nu
trebuie să depăşească 30 de zile, hotărârea arbitr4ală motivată trebuie să fie
comunicată părţilor în scris., Preşedintele CAB poate prelungi aceste termene.
Hotărârea se redactează şi se comunică în limba română.
Menţiunile pe care le cuprinde sunt cele prevăzute de art.43: a) indicarea Curţii
de arbitraj, a numărului dosarului şi al hotărârii precum şi al locului şi datei
pronunţării ei; b) numele arbitrilor, supraarbitrului sau, după caz, al arbitrului
unic, precum şi numele asistentului arbitral; c) denumirea şi sediul sau după caz,
numele şi domiciliul părţilor, numele reprezentanţilor părţilor precum şi al
celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului; d) obiectul litigiului

133
şi susţinerile pe scurs ale părţilor; e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii; f)
dispozitivul; g) semnăturile arbitrilor în acelaşi mod ca şi pe dispozitiv.

RECTIFICAREA ŞI COMPLETAREA HOTĂRÂRII

Dacă prin hotărârea pronunţată, completul de arbitraj a omis să
se pronunţe asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi poate solicita, în
termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată, o hotărâre de
completare. Aceasta se dă numai cu citarea părţilor (art.44 alin.1).
Greşelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greşeli
evidente care nu schimbă însă fondul soluţiei precum şi greşelile de calcul pot fi
îndreptate, la cererea părţilor sau din oficiu, printr-o încheiere (art.44 alin.2).
Hotărârea de completare sau încheierea de îndreptare fac parte
integrantă din hotărârea iniţială.

CARACTERUL DEFINITIV ŞI OBLIGATORIU AL HOTĂRÂRII

Potrivit art.46 hotărârea arbitrală este definitivă indiferent că se
îmbată forma sentinţei arbitrale sau încheierii de închidere a procedurii arbitrale.
Ca urmare, hotărârea arbitrală nu poate fi atacată pe calea
recursului prevăzut de art. 299 şi următorul C.proc.civ. Dintre căile
extraordinare de atac pot fi folosite numai reexaminarea şi contestaţia la titlu.
Totodată hotărârile arbitrale au caracter obligatoriu. Ele leagă
părţile, care trebuie să li se conformeze, aducându-le la îndeplinire de bună voie,
imediat sau în termenul prevăzut în cuprinsul lor.

5. CĂI DE ATAC ŞI EXECUTARE

CEREREA DE REEXAMINARE
Cererea de reexaminare se introduce la CAB pentru unul din
următoarele motive prevăzute de art. 47 Reg. de procedură:
a) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi
procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
b) sentinţa a fost dată de alţi arbitri decât cei aleşi sau desemnaţi
potrivit procedurii. Astfel, s-a decis că înlocuirea supraarbitrului care a semnat
încheierea de dezbateri, cu un alt supraarbitru care a semnat hotărârea arbitrală,
se încadrează în dispoziţia legală prevăzută de art. 47 alin.1 lit.b1;
c) completul de arbitraj s-a pronunţat asupra unui lucru ce nu s-a
cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;
d) se înfăţişează înscrisuri doveditoare de natură a schimba
soluţia şi pe care partea din motive temeinice nu le-a putut depune la
pronunţarea hotărârii. În acest ultim caz, de precizat că este necesar a fi reunite,
cumulativ toate cele trei condiţii instituite de textul citat.

1
Hot.CAB nr. 124 din 22.XII.1978

134
 Competenţa de a soluţiona cererea de reexaminare aparţine în
mod exclusiv Curţii de arbitraj.
Cererea de reexaminare poate fi introdusă în termen de 30 de
zile de la data comunicării hotărârii arbitrale şi se judecă de acelaşi complet de
arbitraj dacă părţile nu aleg alţi arbitri.
Admiterea cererii de rearbitrare are ca efect desfiinţarea
hotărârii atacate. În acest caz litigiul se rearbitrează, urmând a se pronunţa o
nouă hotărâre arbitrală.

CONTESTAŢIA LA TITLU
Această cale de atac are ca obiect lămurirea înţelesului întinderii
sau aplicării unei hotărâri arbitrale, pronunţate de CAB şi este admisibilă
exercitarea ei numai în temeiul dispoziţiilor art.399 şi 400 alin.1 C,.pr.civ.
Competenţa de a soluţiona o asemenea cerere revine CAB, dacă
se urmăreşte desluşirea semnificaţiei unei hotărâri care emană de la acest organ
de jurisdicţie1.
Contestaţia la titlu poate fi formulată, dată fiind natura sa de
cerere incidentă la executarea hotărârii arbitrale, în tot timpul cât executarea
acesteia este legal posibilă, adică în limita termenului de 3 ani de prescripţie a
dreptului de a solicita măsuri de urmărire silită. Termenul începe să curgă de la
data pronunţării hotărârii arbitrale atacate.

