MEDIERE ÎN MATERIE COMERCIALĂ

În cadrul proiectului " România: Formarea judiciară în domeniul dreptului comercial " implementat
în colaborare cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și Organizația
Internațională de Drept pentru Dezvoltare (IDLO)

1
The Thecontents
contentsof this publication
of this publication reflect
reflectthe
theopinions
opinions ofof individual authorsand
individual authors anddodonotnot necessarily
necessarily
reflect the views of the EBRD. Terms and names used in this report torefer
reflect the views of the EBRD. Terms and names used in this report to refertotogeographical
geographical or other
or other
territories, political
territories, and and
political economic
economic groupings
groupings andandunits, do not
units, constitute
do not constitute andandshould notnot
should be construed
be
as constituting an express or implied position, endorsement, acceptance
construed as constituting an express or implied position, endorsement, or expression
acceptance or of opinion
expression of by
the European
opinion by Bank for Reconstruction
the European and Development
Bank for Reconstruction or its members
and Development concerning
or its members the status
concerning the of
any country, territory, grouping and unit, or delimitation
status of any country, territory, grouping and of its borders,
unit, or delimitation of its or sovereignty. This Handbook
borders, or sovereignty. This
is produced
Handbook releasing the EBRD
is produced releasing fromtheany
EBRD liability
from relative to therelative
any liability selection
to theof selection
IDLO and of the
IDLOquality
and of
IDLO’s the work.
quality Inof no
IDLO’s work. shall
respect In no EBRD
respect incur any liability
shall EBRD incur for any loss, cost,
any liability for any loss,damage or liability
cost, damage or
relatedliability related to
to EBRD’s EBRD’s
role role in selecting,
in selecting, engagingengaging
or monitoring IDLO or IDLO
or monitoring as a or consequence of using
as a consequence of or
relying upon
using the services
or relying upon the of services
IDLO. EBRD of IDLO.makes
EBRDno representation or warranty,
makes no representation express
or warranty, or implied,
express or
as toimplied,
the accuracy
as to theor accuracy
completeness of the information
or completeness set forth in set
of the information thisforth
Handbook. EBRD accepts
in this Handbook. EBRD no
liability whatsoever
accepts for whatsoever
no liability any of the information
for any of contained in thecontained
the information Handbook or for
in the any misstatement
Handbook or for any or
omission therein. or omission therein.
misstatement

MEDIERE ÎN MATERIE COMERCIALĂ

În cadrul proiectului " România: Formarea judiciară în domeniul dreptului comercial "
implementat în colaborare cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și
Organizația Internațională de Drept pentru Dezvoltare (IDLO)

1
CUPRINS

Cuprins 4
Experți 5
Capitolul A /Introducere în secretele medierii 7
Capitolul B /Legalitatea și efectele clauzei de mediere 29
Capitolul C /Exercitarea reală și efectivă a îndatoririi judecătorului de a încerca împăcarea părților 37

2
Cuprins

Capitolul A
Introducere în secretele medierii

Capitolul B
Legalitatea și efectele clauzei de mediere

Capitolul C
Exercitarea reală și efectivă a îndatoririi judecătorului de a încerca împăcarea părților

3
Experți

Arthur Trossen
Fost Judecător, Mediator profesionist,
Docent, Expert Internațional, Autorul a „www-wiki-to-yes.org“ și al Comentariului „Medierea
(ne)dirijată“, Autor și Instructor.

Lucian Mihali-Viorescu Judecător;

Formator Institutul Național al Magistraturii.

Srdan Simac Ph.D.,

Judecător în cadrul Curții Supreme Comerciale a Republicii Croația Presedintele Asociatiei
Mediatorilor în Croația

4
Capitolul A

INTRODUCERE ÎN SECRETELE MEDIERII

Clasificare sistematică
O metodă de soluționare a conflictelor nu ar trebui să urmărească un scop în sine. Așa cum o
spune și numele, este vorba de o metodă care soluționează un conflict între 2 sau mai multe
părți. Există desigur diverse modalități prin care se poate soluționa un conflict. Medierea este
doar una dintre ele. Ea este însă – fapt deseori trecut cu vederea - o abordare foarte
complexă. Cel care vrea să se decidă pentru mediere sau o altă metodă trebuie să știe exact
despre ce este vorba și cum trebuie delimitată eficiența – și implicit posibilul câștig – fiecărei
metode în parte.

Alegerea metodei este o provocare. Deseori nici chiar experții nu știu ce competențe se ascund în
spatele metodelor. O clasificare sistematică reprezintă un prim suport decizional. Pe baza modului
de desfășurare a conflictului, fazele metodelor se diferențiază în: monadică, diadică și triadică.

Metoda Monadică
Metoda monadică descrie mecanismele de soluționare a conflictelor, pe care partea implicată le
are de rezolvat cu sine însăși. Nici o altă persoană din aparatul de asistență (Support System) nu
este implicată.
Sursele de informare și suportul decizional se regăsesc în mijloacele de informare care se află la
dispoziție (Media)1.

Metoda Diadică
Metoda diadică implică o a doua persoană. Ar putea fi un prieten sau un consultant profesionist. În
această fază apar – deseori neobservate de către parte – primele obstacole în calea soluționării
conflictului. Dacă partea implicată pornește de la premisa că posibila cauză a conflictului se
regăsește în ea însăși, atunci se va adresa unui Coach sau unui terapeut. Dacă pornește de la
premisa că această cauză se regăsește la adversar, atunci prima alegere va fi să se adreseze unui
avocat.

Acum trebuie observat că fiecare consultant din Support System se simte responsabil. Mai exact:
atât terapeutul cât și avocatul vor vedea și vor accepta partea implicată ca pe un client.

5
Se aplică regula de bază a lui Maslow „Cine a învățat să folosească ciocanul, vede fiecare problemă
ca pe un cui”. Interesele proprii pot influența prestarea de servicii. Un avocat, de exemplu, va sugera
mai degrabă un proces, dacă astfel are mai mult de câștigat.
Metoda Triadică
Metoda triadică este o metodă pentru care se apelează la o instanță neutră. Există mai multe
asemenea metode. Ele pot fi împărțite după cum urmează:
Metode (triadice) de soluționare a conflictelor (litigiilor)
Medierea conflictelor Soluționarea conflictelor
Mediere Arbitraj Curte de arbitraj Instanță de judecată

Această reprezentare cuprinde doar prototipurile. În cazuri singulate există devieri și forme mixte.
Ar fi de menționat, de exemplu: MedArb (metoda care combină medierea cu arbitrajul), Arbitrajul
fără caracter obligatoriu al soluţiei, Adjudecarea, moderarea ca format de bază etc.
Medierea este la fel ca arbitrajul, o metodă de soluționare a conflictelor. Ea se diferențiază de
arbitraj prin centrul de focalizare a metodei. Prin arbitraj se caută o soluție de stingere a conflictului,
în timp ce medierea face posibilă găsirea unei soluții prin care părțile să se înțeleagă. Înțelegerea
reciprocă este baza pe care părțile implicate pot soluționa singure conflictul.
Clasificarea prezentată aici și recomandată ca fiind obligatorie face deja referire la unele
particularități ale metodei. Metoda are cerințe diferite dacă este vorba de a soluționa sau de a
media o dispută. Există o diferență între medierea care pune accentul pe înțelegerea reciprocă și
cea care se axează pe găsirea unei soluții care să nu depindă de această înțelegere.
Ce este medierea?
Primul indiciu, în vederea înțelegerii a ceea ce este medierea, este dat desigur de definiția
juridică. La nivel internațional se face trimitere către „DIRECTIVE 2008/52/EC OF THE
EUROPEAN PARLIAMENT AND OF THE COUNCIL of 21 May 2008 on certain aspects of mediation
in civil and commercial matters”. Acolo, în articolul 3, medierea este definită după cum urmează:
„Medierea (este) o metodă structurată ..., în care două sau mai multe părți aflate în conflict,
încearcă ele însele, de bună voie, cu ajutorul unui mediator, să ajungă la o înțelegere în vederea
aplanării conflictelor dintre ele”. În acest caz „Mediatorul este o terță persoană care este solicitată
să efectueze, pe post de expert, o mediere eficace și imparțială”.
Definiția nu face altceva dacât să stipuleze că este vorba de o metodă prin care părțile implicate
solicită un mediator să efectueze o mediere. Ea nu ajută cu adevărat atunci când vine vorba de
recunoașterea trăsăturilor caracteristice ale metodei. Este dificilă, de asemenea, delimitarea de
celelalte metode. O discuție referitoare la proprietățile medierii aduce și alte indicii.

6
Proprietăți
Pentru a afla trăsăturile caracteristice ale medierii, sunt suficiente 3 proprietăți, prin care se
caracterizează în mod adecvat medierea:
Părțile implicate (cei mediați) găsesc (ei înșiși) o soluție. Soluția se bazează pe o înțelegere reciprocă.
Soluția obține beneficiul maxim.
Dacă este vorba de o prestare de servicii, se adaugă și asistența ca fiind un criteriu. Aceasta
condiționează proprietatea:
Solicitarea sprijinului unei terțe instanțe neutre.
Prin aceste caracteristici se determină punctele de pornire importante ale acestei metode, care vor
fi aprofundate în cele ce urmează.
Găsirea soluției
Întrebarea lăsată deschisă de definiție este cum încearcă părțile să ajungă ele însele la un acord
asupra aplanării conflictului. Căutarea unei soluții nu este menționată explicit. Dar aceasta reiese
din context. O impunere unilaterală a soluției este însă exclusă de condiția participării benevole.
Convingerea adversarului ar echivala cu o simplă tratativă. Propunerea de soluții și dezbaterea
compromisurilor sunt o trasătură a arbitrajului. Ceea ce rămâne este: Medierea.
Conform teoriei jocului, mediarea este un joc de căutare. Aici este vorba despre găsirea unei soluții;
nu una oarecare, ci una cu care să fie de acord (de bună voie) ambele părți și una care să
corespundă trasăturilor de calitate. Deci nu este vorba, în nici un caz, de un rezultat arbitrar.
Această abordare este hotărâtoare pentru orientarea procesuală și obiectivul medierii.
Prin căutare se obține cooperarea. O întrecere menită să escaladeze este evitată, deoarece în cazul
medierii, privite din punct de vedere al teoriei jocului, este vorba despre un joc cu suma diferită de
zero (un joc care nu poate avea ca rezultat zero). Opusul său se regăsește în procesul judiciar, acolo
unde trebuie luată o hotărâre pentru sau împotriva uneia sau alteia dintre părți. Decizia
judecătorească privind costurile dovedește, în cele din urmă, caracterul marcant al acestui joc cu
suma zero, unde câștigarea este posibilă numai în detrimentul celor învinși.
Particularitatea procesuală a jocului cu suma zero o reprezintă logica binară a concurenței de
distribuție. Acolo unde este vorba doar de a câștiga sau a pierde, este suficient să îl determini pe
adversar să piardă, pentru a fi tu însuți câștigător. O asemenea metodă provoacă o întrecere în
care, cel puțin la suprafață, gravitează totul în jurul întrebării cine are dreptate, sau ce este correct
sau fals.

7
Prin faptul că medierea este prezentată ca un joc de căutare, ea favorizează cooperarea dintre părți.
Medierea pornește de la un joc cu suma diferită de zero, care face inutilă întrecerea dintre părți. Ea
urmărește de aceea un concept metodic fundamental diferit. Acesta pornește de la premisa că
„prăjitura”, deci masa de distribuit, poate fi extinsă în mod arbitrar, astfel încât nici una dintre părți
să nu poată preveni câștigul.

