Primul Război Mondial

Primul Război Mondial

Parte a

I. Tranşee pe Frontul de Vest; II. avioane biplane germane (Albatros D.III); III. tancul britanic Mark I; IV. servantul
unei mitraliere Vickers purtând o mască de gaze; V. scufundarea navei britanice HMS Iresistible, din cauza unei
mine, la Dardanele.

Puterile implicate în Primul Război Mondial

     Puterile Centrale

     Antanta   
 Informaţii generale

28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918

Perioadă
Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, (pentru
Loc scurtă vreme şi China şi insulele din Oceanul
Pacific)
Victoria Antantei
Destrămarea imperiilor rus (Revoluţia şi crearea
URSS), german (Prăbuşirea economică,
germenii nazismului şi ai celui de Al Doilea
Rezultat Război Mondial), otoman (Revoluţia lui Kemal
Atatürk şi modernizarea Turciei), austro-ungar
(Dezmembrare).
Apariţia unor noi state în Europa Centrală şi
Răsăriteană.
Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand (28
iunie), urmată de declaraţia austriacă de război
Casus belli
împotriva Serbiei (28 iulie) şi de mobilizarea
Rusiei împotriva Austro-Ungariei (29 iulie).
Combatanţi
Puterile Antantei: Puterile Centrale :
Imperiul Rus Austro-Ungaria
Franţa Imperiul German
Imperiul Britanic Imperiul Otoman
Italia Bulgaria
Statele Unite
China
Belgia
Canada
Japonia
Grecia

Muntenegru
Portugalia
România
Serbia
Spania
Conducători
Nicolae al II-lea Franz Josef
Alexei Brusilov Conrad von Hötzendorf
Georges Clemenceau Wilhelm al II-lea
 Joseph Joffre Erich von Falkenhayn
Ferdinand Foch Paul von Hindenburg
Robert Nivelle Reinhard Scheer
Philippe Petain Erich Ludendorff
George al V-lea Mehmed al V-lea
Herbert H. Asquith İsmail Enver
David Lloyd George Mustafa Kemal
Douglas Haig Ferdinand I
John Jellicoe
Victor Emmanuel al III-lea
Luigi Cadorna
Armando Diaz
Woodrow Wilson
John Pershing
Pierderi omeneşti
Morţi: Morţi:
5.525.000 4.386.000
Răniţi: 12.831.500 Răniţi: 8.388.000
Dispăruţi: 4.121.000[1] Dispăruţi: 3.629.000[1]

-
modifică 

Războiul cel Mare, Războiul Naţiunilor, re-numit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. Cronologic,
evenimentele s-au desfăşurat astfel: în 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia (în 23
iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran,
Serbiei - considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914); în 30 iulie
1914, Rusia, susţinând Serbia, decretează mobilizarea generală; în replică, Germania, aliata
Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război Rusiei şi, apoi, o zi mai târziu, la 3 august
1914, Franţei; la 4 august 1914 Germania a invadat Belgia, iar Anglia şi dominioanele sale au
declarat război Germaniei (5 august 1914) ; la rândul său, Austro-Ungaria declară război Rusiei
(6 august 1914), iar Serbia, Germaniei (6 august 1914); Franţa declară război Austro-Ungariei
(11 august 1914), urmată de Anglia (12 august 1914); la 23 august 1914, Japonia declară război
Germaniei (prin acest act, conflictul european devine mondial); Turcia declară, la 12 noiembrie
1914, război Triplei Înţelegeri; în 23 mai 1915, Italia declară război Austro-Ungariei; în 16
august 1916, România a intrat în război alături de Tripla Înţelegere (Antanta), iar la 6 martie 1917
şi Statele Unite ale Americii intră în război împotriva Puterilor Centrale. În 11 noiembrie 1918, la
ora 05.00 s-a semnat actul de armistiţiu şi, astfel, la ora 11.00 dimineaţa, războiul a luat sfârşit.
Combatanţii războiului au fost Antanta şi Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat
un număr atât de mare de militari şi nu a implicat atâtea părţi pe câmpul de luptă. În final, acest
război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după
Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va
face şi mai multe victime.
 O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a
tranşeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până
la graniţa cu Elveţia. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale
războiului iar, pe lângă acestea, mai mulţi îşi pierd viaţa în spatele liniilor frontului, datorită lipsei
resurselor de bază - mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea
armatelor - şi a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile şi conflicte interne
(de exemplu, genocidul armean).

Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluţia industrială a secolului XIX-lea se
traduce în creşterea puterii distructive a armelor şi în diversificarea modalităţilor de atac aflate la
dispoziţia generalilor din acea epocă. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele
bombardamente aeriene din istorie, iar în jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili,
în timp ce în Al Doilea Război Mondial procentul acestora va fi de 50%.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială,
marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte:
German, Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg,
Otoman şi Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după
război.

Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendenţa fascismului în Italia, a

nazismului în Germania şi la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat
Revoluţia bolşevică, cea care avea să inspire ulterior revoluţii comuniste în diferite ţări, precum
China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democraţia modernă şi
laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înfiinţate state noi, precum
Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

Cuprins
 1 Cauze
o 1.1 Cauze şi responsabilităţi
 2 Primele bătălii
 3 Primele etape: de la romantism la tranşee
o 3.1 Începutul războiului pe Frontul de Vest
 4 Teatrele de operaţie sudice
o 4.1 Imperiul Otoman
o 4.2 Teatrul italian
 5 România şi Italia în anii Primului Război Mondial
 6 România şi Italia în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920)
 7 Romania şi pacea separată de la Buftea-Bucureşti
o 7.1 Războiul în Balcani
 8 Frontul de Est
 9 Revoluţia Rusă
 10 Ultima jumătate
o 10.1 Intrarea Statelor Unite în război
 o 10.2 Ofensiva germană din primăvara anului 1918
o 10.3 Victoria Antantei
 11 Sfârşitul războiului
 12 Scurtă cronologie
 13 Bilanţul războiului
o 13.1 Soldaţi aliaţi morţi
o 13.2 Soldaţi morţi ai Puterilor Centrale
o 13.3 Civili morţi
 14 Memorii de război
 15 Note
 16 Bibliografie
 17 Vezi şi
o 17.1 Articole principale
o 17.2 Media

Cauze

Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

 În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului
austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naţionalist sârb-bosniac.
Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate
secretă fondată de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat
tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă. Deşi acest asasinat a fost
considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în
deceniile premergătoare, în reţeaua complexă de alianţe şi contrabalansuri care s-au dezvoltat
între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi a proclamării Imperiului federal
german (Al II-lea Reich), sub conducerea "cancelarului de fier", Otto von Bismarck, în 1871.

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanşării războiului.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza

multitudinii factorilor implicaţi, între care: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate,
precum lipsa surselor de materie primă şi de pieţe de desfacere pentru industria central-
europeană, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia
diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze şi responsabilităţi

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru
începutul Primului Război Mondial. Primele explicaţii, prevalente în 1920–1930, accentuau
versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon,
plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei şi aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză
bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de
Germania care a invadat Belgia şi Luxemburg fără provocare. În această viziune, ipoteza este că
responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei şi a Austro-Ungariei, în timp
ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost,
ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang
Mommsen, şi V.R. Berghahn. Cu timpul, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori
suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, dată fiind
importanţa concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid).
 Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obişnuiţi cu războaie coloniale, unde au
triumfat rapid şi uşor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm.
Totuşi, dificultăţile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) şi în cel de-al doilea
război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privinţa potenţialului
unui război major. Faptul că nici o forţă politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că
cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu
toate că pe durata războiului au existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea
de alianţe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS
Dreadnought, o navă de luptă revoluţionară, care avea o superioritate majoră faţă de navele
anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii şi a
lansat o competiţie acerbă în construcţia vaselor între Marea Britanie şi Germania din cauza
Noului imperialism. În general, naţiunile care făceau parte din Tripla Înţelegere (Antanta) se
temeau de cele care aparţineau la Tripla Alianţă şi vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare
naţionalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluţie
a redus opţiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să
medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acţiunile agresive din partea
Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.

Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea

conflictului: toate naţiunile utilizau încă telegraful şi ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând astfel întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

Primele bătălii
Fotografie color: Haut-Rhin, Franţa 1917

Unele din primele acţiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa şi în
Oceanul Pacific. În 8 august 1914, un contingent mixt, compus din unităţi franceze şi britanice, a
atacat protectoratul Togo. La 10 august, forţe germane din Namibia au atacat Africa de Sud.
Noua Zeelandă a ocupat Samoa germană (30 august 1914), iar o forţă australiană (Australian
Naval and Military Expeditionary Force]), la 11 septembrie, a debarcat pe insula New Britain,
care era o parte a Noii Guinei. Pe parcursul unor luni, forţele Antantei au acceptat capitularea mai
multor unităţi germane în zona Oceanului Pacific. Lupte crâncene au continuat pe teritoriul
Africii, pe parcursul întregului război.

În Europa, Germania şi Austro-Ungaria au avut dificultăţi de comunicare privind

intenţiile exacte ale celor două armate aliate. Iniţial, Germania garantase că o să susţină invazia
austro-ungară în Serbia, dar interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau
că Germania va apăra flancul lor nordic contra Rusiei, însă Germania planificase ca Austro-
Ungaria să-şi concentreze forţele contra Rusiei, astfel încât Germania să poată lupta contra
Franţei pe Frontul de Vest. Această stare instabilă a forţat armata austro-ungară să-şi diminueze
rezervele în sud, pentru a întâlni forţele ruse la nord. Armata sârbă, venind dinspre sudul ţării, s-a
confruntat cu armata austriacă în Bătalia de la Cer pe 12 august, 1914.