5.3. INVESTIREA HOTĂRÂRII CUFORMULĂ

EXECUTORIE
În mod obişnuit, orice hotărâre arbitrală se execută de bună voie
de către părţile în cauză. Dacă totuşi se iveşte vreo opunere, creditorul va
recurge la executarea silită. Pentru aceasta hotărârea pronunţată de CAB trebuie
să fie în prealabil investită cu formulă executorie (prev.de art. 269 C.pr.civ.) cel
puţin în cazurile în care măsurile de urmărire silită se vor localiza în România.
Totuşi în cazul în care o parte refuză executarea, hotărârea poate4 fi executată în
ţară, la cererea părţii interesate, fără investire cu formulă executorie.
În cazul executării în străinătate a unei hotărâri arbitrale a CAB,
revine legii din statul solicitat să decidă dacă este necesar şi execvaturul acordat
de instanţele sale2

Secţiunea a II-a

CURTEA DE ARBITRAJ DE PE LÂNGĂ C.C.I.P.

Funcţia de autoritate administrativă este exercitată de către o

Curte de arbitraj (art.1 Reg.).
1
Hot.CAB nr. 35 din 25.I.1979
2
O.CAPATINA op.cit. p.257

135
 Părţile litigante dispun de o largă facultate de decizie în
organizarea instanţei arbitrale. Astfel, ele hotărăsc sediul acesteia şi dacă
diferendul va fi soluţionat de un complet de trei arbitri sau de un arbitru unic.
Întrucât nu există o listă prestabilită de arbitri, părţile pot alege orice persoană pe
care o preferă. Dacă totuşi vreuna dintre părţile abţine, Curtea desemnează
arbitrul acesteia, licitând în prealabil propuneri de la Comitetul naţional al
Camerei de comerţ din ţara împricinatului respectiv.
Supraarbitrul sau arbitrul unic trebuie să provină dintr-un stat
astfel decât cel al părţilor, aflate în diferend.
Arbitrii astfel desemnaţi, întocmesc, înainte de a proceda la
soluţionarea cauzei, un act care să le precizeze misiunea, specificând îndeosebi
punctele în litigiu (art.13 Reg.). Acest act este foarte important, deoarece numai
după aprobarea lui de către Curtea de arbitraj se trece la dezbateri.
Proiectul sentinţei (hotărârii) este de asemenea supus spre
aprobare Curţii, înainte de a fi pronunţată (art.21 Reg.).
Hotărârea are caracter definitiv şi executor (art.24 Reg. CCIP).

Secţiunea a III-a

CENTRUL INTERNAŢIONAL DE LA WASHINGTON PENTRU

REGLEMENTAREA DIFERENDELOR REFERITOARE LA
INVBESTIŢII (CIRDI)

Funcţia de autoritate administrativă (de nominare) este

exercitată de către CIRDI. Din compunerea sa face parte, potrivit art. 3, 4 şi 9
din Convenţia de la Washington din 1965, un consiliu administrativ, care
elaborează şi adoptă regulamentele de procedură ale instanţelor de conciliere şi
un arbitraj, cât un secretariat.
Centrul întocmeşte o listă de conciliatori şi o alta distinctă, de
arbitri (art. 12-16). Orice stat contractant poate să desemneze, pentru a figura în
fiecare din aceste liste, câte 4 persoane. CIRDI beneficiază de personalitate
juridică internaţională (art.18).
Litigiile pot avea ca obiect neînţelegerile de ordin juridic în
cadrul cărora una dintre părţi este un stat contractant, o colectivitate publică sau
un organism depinzând de un stat contractant, iar cealaltă parte o persoană fizică
sau juridică având naţionalitatea unui alt stat contractant.
De precizat că diferendul trebuie să fie în legătură directă cu o
investiţie (art.25).
Arbitrajul are caracter facultativ. Dacă însă părţile şi-au dat
consimţământul să supună litigiul spre soluţionare CIRDI, nici una dinte ele nu
va putea să-l retragă unilateral. Investitorul străin, deşi subiect de drept civil, are
facultatea să cheme direct, în nume propriu, în arbitrare statul cu care a
contractat (art.36) fără ca acesta să poată invoca imunitatea sa de jurisdicţie.

