Despre Socializare

Profesor Itinerant – ADRIAN TANCHIŞ

,,Socializarea reprezintă procesul psihosocial prin care copilul neajutorat devine treptat o
persoană conştientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut’’1
Este vorba despre un proces care are loc nu numai în copilărie, dar şi la vârsta adultă. El presupune
asimilarea şi transmiterea valorilor, concepţiilor, atitudinilor sau modelelor de comportare ale unui
grup sau comunităţi umane, în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane.
Socializarea se bazează pe învăţarea socială, care este mecanismul ei fundamental de realizare, şi
care are ca finalitate integrarea indivizilor în societate.
Orice individ trebuie să acorde o deosebită atenţie grupului social din care face parte, aşadar
nu poate exista în afara unei experienţe de grup. Naşterea, creşterea, educaţia, asigurarea traiului
zilnic, locul de muncă etc. sunt doar câteva etape prin care trece omul în decursul vieţii sale.
Însă, pentru ca individul ( copil, adult, vârstnic ) să poată trăi într-un mediu social, trebuie să
respecte unele norme şi reguli importante pentru societate. Aceste reguli după care se ghidează
individul în viaţa socială au şi caracter social, motiv pentru care sociologia pune accent pe
socializare.
Socializarea nu este un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrând
la viaţa socială şi trebuie să se adapteze permanent schimbărilor care apar în societate fiind supus
tot timpul unor schimbări şi provocări sociale.
În psihologia socială, socializarea desemnează procesul prin care indivizii învaţă modurile
de a acţiona şi de a gândi despre mediul lor, pe care le interiorizează, integrându-le personalităţii lor
şi devin membri ai unor grupuri în care capătă un status specific (Ferréol, 1998).
Prin combinaţii teoretice multiple se pot individualiza diverse tipuri de socializare :

 În funcţie de finalitatea urmărită :

 socializare adaptativă sau integrativă, care presupune configurarea acelor caracteristici sau
capacităţi personale, ce facilitează integrarea, participarea şi realizarea socială a unor
activităţi într-un cadru instituţional dat . Acest tip de socializare comportă două faţete :
• socializarea primară : se referă la ansamblul caracteristicilor psihologice pe care le
dobândesc membrii unei colectivităţi umane, datorită partajării de timpuriu, a aceluiaşi
spaţiu existenţial. Acest tip de socializare alimentează apariţia specificului naţional. Către
vârsta de 6/7 ani, procesul socializării primare încetează (apud. S. Mentzos, 1977 şi A.
Munteanu, 1998);
• socializarea secundară: implică totalitatea trăsăturilor pe care un individ le dobândeşte în
urma impactului exercitat asupra lui de instituţii precum şcoala (cu diversele ei grade),
instituţiile culturale, organizaţiile politice;
 socializarea anticipatoare (R.K. Merton, 1945): constă în asimilarea acelor norme, valori şi
modele de comportare care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau
organizaţional viitor ;

 În funcţie de intervenţia puterii legitime (clasificarea lui Weber) :

• socializarea asociativă, prin acord voluntar al membrilor grupului ;
• socializarea instituţională, prin impunerea de reguli şi dominaţia puterii legitime.
Caracteristicile principale ale procesului de socializare sunt multiple, fiind definite de

1
Giddens, 2000, p.33
 valenţele epocii istorice şi de trăsăturile distincte ale spaţiului social. F. Elkin şi G. Handel le
sintetizează în felul următor:

a) procesul de socializare este un proces de durată (continuă în tot cursul vieţii individului);
b) el are loc prin interacţiunile cu alţi indivizi;
c) de-a lungul său, un rol important îl joacă mijloacele de comunicare;
d) desfăşurarea sa implică existenţa unor contexte semnificative din punct de vedere
emoţional;
e) aceste contexte sunt modelate de diferite grupuri sociale.