Sârbii au ocupat poziţii defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc la 16 august,
între elemente ale Diviziei XXI austro-ungară şi elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei.
Lupta a avut loc noaptea şi nici un oponent nu s-a evidenţiat până ce Stepa Stepanovic nu a
regrupat forţele sârbe. Trei zile mai târziu, forţele austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au
suferit pierderi de 21.000 de morţi şi răniţi, în timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a
marcat prima victorie a Aliaţilor în război. Austria nu a putut să-şi atingă imediat scopul
(eliminarea Serbiei) şi, astfel, Germania a fost nevoită să păstreze soldaţi pe două fronturi.

Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid şi
distructiv contra Franţei, astfel încât Germania să-şi poată transfera forţele pe Frontul de Est,
contra Rusiei (care se mobiliza mai lent). În loc de o invazie directă a Franţei dinspre est, strategii
germani considerau că era mai prudent să atace Franţa dinspre nord. Pentru a proceda astfel,
armata germană trebuia să treacă prin Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul
Belgiei neutre, cu promisiunea că, dacă acesta va consimţi, vor trata Belgia ca pe un aliat al
Germaniei. Când Belgia a refuzat propunerea, Germania i-a declarat război, şi armata germană,
după invadarea Luxemburgului, a început să treacă prin teritoriul belgian spre Franţa. Armata
germană a întâlnit rezistenţă la forturile de lângă oraşul belgian Liège, cu toate că elementele
principale ale armatei continuau să se mişte rapid înspre Franţa. Marea Britanie a trimis un
contingent numit British Expeditionary Force în ajutorul Franţei, care a mers direct înspre Belgia.
Primul soldat al Imperiului Britanic, care a fost ucis în război, a fost John Parr, la 21 august 1914,
lângă Mons. Iniţial, germanii s-au bucurat de un mare succes în Bătălia Frontierelor (14-24
august 1914).

Totuşi, din pricina întârzierilor cauzate de rezistenţa forţelor belgiene, franceze, şi

britanice, mobilizarea neaşteptat de rapidă a Rusiei şi obiectivele lor prea ambiţioase, planurile
germane au fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Orientală, atrăgând forţe germane destinate
Frontului de Vest. Germania a învins Rusia într-o serie de lupte, care sunt cunoscute sub
denumirea de Bătălia de la Tannenberg (17 august-2 septembrie). Această diversiune a
intensificat problemele mişcării lente ale forţelor germane, care nu erau anticipate de generalii
germani, şi a permis forţelor franceze şi britanice să oprească avansarea forţelor germane înspre
Paris, în Prima Bătălie de la Marne (septembrie 1914). Astfel, Antanta a forţat Puterile Centrale
să lupte pe două fronturi. Armata germană s-a luptat până ce a obţinut o poziţie defensivă
favorabilă în Franţa şi a eliminat din război cu 230.000 mai mulţi soldaţi francezi şi britanici
decât a pierdut ea însăşi, în lunile august şi septembrie. Totuşi, incompetenţa sau timiditatea unor
ofiţeri ca Ludendorff, care a procedat incorect transferând forţe din dreapta, pentru a le dirija spre
Sedan, au anihilat şansa Germaniei de a obţine o victorie rapidă.

Primele etape: de la romantism la tranşee

În tranşee: Infanterie cu măşti de gaz, Ypres, 1917

Entuziasmul aparent pentru război captează imaginaţia multor naţiuni. Motivaţi de

propagandă şi de fervoarea naţionalistă, mulţi tineri se înrolează repede în forţele militare,
căutând aventura. Nimeni nu este pregătit pentru adevărul de pe front. În imaginaţia colectivă a
vremii, războiul avea să fie un conflict de scurtă durată, cu puţine bătălii crâncene şi cu victorii
zdrobitoare, ce vor "pedepsi duşmanul arogant". Armatele se văd mărşăluind victorioase în
capitalele inamice, iar soldaţii se visează primiţi cu bucurie, la întoarcere, de către mândrii
cetăţeni ai patriilor lor. Plecaţi pe front în august, soldaţii au credinţa că războiul se va termina
înainte de Crăciunul aceluiaşi an.

Multe figuri militare, ca Horatio Kitchener şi Erich Ludendorff, au prezis că războiul avea
să dureze mulţi ani. Alţi lideri politici, ca Bethmann Hollweg în Germania, se temeau de
posibilele consecinţe economice ale unui război de lungă durată.

Pe plan economic, bursele internaţionale intră într-o stare de criză, în iulie şi august,
reflectând îngrijorarea legată de consecinţele economice ale războiului.