136
Nici investitorul străin nu este autorizat să solicite protecţia guvernamentală a
propriului stat (art.27).
Consimţământul la arbitraj este considerat, în afara unei
stipulaţii contrare, ca implicând renunţarea la orice alt recurs în statul de sediu al
investiţiei. Totuşi un stat contractant poate cere ca o condiţie a consimţământului
său la arbitraj, ca recursurile administrative sau judiciare interne să fie epuizate
(art.26).
Se învederează astfel â, în lumina reglementărilor Convenţiei de
la Washington din 1965 dar şi ale Convenţiei europene privitoare la imunitatea
de jurisdicţie şi de executare a statului, încheiată la Basel în 1973, că în
raporturile contractuale (comerciale) dintre un stat şi un subiect de drept civil
(comercial) având o naţionalitate străină, convenţia ar5bitrală produce pe lângă
efectele uzuale de care ne-am ocupat1, şi altele constând în circumstanţierea sau
excluderea unor reguli de drept internaţional public referitoare la imunităţile
statului, la epuizarea recursurilor interne şi la protecţia diplomatică.
a) Regimul imunităţilor de stat. Prin încheierea convenţiei
arbitrale, statul este implicit de acord – dacă nu s-a inserat o clauză contrară – să
nu se prevaleze de imunitatea sa de jurisdicţie în litigiul respectiv. O astfel de
excludere se impune deoarece nimeni nu ar mai consimţi o convenţie arbitrală
dară ar exista riscul să devină insuficientă pe temeiul excepţii de imunitate.
În acest sens Convenţia europeană sus citată prevede în art.12 că
în arbitrajele dintre guverne şi subiecte de drept civil sau în cele referitoare la
materii comerciale, nu poate fi invocată imunitatea de stat referitor la
„validitatea sau interpretarea convenţiei arbitrale, procedura arbitrală şi
reformarea hotărârii, afară numai dacă prin convenţia arbitrală nu s-a prevăzut
altfel.
b) Limitări aduse regulii epuizării recursurilor interne.
Încheierea convenţiei arbitrale simplifică în principiu litigiul
dintre stat şi particularul de naţionalitate străină deoarece regula epuizării
recursurilor interne devine inaplicabilă, afară numai dacă părţile au decis altfel.
Cu alte cuvinte, subiectul de drept civil nu mai este obligat să uzeze de căile de
atac administrative sau judiciare prevăzute de legislaţia statului contractual ci
dimpotrivă, are posibilitatea să se adreseze mai întâi unui organ de jurisdicţie
internaţională. Totuşi statul contractant poate condiţional consimţământul la
arbitraj de epuizarea prealabilă a recursurilor administrative sau judiciare
interne, stipulând acest lucru în cuprinsul convenţiei arbitrale.
c) Excluderea protecţiei diplomatic. Potrivit acestui efect al
convenţiei arbitrale, în raporturile sale cu statul contractant subiectul de drept
civil (comercial) acţionează ca dominus litis, fără nici o altă ingerinţă. În acest
sens particularul lezat nu poate recurge la obţinerea protecţiei diplomatice din
partea statului naţionalităţii sale afară doar dacă ”statul contractant nu se

1
A se vedea supra CAP.III sect.I pct.3

137
conformează sentinţei pronunţate cu ocazia diferendului” (art. 27 Convenţia de
la Washington din 1965).
Revenind la CIRDI vom arăta că tribunalul arbitral compus din
arbitrii desemnaţi de părţi de pe lista ţinută de Centru, statuează asupra
diferendului în conformitate cu regulile de drept pe care aceştia le-au adoptat. În
lipsa unei asemenea înţelegeri, se aplică dreptul statului contractant parte la
diferend precum şi principiile dreptului internaţional. Tribunalul are deopotrivă
facultatea de a decide în echitate, dacă părţile sunt de acord.
Sentinţa pronunţată are caracter obligatoriu, părţile trebuind să o
aducă la îndeplinirea de bună voie, iar statele contractante se obligă să-i acorde
un regim de executare similar celui al hotărârilor pronunţate de propriile instanţe
judecătoreşti.

CASP.VI

FORME ALE ARBITRAJULUI OCAZIONAL

Secţiunea I

ARBIRTRAJUL OCAZIONAL
REGLEMENTAT DE REPTUL ROMÂN

1. TRĂSĂTURI GENERALE

Funcţionarea unui arbitraj ocazional (ad-hoc) localizat în ţara

noastră este reglementată de dispoziţiile Cărţii a IV-a, art. 340-371 C.pr.civ. De
asemenea Reg. de pr. Ale CAB prevăd posibilitatea organizării unui astfel de
arbitraj în cuprinsul art. 50 şi următoarele.
Arbitrajul ocazional reglementat de dreptul român are o durată
de funcţionare limitată, nu prezintă o structură organizatorică preconstituită, iar
procedura este facultativă. Existenţa sa juridică încetează în momentul
pronunţării de către arbitrai a hotărârii lor.
Temeiul juridic al arbitrajului ocazional îl constituie numai
convenţia părţilor, exprimată într-un compromis sau o clauză compromisorie.

138
 Arbitrajul ocaziona este întotdeauna facultativ însă art. 50 din
Reg. de pr. a CAB dispune că litigiile care sunt de competenţa obligatorie a
acestei Curţi în temeiul unui acord internaţional, nu pot face obiectul înţelegerii
dintre părţi cu privire la forma de arbitraj.
Procedura de numire a arbitrilor şi de soluţionare a litigiului
supus arbitrajului ad-hoc se stabilesc prin înţelegerea părţilor (art. 51 din Reg. de
pr. CAB).
Părţile pot alege ca arbitri, persoane care nu figurează pe lista de
arbitri a CAB, inclusiv străini.
Dacă părţile nu au stabilit procedura, se va aplica în litigiile
comerciale interne, Reg. de pr. CAB, cu adaptările corespunzătoare, iar în
litigiile de comerţ exterior, Reg. de arbitraj al UNCITRAL (ART. 51 ALIN.3
Reg. de pr. CAB).
În acest din urmă caz, atribuţiile autorităţii de nominare revin
preşedintelui CAB, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.

2. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

Potrivit art. 340 C.pr.civ., persoanele între care există un litigiu

pot să soluţioneze neînţelegerile lor prin arbitri. Părţile trebuie să aibă liberul
exerciţiu al drepturilor lor, iar diferendul să se refere la probleme asupra cărora
legea permite a se face tranzacţii.
Acordul părţilor se concretizează prin încheierea unui
compromis sau a unei clauze compromisorii. Potrivit art. 343 din C.pr.civ.,
compromisul sau clauza compromisorie, sub pedeapsa de nulitate, va trebui să
arate numele arbitrilor şi contestaţiile născute sau care s-ar pute naşte şi pe care
arbitrii sunt îndrituiţi a le judeca.
Părţile aleg arbitrii dintr5e persoanele capabile, indiferent de
cetăţenie. Arbitrii se numesc printr-un act autentic (art. 342 C.pr.civ.).
Arbitrii se pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii. În
timpul funcţionării lor, arbitrii nu pot fi revocaţi decât prin consimţământul
tuturor părţilor.
În termenul stabilit, părţile vor depune la arbitri actele,
documentele şi memoriile pe care le au în cauză. Ele au dreptul de a se apăra
prin viu grai, personal sau prin procurator. Arbitrii pot încuviinţa interogatoriul
părţilor şi orice măsuri pregătitoare, care se pot face şi de judecători.
Arbitrii dau hotărârea cu majoritate de voturi. În cazul în care
părerile arbitrilor sunt împărţite, supraarbitrul se pronunţă după ce ascultă părţile
sau citeşte numai actele lor, dacă nu s-a făcut apărarea prin viu grai. Părţile prin
bună înţelegere vor pute însă, să îndrituiască pe supraarbitru să ia parte la
cercetarea pricinii împreună cu arbitrii şi să dea hotărârea odată cu ei.
Însărcinarea arbitrilor încetează prin pronunţarea hotărârii lor.
Arbitrajul mai încetează şi în următoarele cazuri: prin expirarea termenului

139
însemnat în compromis sau prelungit de către părţi ori după trecerea a cinci luni
de la data constituirii tribunalului de arbitri când nu s-a prevăzut nici un termen;
prin revocarea arbitrilor cu acordul tuturor părţilor, recuzarea ori demisia unuia
dintre Arbitri; prin moartea unei din părţi, când moştenitorii săi vârstnici şi
capabili nu voiesc să se mai judece cu arbitrii (art. 360 şi art. 370 C.pr.civ.).
Desfăşurarea procedurii arbitrale se asigură de către instanţele
judecătoreşti dacă părţile nu s-au adresa CAVB care, după cum am văzut, poate
şi ea să organizeze arbitraj ad-hoc.
Instanţa judecătorească intervine în desemnarea supraarbitrului.
Dacă arbitrii nu se înţeleg asupra numirii unui supraarbitru sau nu au dreptul de
a-l numi, el va fi desemnat de preşedintele instanţei judecătoreşti (art. 348
C.pr.civ.). Recuzarea arbitrilor, în caz de neînţelegere, se va judeca tot de
instanţa judecătorească (art. 346 C.pr.cic.).
Hotărârea arbitrilor este supusă recursului, dacă părţile nu au
renunţat la acest drept prin compromis sau prin act format posterior. În situaţiile
şi modurile prevăzute de art. 317-329 din C.pr.civ., hotărârea arbitrală poate fi
atacată pe calea cererii de anulare, contestaţie sau revizuirii. Nulitatea hotărârii
arbitrale se poate cere în următoarele situaţii: persoanele care au dat-o nu au
primit o asemenea însărcinare; arbitrii s-au pronunţat după expirarea termenului
de arbitraj; hotărârea s-a dat asupra unor pricini care nu au fost supuse
arbitrajului; pretinsa hotărâre s-a dat de unii arbitri neîndrituiţi să judece în lipsa
celorlalte; hotărârea se referă la cazuri pe care legea le opreşte a se judeca de
arbitri (art. 368 din C.pr.civ.).
Hotărârea arbitrilor, împreună cu celelalte acte ale dosarului, se
înaintează la grefa instanţei judecătoreşti care a autentificat actul de compromis
(art. 357 C.pr.civ.). Precizând însă că în prezent înscrisurile se autentifică de
către notariatul de stat, iar clauza compromisorie nu trebuie întocmită în formă
autentică1, hotărârea arbitrală se va depune la instanţa judecătorească de la
domiciliul pârâtului conform art. 5 C.pr.civ.
În situaţia în care nu se execută de bunăvoie, hotărârea arbitrală
se investeşte cu titlu executoriu de către instanţa judecătorească printr-o
încheiere.
Hotărârea arbitrală, investită cu titlu executoriu are efectele unei
hotărâri judecătoreşti şi se execută în acelaşi mod.