Toate caracteristicile menţionate evidenţiază faptul că procesul socializare se află într-o legătură
directă cu particularităţile biologice şi psihice ale dezvoltării umane ale diferitelor perioade de
vârstă.
Grupurile umane iau naştere datorită faptului că oamenii, prin firea lor, urmăresc anumite
scopuri, iar realizarea lor nu se poate face într-o izolare totală. Cel mai mic grup este cuplul, iar cel
mai mare ar fi umanitatea, dacă ar fi cu putinţă unirea tuturor oamenilor într-o unitate de acţiune,
pentru rezolvarea unor probleme comune, cum ar fi poluarea, terorismul, sărăcia. Definiţiile date
grupurilor sociale diferă în funcţie de natura abordării, de şcoala sociologică care a lansat-o sau de
perioada în care a fost formulată. Ne oprim asupra unei definiţii operaţionale prin care grupul
social este definit ca un mediu şi un spaţiu în care se desfăşoară viaţa şi activitatea oamenilor, un
mod specific de organizare, un stimulent pentru angajarea unor atitudini, comportamente,
interacţiuni, un centru activ, dinamic al schimbării, transformării, devenirii şi autodevenirii
umane2 . Grupul este o unitate capabilă să acţioneze unit, compusă din indivizi sau subgrupuri
formate la rândul lor din indivizi.

Socializarea copiilor cu dizabilitati

Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate, nu putem să-l ascundem, nu
are parte de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii ca
parte integrantă a comunităţii.

Pentru a putea socializa o persoană cu dizabilităţi este important ca acea persoană să beneficieze de
intervenţie individuală specializată şi să participe la activităţile de grup.
Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orce copil, pentru orce persoană cu dizabilităţi, atât în
familie cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupurile sociale, în comunitatea locală.
Teoretic fiecare copil, indiferent de particularitatea sa, trebuie să aibe şanse egale la educaţie
în toate comunităţile, indiferent că sunt urbane sau rurale.
Practic însă, un număr mare de copii cu diferite grade de deficienţă rămân în afara sistemului de
învăţământ, marginalizaţi de părinţi, membri ai comunităţii şi de întreaga societate şi care, cu greu
vor mai putea fi socializaţi.
O şansă importantă pentru aceştia şi pentru alte persoane, adulte, care au anumite dizabilităţi
şi care se simt marginalizaţi de societate, o şansă importantă o reprezintă colaborarea strânsă dintr-e
specialiştii din domeniul educaţiei speciale, a O:N:G:-urilor cu specific şi a colegilor din
învăţământul de masă

Considerînd şcoala ca principal instanţă de socializare a copilului, integrarea şcolară reprezintă o

particularizare a procesului de integrare social a acestei categorii de copii, cei cu dizabilităţi sau cu
cerinţe educative special, process care are o importanţă fundamental în facilitate integrării ulterioare
2
R. Dabu şi B. Ielics, 1993
în viaţa comunitară prin formarea unor conduit şi atitudini, a unor aptitudini şi calităţi favorabile
acestui process.

Deşi şcoala este considerată principal instanţă de socializare a copilului cu deficienţe sau cu cerinţe
speciale, există anumite deficienţe ale socializării în şcoală.
Autorii din domeniul sociologiei au identificat ca principale deficienţe următoarele:

1. În şcoală, socializarea se realizează mai sistematic, orientată în funcţie de obiectivele

educaţionale proiectate. Ea poate atenua deficienţe ale socializării în familie dar poate, de
asemenea, să rămână ineficientă, datorită caracterului formal al cadrului depersonalizat.

2. Datorită faptului că în societate acţionează mai multe instanţe de socializare, este posibil ca sistemul
valoric-normativ promovat de şcoală să nu coincidă cu acela din familie sau din alte grupuri în care este
inclus copilul. Necoincidenţa modelelor de socializare poate fi descrisă sub trei forme:
paralelismul: fără a fi disjunctive, valorile unui sistem nu se regăsesc în celelalte;
divergenţa: ceea ce este valoare într-unul din sistemele normative devine comportament marginal, discutabil
– în limitele acceptabilităţii – în celelalte;
contradicţia: desemnează antagonismul flagrant dintre modelele de socializare; semnul atribuit unei valori se
inversează la trecerea de la un model la altul; un comportament pozitiv în cadrul unui grup în grupuri de
vârstă este recuzat şi transformat în interdicţie explicită în celelalte grupuri (familie, uneori şcoală).