Din punct de vedere logic, o extindere a masei de distribuit este aproape de neconceput, atunci
când soluția se limitează la conflict și problema devine parte componentă a soluției. De aceea
medierea introduce si niveluri suplimentare, care scot la iveală o întreagă paletă de soluții posibile.
Exemplul portocalei poate clarifica întru-câtva această metodă:

8
O mamă are doi copii. Aceștia se ceartă pentru o portocală. Fiecare dintre ei o vrea pentru el.
Se argumentează și se fac reproșuri de fiecare parte. Cearta se duce pentru împărțirea
portocalei. În loc să le ușureze hotărârea și să împartă portocala în două, sau să o mănânce ea
insăși, mama se interesează de interesele care se află în spatele disputei. Ea întreabă: „Ce vreți să
faceți cu portocala?” Primul copil răspunde: „Eu vreau să beau suc de portocală.” Celălalt copil
spune: „Eu vreau să fac o prăjitură.” De aici reiese o soluție cu care fiecare copil ar fi mulțumit.
Un copil primește coaja pentru prăjitură, iar celălalt primește pulpa portocalei pentru suc.
Medierea în vederea obținerii unui acord
Posibilitatea de a atrage planuri suplimentare se poate concretiza doar atunci când nivelul de
înțelegere al părților implicate se extinde. În acest scop, trebuie exclusă înțelegerea limitată de
concentrarea pe poziția prestabilită.
Trebuie luate în considerare toate aspectele si perspectivele imaginabile ale problemei și ale soluției
acesteia. Pasul către elucidare nu este niciodată ușor. În special atunci când părțile se consideră a fi
îndreptățite, sau când o schimbare a unghiului din care este privită problema scoate la iveală o
complexitate, care dă naștere mai degrabă la întrebări decât la răspunsuri.
Confruntarea cu complexitatea
În mod normal omul încearcă să evite complexitatea. El o neagă sau o minimalizează. Este o
strategie practicată aceea de a putea lua rapid hotărâri. Selecția implicită conduce însă la o imagine
distorsionată a realității, care îngreunează căutarea unei soluții.
Se spune despre juriști că sunt deosebit de bine antrenați în a face față complexității cazurilor.
Realitatea este însă alta. Ea devine clară atunci când maniera de abordare a cazului este îndreptată
către continuumul de soluționare a conflictelor. Acest proces continuu constă din 5 dimensiuni, care
se ordonează pe 3 axe. Dimensiunile sunt: faptele în comparație cu relațiile și emoțiile, precum și
poziția în comparație cu interesele și necesitățile, și eventual timpul.

9
În acest Univers procedura judiciară ar trebui poziționată în stânga sus, deoarece ea presupune
exclusiv fapte și poziții. În schimb medierea s-ar regăsi în toate dimensiunile. Unde anume,
urmează să fie explicat mai târziu. În acest moment este suficient să se constate că medierea se
poate deplasa pe toate dimensiunile continuum-ului de soluționare e conflictelor.
Stingerea conflictelor
Pe lângă complexitate, îngreunează și conflictul înțelegerea corectă a contextului și recunoașterea
opțiunilor. Angajamentul emoțional al conflictelor tinde să reprime gândirea. Regula de bază spune
că: pe cât de multă emoție, pe atât de puțină minte! În orice caz, au și emoțiile ceva de spus. Ele nu
trebuie trecute cu vederea.
Din punct de vedere psihologic trebuie facută neapărat o diferențiere între problemă și conflict.
Chiar și gramatical se arată distincția între ele și anume prin faptul că pentru dispută (ceartă) există
un verb, în schimb pentru conflict nu. Prin urmare conflictul este motivul iar disputa este forma de
manifestare.

10
În mod firesc, gândirea juridică se concentrează pe dispută. Astfel procedurile legale se
concentrează mai degrabă pe simptomele unui conflict decât pe conflictul în sine. Procedura
judiciară se concentrează pe argumentele legale, care de multe ori fac abstracție de conflict și
uneori chiar de fapte.
Pentru că medierea se întinde pe toate dimensiunile procesului continuu al soluționării conflictelor
și are aplicabilitate interdisciplinară, ea poate să rezolve nu doar disputa, ci chiar și conflictul din
spatele acesteia. În anumite situații ea este capabilă chiar să vindece conflicte.
Distincția funcție de dimensiunile conflictului ajută la adaptarea la orice posibil conflict.

Pe lângă o accesibilitate sistematică la conflicte, dimensiunile acestora permit accesul la diferitele

niveluri de inteligență umană și ajută la alegerea celei mai potrivite metode în vederea soluționării
conflictului. Dacă de exemplu conflictul se desfășoară la nivel emoțional, atunci metoda de
soluționare a conflictului nu și-ar atinge scopul, dacă nu ar trata și acest nivel. Trebuie să fie clar,
că parametrii conform cărora se stabilește în ce dimensiune se abordează continuumul de
soluționare a conflictelor sunt prestabiliți de conflict. Părțile nu fac altceva decât sa hotărască pe
care dintre dimensiuni doresc să se implice.

11
Conflictele au tendința, pe de o parte, să fie văzute. Ele cresc în intensitate, atunci când nu sunt
percepute. Pe lângă nevoia de a fi observate, ele vor să se și mențină. Această caracteristică
conduce la iritarea oamenilor. Conflictele cauzează haos și dezvoltă simptome care duc în eroare
și ascund conflictul real. Din punct de vedere metodic, analiza ce urmează a fi realizată în timpul
medierii ajută la surpinderea concretă a conflictelor în faza de apariție, de escaladere și de
concluzionare. Pe această cale se asigură depășirea de către părți atât a problemei din prim-plan, cât
și a conflictului care a declanșat problema.

Conștientizarea utilității
BREXIT-ul poate fi un exemplu de cum decurg procesele decizionale. Se pune în discuție o temă,
se face schimb de argumente, se ia o hotărâre referitoare la o soluție sau alta. La BREXIT procesul de
gândire asupra modului de punere în practică a fost activat de abia după ce s-a luat o hotărâre,
de altfel îndoielnică și nicidecum bazată pe consens. Mult mai târziu, după ce va fi clarificată și
această problemă, se va pune întrebarea legată de utilitate. S-ar putea să se constate că întregul
proces nu a adus beneficiile sperate.

Motivul pentru care multe dintre decizii ignoră utilitatea îl reprezintă întrebările puse în mod eronat
și presupunerile premature. Ele se alimentează cu iluzia că prin intermediul argumentelor ar putea
fi evitată complexitatea problemei de rezovat. Trebuie observat și că în toate procesele decizionale,
preocuparea cu utilitatea, adică ce contează cu advărat, nu este parte componentă a procedurii. În
loc să se discute despre utilitate, se discută despre rezolvare.
Cele mai multe procese au ca obiectiv fie o hotărâre, fie o rezolvare. Este adevărat că se spune și
despre mediere că e orientată spre găsirea unei soluții. Această caracterizare este însă departe de
adevăratul nucleu. În gândirea medierii beneficiul joacă un rol central. De aceea este potrivit mai
degrabă ca medierea să fie înțeleasă ca o metodă care este orientată către obținerea de beneficii.

12
Următorul grafic clarifică diferența:

Utilitatea reiese din cercetarea motivelor și a intereselor. Soluția se va raporta la utilitate. Utilitatea
devine criteriul de succes.
Deși este posibil ca aceste idei să influențeze și alte metode1, medierea este singura metodă care
evaluează beneficiul în interiorul procedurii și nu în afara acesteia
Acordarea asistenței
Pentru ca părțile implicate să poată găsi singure soluția, asistența trebuie să stea deoparte. În
special consilierii, dar și factorii de decizie au mari dificultăți în a se regăsi în rolul mediatorului.
Rolul
Existența unei terțe persoane neutre are o influență majoră în clasificarea și proiectarea procedurii.
O dată cu stabilirea obiectivului ea conferă o structură tipică de comunicare pentru fiecare
procedură. Astfel, într-un proces judiciar, judecătorul are o putere de decizie (aproape) nelimitată
cu privire la metodele și la obiectul litigiului.

13
 Dacă părțile implicate vor să își atingă scopul, ele
trebuie să încerce să îl convingă pe judecător de
corectitudinea poziției lor. În logica binară a jocului cu
suma zero această manipulare funcționează cel mai
simplu, prin dezvăluirea greșelilor adversarului și
punerea acestuia într-o lumină proastă. În acest timp
axele comunicării sunt îndreptate constant către
factorul decizional. Părțile se orienteză după părerea
acestuia și, în același timp, încearcă s-o influențeze. În
acest caz, disputa se concentrează asupra pozițiilor
diferite (solicitările divergente).

Medierea deviază de la modelele procedurilor

manipulative, prin faptul că cea de-a treia persoană,
neutră, nu posedă nici competențe decizionale și nici o
putere de negociere originară. Deci pentru părți nu ar
avea nici un sens să vrea să-l influențeze pe mediator.
Deoarece mediatorul nu are competență decizională și
conform Principiului Indeterminării2 părerea lui nici nu
reprezintă o fundamentare a soluției, părțile nu au altă
variantă decât să găsescă ele însele soluția.

Sistematica
Cu cât conflictul escaladează iar urmările disputei devin mai dramatice, cu atât percepția
externă este mai pronunțată. Ea se accentuează în zona pozițiilor, din care rezultă cerințele față
de acțiunea părții opuse.

Din punct de vedere sistematic, părțile formează un

sistem conflictual. Percepția fiecăreia o face pe cealaltă
răspunzătoare. Este o perspectivă consecventă, luând
în considerare faptul că simțurile omului sunt
îndreptate exclusiv către o percepție externă.
Perspectiva asupra propriei contribuții la iscarea
conflictului se pierde de multe ori cu bună știință.

14
 Prin faptul că judecătorul, arbitrul și chiar conciliatorul,
ca factori de decizie sau lideri de opinie, influențează
soluția, ei sunt atrași în procesul operativ. Ei devin
parte componentă a sistemului conflictual și obțin
astfel o vedere mai bună, sau mai puțin bună din
interior.

Mediatorul este singurul care se poziționează în afara

sistemului conflictual. Poziția sa este comparabilă cu
cea a unui poziții la nivel-meta. Ea îi conferă
mediatorului avantajul de a vedea sistemul conflictual
ca pe un întreg și de a reflecta împreună cu părțile
implicate.
Mediatorul are o din exterior asupra sistemului
conflictual.

Responsabilitatea
Responsabilitatea părților corespunde distribuirii rolurilor. Este o particularitate faptul că în mediere
părțile poartă întreaga responsabilitate cu procesul și rezultatul acestuia.
Responsabilitatea se referă în același timp la responsabilitatea pentru selecție, la cea pentru modul
de desfășurare a procesului, la responsabilitatea de a împiedica întreruperea medierii și la
responsabilitatea de a contribui la procesul de luare a deciziilor. Adițional le este atribuită
responsabilitatea cu comunicările legate de caz.
Mediatorul ajută părțile să conștientizeze aceasă responsabilitate. Afimația că mediatorul ar fi
răspunzător pentru procedură iar părțile pentru rezultat nu este potrivită. Este adevărat că părțile
trebuie să suporte consecințele rezultatului, sub forma unui acord final.
Nu există cale de atac împotriva deciziei. În mod firesc, mediatorul se va implica pentru ca decizia
finală să fie respectată în întregime și fără erori. Este de asemenea adevărat că mediatorul trebuie
să aibă cunoștință despre proces. Nu are însă putere de decizie, astfel încât responsabilitatea pentru
gestionarea informațiilor este limitată.
Teoria
O dezbatere științifică a medierii se regăsește doar în Teoria cognitivă mediativă. Spre deosebire de
conceptul Harvard sau de alte fragmente de teorie, teoria cognitivă se ocupă cu
funcționalitatea medierii. Ea se bazează pe premisa că este sarcina medierii să conducă părțile spre
concluzii care să le ajute să găsească singure soluția. Astfel medierea este un proces care este menit
să faciliteze tragerea unor conluzii.

15
Componentele medierii
De îndată ce componentele medierii sunt puse împreună ca elemente reprezentative, devine vizibilă
complexitatea ei. Ne confruntăm cu ființa umană implicată în proces sau conflict, cu
comportamentul și diversitatea sa. O anumită influență este exercitată și de procesul în sine, de
stabilirea obiectivului principal, de intervalul procedural, de cazul în desfășurare și de solicitările
sale, de profesionalism, de stabilirea tematicii, de soluție, de implicare, de argumente, atacuri,
necesități, dovezi, emoții, mediul înconjurător, influențe externe, drept, relații, resurse, fezabilitate,
întrebări de specialitate, … pur și simplu de tot ce poate influența gândirea și comportamentul
părților implicate. Lista componentelor este pe cât de cuprinzătoare, pe atât de complexă, și în nici
un caz nu este auto-explicativă – cel puțin nu pentru cineva care știe nu să se orientez în sistemul
medierii.
Ne apropiem de înțelegerea a ceea ce este medierea, dacă aceste componente sunt aranjate
împreună, ca niște cărămizi, într-o relație. Așa se conturează dinamica medierii. Următoarea
metaforă ar putea să clarifice procesul:
Nepotul își vizitează bunica. Bunica dorește să îi facă șederea cât mai plăcută și propune să
joace in joc. Din păcate nu are prea multe variante. Ea găsește în beci un joc puzzle mai vechi. Pe
cutie este reprezentat un tren, care trebuie recompus din piesele jocului. E un puzzle de
10000 de piese. Din păcate, copiii vărsaseră un alt joc puzzle cu 30000 de piese în cutie,
pentru care nu mai există reprezentarea. Apoi mai există 5000 de piese pentru un alt puzzle.
Bunica și nepotul trebuie astfel mai întâi să sorteze piesele pentru fiecare puzzle in parte și să
incerce să redea cele trei poze separate. În acest moment nu are importanță CINE așează piesa
decisivă. Nimeni nu va spune: “ Ia piesa de acolo. Eu am vazut primul că acolo se potrivește”.
Ambii jucători sunt fericiți, că tabloul prinde contur și poate fi finalizat. Jocul nu cunoaște
câștigători ci doar un câștig.