Secţiunea a II-a

ARBITRAJUL REGLEMENTAT DE NORMELE UNICITRAL

Organizând o formă de arbitraj facultativ, Reg. UNCITRAL

adoptat de Adunarea Generală ONU las 15.XII.1976, a urmărit să asigure, prin
soluţiile pe care le-a consacrat viabilitatea şi eficienţa acestei jurisdicţii.
1
A se vedea O. CAPATINA, opt.civ.p.220 şi urm. I MACOVEI opt.civ. p. 375

140
 Dreptul de a alege o autoritate administrativă (de nominare)2
aparţine în principal părţilor litigante. Ele se bucură în această privinţă de o largă
opţiune.
Atribuţiile respective pot fi încredinţate, fie prin convenţia
arbitrală, fie printr-o înţelegere ulterioară, unei persoane fizice sau unui centru
permanent de arbitraj.
În lipsa unui acord corespunzător între părţi sau dacă organul
administrativ pe care l-au ales nu acţionează, Reg. UNCITRAL a rezervat
dreptul de a-l desemna secretarului general al Curţii Permanente de Arbitraj de
la Haga. Acesta nu intervine decât în subsidiar şi numai la cererea părţii
interesate. În nici un caz Secretarul general al Curţii de îndeplineşte, el, oficiul
de autoritate administrativă, chemată să desemneze direct arbitrul, ci se
mărgineşte în mod exclusiv să suplinească opţiunea pe care părţile litigante ar fi
trebuit să o exercite spre a asigura funcţionarea normală a arbitrajului.
Procedura începe printr-o modificare de arbitraj, adresată de
reclamant pârâtului şi cuprinzând individualizarea părţilor, obiectul litigiului,
specificarea numărului de arbitri şi alegerea unei anumite autorităţi de nominare.
După constituirea tribunalului arbitral, acesta reglementează
modul de a soluţiona litigiul, fiind obligat să asigure egalitatea deplină între părţi
şi să le dea posibilitatea de a-şi valorifica drepturile şi de a propune măsurile pe
car ele consideră necesare.
Reclamantul este obligat ca, în termenele stabilite de tribunalul
arbitral, să comunice pârâtului acţiunea (dacă nu este inclusă în cuprinsul
notificării) iar pârâtul să-i aducă la cunoştinţă răspunsul său, care trebuie
transmis şi fiecărui arbitru.
În vederea soluţionării litigiului, tribunalul arbitral ţinând seama
de prevederile contractului şi de uzanţele comerciale, aplică legea aleasă de
părţi, iar în lipsa unei asemenea opţiuni, legea desemnată de norma conflictuală
pe care o consideră potrivită în speţă. Tribunalul arbitral poate decide şi în
echitate, dacă as fost expres autorizat de către părţi şi dacă legea aplicabilă
arbitrajului o permite.
Hotărârea pronunţată, trebuie să fie motivată în scris: ea are
caracter definitiv şi nu poate forma obiect al unor căi de atac, părţile fiind
obligate să o execute de bună voie (art.32 Reg. UNCITRAL).

Secţiunea a III-a

ARBITRAJUL REGLEMENTAT DE
CONVENŢIA DE LA GENEVA DIN 1961

În sistemul organizat de Convenţia de la Geneva din 1961,

funcţionarea arbitrajului ocazional este independentă faţă de instanţele
2
„appointing authority”

141
judecătoreşti. Autonomia arbitrajului a fost realizată şi prin extinderea puterilor
conferite arbitrilor, pe de o parte şi respectiv prin organizarea unor mecanisme
administrative prearbitrale, pe de altă parte.
Mecanismele administrative instituite de Convenţie sunt
preşedintele Camerei de Comerţ competente şi Comitetul special. În lipsa unui
acord al părţilor ori arbitrilor, mecanismele administrative asigură luarea
măsurilor necesare pentru organizarea arbitrajului. Camera de Comerţ
competentă poate fi din ţ
Ara pârâtului sau din ţara unde se află locul ales de părţi pentru
arbitraj.
Comitetul special de la Geneva este format din trei persoane, doi
membri titulari şi un preşedinte.
Camerele de comerţ ale statelor aleg fiecare câte un membru
titular pe o perioadă de patru ani. Preşedintele este ales pe timp de doi ani prin
rotaţie tot de camerele de comerţ.
În cadrul Convenţiei de la Geneva din 1961, părţile la un acord
de arbitraj sunt libere să prevadă că litigiul lor va fi supus spre soluţionare unor
arbitri numiţi pentru cazuri determinate.
Procedura arbitrală se desfăşoară tot în condiţiile stabilite de
părţi. Ele au facultatea de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit
cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu, de a determina locul arbitrajului
şi de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
În absenţa unei înţelegeri între părţi asupra măsurilor necesare
pentru organizarea arbitrajului, Convenţia dispune că arbitrii sunt abilitaţi să
adopte aceste măsuri, revenindu-le sarcina în consecinţă, de a fixa locul
arbitrajului şi regulile de procedură aplicabile, fie direct, fie prin referire la
regulament unui anumit arbitraj. Tot arbitrii au puterea de a stabili „norma
conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă” (art.VII(1)).
La rândul lor mecanismele administrative avute în vedere la
Convenţia de la Geneva conjtr5ibuie şi ele la funcţionarea normală a arbitrajului
ocazional. Astfel, în cazul în care părţile nu se înţeleg cu privire la
nominalizarea arbitrilor, rolul de autoritate de nominare îl exercită, preşedintele
Camerei de Comerţ competentă sau Comitetul special de la Geneva.
Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau Comitetul
special pot să intervină atât la desemnarea arbitrului sau supraarbitrului, după
caz, cât şi la stabilirea normelor procedurale ale instanţei arbitrale (art.IV)1.
Mecanismele administrative arătate acţionează, de regulă la
cererea reclamantului. Dacă totuşi acesta rămâne pasiv, drepturile sale pot fi