3. Înţelegerea greşită de către unii educatori a finalităţii procesului de socializare ca „dresură

socială” prin care sunt favorizate conformismul, adecvarea la norma instituită şi impusă din exterior
de către adult, standardizarea comportamentală.

4. Tratamentul preferenţial acordat elevilor „buni” cu care profesorul are tendinţa de a se

interacţiona mai frecvent şi care sunt astfel mai motivaţi şi mai receptivi la influenţele educative,
odată cu tendinţa de a slăbi legăturile interpersonale cu elevii care au un randament şcolar mediu
mai scăzut.

5. Tendinţa de a întări, prin sancţiuni severe, comportamentele aşa-numiţilor „copii – problemă” de

a-i „eticheta” negativ, de a-i considera irecuperabili.

6. Necunoaşterea psihologică a perioadelor „critice” ale dezvoltării (pubertate, adolescenţă),

marcate de negativism, comportament excentric, ostentativ, „normale” pentru această etapă de
vârstă, când tânărul încearcă să-şi configureze propria identitate în opoziţie cu adultul, să se afirme
şi să acţioneze autonom.

7. Necunoşterea particularităţilor individuale ale copilului: oferta educativă este omogenă,

uniformă, dezindividualizată pentru copiii extrem de diferiţi din punctul de vedere al capacităţilor,
al reactivităţii emoţionale, al stilului acţional etc.

8. Insuficienta cooperare a şcolii cu familia, lipsa unui feed-back informaţional între cele două
instanţe educative, absenţa sau caracterul ocazional a unor decizii luate în comun, a împărtăşirii de
experienţe pedagogice în cadrul unui dialog deschis din ambele părţi.
Cauzele acestei situaţii sunt multiple şi ţin atât de familie (nivel socio-economic şi cultural,
mentalităţi, timp liber, factori de stress care orientează atenţia părinţilor spre alte domenii de
acţiune), cât şi obişnuinţele şi prejudecăţile profesorilor. Printre acestea din urmă se numără:
limitarea acţiunii educative la orele de clasă, ignorarea de către profesor a modului în care elevii îşi
petrec timpul liber, a grupurilor de afiliere, a problemelor familiale de care copilul este marcat etc.
Nu în cele din urmă se numără şi reacţia de prestigiu a profesorilor faţă de intervenţia părinţilor
considerată ca o intruziune într-un domeniu în care ei nu au competenţele necesare.
9. Insuficienţa dialogului dintre profesorii din aceeaşi şcoală care ar trebui să constea în dezbateri
comune privind problemele şi dificultăţile întâmpinate; condiţia unui asemenea dialog ar fi ca el să
se desfăşoare, pe cât posibil, într-un cadru informal, astfel încât să poată fi depăşite rezistenţele,
prejudecăţile, orgoliile, să poată fi deblocată spontaneitatea şi gândirea creatoare prin intermediul
comunicării de grup.

10. Efectele educaţiei formale, ale învăţământului frontal, în general efectele actului educativ de tip
autoritar, caracterizat prin preponderenţa tabuu-urilor, a restricţiilor, a „normelor” se constată şi în
inabilitatea educatorilor de a stabili legături interpersonale atât cu copiii cât şi între ei.

11. De multe ori, imaginea de sine a profesorului este construită în raport cu un canon social
(modelul ideal al profesorului „bun”) care poate fi mai mult sau mai puţin adecvat sinelui real al
persoanei. Asemenea educatori au tendinţa de a se adapta exigenţelor emise de cei de care depinde
exercitarea profesiei lor („personalitatea comercială” de care vorbeşte Erich Fromm) chiar dacă
aceste exigenţe contravin propriilor convingeri.