În cazul jocurilor de puzzle este vorba de simboluri pentru mediere, pentru cazul de rezolvat și
pentru dreptul aplicabil. Tabloul care trebuie montat pentru mediere are o reprezentare. La fel
există o reprezentare și pentru tabloul puzzle-ului juridic. Tabloul care trebuie finalizat în jocul de
puzzle, ce reprezintă cazul, este neclar. Asupra acestuia părțile trebuie mai întâi să cadă de acord.
Este vorba de soluția care trebuie găsită.
Metafora jocului de puzzle presupune că fiecare piesă de puzzle trebuie privită ca o bucată dintr-o
informație. De aceea, aranjarea pieselor este comparată cu o prelucrare a informațiilor.

Managementul informației
Fiecare informație intră în joc. Mediatorul clasifică informația, în timp ce ia simbolic piesa de puzzle
și o studiază atent. El chestionează meta-informația, deci informația despre informație.

16
Obiectivul său este cel de a clasifica informația, pentru a o putea atribui în mod correct procesului
sau cazului.
Ceea ce reprezintă medierea nu este doar cunoașterea pieselor posibile, ci cunoașterea conexiunilor
interioare. Profesionalismul ei începe astfel cu înțelegerea funcționalității derivate din cibernetică a
căutării mediatice.
Sortarea și aranjarea pieselor de puzzle se poate compara cu un management al informației. Dacă
informația este așezată în jocul de puzzle potrivit, la locul potrivit, atunci, cu fiecare piesă care este
montată în continuare, începe să se dezvăluie, ca de la sine, tabloul din care se distinge soluția.
Atribuirea informației se face prin dimensionare. Depășește dimensiunile continuum-ului de
soluționare a conflictelor.
Dimensiunile de atribuit informațiilor sunt comparabile cu sertarele gândirii. Ele conferă ordine și
structură și realizează conexiunile interne, la fel cum sunt și capabile să delimiteze anumite
informații. Tehnica ce face posibil acest process este ascultarea precisă.

Ascultarea cu precizie

Ascultarea cu precizie extinde ascultarea activă cu un element de verificare și calificare. Grafica de

mai sus redă schematic modul de desfășurare. Scopul ascultării precise este înțelegerea,

17
interogarea și atribuirea. Prin intermediul ascultării cu precizie nu este obținută doar o sincronizare
a comunicării, ci și o sincronizare a gândirii.
Contextul știițific al ascultării precise rezultă din teoria cognitivă care stă la baza medierii integrate și
care privește mediarea ca pe un proces cognitiv. Ascultarea precisă nu este utilizată doar pentru
înțelegerea și ordonarea informației, ci și pentru parcurgerea procedurii și a procesului gândirii
rezultate din aceasta.

Cum decurge medierea

Fazele au o logică internă atunci când se orientează spre procesul de cunoaștere mediatică. Logica
nu se dezvăluie pur și simplu laicului, deoarece conține sincope de idei. Începătorii simt schimbul de
idei, când li se pare dificilă trecerea de la faza a doua spre a treia, sau de la faza a treia spre faza a
patra.
Conexiunea logică și imporanța fazelor se pot reprezenta astgel:

Faza Sarcină Rezultat

Faza Formarea ipotezelor Primele evaluări ale conflictelor (dimensiunea

prelim conflictului) ca ipoteză de lucru și ca parte a
.
analizei conflictelor

Faza 1 Stabilirea obiectivului Pentru ca părțile să caute o soluție, ele trebuie să

(căutarea), trasarea știe că soluția către care tind nu este cea optimă.
drumului, crearea Medierea este o cale pentru a găsi rezolvarea.
cadrului și a nivelului
meta

Faza 2 Determinarea obiectului Pentru ca părțile să facă față conflictului, ele

(Stabilirea tematicii) trebuie să accepte contradicția. Contradicția este
negociabilă. Se stabilește o legătură cu ipotezele
(faza preliminară).

Faza 3 Elucidarea intereselor Pentru ca părțile să poată face o ofertă, ele

(clarificarea motivelor și trebuie să cunoască interesele adversarului.
eventual a necesităților Pentru a putea găsi o soluție favorabilă, ele
ca criterii de soluționare) trebuie să cunoască criteriile de soluționare. Se
stabilește o legătură cu tematica (Faza 2).

18
 Faza Sarcină Rezultat

Faza 4 Adunarea, evaluarea Interesele devin criterii de soluționare, față de care

și trebuie să se masoare soluția. Se caută soluții alternative.
delimitarea ofertelor

Faza 5 Acord privind Acordul implementează soluția găsită.

manifestarea
soluției găsite

Fiecare fază este percepută altfel. Fiecare fază are o altă însemnătate și îi trasează mediatorului o
altă sarcină. Toate fazele redau o structură, care susține procesul cognitiv și realizează fluxul de
gândire. Împreună cu competența mediatorului, medierea conduce la o perspectivă care permite
adesea găsirea unor soluții destul de neașteptate și uimitor de bune.

Principii
Există unele principii de bază în mediere. Acestea sunt concepute pentru a proteja medierea. Unele
dintre principii au fost încorporate în legi. Este important ca principiile să fie cunoscute, deoarece
lezarea lor poate conduce la necesitatea asumării responsabilității. Cele mai importante principii
sunt:
Participarea benevolă
Participarea benevolă nu este doar un pricipiu. Ea este o caracteristică esențială a medierii. Aceasta
le dă părților întregul control asupra procedurii și are pretenția ca părțile să spună Nu, atunci când
gândesc că Nu. Un alt efect al
participării benevole este că părțile trebuie să negocieze în așa fel încât partea adversă să fie de
acord cu punctul lor de vedere, și să nu își exercite dreptul de a suspenda negocierile. Părțile pot
întrerupe oricând procesul. Este deosebit de important ca ele să fie conștiente de acest privilegiu.
Propria răspundere
Reversul participării benevole este responsabilitatea. Părțile poartă întreaga răspundere pentru ca
procedura să fie un succes. Mediatorul nu face altceva decât să le sprijine în a conștientiza această
responsabilitate. Responsabilitatea personală exclusivă corespunde principiului participării
benevole. El subliniază responsabilitățile și nu este în nici o metodă așa de pronunțat și de esențial
ca în mediere.

19
Sinceritatea
Sinceritatea are două aspecte. Pe de o parte este vorba de sinceritatea legată de rezultat. Pe
cealaltă parte este vorba de sinceritatea legată de discuția deschisă dintre părți. Sinceritatea
legată de rezultat condiționează căutarea. Cea legată de discuția deschisă garantează că toate
subiectele conflictului sunt aduse în discuție.
Confidențialitatea
Este adevărat că sinceritatea uneia dintre părți nu ar trebui să fie pedepsită ca fiind un dezavantaj în
procedura litigioasă. Pericolul nu vine întotdeauna de la factorul de decizie. Confidențialitatea obligă
de aceea părțile (în caz de îndoială pe baza unui acord) la nedivulgarea informațiilor confidențiale.
Informarea
Dacă părțile trebuie să preia responsabilitatea pentru rezultat, ele trebuie să dețină toate
informațiile care le pot conduce către acesta.

Neutralitatea
Indeterminarea (lipsa autorității decizionale) Diversitate și flexibilitate
Mediarea nu este egală cu medierea.
După cum s-a menționat la început, termenul Mediere este utilizat în practică, din păcate, foarte
neclar și distorsionat. Precizarea a ceea ce înseamnă mediere, care se reflectă în diferite manifestări,
este trecută cu vederea. Urmarea o reprezintă solicitările eronate și confuziile legate de aplicare.
Sistematica medierii propusă ca fiind obligatorie așteaptă o distincție în funcție de conceptul de
bază, modelul, formatul, sfera de aplicare și stilul personal.
Concept
În funcție de conceptul care stă la baza medierii, obiectivul principal al acordului încheiat prin
mediere se regăsește fie în înțelegerea formală a procedurii sau în desfășurarea sa metodică. Teoria
cogitivă care stă la baza medierii integrate oferă un concept care pune la dispoziție întregul domeniu
de aplicare a medierii. Ea face posibilă aplicarea exclusivă a competenței (metoda). Pentru a
cuprinde toate posibilitățile de aplicație, pe întreg domeniul de aplicare al medierii, se recomandă
următoarele diferențieri:
Medierea oficială în litera legii
Aici sunt incluse toate medierile în care este aplicabilă legea medierii.
Medierea oficială
Aici sunt incluse medierile care se desfășoară formal, cu un mediator desemnat pentru a

20
participa la mediere. În cazul acestor medieri nu este aplicabilă legea medierii (exemplu: Peer –
Mediation = medierea dintre elevi).
Mediarea materială
Aici sunt incluse toate celelalte cazuri, în care medierea se concretizează în mod metodic, fără să
fi fost proclamată o procedură de mediere.

Punctul de vedere oficial consideră medierea ca fiind o procedură juridică. Se consideră că este
necesară o procedură de sine stătătoare, pentru a elibera procesul de puterile de decizie ale
judecătorului, de exemplu, și pentru a obține sinceritatea părților.
De fapt există motive strategice care solicită o procedură independentă. Și anume atunci când
cooperarea nu este posibilă, în situația când la bază se află o confruntare, astfel încât orice ofertă
de cooperare în cadrul unui conflict extrem de escaladat să poată fi considerat ca și o confruntare.
Singura cale de scăpare din această dilemă strategică constă în stabilirea unui alt „joc“ în care nu
conduce confruntarea ci cooperarea. Medierea ar fi un asemenea joc diferit.
Că medierea este aplicabilă ca metodă și în cadrul unei alte proceduri reiese din Metoda de
conversie de calitate conform dreptului german, unde un judecător fără competență
decizională este însărcinat să aplice medierea ca metodă.
Modelul
Medierea poate fi, de asemenea, localizată în continuum-ul de soluționare a conflictelor.
Principalele puncte de interes care pot fi măsurate pot fi reprezentate sistematic în așa- numitele
modele de mediere (tipurile de mediere). Aici se deosebesc:
Medierea de sondaj (exploratorie)
În interesul Uniunii Europene de a impune o procedură criminalistică, ce ar face posibil un
„access to justice“ (acces la justiție) mai mult sau mai puțin uniform în toate statele membre, dar
și din motive de extindere mercantilă, medierea apare din ce în ce mai des în domeniul de
aplicare al cazurilor, care se află încă la stadiul de considerente preliminare și discuții
exploratorii. Drept exemplu sunt Shuttle-Mediation ale asigurărilor de protecție juridică,
purtate telefonic, sau Online-Mediation în domeniul B2C. O moderare ar fi suficientă.
Medierea de evaluare (evaluativă)
Medierea de evaluare corespunde cel mai bine procedurii juridice. De evaluat înseamnă de judecat
sau de apreciat. Așa cum arată și denumirea, această formă de mediere întărește influența
mediatorului. Ea corespunde unui process în instanță și anticipează rezultatul acestuia. Mediatorul
oferă suport părților, scoțând la iveală punctele slabe ale cazului lor (ale argumentării juridice). El
poate face recomandări formale cu privire la rezultatul (legal) ce va fi obținut (soluționarea cazului).
Ca metodă poate folosi

21
Caucus sau Shuttle Diplomacy. Mediatorul evaluator este de cele mai multe ori el însuși un jurist.
Medierea de facilitare (facilitativă)
Facilitare înseamnă simplificare, ușurare. Mediatorul structurează un proces pentru a oferi sprijin
părților în obținerea unui rezultat acceptat de toți cei implicați. El interoghează părțile, valorifică și
normalizează, oferă mai multe puncte de vedere și cercetează interesele din spatele pozițiilor,
pentru a obține pe această bază variantele de soluții. Medierea de facilitare se pretează pentru
conflictele din dimensiunea faptică si cea a intelectuală.
Medierea de transformare (transformativă)
Prin intermediul psihologilor, medierea se transformă dintr-o simplă elucidare a intereselor într-o
reală soluționare a unui conflict, unde în prim plan se află experiența conflictuală a părților. Prin
înfruntarea cu conflictul, părțile trebuie să fie puse în situația de a-și reconsidera lumea cognitivă în
așa fel încât să devină posibilă o reformare a condițiilor de viață conflictuale.
Transformativ înseamnă reformatare, remodelare. Medierea de transformare se bazează pe
aptitudinile părților. Ea încearcă să le întărească și să le facă utile și face posibilă recunoașterea
necesităților ascunse în spatele conflictului. Pentru a obține aceasta, ea face o descindere în
realitatea percepută de părți, cu obiectivul de a o modifica printr-o relativizare contextuală.
Potențialul soluționării constă în facilitarea părților, de a avea un alt punct de vedere asupra
problemei, prin care se obține modificarea sistemului lor de valori. Medierea de transformare se
pretează în special pentru soluționarea conflictelor la nivelul dimensiunilor socio- emoționale și
cuturale.
Medierea de integrare (integrată)
Practica nu este așa de tranșantă, precum și-ar dori teoria să fie. Trecerile sunt line. Medierea
integrată descrie medierea cu conotațiile ei complexe. Ea se desfășoară pe tot domeniul de
aplicabilitate al medierii, fapt pentru care ea trebuie inclusă drept completare necesară în
continuumul procedurilor și metodelor de soluționare a conflictelor. Ea se aseamană cu medierea
eclectică, dar o depășește, integrând și elemente ale altor proceduri. Baza de pornire conceptuală a
medierii de integrare este teoria cognitivă.
Formă
Diferite forme permit aplicarea medierii în cele mai diverse condiții de utilizare.
În relație cu mediul înconjurător: Medierea apare de exemplu în domeniul judiciar ca mediere
judiciară (formală), de instanță (semi-formală), integrată în instanță (materială).
În relație cu execuția: Medierea se adaptează condițiilor cadru. Ca exemple putem enumera
Shuttle-Mediation, Online-Mediation și medierea scurtă.
În relație interpersonală: Medierea se manifestă la nivel personal în co-mediere sau medierea de
echipă.

22
Domeniu
Diversele modalități de aplicare conduc spre dezvoltarea unor așa numite medieri de specialitate.
Medierile de specialitate presupun deseori posedarea unor extinse cunoștiințe din domeniul
respectiv. Uneori acestea implică totuși o diminuare. Deoarece conflictele nu se opresc în fața
disciplinei mediatorului sau a domeniului problemei, doar medierea generală (adică medierea în
cunoștiință deplină a tuturor conflictelor) este de luat în serios. Astfel, pentru a arăta că medierea
este aplicată constant în toate domeniile, este mai bine să se vorbească despre medierile în
domeniile de aplicabilitate, decât de medierile de specialitate. De regulă se face diferența:
Medierea în cadrul familiei (mediere familială)
Se ocupă de conflictele din interiorul familiei, sau referitoare la familie. De cele mai multe ori este
vorba de relații conflictuale. În cazul unei despărțiri sau unui divorț, mai apar și conflicte de
proprietate și conflicte de împărțirea bunurilor. Toate tipurile de mediere sunt de luat în calcul.
Prioritară este medierea de transformare, care se potrivește cel mai bine conflictului de relații.
Medierea în domeniul economic (mediere economică) Aici se face diferența între patru domenii de
aplicare:
a) Conflictele consumatorilor (B2C) pot fi soluționate de cele mai multe ori în mod rațional. Este
discutabil dacă în acest caz este nevoie de mediere. Se pune și întrebarea dacă nu cumva există și
alte interese pe lângă clarificarea problemei de fond. În acest caz, este suficientă o moderare. Dacă
nu este suficientă o negociere, se poate apela la un arbitraj.
b) Conflictele dintre companii (B2B) sunt în primul rând conflicte care apar la gestionarea
problemelor contractuale și executarea proiectelor. Aici interesele sunt cele care joacă un rol mai
important. Atât dezbaterea, cât și problematica sunt adesea la obiect. Medierea de facilitare este de
aceea cea mai potrivită metodă.
c) Medierea din cadrul companiei reprezintă unul din cele mai complicate cazuri de mediere
economică. Aici joacă un rol important relațiile dintre angajați, superiori, proprietari, influențarea
grupurilor de către consiliul director și sindicat, precum și conflictele structurale și sistematice.
Medierea de integrare, cu influențe transformative și facilitative, este metoda cea mai adecvată.
d) Nu sunt de subestimat conflictele dintre proprietari și acționari. Aici este indicată aplicarea
medierii de transformare.
Medierea legată de mediul înconjurător
Ea mai este denumită și marea mediere. De cele mai multe ori este vorba despre problematica din
domeniul politicii, cum ar fi de exemplu extinderea aeroportului, instalarea stației de tratare a
apelor reziduale etc.
Există multe alte domenii de aplicare, care necesită competențe speciale. Stil
...

23
Profesionalismul
Profesia de mediator este listată ca atare în nomenclatorul de meserii, chiar dacă descrierea
acesteia se potrivește mai degrabă activității de arbitraj. În practică aceasta nu poate fi delimitată cu
precizie, deoarece un mediator va stăpâni cu siguranță și alte metode de soluționare a litigiilor
(ADR=Alternative Dispute Resolution) (cum ar fi negocierea, arbitrajul) și
- acolo unde este necesar – va și face uz de ele. Formarea profesională
Formarea profesională este reglementată foarte diferit pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Pregătirea se poate desfășura pe perioade începând de la 30 de ore până la 360 de ore. De aici
rezultă calitatea diferită a pregătirii profesionale.
Calitatea
Trebuie făcută distincția între calitatea pregătirii profesionale și calitatea prestației. Clientul trebuie
să fie conștient că nu este obligatoriu ca mediatorii cu o pregătire profesională solidă să aibă
neapărat și practica necesară. Din păcate există linii directoare cu privire la pregătirea profesională,
dar nu și la practicarea meseriei de mediator. În fapt, regulile de răspundere pentru încălcarea
obligațiilor pot fi derivate din lege. Dar aceste reguli nu sunt întodeauna foarte explicite. De aceea
unele asociații au emis standarde. Asociația Medierea Integrată a publicat Benchmarks, declarându-
le obligatorii, după care se pot orienta mediatorii.
Succesul și eficiența
Nu se poate concluziona în baza încheierii deciziei finale, dacă o mediere s-a finalizat cu succes și
în mod eficient. Există medieri foarte reușite (ex. împăcarea definitivă) unde acordul final nu
contează. Există și medieri care degenerează în scurt timp într-un nou conflict, deși a existat un
acord final. Dacă mediatorul acționează cu măiestrie, el poate găsi împreună cu părțile
implicate criteriile pentru cea mai bună soluție și le poate compara cu variantele alternative.
Pentru a putea aprecia dacă o mediere a fost încununată de succes, trebuie deci să știm ce motive
au fost invocate și ce interese au ieșit la iveală.
Aplicabilitatea
Uniunea Europeană și-a propus ca obiectiv să soluționeze 50% dintre cazuri (judiciare) prin
mediere. Nivelul actual se situează la 1-2%. Uniunea Europeană se află deci încă departe de
propriul obiectiv. În consecință, se analizează intensiv ce s-ar putea face pentru ca medierea să
fie mai des solicitată. Câteva criterii în cele ce urmează:
Identificarea necesității
Un consumator achiziționează doar ce nu are și ce nu poate sau nu vrea să producă el însuși.
Întrebarea este deci, ce oferă medierea din ce nu poate produce singur consumatorul?
Clientul are nevoie, în primul rând, de o privire de ansamblu și o evaluare a situației, precum și de
cunoștințele despre cum ar putea să se comporte cel mai bine în cadrul conflictului.

24
Medierea nu îi poate oferi toate aceste lucruri. Dar care dintre metode și care dintre soluțiile
aplicabile în cazuri conflictuale poate face acest lucru?
Ca regulă de bază trebuie să fie reținut faptul că apelarea la mediere este întotdeauna adecvată
atunci când trebuie căutată o soluție. Necesitatea căutării unei soluții poate apărea în următoarele
circumstanțe:
Nu există o soluție rezonabilă
Soluția propusă are doar o zonă de impact limitată (de ex. clarifică doar aspectele juridice și atrage
doar consecințele juridice, care nu pot satisface nici o nevoie)
Soluția propusă este greu fezabilă (cum ar fi dacă implementarea este prea costisitoare sau se
întinde pe o perioadă prea lungă de timp, sau atunci când o hotărâre nu ar fi executorie, sau când o
executare în lipsa patrimoniului ar fi lipsită de sens)
Soluția propusă este nu este sustenabilă (nu sunt acoperite toate solicitările)
Medierea oferă tot ce este necesar pentru a obține cele mai utile soluții și variante de acțiune.
Pentru asta sunt necesare: o înțelegere deplină, implicarea în întreaga complexitate a cazului,
compararea tuturor soluțiilor imaginabile, analizarea beneficiilor. Prin urmare, medierea este
singura și cea mai cuprinzătoare metodă când este vorba de găsirea celei mai bune soluții.
Rolul conflictului
Un aspect important în cererea de mediere este că toate părțile implicate trebuie să fie de
acord cu aplicarea acestei metode. Ceea ce nu este de la sine înțeles nici între prieteni, este
aproape exclus între dușmani. De aceea se poate întâmpla ca doar una dintre părți să fie
pregătită pentru mediere. Escaladarea va avea grijă ca partea adversă să nu fie dispusă la așa
ceva. Nu neapărat din cauza lipsei de viziune, ci pentru că un conflict nu lasă loc unui acord,
atunci când se consideră că trebuie arătată forța.
Conform regulii de bază, cu cât conflictul este mai mare, cu atât mai greu va fi de obținut
un acord unanim. În acest caz, ar fi util dacă propunerile ar veni din exterior către părțile implicate
în conflict, astfel încât pentru nici una dintre părți un acord să nu reprezinte un act de supunere sau
slăbiciune.
Un alt aspect în calea solicitării acestei metode de soluționare a conflictelor este momentul
prezentării ofertei. Pofta de înghețată poate fi trezită cu un poster. Imboldul către un proces
judiciar sau o mediere nu poate apărea în același mod. Medierea este un produs de interes scăzut
(low interest), care este solicitat doar într-un anumit context. Cel mai bine ar fi atunci când există
un conflict. Ofertantul trebuie să se asigure că în acest moment informația este disponibilă
pentru client. Aceasta funcționează cel mai bine atunci când există la dispoziție mijloace
permanente de informare (cum ar fi în instanță sau pe portaluri web).
Nu în ultimul rând, un rol important îl joacă și nivelul de cultură. Acolo unde negocierea este
considerată un act de slăbiciune, părțile implicate în conflict evită să se descopere.

25
Prezentarea utilității
Un consumator trebuie să cunoască utilitatea pentru ca să solicite un produs. Dacă medierea este
propusă ca fiind o metodă mai bună, mai ieftină și mai rapidă decât un proces în instanță, nu devine
evidentă utilitatea ei. În afară de asta, pe această cale, nu se evidențiază semnificația proprie și
particularitatea medierii.
Este dificil de explicat utilitatea atunci când rezultatul este deschis (deci necunoscut). Utilitatea
reiese astfel din caracteristicile metodei:

Medierea duce la o înțelegere reciprocă deplină

Medierea cuprinde întreaga complexitate a cazului, se întinde pe toate dimensiunile și ia în
considerare necesitățile
Medierea se orientează să obțină cel mai mare beneficiu
Medierea compară între ele toate soluțiile posibile, astfel încât părțile să fie convinse că au găsit
soluția cea mai bună
Părțile au permanent control asupra procesului
Cum ar putea să fie un rezultat, care corespunde acestor cerințe? Asistența în luarea unei decizii
Deseori, părțile implicate nu cunosc posibilitățile de soluționare a conflictelor. Ele nu știu ce le
așteaptă și cum pot fi ajutate de o metodă sau alta. Punctul lor de vedere este deseori unilateral și
selectiv. Chiar și profesiile de consultanță au adesea doar o idee vagă despre competența medierii
profesionale. La aceasta se adaugă și existența intereselor proprii în recomandarea prestărilor unor
servicii.
Un judecător are de exemplu posibilitatea de a oferi asistență cu privire la aceste probleme. El poate
înlocui utilitatea procedurii și necesitatea căutării unei soluții (alternative) prin indicarea șanselor de
reușită ale unei hotărâri judecătorești, dacă nu cumva este procesul în sine un motiv de solicitare.
Un model exemplar este așa numitul Multi-Door-Courthouse Modell din SUA, în care
judecătorul prezintă alternativele la deciziile judecătorești deschizând astfel căi spre metode mai
adecvate.

26
Capitolul B

LEGALITATEA SI EFECTELE CLAUZEI DE MEDIERE

SEDIUL MATERIEI

- art. 2 alin. 5 din Legea nr. 192/2006:

„În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot introduce o
clauză de mediere, a cărei validitate este independentă de validitatea contractului din care face
parte”;

(spre comparație)
- art. 13 din Modelul UNCITRAL1 (2002) de reguli în materia concilierii în dreptul comercial
internațional:
„Atunci când părțile au convenit să încerce soluționarea litigiului prin conciliere și s-au
angajat în mod expres să nu inițieze, într-o anumită perioadă de timp sau până la îndeplinirea unei
anumite condiții, proceduri arbitrale sau proceduri judiciare, o astfel de dispoziție va produce efecte
în fața tribunalului arbitral sau a instanței de judecată, cu excepția cazului în care o parte consideră
că o cerere adresată tribunalului arbitral sau instanței este necesară pentru prezervarea drepturilor
sale2. Inițierea unei astfel de proceduri nu este privită în sine ca o renunțare la acordul de
conciliere sau ca o finalizare a procedurii de conciliere”;

- posibil model de clauză:

„În cazul oricărei neînțelegeri în legătură cu prezentul contract, părțile nu vor putea sesiza instanța
decât dacă au încercat, în prealabil, soluționarea litigiului prin mediere”.

1
Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional (prescurtat UNCITRAL) este organismul
juridic central în cadrul sistemului Națiunilor Unite, în domeniul dreptului comercial internațional. UNCITRAL a fost
însărcinată de Adunarea Generală cu armonizarea și unificarea progresivă a dreptului comercial internațional, în special
prin pregătirea de noi convenții internaționale și modele de legi.
2
Se au în vedere, spre exemplu, situația în care se introduce o cerere privind măsuri asigurătorii sau provizorii (cum ar fi
ordonanța președințială) sau situația în care termenul de prescripție este foarte aproape să se împlinească. Regulile
(text și comentarii) UNCITRAL 2002 sunt disponibile pe pagina de internet
http://www.uncitral.org/uncitral/en/uncitral_texts/arbitration/2002Model_conciliation.html.

27
LEGALITATEA CLAUZEI DE MEDIERE. PARTICULARITĂȚI ÎN CAZUL CONTRACTELOR
ÎNCHEIATE ÎNTRE UN PROFESIONIST ȘI UN CONSUMATOR

1. În dreptul comun, clauza de mediere este legală. Argumente:

- însăși legea (art. 2 alin. 5 din Legea nr. 192/2006) se referă la clauza de mediere; ar fi
ilogic ca o lege să vorbească despre posibilitatea folosirii unei clauze pe care alte reglementări să o
interzică;
- CPC nu se opune modalităților alternative de soluționare a litigiilor, ba chiar
reglementează în amănunt una dintre ele – arbitrajul, care conduce la o restrângere chiar mai
mare a dreptului de acces la instanță decât în cazul clauzei de mediere;
- dintre alte forme alternative de soluționare a litigiilor, CPC încurajează, prin mai multe
dispoziții, medierea; ar fi coerent să considerăm și că o clauză de mediere este valabilă în principiu;
- dreptul de acces la instanță nu este suprimat, exercițiul lui fiind doar condiționat într-o
măsură proporțională cu scopurile urmărite;
- CPC prevede expres necesitatea parcurgerii procedurilor prealabile, atunci când ele sunt
reglementate de lege. Pentru identitate de rațiune, soluția ar trebui să fie aceeași și în cazul
procedurilor prealabile stabilite convențional.

2. În dreptul consumatorului, legalitatea clauzei de mediere este discutabilă

- potrivit anexei Legii nr. 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale
care exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt
remediu legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj (lit. l);
- totuși, art. 1 teza finală din Directiva 2013/11 (privind soluționarea alternativă a litigiilor în
materie de consum) permite ca statele membre să adopte dispoziții legale care să prevadă
obligativitatea participării la astfel de proceduri, cu condiția ca legislația respectivă să nu împiedice
părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar;
- CJUE a statuat3, de asemenea: „cerința unei proceduri de mediere ca o condiție de
admisibilitate a unei căi de atac jurisdicționale poate să se dovedească compatibilă cu principiul
protecției jurisdicționale efective atunci când această procedură nu se finalizează cu o decizie
obligatorie în privința părților4, nu determină o întârziere substanțială pentru

3
CJUE, hotărârea pronunțată la data de 14 iunie 2017 în cauza C-75/16, Menini și Rampanelli.
4
În sensul că accesarea procedurii alternative de soluționare a litigiului nu ar trebui să implice caracterul obligatoriu
pentru consumator al soluției propuse de mediator/conciliator, și nu în sensul că unei înțelegeri încheiate de comun

28
introducerea unei acțiuni în justiție, suspendă prescripția drepturilor în cauză și nu generează
cheltuieli sau generează cheltuieli reduse pentru părți”;
- anterior, CJUE arătase5: „nici principiile echivalenței și al efectivității, nici principiul
protecției jurisdicționale efective nu se opun unei reglementări naționale care impune, pentru astfel
de litigii6, punerea în aplicare în prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciară atunci când
această procedură nu conduce la o decizie obligatorie în privința părților, nu determină o întârziere
substanțială pentru introducerea unei acțiuni în justiție, suspendă prescrierea drepturilor în cauză și
nu generează cheltuieli sau generează cheltuieli reduse pentru părți, în măsura în care totuși calea
electronică nu constituie unicul mijloc de acces la procedura de conciliere și sunt posibile măsuri
provizorii în cazurile excepționale în care urgența situației le impune”;
- dacă este acceptată obligativitatea unei proceduri prealabile impuse prin lege, s-ar putea
susține că ar trebui acceptată și obligativitatea unei proceduri prealabile convenite contractual.
REMEDII PENTRU NERESPECTAREA CLAUZEI DE MEDIERE

Natura obligațiilor asumate prin clauza de mediere:

- contractuală;
- una de a face și de mijloace – obligația de a încerca soluționarea litigiului prin mediere;
- una de a nu face și de rezultat – obligația de a nu sesiza instanța anterior încercării de
soluționare a litigiului prin mediere;
Remedii posibile:
- remediile clasice, de drept substanțial, sunt executarea silită în natură și executarea prin
echivalent – daune-interese;
- față de natura obligațiilor în discuție, acestea nu sunt compatibile cu executarea silită în
natură;

acord nu ar trebui să i se recunoască efectele obligatorii. Cu alte cuvinte, consumatorul nu trebuie descurajat să apeleze la
procedurile alternative de soluționare a litigiilor prin instituirea unei reguli conform căreia, odată intrat într-o astfel de
procedură, el trebuie să accepte și modalitatea de soluționare propusă de mediator/conciliator, indiferent care ar fi
aceea.
5
CJUE, hotărârea pronunțată la data de 18 martie 2010 în cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C-319/08 și C-320/08,
Alassini și Alții.
6
În materie de servicii de comunicații electronice între utilizatorii finali și furnizorii acestor servicii. Mutatis mutandis,
considerentele Curții sunt valabile în orice litigiu privind un contract încheiat între un consumator și un profesionist.

29
 - executarea prin echivalent (daune-interese) ar fi, teoretic, posibilă; practic, apar probleme:
nu se poate ști dacă medierea ar fi avut sau nu succes și, dacă da, care ar fi fost rezultatul (în special
din punct de vedere pecuniar); o evaluare a prejudiciului suferit de creditor este, astfel, aproape
imposibilă;
- s-ar putea apela la remedii de drept procedural;
- temei juridic – art. 1516 alin. 2 pct. 3 C. civ., care prevede: „Atunci când, fără justificare, debitorul
nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul
la daune-interese, dacă i se cuvin să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de
lege pentru realizarea dreptului său”;
- temei logic: calificarea unor clauze ca având natură procedurală (clauza atributivă de
competență, clauza compromisorie, clauza de mediere), spre deosebire de clauzele cu natură
substanțială. Adeseori, un contract (în sensul de instrumentum) cuprinde atât clauze substanțiale,
cât și clauze procedurale;

Remedii procedurale posibile:

- suspendarea judecății; art. 242 alin. 1 CPC nu este aplicabil, întrucât se referă doar la
neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii; este posibilă doar suspendarea
judecății la cererea părților, spre exemplu dacă reclamantul, spre a evita sancțiunea
inadmisibilității cererii, a declanșat între timp procedura medierii – art. 62 alin. 1 din Legea nr.
192/2006;

- obligarea părților să se prezinte la mediator, în vederea informării lor cu privire la

avantajele medierii (art. 227 alin. 3 CPC); soluția, teoretic posibilă, nu remediază decât parțial
problema, întrucât obligația încălcată era de a încerca soluționarea litigiului prin mediere, iar nu de
informare cu privire la avantajele medierii;

- respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

30
ABORDĂRI ÎN DREPTUL COMPARAT ALE PROBLEMEI EFECTELOR CLAUZEI DE MEDIERE

1. În common law

Deși nu este pusă în discuție legalitatea clauzei de mediere (sau de conciliere), opiniile asupra
eficacității (obligativității) unei asemenea clauze sunt împărțite.
Într-o orientare, calificată drept conservatoare sau ortodoxă7, se merge de la neacceptarea de plano
a obligativității unei asemenea clauze până la acceptarea ei doar în ipoteza îndeplinirii unor condiții
particulare, dar care sunt privite destul de strict.
În cealaltă orientare, calificată drept progresistă, obligativitatea clauzei este acceptată de principiu,
iar condițiile pentru ca ea să fie eficace sunt tratate cu o mai mare lejeritate.

A. Orientarea conservatoare - argumente

- clauza de mediere reprezintă o simplă „promisiune că ne vom înțelege” (agreement to agree),
căreia nu i se poate recunoaște caracterul obligatoriu8;
(spre comparație, a se vedea dispozițiile art. 1225 alin. 2 C. civ., conform cărora „Obiectul
contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute” și cele ale art. 1226
alin. 1 și 2 C. civ., conform cărora „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează
debitorul”;„Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil
şi licit”).
- nu s-ar putea verifica, spre exemplu, dacă o parte și-a executat cu bună-credință obligația de a
încerca soluționarea litigiului prin mediere, având în vedere atât caracterul confidențial al acelei
proceduri, cât și libertatea fiecărei părți de a adopta orice poziție într-o negociere, fie ea și
asistată, precum medierea;
(Argumentul ar putea fi adus și în dreptul intern, în condițiile în care buna-credință reprezintă un
principiu ce trebuie să guverneze inclusiv etapa executării contractului. Potrivit art. 1170 C.

7
K.C. Lye, A persisting aberation: The movement to enforce agreements to mediate, publicat în Singapore Academy of
Law Journal, March 2008, disponibil și pe pagina de internet
http://www.nortonrosefulbright.com/knowledge/publications/15955/a-persisting-aberation-the-movement-to-
enforce-agreements-to-mediate. Acest articol, împreună cu hotărârile judecătorești amintite în text, stau la baza
prezentării situației din common law.
8
Queen's Bench Division (Commercial Court), decizia în cauza Paul Smith Ltd. v. H & S International Holding Co. Inc.,
disponibilă și pe pagina de internet https://www.trans-lex.org/303000/_/paul-smith-ltd-v-h-s-lrep-127/.

31
civ., „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât
şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”).
- astfel de clauze sunt, în general, neclare, având în vedere că ele nu prevăd procedura pe care
părțile trebuie să o urmeze.

B. Orientarea progresistă - argumente 9

- Importanța mijloacelor alternative de soluționare a litigiilor este recunoscută de stat, iar o
abordare coerentă ar trebui să conducă și la concluzia obligativității unei clauze de
conciliere/mediere;
(Argumentul ar putea fi adus și în dreptul intern, unde art. 21 CPC califică încercarea de împăcare a
părților drept un principiu fundamental al procesului civil, cu trimitere expresă și la mediere, dintre
formele de soluționare alternativă a litigiilor).
- nu trebuie confundată obligația de a coopera sau de a ajunge la o înțelegere cu obligația de a
participa la o procedură în care s-ar putea ajunge la cooperare sau chiar la o înțelegere; deși părțile
pot refuza să încheie o înțelegere, ele nu ar trebui să fie întotdeauna libere să refuze participarea la
procedură;
- practica a dovedit că rezistența față de posibilitatea de a încheia o înțelegere poate fi depășită
dacă părțile părăsesc arena adversarială, specifică instanțelor, și se îndreaptă spre
proceduri menite și gândite să încurajeze cooperarea, în special dacă intervine și un mediator
competent10;
- dacă instanța are prerogativa de a trimite părțile la mediere, ar trebui să o aibă și pe aceea de a
respinge o cerere dacă părțile au stabilit că vor încerca stingerea litigiului prin mediere, anterior
sesizării instanței;
(Argumentul este doar parțial valabil în dreptul intern, unde părțile pot fi obligate de instanță doar
să se prezinte la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii – art. 227 alin. 3
CPC).
- nu este necesar ca acea clauză să prevadă o procedură detaliată; este important însă dacă ea este
redactată în termeni de recomandare sau de obligativitate11;

9
Majoritatea, enunțate în Supreme Court of New South Wales (Australia), decizia în cauza Hooper Bailie Associated Ltd.
V. Natcon Group Pty Ltd., disponibilă și pe pagina de internet http://expertdeterminationelectroniclawjournal.com/wp-
content/uploads/2017/04/Hooper-Bailie-Associated-Ltd-v-Natcon-Group-Pty-Ltd-1992-28-NSWLR-194.pdf.
10
England and Wales Court of Appeal, decizia în cauza Dunnett v. Railtrack plc., disponibilă și pe pagina de internet
http://www.bailii.org/cgi-bin/markup.cgi?doc=/ew/cases/EWCA/Civ/2002/302.html.
11
England and Wales High Court, decizia în cauza Cable & Wireless plc. V. IBM United Kingdom Ltd., disponibilă și pe
pagina de internet https://docentes.fd.unl.pt/docentes_docs/ma/JPF_MA_30320.pdf.

32
- buna-credință în executarea clauzei de mediere nu înseamnă că părțile vor trebui să facă
anumite concesii, ci doar că vor trebui să participe la mediere12;

2. În dreptul francez13

A. Argumente ce au susținut soluții de respingere a excepției inadmisibilității

- sesizarea instanței de către una dintre părți semnifică și renunțarea voluntară la soluționarea
litigiului prin mediere;
- procedura prealabilă convenită de părți nu are un caracter obligatoriu, astfel încât nerespectarea
acesteia nu poate atrage nicio sancțiune și nu constituie un fine de neprimire pentru acțiunea în
justiție14;

B. Argumente ce au susținut soluții de admitere a excepției inadmisibilității

- dacă o clauză de mediere este lăsată fără efecte, se ajunge, prin voința unei singure părți, la același
rezultat precum în situația unui mutuus dissensus, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 1270 C.
civ. 15; se neagă, astfel, forța obligatorie a contractului;
- se admite, astfel, că obligația este asumată pur potestativ, ceea ce nu poate fi acceptat;
- neexecutarea clauzei de mediere trebuie sancționată, iar sancțiunea potrivită în plan procedural
este inadmisibilitatea acțiunii;
- atât timp cât dreptul de acces la justiție nu este suprimat, ci doar restrâns temporar, clauzele de
mediere sunt valabile și constituie veritabile fine de neprimire convenționale, soluția fiind aceeași
precum în cazul finelor de neprimire legale.

12
Supreme Court of New South Wales (Australia), decizia în cauza Elizabeth Bay Developments Pty Ltd. v. Boral Building
Services Pty Ltd., disponibilă și pe pagina de internet http://expertdeterminationelectroniclawjournal.com/wp-
content/uploads/2017/04/Elizabeth-Bay-Developments-Pty-Ltd-v-Boral-Building-Services-Pty-Ltd-1995-36-NSWLR-
709.pdf.
13
A se vedea, spre exemplu, J. Joly-Hurard, Conciliation et médiation judiciaires, Ed. Presses Universitaires d`Aix-
Marseille, Aix-en-Provence, 2003, disponibilă și pe pagina de internet http://books.openedition.org/puam/679. Această
lucrare, împreună cu hotărârile judecătorești amintite în text, stau la baza prezentării situației din dreptul francez.
14
Cour de cassation, chambre civile 1, decizia din 6 martie 2001, disponibilă și pe pagina de internet
https://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?idTexte=JURITEXT000007042257.
15
Trimiterile sunt făcute la dispozițiile Codului civil român.

33
C. Alte variante
Unele instanțe franceze au preferat soluția suspendării judecății, iar unii autori au considerat că
soluția este suplă și eficace. În sens contrar, s-a arătat că această soluție presupune că acțiunea este
admisibilă, ceea ce sacrifică principiul forței obligatorii a contractelor.

D. Unificarea practicii
- printr-o decizie din 14 februarie 2003, Secțiile (camerele) unite ale Curții franceze de casație 16 au
stabilit că instituirea, printr-o clauză contractuală, a unei proceduri obligatorii și prealabile sesizării
instanței constituie un fine de neprimire care se impune judecătorului dacă partea interesată l-a
invocat.

16
https://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?idTexte=JURITEXT000007047169&dateTexte.

34
Capitolul C

EXERCITAREA REALĂ ȘI EFECTIVĂ A ÎNDATORIRII JUDECĂTORULUI DE A ÎNCERCA

ÎMPĂCAREA PĂRȚILOR

I. SEDIUL MATERIEI

1. Reglementarea de bază

- art. 21 CPC (cu denumirea marginală „Încercarea de împăcare a părților17”):

(1) Judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit
legii speciale.
(2) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările
necesare, potrivit legii;

- art. 227 CPC (cu denumirea marginală „Prezenţa personală a părţilor în vederea soluţionării
amiabile a litigiului”):
(1) În tot cursul procesului18, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările
necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea
sunt reprezentate. Dispoziţiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile.
(2) În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate
invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele folosirii acestei
proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va
recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în
orice fază a judecăţii. Medierea nu este obligatorie pentru părţi.
(3) În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părţile se vor prezenta la mediator,
în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. După informare, părţile decid dacă
acceptă sau nu soluţionarea litigiului prin mediere. Până la termenul fixat de instanţă, care nu
poate fi mai scurt de 15 zile, părţile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la
rezultatul şedinţei de informare.

17
Calificată de legiuitor drept unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil.
18
Așadar, și în căile de atac.

35
 (4) Prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazul în care părţile au încercat soluţionarea
litigiului prin mediere anterior introducerii acţiunii.
(5) Dacă, în condiţiile alin. (1) sau (2), părţile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în
cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 440 sunt aplicabile.

2. Alte dispoziții legale relevante

- art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. f CPC – posibilitatea ca instanța să sancționeze cu amendă
judiciară de la 100 lei la 1000 lei refuzul părţii de a se prezenta la şedinţa de informare cu privire
la avantajele medierii, în situaţiile în care a acceptat, potrivit legii;
- art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. i CPC – posibilitatea ca instanța să sancționeze cu amendă
judiciară de la 50 lei la 700 lei împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a
atribuţiilor ce revin judecătorilor;
Întrebare:19 poate fi sancționat, în temeiul acestui text, refuzul părții de a se înfățișa personal în fața
instanței, dacă acest lucru i-a fost solicitat în temeiul art. 227 alin. (1) CPC?
- art. 2 alin. (1 3 ) din Legea nr. 192/2006:
Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător,
procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris;
- art. 6 din Legea nr. 192/2006:
Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile
asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această
cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.
Întrebare: când și cum ar trebui realizată această informare?
La modul general, de către instanță, prin anunțuri și explicații afișate la sediu sau publicate pe
portal? La modul general, la începutul ședinței de judecată, prin explicații verbale adresate tuturor
celor prezenți? În fiecare dosar, pentru fiecare parte? În scris, printr-un formular tipizat anexat
citației? Oral, la primul termen de judecată sau oricând în cursul judecății?
- art. 62 din Legea nr. 192/2006:

19
Într-o opinie, răspunsul ar trebui să fie afirmativ. A se vedea, în acest sens, A.-A. Chiș, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în
procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 178. Pentru opinia în sensul că nu sunt prevăzute sancțiuni
procedurale pentru această situație, autorii citează lucrarea Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București,
2013, p. 140, a doamnei M. Tăbârcă.

36
(1) Pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către instanţele
judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 242
alin. (1) pct. 1 CPC20.
(2) Cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu
mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.
(3) Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru.
II. AVANTAJE ALE SOLUȚIONĂRII LITIGIULUI PE CALE AMIABILĂ. POSIBILE DEZAVANTAJE

1. Avantaje

- părțile încheie, în mod liber, o înțelegere adecvată nevoilor și intereselor pe care le au, soluția
nefiindu-le impusă de un terț;
- conflictul se stinge, relația dintre părți chiar poate continua; în ipoteza unui litigiu soluționat prin
pronunțarea unei hotărâri judecătorești, conflictul poate continua în faza de executare, de bunăvoie
sau silită, a hotărârii, și chiar se pot naște alte litigii colaterale;
- fiind vorba despre o soluție convenită de părți, gradul de acceptare al acesteia este mai ridicat
decât în cazul unei hotărâri judecătorești, unde cel puțin una dintre părți va fi nemulțumită;
acceptarea se manifestă inclusiv prin executarea obligațiilor stabilite prin înțelegerea respectivă;
- problema nu se pune în termeni de „câștigător” și „învins” și de identificare a unui vinovat pentru
situația creată, ci de găsire de către părți a unei soluții convenabile pentru fiecare;
- economie de timp și de bani, atât pentru părți, cât și pentru stat; chiar în cazul unei înțelegeri
parțiale, asupra unui aspect litigios concret (spre exemplu, valoarea unui imobil sau a unui
autovehicul), se realizează o economie de timp (perioada necesară efectuării unei expertize) și de
bani (contravaloarea onorariului de expert);
- dacă înțelegerea se realizează cu contribuția judecătorului, încrederea părților în justiție crește, iar
imaginea justiției se îmbunătățește (părțile vor împărtăși experiența lor și cu alte persoane);
- rolul principal îl joacă părțile, iar nu judecătorul; acesta ar putea primi cel mult un premiu pentru
cel mai bun rol secundar;

20
Trimiterea este făcută la dispozițiile VCPC. În NCPC este vorba despre art. 411 alin. (1) pct. 1.

37
- încheierea unei înțelegeri permite părților să crească din punct de vedere emoțional și al
maturității, prin asumarea responsabilității pentru contribuția fiecăreia la crearea situației litigioase
și pentru găsirea unei soluții adecvate de stingere a litigiului;
- pentru judecătorul cauzei: eliminarea timpului alocat administrării unor probe, pronunțării și
redactării hotărârii (o parte din acest timp va fi totuși folosită pentru încercarea propriu-zisă de
împăcare a părților); eliminarea, practic, a posibilității reformării hotărârii în căile de atac;
satisfacție;

2. Dezavantaje21

- conținutul unei înțelegeri poate depinde de resursele fiecărei părți, iar acestea sunt, de
multe ori, inegale (de exemplu, în relațiile profesionist – consumator, angajator – angajat etc.);
Astfel:
- partea mai slabă ar putea avea mai puține mijloace cu ajutorul cărora să evalueze
șansele câștigării unui proces, ceea ce ar putea să o facă să accepte o înțelegere dezavantajoasă;
- nevoia părții mai slabe ar putea fi stringentă, ceea ce ar putea să o facă să accepte
mai puțin decât, poate, i s-ar cuveni – putem întâlni această situație în practica internă?
- într-o negociere, calitățile de negociator ale unei părți ar putea face ca cealaltă parte să
încheie o înțelegere pe care ulterior să o regrete; conflictul real nu s-ar stinge, ba chiar s-ar putea
naște anumite resentimente din chiar faptul încheierii înțelegerii;
- încheierea unei înțelegeri face ca dreptul să nu mai fie „spus”; rolul judecătorului nu este
doar de a rezolva o dispută particulară, ci și de a explica și a concretiza valorile unei societăți, astfel
cum sunt ele încorporate în legi.

3. Povestea portocalei

O mamă își găsește în bucătărie cele două fiice trăgând de ultima portocală rămasă și certându-
se, fiecare dorind să ia portocala.

21
A se vedea, de exemplu, Owen M. Fiss, Against Settlement, publicat în 93 Yale Law Journal 1073 (1984), disponibil și
pe pagina de internet http://digitalcommons.law.yale.edu/fss_papers/1215.

38
Mama intervine, ia portocala, o taie în două și dă câte o felie fiecăreia – soluția „legală”,
„juridică”.
Apoi, una din fiice ia jumătatea ei de portocală, o decojește, o mănâncă și aruncă cojile.
Cealaltă fiică dă pe răzătoare coaja jumătății sale de portocală, folosește coaja rasă pentru o
prăjitură pe care dorea să o facă și aruncă restul.
Rezultatul ar fi fost mai bun pentru fiecare dacă mama le-ar fi întrebat ce vor să facă cu
portocala – soluția „alternativă”.

III. CARACTERISTICI ALE MEDIERII. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI CU ÎNCERCĂRILE

JUDECĂTORULUI DE ÎMPĂCARE

- medierea reprezintă o formă de ADR (acronim pentru alternative dispute resolution) sau de
SAL (acronim pentru soluționarea alternativă a litigiilor); alte forme: negocierea, arbitrajul; și
împăcarea judiciară poate fi considerată o formă alternativă de soluționare a litigiului, în raport cu
forma clasică, obișnuită, de finalizare a procesului civil;
- medierea reprezintă, în esență, o negociere asistată de un terț; împăcarea judiciară poate
reprezenta același lucru;
- mediatorul trebuie să fie neutru, imparțial; similar, judecătorul;
- părțile sunt libere să aleagă medierea, ca formă de soluționare a litigiului, persoana
mediatorului, cât și modalitatea concretă a înțelegerii; în cadrul judiciar, libertatea de alegere se
manifestă doar în ceea ce privește posibilitatea și modul concret de împăcare, nu și în ceea ce
privește persoana judecătorului;

Premise: medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca

persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului,
prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile - art. 1 alin. (2) din Legea nr.
192/2006; aserțiunea este valabilă pentru orice formă de negociere asistată;
Întrebare: ar trebui judecătorul să câștige încrederea părților? Dacă da, prin ce modalități ar
putea să facă asta?
- capacitatea de a construi o relație de încredere este considerată ca fiind una din calitățile
necesare unui bun mediator;
- cum se construiește o relație de încredere?
- fiecare parte trebuie inclusă în discuție;
- partea trebuie ascultată în mod real și trebuie să i se arate că a fost ascultată;

39
 - comentariile trebuie să fie neutre, iar partea nu trebuie să se simtă judecată,
indiferent de ce a spus;
- atitudinea mediatorului trebuie să fie deschisă, onestă, chiar prietenoasă; prezența
sa trebuie să fie armonioasă, este necesar să existe o congruență între limbajul verbal și cel non-
verbal;
- trebuie menținut contactul vizual.

- medierea este caracterizată de confidențialitate; este vorba despre două aspecte: pe de o parte, în
raport cu terții, iar pe de altă parte, susţinerile făcute pe parcursul medierii nu pot fi folosite ca
probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, cu excepţia cazului în care părţile convin altfel
ori legea prevede contrariul (art. 53 din Legea nr. 192/2006);
Întrebare: este posibilă asigurarea climatului de siguranță dat de confidențialitatea
față de terți și în cazul încercării judecătorului de împăcare a părților?
S-ar putea apela la dispozițiile art. 213 alin. (2) CPC (De asemenea, în cazurile în care dezbaterea
fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii
private a părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune
ca aceasta să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului)?
Întrebare: ar putea fi afectată imparțialitatea judecătorului de informațiile auzite pe
parcursul încercării de împăcare a părților?

IV. TIPURI DE MEDIERE. ÎN CE MĂSURĂ SUNT COMPATIBILE ȘI ADECVATE CU ACTIVITATEA

JUDECĂTORULUI ÎN ÎNCERCAREA DE ÎMPĂCARE A PĂRȚILOR?

A. Clasificare după stilul mediatorului:

1. Mediere evaluativă
2. Mediere facilitativă

B. Clasificare după scopul medierii:

1. Mediere țintită
2. Mediere amplă

40
 Rezultă, așadar, patru combinații22:
1. Mediere evaluativ-țintită
2. Mediere facilitativ-țintită
3. Mediere evaluativ-amplă
4. Mediere facilitativ-amplă

1. Mediere evaluativ-țintită
- mediatorul îndeamnă sau chiar presează părțile să accepte o rezolvare punctuală a problemei;
- concepe și propune modele concrete de înțelegeri;
- face predicții cu privire la soluția ce s-ar putea pronunța în cazul în care litigiul ajunge în instanță;
- stabilește punctele tari și punctele slabe ale fiecărei părți;
- necesită din partea mediatorului atât cunoștințe juridice, cât și tehnice (referitoare la obiectul
litigiului); de asemenea, necesită un studiu atent al cauzei;
- presupune riscul ca mediatorul să fie perceput drept lipsit de imparțialitate dacă soluțiile pe care
le propune îi apar uneia dintre părți ca fiind favorabile celeilalte;
- mai potrivită cu structura juriștilor, în special a judecătorilor23;
- în cadru judiciar reglementat ar presupune să fie realizată de un alt judecător decât cel care ar fi
învestit cu soluționarea cauzei în situația în care medierea ar eșua.

2. Mediere facilitativ-țintită
- mediatorul întreabă părțile care le sunt punctele tari și punctele slabe;
- întreabă părțile care ar fi rezultatul posibil/probabil în cazul în care s-ar ajunge în instanță;

22
Modelul a fost conceput de Leonard L. Riskin, profesor de drept și director al Centrului pentru Studiul Modalităților de
Soluționare a Litigiilor din cadrul Universității Missouri-Columbia. Pentru detalii, Leonard L. Riskin, Understanding
Mediators' Orientations, Strategies, and Techniques: A Grid for the Perplexed, 1 Harv. Negot. L. Rev. 7 (1996), disponibil și
pe pagina de internet http://scholarship.law.ufl.edu/facultypub/668.
23
A se vedea, spre exemplu, A.-A. Chiș, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București,
2015, p. 174. Autorii, judecători, analizând problema încercării de împăcare a părților, consideră un dezavantaj în calea
acestui deziderat faptul că sistemul nostru procesual nu permite judecătorului să dezvăluie părților decât prea puțin din
ceea ce gândește cu privire la starea de fapt conturată în etapa scrisă ori, ulterior, în etapa administrării probelor.

41
- întreabă părțile ce consecințe ar atrage nesoluționarea litigiului pe cale amiabilă;
- ajută părțile să conceapă și să propună modalități de rezolvare a problemei concrete;
- ajută părțile să evalueze propunerile formulate de cealaltă parte;
- nu face evaluări, predicții sau propuneri; nu presează; nu studiază problema atât de în amănunt
precum mediatorul evaluativ;
- mediatorul trebuie să fie specialist în comunicare, îndeosebi în a asculta și a pune întrebări (de
altfel, a pune întrebări face parte din ascultarea activă); este util să fie specialist și în psihologie;
- medierea facilitativă este o formă a „negocierii principiale”24, în care se renunță la negocierea
bazată pe apărarea unei/unor poziții, se urmăresc interesele reale ale părților; în negocierea clasică,
apărarea unei poziții pe care o parte a apucat să o adopte ajunge să fie un scop în sine, uitându-se
adeseori care este interesul real al părții.

3. Mediere evaluativ-amplă
- mediatorul îndeamnă sau chiar presează părțile să accepte un acord mai amplu, care să acopere și
alte aspecte decât problema punctuală;
- concepe și propune modele concrete de astfel de înțelegeri;
- încearcă să identifice nevoile și interesele reale ale părților, precum și modalități de satisfacere a
acestora;
- face predicții cu privire la impactul general al nesoluționării pe cale amiabilă a litigiului asupra
relației părților;
- nu îl interesează neapărat problema concretă, ci întreaga relație a părților.

4. Mediere facilitativ-amplă
- mediatorul ajută părțile să își identifice nevoile și interesele reale;
- ajută părțile să conceapă și să propună modalități mai largi, bazate pe satisfacerea nevoilor și
intereselor, de continuare a relației;
- ajută părțile să evalueze propunerile formulate de cealaltă parte;
- argumentele juridice și tehnice ocupă spațiu mai puțin;

24
Această formă de negociere a fost gândită și promovată de R. Fischer și W. Ury începând cu 1981, când a fost publicată
prima ediție a cărții Getting to Yes: Negotiating Agreement Without Giving In. Pentru limba română, a se vedea, de exemplu,
R. Fischer, W. Ury, B. Patton, Răspunsul lor…Da. Negociază înțelept fără a ceda, Ed. BMI, București, 2016.

42
 - mediatorul va încuraja părțile și își spună povestea și, ulterior, să încerce să se pună și în pielea
celuilalt, subliniind că a înțelege poziția acestuia nu înseamnă neapărat a fi de acord cu ea.
V. TEHNICI DE COMUNICARE EFICIENTĂ, UTILE ATÂT ÎN MEDIERE, CÂT ȘI ÎN PROCEDURILE
JUDICIARE

1. Chestiuni generale despre comunicare

- sensul modern al cuvântului, acela de transmitere de informații, apare târziu; sensul

originar era de „a pune în comun”;
- comunicarea este inevitabilă; chiar și tăcerea reprezintă o formă de comunicare;
- orice comunicare are două planuri simultane: al conținutului și al formei; când atenția este
îndreptată mai mult spre forme, sunt șanse ca acea comunicare să fie una deficitară;
- comunicarea este ireversibilă;
- tipuri de comunicare:
- verbală – cca. 10% din semnalele emise de o persoană;
- paraverbală (legată de voce: ton, volum, intonație, dicție etc.) – cca. 25%;
- nonverbală (legată de corp: postură, mimică, etc.) – cca. 65%;
- câteva exemple:
- tonul înalt este asociat cu nemulțumirea, iritarea sau frica; tonul de copil sugerează
nesiguranță, experiență redusă sau lipsă de autoritate;
- tonul jos este asociat cu calmul, competența sau siguranța de sine;
- atât volumul prea mare, cât și volumul prea mic sunt modalități de a atrage
atenția;
- o dicție slabă este, de asemenea, o modalitate de a atrage atenția;
interlocutorul este obligat să acorde mai multă atenție decât în mod obișnuit pentru a asculta.

2. Ascultarea activă (reală)

- comunicarea eficientă înseamnă mai mult să știi să asculți decât să știi să vorbești;
- a asculta nu înseamnă doar a auzi, ci presupune și:
- a reține conținutul;
- a înțelege conținutul;

43
 - a analiza și a evalua conținutul;
- nevoia de a fi ascultat este una puternică în cazul oricărei persoane;
- de multe ori, interlocutorul este preocupat să își pregătească răspunsul, ori se gândește la
altceva, ceea ce îl face să nu fie atent în mod real la vorbitor; acest lucru poate fi frustrant pentru
vorbitor.

Tehnici de ascultare activă

- toate presupun implicare

A. Parafrazarea
- înseamnă a reformula, pe scurt (presupune, practic, și o rezumare sau sumarizare), ceea ce
am auzit;
- este dificil de realizat, pentru că presupune ascultarea cu atenție a interlocutorului, dar
și un efort pentru a găsi cuvintele potrivite pentru a reformula ideea;
- are formule introductive precum „vreți să spuneți că …”, „așadar, susțineți că …”, „cu alte
cuvinte, …”, „dacă am înțeles bine, …”;
- ne oferă posibilitatea de a verifica dacă am înțeles corect;
- arată celuilalt că a fost ascultat;
- oferă vorbitorului posibilitatea de a face precizări cu privire la ce a spus anterior;
- nu ar trebui mers mai departe până ce interlocutorul nu confirmă parafrazarea (la
întrebarea „cu alte cuvinte, …?”, el răspunde „da”).

B. Reflectarea
- este o formă a rezumării, însă concentrată pe emoții;
- formule precum „cred că v-ați simțit singur/trist/furios etc. în momentul acela”;
- se consideră că nu este recomandabil ca exprimarea emoțiilor să fie evitată și nici ca
emoțiile să fie negate;
- există tentația de a opri exprimarea emoțiilor, pentru a nu lăsa senzația lipsei de control;
- exprimarea emoțiilor ar trebui oprită doar dacă devine abuzivă sau distructivă.

44
C. Clarificarea
- presupune adresarea de întrebări cu scop clarificator sau completator a ceea ce s-a spus deja;
- presupune a arăta că ai înțeles ceea ce deja s-a spus, dar că este important ca și alte informații să
fie adăugate.

D. Reformularea
- presupune formularea ideii în cuvinte diferite, însă, de obicei, într-un scop diferit de cel al
parafrazării, respectiv mai mult pentru a îmbunătăți din exterior comunicarea dintre două (sau mai
multe) părți;
- poate ajuta la reducerea tensiunii, prin „îndulcirea” unor afirmații;
- oferă și părților implicate un model de exprimare;
- exemplu:
Una dintre părți: - X (partea adversă) minte!
Mediatorul sau judecătorul: - Doriți să spuneți că pentru dvs. este important ca faptele să fie
redate într-un mod fidel?

45
VI. CUM PROCEDEAZĂ EFECTIV MEDIATORII? ÎN CE MĂSURĂ STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL
UNEI MEDIERI SUNT COMPATIBILE CU ACTIVITATEA JUDECĂTORULUI DE A ÎNCERCA
ÎMPĂCAREA PĂRȚILOR?

Un model25 de structurare a unei medieri:

1. Pregătirea
- presupune analiza situației părților și prefigurarea unei strategii;
- corespunde etapei studiului dosarului de dinaintea ședinței de judecată;
- dacă judecătorul își propune să încerce împăcarea părților, ar fi util ca analiza prealabilă să nu se
limiteze la problema concretă; s-ar putea încerca identificarea, cu titlu preliminar, a intereselor reale
ale părților, avându-se în vedere întregul tablou, întreaga relație a acestora, și nu doar aspectul
litigios concret;

2. Deschiderea
- în mediere este vorba, în general, despre o sesiune comună în care fiecare parte prezintă, pe scurt,
punctul ei de vedere, precum și solicitările pe care le are;
- în procesul civil acest lucru se face în scris (cerere de chemare în judecată, întâmpinare ș.a.),
neexistând în această etapă contact direct între părți;
- la început, mediatorul stabilește anumite reguli, spre exemplu aceea de ascultare a celeilalte părți
fără întreruperi; eventualele întrebări sau comentarii trebuie puse/făcute după ce partea a terminat
de vorbit;
- în cazul în care partea este reprezentată (spre exemplu, în cazul persoanelor juridice), mediatorul
trebuie să se asigure că reprezentantul deține prerogativa de a încheia o înțelegere, atât din punct
de vedere juridic, cât și din punct de vedere faptic (spre exemplu, administratorul unei societăți ar
putea arăta că este necesar să se consulte cu asociații înainte de a lua o decizie); este util să fie
prezente persoanele cu putere de decizie;

25
Pentru un asemenea model, a se vedea D. Richbell, How to Master Commercial Mediation, Ed. Bloomsbury
Professional, 2014.

46
- în mediere, această etapă este considerată importantă: părțile au ocazia de a-și prezenta punctul
de vedere în mod direct și de a fi auzite, atât de cealaltă parte, cât și de terț; rolul acestei etape
este inclusiv unul de eliberare parțială, fapt care în sine poate contribui la o înțelegere amiabilă; în
această etapă mediatorul începe să construiască relația de încredere; el trebuie să le apară părților
drept o persoană aptă să le faciliteze încheierea unei înțelegeri; este util ca el însuși să creadă în
posibilitatea soluționării amiabile, iar acest lucru să fie observat și de părți;
- pe tot parcursul sesiunii de deschidere, mediatorul trebuie să inducă ideea că atât problema, cât și
posibilitatea de rezolvare a acesteia aparțin părților;
- cele mai multe sesiuni de deschidere încep într-o manieră adversarială; maniera cooperantă apare
mai târziu;
- încă din această etapă, mediatorul trebuie să folosească tehnicile de ascultare activă (rezumare,
clarificare ș.a.);
- este util ca părțile să fie lăsate să își exprime emoțiile, cu excepția situației în care acest lucru se
face într-o manieră abuzivă sau distructivă;
- această etapă poate dura în jur de două ore;
- mutatis mutandis, ar fi util ca inclusiv în procesul civil această etapă să fie situată la debutul
procedurii dacă se dorește ca șansele de soluționare amiabilă a litigiului să fie maximizate;
- este posibilă/permisă din punct de vedere procedural intercalarea unei astfel de etape la primul
termen de judecată?
Potrivit art. 227 alin. (1) CPC, în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor,
dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a
părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate.
Nimic nu împiedică judecătorul să solicite înfățișarea personală a părților chiar pentru primul
termen de judecată.
De asemenea, nimic nu îl împiedică să ceară părților explicații, inclusiv sub forma prezentării, pe
scurt, a solicitărilor pe care le au și a motivelor, juridice sau nu, pe care ele le consideră relevante.
Conform art. 22 alin. (2) teza a II-a CPC, în acest scop (al aflării adevărului), cu privire la situaţia de
fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe
care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se
împotrivesc.
Prin urmare, există temeiuri atât juridice, cât și tactice pentru a intercala această etapă într-o fază
incipientă a procesului.

47
3. Explorarea
- în mediere, reprezintă o etapă în care mediatorul încearcă să completeze informațiile inițiale pe
care le deține;
- este considerată o etapă cheie în mediere, cea în care se identifică nevoile și interesele reale
și în care pot apărea posibilități de rezolvare;
- presupune, în principiu, sesiuni separate cu părțile – discuțiile au loc doar între mediator și una
dintre părți, fără prezența celeilalte;
- această etapă este una în care confidențialitatea are un rol foarte important; mediatorul nu va
împărtăși cu cealaltă parte informațiile dezvăluite de o parte decât cu acordul acesteia, care trebuie
solicitat expres;
- mediatorul trebuie să aibă răbdare; există tentația de a găsi deja soluții, însă este necesar ca întâi
să fie identificate nevoile și interesele reale;
- în această etapă mediatorul poate adresa întrebări de „testare a realității”, de tipul:
- care sunt punctele tari și punctele slabe ale dvs.?;
- care ar fi cel mai bun rezultat judiciar pe care l-ați putea obține? Dar cel mai slab? Dar cel mai
probabil? Dar cel pe care l-ați considera satisfăcător?
- care ar fi consecințele unor astfel de rezultate judiciare asupra relației generale dintre părți?
Starea conflictuală s-ar stinge? S-ar atenua? S-ar putea chiar amplifica? Aceste consecințe sunt
satisfăcătoare pentru dvs.?
(Aici contează mult dacă raportul dintre părți este unul ocazional și cu probabilitate mare de a
rămâne așa – de exemplu, un contract de vânzare și montaj a unor uși de către un profesionist către
un consumator sau dacă, dimpotrivă, relația dintre părți este una de durată prin natura ei
– de exemplu, o relație de familie sau de vecinătate, sau cel puțin ca potențial – de exemplu,
raportul dintre o farmacie și un distribuitor de medicamente).
- de ce credeți că partea cealaltă a acționat așa?
- întrebările de testare a realității trebuie formulate cu atenție pentru a nu se da impresia
unei lipse de imparțialitate în favoarea celeilalte părți;
- este posibilă/permisă din punct de vedere procedural o astfel de abordare în procesul civil?
- sunt permise/posibile discuții separate cu părțile?
- ar putea informațiile astfel aflate să afecteze imparțialitatea judecătorului? În mediere,
regula este că susţinerile făcute de către părţi nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri
judiciare (art. 53 din Legea nr. 192/2006).

48
Formal, situația ar putea fi aceeași și în ceea ce privește activitatea judecătorului de a încerca
împăcarea părților, însă faptic va putea acesta să nu țină cont de cele auzite?
Părțile, luând în calcul acest risc, vor fi la fel de deschise precum ar putea fi în fața unui mediator?
Având în vedere importanța acestei etape într-o mediere reușită, s-ar putea susține că o
mediere judiciară eficientă nu este posibilă decât într-un sistem în care judecătorul „mediator”
este diferit de cel care soluționează cauza în ipoteza în care încercările de soluționare amiabilă
eșuează?

4. Negocierea
- în mediere, presupune, în principiu, sesiuni separate cu părțile, intercalate, eventual, cu
una sau mai multe sesiuni comune;
- în funcție de stilul de mediere adoptat (evaluativ sau facilitativ), în această etapă
mediatorul, după caz:
- îndeamnă sau chiar presează părțile să accepte o rezolvare punctuală sau mai largă a problemei,
concepe și propune modele concrete de înțelegeri și face predicții cu privire la soluția ce s-ar putea
pronunța în cazul în care litigiul ajunge în instanță sau
- ajută părțile să conceapă și să propună modalități de rezolvare a problemei concrete sau de
ameliorare a relației în ansamblul ei și ajută părțile să evalueze propunerile formulate de cealaltă
parte.
- mediatorul încearcă să determine părțile să renunțe la un tip de negociere bazat pe
adoptarea unor poziții, mai mult sau mai puțin flexibile, și să adopte modelul de negociere
principială, bazat pe urmărirea satisfacerii nevoilor/intereselor, și nu pe apărarea unor poziții pe
care, eventual, au apucat să le adopte;
- în funcție de stilul adoptat, mediatorul ar trebui ori să propună o varietate de modalități de
soluționare a litigiului, ori să ajute părțile să conceapă mai multe variante;
- în negocierea principială este valorizată și raportarea la anumite criterii obiective; spre
exemplu, dacă aspectul litigios este dat de cuantumul unor despăgubiri, s-ar putea avea în vedere
jurisprudența ÎCCJ în cauze similare;
- ca și în etapa anterioară, mediatorul trebuie să obțină acordul părții pentru a prezenta
celeilalte părți o ofertă sau o variantă de înțelegere pe cale amiabilă;
- unii mediatori obișnuiesc să nu prezinte celeilalte părți maximul oferit de o parte, pentru a
avea o marjă în interiorul căreia să poată conduce negocierea;
- ofertele de negociere sunt clasificate în insultătoare, extreme, credibile și rezonabile; doar
ultimele două pot conduce la o înțelegere;

49
 - atitudini ce ar trebui evitate: „aceasta este prima și ultima mea ofertă”; stilul „feliilor de
salam (partea cedează câte foarte puțin)”; astfel de atitudini apar de obicei atunci când etapa de
explorare este insuficient realizată și se trece prea repede spre căutarea unor soluții; modalități de
convingere a părților să renunțe la astfel de atitudini: întrebările de testare a realității: „cum credeți
că va reacționa cealaltă parte la această ofertă?”; „care credeți că sunt șansele să obțineți acest
rezultat în instanță, dacă litigiul nu se soluționează pe cale amiabilă?”;
„care credeți că sunt riscurile în cazul în care faceți această ofertă?”;
- tehnici în caz de blocaj: o pauză; lăsarea deoparte temporar a detaliilor și concentrarea
asupra problemelor-cheie; rezumarea a ceea ce s-a făcut până atunci și evidențierea faptului că
nu se poate merge mai departe decât dacă are loc o repoziționare;
- este posibilă/permisă din punct de vedere procedural o astfel de abordare în procesul civil?
- rămân valabile întrebările de la punctul anterior;
- în plus, care dintre stilurile evaluativ sau facilitativ este adecvat poziției judecătorului?
Dar care dintre aceste stiluri este mai apropiat de structura unui judecător?

5. Închiderea medierii – ajungerea la un acord

- are loc, în principiu, în cadrul unei sesiuni comune;
- părțile și sau avocații lor au rolul de a redacta forma scrisă a înțelegerii;
- pentru judecător este satisfăcătoare și o variantă în care reclamantul renunță la judecată;
este preferabil totuși ca părțile să încheie o tranzacție, pentru a se minimiza riscul nerespectării
înțelegerii.
-

50