1
Prevederile art.IV din Convenţia de la Geneva din 1961 nu mai au azi aplicare deoarece ele se
refereau la diferende ce s-ar fi putut ivi între persoane fizice sau juridice unele din ţări socialiste şi
altele din ţări capitaliste. A se vedea şi Aranjamentul semnat de satele membre ale Consiliului Europei
la Paris în data de 17.1.1962 care dispune în Preambul că prevederile art.IV ale Convenţiei de la
Geneva nu se aplică între state membre ale Consiliului Europei.

142
exercitate de către pârât sau de către arbitri, care vor cere ei luarea măsurilor
necesare.

Cap. VII

RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA
HOTĂRÂRILOR ARBITRALE

Secţiunea I

REGLEMENTASREA ÎN DREPTUL ROMAN

1. EXECUTAREA DE BUNĂ VOIE A HOTĂRÂRILOR ARBITRALE

Hotărârile arbitrale pronunţate de instanţele arbitrale române

sunt definitive şi obligatorii.
Potrivit art. 48 din Reg. de pr. CAB, sentinţa (hotărârea)
arbitrală se aduce la îndeplinire de bună voie de către partea împotriva căreia s-a
pronunţat, imediat sau în termenul arătat în sentinţă. Ea constituie titlu
executoriu.
Prin executarea în mod voluntar al hotărârilor arbitrale se evită
pierderile de timp şi unele situaţii defavorabile.
În practica internaţională, executarea hotărârilor fără concursul
autorităţilor statale, este asigurată printr-un sistem de măsuri specifice.
Împotriva părţii care refuză să execute o hotărâre arbitrală pot fi luate sancţiuni
morale, pemniare sau disciplinare. Sancţiunile se aplică de către organizaţiile
profesionale şi au un rol preventiv. Partea refractară trebuie informată despre
existenţa unei cereri de sancţionare.
Principalele sancţiuni de care dispun organizaţiile profesionale
sunt următoarele: publicarea numelui comerciantului sau firmei care nu respectă
hotărârea arbitrală dată împotriva sa; depunea unei garanţii la intr5area în
asociaţia profesională sau previziuni pentru acoperirea cheltuielilor de arbitraj;
interzicerea accesului la anumite burse sau pieţe; interdicţia de a se adresa
arbitrajului; suspendarea sau excluderea din asociaţia profesională.
În cazul în care hotărârea arbitrală este totuşi executată,
sancţiunea luată poate fi revocată.

2. EXECUTAREA SILITĂ A HOTĂRÂRILOR ARBITRALE

(EXEQUATUR-UL).

Aşa după cum s-a mai arătat, hotărârile arbitrale pronunţate de

CAB se execută în ţară în mod voluntar, în temeiul titlului lor executoriu. Dacă

143
există însă o opunere, partea interesată va recurge la executarea silită. Procedura
executării silite este cea prevăzută de dreptul comun. Totuşi, în cazul în care o
parte refuză executarea, hotărârea poate fi executată în ţară, la cererea părţii
interesate, fără investire cu formulă executorie (art. 48 alin.2 Reg. de pr. CAB).
În străinătate, hotărârile arbitrale pronunţate de CAB se execută
potrivit dispoziţiilor legale din ţara unde este invocată. Hotărârile arbitrale
pronunţate pe teritoriul unui stat şi invocate, în alt stat, devin hotărâri arbitrale
străine. Executarea lor în România este supusă reglementărilor prevăzute de
dreptul comun şi de convenţiile internaţionale.
În absenţa unor dispoziţii contrare, sentinţele arbitrale străine
sunt asimilate hotărârilor judecătoreşti date în alte ţări. Hotărârile arbitrale
străine dobândesc forţă executorie în condiţiile art. 375 C.pr.civ.
Procedura prin care se încuviinţează executarea unei hotărâri
poartă denumirea de exequatur.
Îndreptăţirea de a investi cu formulă executorie revine instanţei
judecătoreşti în circumscripţia căreia se va executa hotărârea arbitrală străină.
Sub raportul competenţei materiale, cererile de exequatur se rezolvă de către
tribunalele judeţene şi Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Hotărârea arbitrală străină va fi investită cu formulă executorie,
dacă îndeplineşte următoarele condiţii: să fie dată de o instanţă competentă; să
fie definitivă; să nu încalce legile române de ordine publică; să existe între ţara
noastră şi ţara unde a fost pronunţată hotărârea reciprocitate de executare.
Competenţa teritorială a instanţelor arbitrale străine se determină
pe baza acordului dintre părţi sau a unei Convenţii internaţionale. Decurge de
aici faptul că examinarea unei astfel de competenţe implică şi verificarea
validităţii Convenţiei de arbitraj. Astfel, în cazul în care Convenţia arbitrală este
nulă, hotărârea arbitrală străină nu poate fi executată.
Sub aspectul conformităţii faţă de legile române de ordine
publică, litigiul trebuie să fi fost susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului.
Astfel, dacă litigiul nu poate fi supus spre soluţionarea arbitrajului, sentinţa
arbitrală străină care intervine în cauză este contrară ordinii publice în ţara
noastră şi ca urmare executarea ei în România este inadmisibilă.
Cererea pentru investire cu formulă executorie se poate
introduce direct de partea interesată la instanţa judecătorească sau prin comisie
rogatorie.
Cererea de exequatur se rezolvă printr-o hotărâre, care poate fi
atacată cu recurs de către partea nemulţumită.

Secţiunea a II-a

REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE PRIVIND

RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE

144
 Dispoziţiile din Convenţiile internaţionale fac distincţie între
recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine şi executarea lor.
Astfel, Convenţia de la New York din 1958 dispune că, fiecare
din satele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va
acorda executarea acesteia conform regulilor de procedură în vigoare pe
teritoriul unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite de reglementarea
uniformă (art.III).
Noţiunea de recunoaştere înseamnă admiterea efectelor unei
hotărâri arbitrale în afară de puterea executorie. Recunoaşterea operează astfel
de plin drept, nefiind condiţionată de obţinerea unei autorizări în statul solicitat.
Executarea sentinţei arbitrale străine implică, în acest sens, recunoaşterea ei
prealabilă.
Prevederile Convenţiei de la New York instituie şi o prezumţie
de regularitate a sentinţei arbitrale străine. Art.V al Convenţiei prevede că
recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate, la cererea părţii contra
căreia ea este invocată, decât dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii
competente a ţării solicitate, că există vreuna din cauzele de nevaliditate
enumerate în mod expres. Acestea sunt următoarele: părţile la convenţia de
arbitraj erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de incapacitate sau înţelegerea
nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au subordonat-o, ori, în lipsa unor
indicaţii în acest sens, potrivit legii ţării în care sentinţa a fost dată; partea
împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre
desemnarea arbitrilor ori i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în
valoare mijloacele sale de apărare; sentinţa se referă la un diferend nemenţionat
în convenţia de arbitraj; constituirea tribunalului arbitral sau procedura de
arbitraj nu a fost conformă cu acordul părţilor sau, în lipsa acestuia nu a fost
conformă cu legea ţării unde a avut lor arbitrajul; sentinţa nu a devenit
obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate
competentă a ţării în care, sau după legea căreia, a fost dată sentinţa.
De asemenea recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale
străine vor putea fi refuzate dacă autoritatea competentă a ţării în care se cere
exequaturul constată următoarele: obiectul diferendului nu este susceptibil de a
fi reglementat pe calea arbitrajului, în conformitate cu legea acestei ţări; sentinţa
este contrară ordinii publice a acestei ţări.
Cu alte cuvinte, toate cazurile de neregularitate arătate pot
constitui totodată şi condiţii de valabilitate ale sentinţei arbitrale.
Dacă aceste condiţii sunt respectate, partea care invocă sentinţa
spre a obţine recunoaşterea şi executarea ei trebuie să prezinte în faţa autorităţii
competente şi următoarele acte: originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit
sau o copie a acesteia dar tot autentificată; originalul convenţiei scrise, prin care
părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende
care s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept
determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de

145
a fi reglementată pe calea arbitrajului sau o copie a acestui original întrunind
condiţiile cerute pentru autenticitatea sa. Dacă sentinţa sau Convenţia nu este
redactată în limba ţării unde se invocă hotărârea, partea va fi ţinută să aducă o
traducere certificată de o persoană oficială.
În cazul în care condiţiile de regularitate nu sunt îndeplinite
sancţiunea constă în refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine
în întregul ei. Recunoaşterea şi executarea sentinţei poate fi şi parţial respinsă
dacă instanţa de arbitraj a depăşit prevederile convenţiei de arbitraj. Prin urmare,
refuzul se va limita numai la dispoziţiile sentinţei privind problemele care nu au
fost supuse arbitrajului.
Convenţia de la Geneva din 1961 cuprinde şi ea unele prevederi
referitoare la regularitatea sentinţelor arbitrale străine.
Având în vedere, în special, stabilirea regimului juridic al
convenţiei arbitrale şi regulamentarea procedurii corespunzătoare, Convenţia de
la Geneva din 1961 cuprinde incidentul şi dispoziţii referitoare la
regularitatea sentinţelor arbitrale. Astfel, potrivit acestei Convenţii, cauzele de
anulare a unei hotărâri arbitrale ar fi: nevaliditatea convenţiei de arbitraj;
nerespectarea dreptului la apărare; depăşirea prevederilor convenţiei de arbitraj;
constituirea nevalabilă a instanţei arbitrale sau respectarea procedurii de arbitraj
stabilită prin acordul părţilor ori, în subsidiar, prin dispoziţiile art. IV al
Convenţiei de la Geneva din 1961.Aşa după cum se poate observa Convenţia de
la Geneva din 1961 restrânge temeiurile de anulare a hotărârilor arbitrale în
comparaţie cu cealaltă convenţie, de la New York din 1958, însă tot Convenţia
de la Geneva dispune în cuprinsul art. IX că prevederile sale se aplică numai
între statele care sunt părţi (prin ratificare sau aderare) atât la acest instrument
internaţional, cât şi la Convenţia de la New York din 1958.
Convenţia de la Washington din 1965 reglementând diferendele
referitoare la investiţiile între state şi persoane fizice sau juridice ale altor state
cuprinde în art. 54 dispoziţii privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor
arbitrale pronunţate în asemenea litigii.
Potrivit textului citat, fiecare stat contractant recunoaşte orice
hotărâre pronunţată în conformitate cu Convenţia de la Warhington şi asigură
executarea obligaţiilor pecuniare pe care aceasta le impune, ca şi când ar fi
vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcţionând pe propriul teritoriu.
Hotărârile arbitrale date în străinătate beneficiază astfel de
asimilare cu cele judecătoreşti interne. Cu alte cuvinte, ele nu mai sunt tratate ca
acte jurisdicţionale străine. Prin aceasta, Convenţia de la Washington consacră
o inovaţie importantă în evoluţia progresivă a regimului juridic al hotărârilor
arbitrale pronunţat în alt loc decât cel unde se invocă executarea, deoarece
înlătură etapa intermediară de control al hotărârilor provenite din alte state sub
aspectul regularităţii lor internaţionale.
Această concluzie se impune cu atât mai mult dacă cercetăm
mai departe art. 54 al Convenţiei de la Washington care prevăd că pentru

146
obţinerea recunoaşterii şi executării unei hotărâri pe teritoriul unui stat
contractant este necesar (doar) ca partea interesată să prezinte o copie certificată
a acesteia înaintea tribunalului competent sau oricărei alte autorităţi desemnate
de statul solicitat1.
Nici o altă procedură care să prevadă măsurile de executare nu
este prevăzută de convenţia menţionată.
În privinţa urmăririi silite, Convenţia de la Washington adoptă
soluţia aplicării legii forului, dispunând la art. 54 paragraful 3 că „executarea
este reglementată de legislaţia privind executarea hotărârilor judecătoreşti în
vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică o asemenea procedură”.

BIBLIOGRAFIE

1. OCTAVIAN CAPATINA, BRÎNDUŞA ŞTEFĂNESCU, Tratat de drept

al comerţului internaţional, Editura Academiei, 1987.

2. OCTAVIAN CAPATINA, Litigiul arbitral de comerţ exterior, Editura

Academiei, 1978,

3. MIRCEAN COSTIN, Dreptul Comerţului Internaţional, Curs predat la

Facultatea de Drept, Cluj, pentru uzul studenţilor, 1992.

4. 4. ION P. FILIPESCU, Drept Internaţional privat, Facultatea de Drept,

Bucureşti, 1986.

5. IOAN MACOVEI, Instituţii de dreptul comerţului internaţional, Editura

Junimea, Iaşi, 1987.

6. BRÎNDUŞA ŞTEFĂNESCU, ION RUCĂREANU, Dreptul comerţului

Internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

1
Certificarea pentru conformitate a copiei cu originalul trebuie să emane de la secretarul general al
centrului internaţional pentru reglementarea diferendelor cu privire la investiţii, înfiinţat prin Convenţia
de la Washington şi având sediul la B.I.R.D.

147
 7. IOAN NESTORA, Probleme privind arbitrajul pentru comerţul exterior în
ţările socialiste europene, Editura Academiei, 1962.

8. ION P. FILIPESCU, DRAGOŞ ALEXANDRU, A. SITARU, Dreptul

Internaţional Privat, Speţe şi soluţii din practica judiciară şi arbitrală
pentru comerţul exterior, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1986.

9. MIRCEAN COSTIN, Drept Comercial Internaţional/Ghid aflabetic,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

10.M. JACOTA, Drept Internaţional Privat, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1976.

11.GRIGORE GEAMĂNU, Drept internaţional public, Editura Academiei,

Bucureşti, 1987.

ACTE NORMATIVE

Codul civil român.

Codul de procedură civilă român.

Decretul nr. 495 din 26.XI.1953 privind organizarea şi funcţionarea Camerei de

Comerţ Exterior a R.P.R.

Decretul nr. 623 din 21.XI.1973 privind organizarea şi funcţionarea Camerei de

Comerţ şi Industrie a R.S.R.

Decretul Lege nr. 139 din 12.V.1990 privind camerele de comerţ şi industrie din
România.

148
Regulamentul de organizare şl funcţionare şi Regulile de procedură ale Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti.

CONVENŢII INTERNAŢIONALE

Protocolul de la Geneva din 1923 privind clauzele de arbitraj.

Convenţia de la Geneva din 1927 privind executarea sentinţelor arbitrale străine.

Convenţia de la New York din 1958 privind recunoaşterea şi executarea

sentinţelor arbitrale străine.

Convenţia de la Geneva din 1961 privind arbitrajul comercial internaţional.

Convenţia de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor

privitoare la investiţii.

149