Începutul războiului pe Frontul de Vest

Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de luptă în favoarea

apărării, cauzând un număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice
în noile circumstanţe. Sârma ghimpată a fost utilizată într-un mod eficient, pentru a încetini
atacurile infanteriei; artileria, care devenise mai eficientă decât în deceniul 8 al secolului XIX
1870–1880, împreună cu mitralierele şi arma chimică [arme chimice], aveau un efect extrem de
distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulţi din ofiţerii ţărilor europene ignoraseră
învăţăturile războiului civil american şi erau de acord să accepte pierderi mari.
 După succesul lor iniţial în Prima bătălie de la Marne, Antanta şi forţele Puterilor Centrale
au început o serie de manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în aşa numita
"Întrecerea la mare". Forţele franceze şi britanice au descoperit rapid poziţiile defensive germane,
care se întindeau de la Lorraine până în Flandra. Marea Britanie şi Franţa au încercat să treacă la
ofensivă, pe când Germania apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau construite mai bine
decât cele ale duşmanilor săi: tranşeele anglo-franceze erau concepute doar ca bariere
"temporare" până când forţele lor o să treacă prin liniile germane. Unii sperau că situaţia incertă
va lua sfârşit cu ajutorul tehnologiei. În aprilie 1915, germanii au realizat, pentru prima oară, o
breşă de şase kilometri în liniile Aliaţilor, când soldaţii francezi s-au retras. Această breşă a fost
acoperită de soldaţi canadieni, la Ypres. Nici unul din oponenţi nu a fost capabil să iniţieze un
atac hotărâtor, cu toate că acţiunea germană în Bătălia de la Verdun, în 1916, şi eşecul Antantei
în Bătălia de pe râul Somme, din vara anului 1916, aproape au distrus armata franceză.
Încercările zadarnice ale francezilor de a lansa atacuri puternice şi directe contra liniilor germane
s-au terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză şi au cauzat acte de insubordonare,
care au pus în pericol integritatea frontului francez după Ofensiva Nivelle, în primăvara anului
1917. Noutatea revoluţiei ruse, Revoluţia Rusă din 1917, a intensificat sentimentele socialiste.
Steaguri roşii au fost ridicate şi, cu mai multe ocazii, a fost cântată "Internaţionala". Până la
sfârşitul rebeliunii, au participat la aceasta între 30.000 şi 40.000 de soldaţi francezi. Pe parcursul
perioadei 1915-1917, Imperiul Britanic şi Franţa au suferit cu mult mai multe pierderi decât
Germania, însă ambele părţi au pierdut milioane de soldaţi din cauza rănilor şi a bolilor.

Teatrele de operaţie sudice

Imperiul Otoman

Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914, datorită

alianţei secrete turco-germană semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse din Caucaz
şi mijloacele de comunicare britanice cu India şi cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez.
Acţiunile Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, la Gallipoli (1915) şi Mesopotamia,
cu toate că, iniţial, Turcia a reuşit să respingă eforturile inamicilor. Prin contrast, în
Mesopotamia, după campania dezastruoasă din Kut (1915-16), forţele Imperiul Britanic s-au
reorganizat şi au capturat Bagdadul în martie 1917. Mai departe, înspre vest, în Campania
Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele Britanice au capturat Ierusalimul Decembrie 1917
şi forţa (Egyptian Expeditionary Force), comandandată de generalul Edmund Allenby, a învins
forţele otomane la Megido (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat în Caucaz.
Enver Pasha, comandantul suprem al forţelor armate turce, era un om foarte ambiţios, cu visul de
a cuceri Asia Centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a iniţiat o ofensivă cu 100.000 de
soldaţi contra Rusiei, în Caucaz (decembrie 1914). Insistând asupra unui atac direct contra
poziţiilor defensive ruse în munţi, în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forţa sa la Bătălia
de la Sarikamis. Comandantul rus, în perioada 1915-1916, generalul Nikolai Iudenici, după unele
victorii asupra turcilor, a forţat turcii să părăsească Armenia modernă şi, într-un mod tragic, a
creat contextul pentru deportarea şi genocidul contra armenilor din Armenia de Est. În 1917
Nicolai Nicolaevici a acaparat controlul operaţional de la Iudenici. Deţinând controlul unei părţi a
coastei Mării Negre, Nicolai a continuat construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea
soldaţilor săi. El a fost pregătit pentru o ofensivă în primăvara anului 1917. Totuşi, din cauza
revoluţiei ruse, nici o ofensivă nu a fost iniţiată şi forţele ruse s-au destrămat.
 Teatrul italian

Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea şi
planurile sale proprii privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria şi Dalmaţia, aflate în teritoriul
austriac . În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu Franţa care a anulat datoriile ţării faţă de
alianţa anterioară. Italia a refuzat să se alipească forţelor germane şi austriece la începutul
războiului, deoarece alianţa lor originară avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat
război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obţine neutralitatea Italiei, cu
promisiunea că Italia va obţine Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra,
în aprilie, şi declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a
declarat război şi Germaniei.

În general, forţele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate.
Forţele Austro-Ungariei au beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care,
nicidecum, nu favoriza ofensive militare. Pe parcursul războiului, situaţia pe acest front s-a
schimbat puţin, în ciuda luptelor crâncene dintre forţele austriece Kaiserschützen şi
Standschützen şi forţele italiene Alpini.

Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea

frontierei de lângă Trieste), însă toate au fost respinse de către forţele austriece, care aveau
avantajul terenului mai înalt. Forţele Austro-Ungariei au lansat contraatacuri din Asiago înspre
Verona şi Padua, în primăvara anului 1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar puţine progrese.
Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând oraşul Gorizia. După această victorie minoră, frontul
a rămas practic nemişcat mai mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene pe frontul
Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situaţiei favorabile de pe Frontul de Răsărit (Primul
Război Mondial), austro-ungarii au primit întăriri apreciabile, incluzând şi forţe de asalt germane.
La 26 octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie majoră în Bătălia
de la Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanţă de 100 de km,
ea a reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave. În
1918 austro-ungarii nu au reuşit să rupă linia italiană, în pofida a numeroase încercări, şi, după ce
a suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în faţa forţelor
Antantei (noiembrie 1918).

Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf, a

avut o aversiune acută pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol
pentru ţara sa. Trădarea lor în 1915 l-a înfuriat şi mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat raţiunea
şi l-a condus să aleagă o strategie defectuoasă în lupta contra acestui adversar.

România şi Italia în anii Primului Război Mondial

.
Războiul în România

Încă de la începutul războiului mondial, între România şi Italia, până la 1914 membre ale
grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două
state."Un acord între Italia şi România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii,
acreditat la Bucuresti, la 12 august 1914, şefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano.
I.C.Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o alianţă capabilă să determine
Antanta să accepte şi să sprijine realizarea dezideratelor naţionale ale celor două ţări. La 23
septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinând că acesta
corespundea "integral sentimentelor şi dorinţelor poporului român." Carlo Fasciotti, scria
Consultei că era necesar un angajament formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac".
Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relaţiile bilaterale, obliga cele două ţări să nu
iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte şi să se consulte în
probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei.

România şi Italia în timpul Conferinţei de Pace de la

Paris (1919-1920)
România şi Italia s-au găsit, la finele primei conflagraţii a secolului, în tabăra statelor
învingătoare, însă ambele state s-au declarat "nemulţumite" de tratamentul oferit de forumul păcii
de la Paris din 1919. Totuşi a existat o deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două
state la conferinţa din capitala Franţei. În vreme ce reprezentanţii Italiei au făcut parte din
organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a
luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară aliată. România şi Italia doreau ca prevederile
tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea
delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de recunoaştere a clauzelor încheiate de
România şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decât un prilej de apropiere între cele două ţări,
care tocmai îşi desăvârşiseră unitatea lor teritorială.

Romania şi pacea separată de la Buftea-Bucureşti

Situaţia militară a României la sfârşitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale
de război şi cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la angajarea
negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistiţiu. Pacea se
încheia după negocieri îndelungate cu Puterile Centrale. C. Argetoianu, care a discutat la Buftea,
opinează că acolo "singurul lucru care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai mult
din armată". Mai departe, cunoscutul om politic apreciază că, la Buftea, s-a semnat "o prelungire
de armistiţiu pentru începerea tratativelor de pace şi în actul semnat la Buftea se prevede numai
principiul unor rectificări ale graniţelor Carpaţilor fără nici o specificare şi fără nici o hartă
anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel mai important al păcii era
subjugarea totală, din punct de vedere economic, a României de către Germania şi Austro-
Ungaria. "Pacea" de la Bucureşti s-a dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria
raporturilor internaţionale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei păci reiese şi
din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniştri aliaţi de la Iaşi, între
care şi Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea separată, pe care au
cotat-o drept un exemplu de "lăcomie şi ipocrizie a imperialismului german" şi au cerut
guvernelor lor să afirme că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale.

Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la Bucureşti.

Războiul în Balcani

După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în urma
unei ofensive puternice compusă din forţe austro-ungare, germane şi bulgare, în octombrie 1915.
Armata sârbă s-a retras în Albania şi Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă britanico-franceză a
sosit la Salonic, în Grecia, pentru a oferi asistenţă forţelor greceşti contra Puterilor Centrale. Din
păcate pentru Aliaţi, guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forţei aliate
şi regele pro-german, Constantin, a tergiversat intrarea Greciei în război de partea Aliaţilor până
în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a rămas într-o situaţie, practic, inertă. Doar la
sfârşitul războiului, după ce majoritatea forţelor germane şi austro-ungare părăsiseră frontul,
lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reuşit Antanta să obţină o ruptură critică în liniile inamicilor,
forţând Bulgaria să semneze armistiţiul (29 septembrie 1918).

Frontul de Est
Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranşeele Frontului de Vest, conflictul era
mai dinamic în Est. Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii simultane: una în
Galiţia, vizând Austria, şi alta în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial, în Galiţia, a
avut succes, în Prusia, forţele ruse au fost respinse de către Hindenburg şi Ludendorff, în Bătălia
de la Tannenberg şi Bătălia de la Lacurile Mazuriene (august şi septembrie 1914), infrastructura
economică şi militară inferioară a Rusiei neputând rezista forţelor unite ale Germaniei şi Austro-
Ungariei. În primăvara anului 1915, forţele ruse au fost respinse până în Galiţia şi, în mai,
Puterile Centrale au reuşit să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varşovia, la 5 august, şi
forţându-i pe ruşi să abandoneze complet Polonia, în aşa numita "Mare Retragere".

Revoluţia Rusă
Insatisfacţia pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda
succeselor obţinute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiţia de
Est contra austriecilor. Situaţia Aliaţilor s-a îmbunătăţit puţin doar în momentul când România a
intrat în război, la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forţele austro-
ungare în Ardeal, şi Bucureştiul a fost capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În
această perioadă, situaţia internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece ţarul era plecat pe
front şi conducerea incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colţurile
Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocraţi conservatori a lui Rasputin, un
preferat al împărătesei, în decembrie 1916. .

Vladimir Lenin

În martie 1917, demonstraţiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea ţarului

Nicolae al II-lea al Rusiei şi constituirea unui guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski,
care împărţea puterea cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare
de confuzie şi haos, pe front şi în ţară, iar armata a devenit din ce în ce mai puţin eficientă.

Războiul şi guvernul pierdeau continuu susţinerea poporului, un fapt care a permis

ascensiunea Partidului Bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluţia Bolşvică din
Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistiţiu şi negocieri cu
Germania. La început, bolşevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuşi de germani, însă
când Germania a reînceput războiul şi a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să
accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării
Rusiei la război şi cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda,
Statele Baltice, Polonia şi Ucraina.

După ieşirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei.
Scopul mişcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieşirea ei din război, ci să susţină forţele
ţariste în Revoluţia Rusă. Soldaţi aliaţi au sosit în Arhanghelsk şi în Vladivostok. Forţele
Antantei aveau ordine să apere proviziile şi armamentul contra soldaţilor germani; în realitate,
acestea le apărau contra comuniştilor ruşi.

Ultima jumătate
În tranşee

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea soartei războiului, cu toate că
efectele lor nu au fost simţite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată
de forţele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra moralului şi productivităţii germane.
Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reuşit să-l convingă pe Cancelarul
Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de stopa
alimentarea forţelor britanice. Submarinele germane au reuşit să scufunde 500.000 de tone pe
lună, din februarie până în iulie. Totuşi, după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit
extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era în
pericol de înfometare.

Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la

reuniunea de la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a
coordona planurile şi acţiunile comune. Anterior, armatele Franţei şi ale Imperiului Britanic
operau sub conduceri diferite.

În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistiţiu cu Rusia, permiţând, astfel,

mutarea forţelor de pe Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forţe germane
ar fi putut să fie mai mari dacă achiziţiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor
germane şi a soldaţilor americani pe Frontul de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie
hotărât pe acest front. Puterile Centrale ştiau că nu puteau să câştige un război îndelungat,
deoarece numărul soldaţilor americani creştea continuu, însă ele contau pe o ofensivă rapidă şi
decisivă, utilizând întăririle lor şi tactici noi pentru infanterie. Acţiunile Aliaţilor şi ale Puterilor
Centrale au fost accelerate şi de pericolul identificat de către Ivan Bloch în 1899, care afirmase că
un război industrial îndelungat ameninţa integritatea sistemului social şi putea să provoace
revoluţii prin toată Europa. Ambele părţi doreau o victorie hotărâtoare şi rapidă pe Frontul de
Vest, deoarece se temeau de consecinţele prelungirii conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război

 Preşedintele Wilson în faţa Congresului, anunţând ruperea relaţiilor oficiale cu Germania
(3 februarie 1917)

Din cauza politicii tradiţionale americane de izolare, mulţi americani considerau că SUA
nu trebuie să se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.

La începutul anului 1917, Germania a declanşat războiul submarin total. Acest fapt,
combinat cu indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la
ruperea completă a relaţiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării
atacurilor asupra navelor comerciale americane, Preşedintele, Woodrow Wilson, a cerut
Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au
votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-
Ungaria, dar descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război şi Austro-Ungariei,
în 7 decembrie 1917.

Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reuşit să dezvolte o producţie
militară suficientă şi completă şi, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanţiale. Primii
soldaţi americani au sosit în Europa, în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara
anului 1918. Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană şi
transferul soldaţilor, sperând că va reuşi să câştige războiul înainte ca forţele americane să ajungă
pe front.

Marea Britanie şi Franţa au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului,
pentru a întări poziţiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forţele americane nu au avut
destule unităţi proprii de artilerie, aviaţie şi geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forţei
americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unităţile americane pentru a
întări forţele britanice sau franceze, aşa cum doreau Aliaţii. Pershing a utilizat atacuri directe, o
strategie care deja fusese întreruptă de către comandanţii francezi şi britanici. Ca rezultat,
American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului
1918..

Ofensiva germană din primăvara anului 1918

Situaţia inertă pe Frontul de Vest

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operaţiunea numită Michael ca

o ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară
(Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forţele britanice şi franceze printr-o serie de avansări.
Comandamentul german spera să lanseze un atac hotărâtor înainte ca forţele americane să fie gata
pentru luptă în Europa. Înainte de începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greşeală crucială,
lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia şi mutând doar o parte mică a
forţelor germane pe Frontul de Vest.

Operaţiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac

contra forţelor Marii Britanii, pe direcţia Amiens. Intenţia lui Ludendorff a fost să separe
armatele britanice şi franceze în acest punct. Forţele germane au reuşit să avanseze 60 de km.
Pentru prima dată, după 1914, manevrele militare au fost întrebuinţate iarăşi pe Frontul de Vest.

Tranşeele britanice şi franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale
infanteriei germane. Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens
de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata
germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă şi a infiltrat grupe mici de soldaţi în unele
puncte vulnerabile ale inamicului, atacând punctele de comandament şi încercuind punctele cele
mai puternice. Aceste poziţii izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea. Succesul
forţelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.

Linia frontului era acum la o distanţă de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp
gigant, supranumite "Dicke Bertha", au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra
oraşului, cauzând părăsirea oraşului de către mulţi locuitori. Etapele iniţiale a ofensivei au avut
un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare naţională.
Mulţi germani considerau că victoria era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva
germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie şi 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de
oameni.

Diviziile americane, cu care Pershing intenţiona să formeze o forţă independentă, au fost

alocate armatelor franceze şi engleze (28 martie). La conferinţa Doullens a fost creat un
comandament suprem al Antantei, iar mareşalul Douglas Haig a cedat controlul forţelor sale lui
Ferdinand Foch, numit comandant-şef al forţelor Aliaţilor.
 După Operaţiunea Michael, Germania a lansat Operaţiunea Georgette în nord, contra
porturilor Canalului Mânecii. Această operaţiune a fost oprită de către Aliaţi după pierderi
teritoriale mici. Operaţiunele Blücher şi Yorck au fost, apoi, iniţiate de către armata germană la
sud, înspre Paris. Apoi, Operaţiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie,
cu scopul de a înconjura oraşul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaţilor,
terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forţele germane s-au retras până la poziţiile deţinute
înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a
mai luat niciodată iniţiativa .

Victoria Antantei

Genişti americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în septembrie 1918

Contraofensiva Aliaţilor, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august,

1918. Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză
- pe flancul drept, şi forţe canadiene şi australiene - în centru. Aliaţii au utilizat tancuri de clasa
Mark IV şi Mark V şi 120.000 de soldaţi. Forţele Antantei au reuşit să pătrundă 12 km în doar
şapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a armatei germane".

Totuşi, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unităţile Imperiului Britanic au întâlnit multe
probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu excepţia a doar şapte din ele). Pe data de 15 August
1918, Generalul Haig a stopat acţiunea şi a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă
în Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de
soldaţi americani au luptat, împreună cu soldaţi ai Armatei a III-a şi IV-a britanice . Bătălia a fost
un succes enorm pentru Aliaţi. Armata a II-a germană a fost forţată să se retragă de-a lungul
frontului de 55 km. Oraşul Bapaume a fost capturat în 29 august şi, la 2 septembrie, forţele
germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.

La 26 septembrie, Aliaţii au iniţiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia

Hindenburg. 260.000 de soldaţi americani au atacat direct şi toate diviziile au reuşit să captureze
ţintele lor iniţiale, cu excepţia Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistenţă
puternică la Montfaucon şi nu a reuşit să avanseze în prima zi. Acest eşec a permis germanilor să
se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27 septembrie; totuşi, incapacitatea Aliaţilor să
cucerească oraşul în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greşeli ale campaniei.
 La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaţilor nu funcţionau într-un
mod ideal. Multe tancuri se stricaseră şi cele care încă funcţionau nu puteau fi întrebuinţate din
cauza naturii terenului. Cu toate că Aliaţii aveau aceste probleme, Ludendorff nu-şi făcea, încă de
la începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârşitul războiului, afirmând că Germania are două
opţiuni: distrugere totală sau un armistiţiu. El recomandase această a doua cale şi la întâlnirea de
comandament a Puterilor Centrale desfăşurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul
lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forţele germane care deja erau
epuizate şi derutate pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaţilor nu s-a oprit
până la sfârşitul războiului.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulţi comandanţi ai armatei germane considerau că o

înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer şi
Ludendorff au decis să iniţieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane.
Ştiind că o astfel de acţiune ar fi refuzată de către guvernul Prinţului Max von Baden, Ludendorff
a decis să nu-l informeze despre planurile sale. Totuşi, informaţia despre atacul anticipat a ajuns
în Kiel. Mulţi marinari au participat la o rebeliune şi au fost arestaţi, pentru refuzul de a participa
la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff şi-a asumat
răspunderea pentru acest incident şi Kaiserul l-a demis din funcţie (26 octombrie).

După sfârşitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru
viitorul politic al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradiţional, a hotărât să iniţieze o
revoluţie politică limitată, prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a
"democratiza" Germania, însă satisfăcând monarhiştii, prin faptul că a menţinut domnia
Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze poporului german că guvernul era
pregătit să se schimbe, astfel micşorând probabilitatea unei insurecţii socialiste, cum avusese loc
în Rusia, în 1917. Totuşi, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru
planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, în special
partidelor de centru, în această perioadă: partidul centrist, liberalii şi social-democraţii. Astfel,
cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un
armistiţiu. Cu 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morţi, 4.216.058 răniţi), ei au procedat
exact astfel. Însă curând, Ludendorff a trecut printr-o schimbare radicală şi a început să declare că
aceleaşi partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război.
Aceşti politiceni au "înjunghiat Germania în spate"--un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff
şi care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naţionaliste germane, ca NSDAP.

Prinţul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru
pace au început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî
între o monarhie constituţională sau abolireaa ei completă. Totuşi, decizia a fost luată din mâinile
sale de către Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al
Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunţat că
împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit şi o nouă Germanie
s-a născut: Republica de la Weimar.

Sfârşitul războiului
 Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu separat la data de
(29 septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-
Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii.
Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi
Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu
ora 3, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în
urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o
republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în
Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11
noiembrie), la Compiègne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul.
La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor
confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în ultimul moment, peste
cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi semnat la
masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000. George
Lawrence Price este considerat, ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora
10.59.

Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni până la încetarea
finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a
următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) şi
Imperiul Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în
contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

Scurtă cronologie
 1 august, Germania declară război Rusiei şi la 3 august Franţei. Italia îşi declară
neutralitatea, pe care o menţine până pe 23 mai 1915, dată la care se declară în stare de
război cu Austro-Ungaria.

 4 august Anglia cere, printr-un ultimatum, retragerea Germaniei din Belgia.

 6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei

 Muntenegru (7 august) şi Franţa (11 august) declară război Austro-Ungariei.

 23 august - Japonia declară război Germaniei

 11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca

precondiţie la predarea blocului german.

 1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma căreia România primeşte
înapoi toate regiunile istorice româneşti de la Austro-Ungaria, Bulgaria şi Rusia.

 18 ianuarie 1919 - începe Conferinţa de Pace, la Paris, la care participă 28 de ţări

învingătoare.
Bilanţul războiului
Soldaţi aliaţi morţi

 Belgia: 13.700
 Imperiul Britanic: 908.000
o Australia: 61.000
o Canada: 55.000
o India: 25.000
o Noua Zeelandă: 16.000
o Africa de Sud: 7.000
o Regatul Unit: 715.000
 Franţa: 1.240.000
o Coloniile franceze: 114.000
 Grecia: 5.000
 Italia: 650.000
 Japonia: 300
 Muntenegru: 3.000
 România: 880.000
 Rusia: 1.700.000
 Serbia: 45.000
 Statele Unite: 50.600
 Total:7.936.000

Soldaţi morţi ai Puterilor Centrale

 Germania: 2.770.000
 Austro-Ungaria: 1.500.000
 Bulgaria: 827.500
 Turcia: 35.000
 Total: 5.132.500

Civili morţi

 Germania: 760.000
 Austro-Ungaria: 300.000
 Belgia: 30.000
 Regatul Unit: 31.000
 Bulgaria: 275.000
 Franţa: 40.000
 Grecia: 132.000
 România: 275.000
 Rusia: 3.000.000
 Serbia: 650.000
 Turcia: 1.000.000