12. Şcoala promovează încă metode excesiv de tradiţionale, inflexibile, perimate în raport cu
schimbările sociale şi cu mediul socio-cultural al vârstei tinere. Această problemă apare frecvent –
şi acut – la vârsta adolescenţei, atunci când educatorii, ei înşişi tributari unui model cultural, sunt
incapabili să asimileze şi să integreze transformările de ordin social şi, în legătură cu acestea, noul
profil psihologic al adolescentului care tinde spre un stil de viaţă cu totul diferit de al antecesorilor.
Este vorba, de fapt, de problema mult disputată a conflictului dintre generaţii în care, trebuie s-o
recunoaştem, vârstnicii se fac vinovaţi prin conservatorism şi inacceptanţă faţă de tineri.

Atitudinea pozitivă, zilnică a adultului faţă de copilul cu dizabilităţi îl poate ajuta efectiv în
dezvoltarea capacităţilor de comunicare sau socializare, copilul v-a comunica mai uşor dacă doreşte
să o facă şi dacă este încurajat în acest sens.
Este primordial pentru persoanele care lucrează cu copii cu dizabilităţi să ajute copilul să devină cît
mai independent posibil în toate acţiunile pe care le desfăşoară.

Orce demers în abordarea strategiilor de implementare a învăţământului integrativ, trebuie să ţină

seama de analiza la nivelul micro-social şi care are în vedere următoarele:
• disponibilitatea cadrelor didactice de a susţine învăţământul integrat prin activităţile
desfăşurate cu colectivul claselor;
• acceptul părinţilor care au copii în clasele unde se practică învăţământul integrat, fapt ce
duce la limitarea tensiunilor ce pot apărea în asemenea situaţii;
• structura numerică a claselor din învăţământul de masă permite integrarea?
• poate cadrul didactic să facă faţă unei abordări diferenţiate a categoriilor de copii din
clasă?

Orce educator, învăţător sau profesor care-şi centrează activitatea pe copii trebuie să aibă în vedere
că:
• fiecare copil este important pentru societate;
• fiecare copil are nevoi speciale;
• fiecare copil are particularităţi specifice;
• fiecare copil este unic;
• cu toate că sunt diferiţi, toţi copii au drepturi egale.

Bibliografie
Boudon, R.(coordonator), 1997, Tratat de sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas.
Bălan, A., 2001, Consiliere Educaţională, Cluj-Napoca, Ed. Psinet
Cosmovici, A., 1998, Psihologie Şcolară, Iaşi, Ed. Polirom.
Dabu, R., Ielics, B., 1993, Sociologie industrială, Timişoara, Tipografia Universităţii din
Timişoara.
Durkheim, E., 1924, Sociologia. Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura CULTURA
NAŢIONALĂ.
Diana Voicu, ‹‹ http://educatielibera.blogspot.com/2007/11/socializarea78.html››
Ferréol, G., Cauche, P., Duprez, J.M., Gadrey, N., Simon, M., 1998, Dicţionar de sociologie, Iaşi,
Editura Polirom.
Giddens, A., 2000, Sociologie, Bucureşti, Editura ALL.
Ielics, B., 1993, Studii documentare, Sociologie generală-îndrumător de studiu, vol I, Timişoara,
Tipografia Universităţii din Timişoara.
Ielics, B., 1993, Studii documentare, Sociologie generală-îndrumător de studiu, vol II, Timişoara,
Tipografia Universităţii din Timişoara.
Lallement, M., 1993, Istoria ideilor sociologice, vol I, De la origini până la Weber, Bucureşti,
Editura ANTET.
Mihu, A., 1992, Introducere în sociologie, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
Romiţă,I.,2000, Managementul şi gestiunea clasei, Iaşi, Ed, Polirom
Zamfir, C. şi Vlăsceanu L. (coordonatori), 1993, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel.