ECONOMIA MEDIULUI

1
 CAPITOLUL 1

OBIECTUL DE STUDIU AL DISCIPLINEI

Obiectiv: În acest capitol este prezentată importanţa

şi necesitatea studierii disciplinei Economia mediului
cât şi aspecte legate de relaţia om-natură, relaţie care
stă la baza dezvoltării oricărei societăţi.

1.1. OBIECTUL DE STUDIU ŞI IMPORTANŢA

DISCIPLINEI

Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale
contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru gestiunea societăţi umane.
Mediul însuşi este definit prin prisma înţelegerii omului ca parte
integrantă a naturii şi al dezvoltării generale. Mediul reprezintă totalitatea
factorilor naturali şi a celor create prin activitatea umană, care în, strânsă
interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile. de viată şi
de muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare a societăţii. Protecţia
mediului este concepută ca fiind asigurarea echilibrului ecologic dinamic,
conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale
ale ţării, asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitatea tot mai bună pentru
generaţiile prezente şi viitoare. Grija pentru protecţia mediului a devenit o
preocupare a tuturor sistemelor sociale şi a tuturor subsistemelor sale. Protecţia
mediului natural presupune:
- cunoaşterea mediului şi a interacţiunilor dintre sistemul social-economic şi
sistemele naturale, cât şi prevederea consecinţelor mai apropiate şi mai
depărtate (pe termen scurt sau lung ale acestor interacţiuni;
- utilizarea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale,
indiferent de originea lor;
- prevenirea si combaterea degradării mediului, atât cea provocată de om, cât
şi a celei determinată de cauze naturale;
- armonizarea intereselor imediate pe termen scurt cu cele de lungă durată şi
permanente ale societăţii umane şi utilizarea cu chibzuinţă a factorilor naturali
de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună, rezervaţii si monumente ale naturii,
peisaj.
Pentru realizarea acestor obiective a1e protecţiei mediului este necesar

2
ca toate proiectele economice-sociale să se bazeze pe cunoaşterea atentă a
implicaţiilor ecologice şi a consecinţelor în acest domeniu ale fiecărei variante
de dezvoltare, investiţii şi pe cercetarea cu grijă a contradicţiilor pe care le pot
provoca acestea, stabilind modalităţile cele mai eficiente de soluţionare a
acestor contradicţii.
În acţiunea de programare a dezvoltării trebuie să se stabilească şi să se
ţină seama de priorităţile în domeniul protecţie mediului. Protecţia,
ameliorarea, conservarea mediului natural, cer eforturi însemnate atât pe plan
ştiinţific, tehnic, economic, financiar Şi cultural-educativ, cât şi o mare unitate
de voinţă si acţiune din partea tuturor membrilor societăţii. Efortul trebuie să
stea la baza principiului raţionalităţii şi eficienţei, atât din punct de vedere
economic, cât şi ecologico-tehnic. Programele de protecţia mediului se pot
organiza şi realiza eficient numai pe baza unui plan de ansamblu care include
priorităţile decurgând din integrarea informaţiei ştiinţifice, tehnice, economice
şi sociale, proiectând şi măsurând influentele asupra tuturor resurselor.
Cercetarea ecologică şi în legătură cu ea cercetarea de protecţie a
mediului, oferă economistului posibilităţi de:
- îmbunătăţire a modului de înţelegere a sistemului de producţie,
reproducţie şi a creşterii economice;
- posibilitatea aprecierii echilibrului şi optimului economic (de
colaborare şi cooperare internaţională.
Economia mediului este o ramură a ştiinţelor economice, al cărui obiect
îl constituie gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării armonioase a
intereselor imediate, pe termen scurt, cu cele de perspectivă pe termen lung şi
permanent al societăţii omeneşti, în condiţiile maximizării efortului depus
pentru gestionarea sa.
Economistul ecologist are sarcina de a lupta atât contra celui lipsit de
perspectiva timpului, prădalnic, faţă de natură şi deci, dăunătoare societăţii cât
şi ecologistului abuziv, care uită ci însăşi protecţia naturii ne interesează din
punct de vedere al protejării omului, al existenţei şi progresului umanităţii.
Economistul, preocupat de problemele ecologice, se va strădui să îşi
armonizeze interesele şi obiectivele dezvoltării economico-sociale cu
gestionarea raţională şi prudentă a mediului natural.
Acest fenomen face necesară o lărgire a cercetărilor economice dar şi a

3
nevoii stringentă de îmbogăţire a viziunii asupra dezvoltării şi creşterii
economice, ca şi a instrumentului de investigare ştiinţifică a acestei dezvoltări.
Această viziune porneşte de la faptul că omul nu s-a dezvoltat în sfera
legilor, care guvernează viata, ci ca orice fiinţă de pe pământ, s-a format şi
dezvoltat în interacţiune cu mediul.
Condiţiile naturale au influenţat întotdeauna dezvoltarea societăţii, dar
modul în care acesta s-a manifestat, a diferit de la o epocă la alta.
Protecţia, conservarea, apărarea şi ameliorarea calităţii mediului au
devenit în zilele noastre tot atâtea chemări pe care omenirea alertată de marile
pericole pe care le generează un anumit fel de desfăşurare a activităţii
economice şi le adresează ei însăşi.
Semnalul de alarmă 1-au dat ecologiştii, însă preocuparea s-a extins
continuu în rândurile societăţii civile, ale organizaţiilor internaţionale şi
guvernelor. Ştiinţele au început cercetarea fenomenelor de protecţie a mediului,
de depistare a cauzelor, de măsurare a efectelor şi de căutare a soluţiilor.
Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale
contemporaneităţii şi una de prim ordin conducerea societăţii,
Mediul este definit şi prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă
a naturii şi sens al dezvoltării generale. Mediul ambiant este considerat ca
sistem geofizic şi biochimic organizat prin legi de armonie evolutivă, ca mediu
şi suport al vieţii, inclusiv al omului ca fiinţă socială. Mediul constituie, în
acelaşi timp, baza de resurse minerale şi energetice, de resurse vegetale şi
animale, iar deteriorarea acestora echivalează cu însăşi subminarea bazelor
dezvoltării economiei mondiale. Mediul ambiant constituie, de asemenea,
suportul vieţii şi sursa tuturor bunurilor de care avem nevoie.
El reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi
umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină
condiţiile de viaţă şi de muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare a
societăţii.
Protecţia mediului este concepută ca asigurarea echilibrului ecologic,
dinamic, conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor
naturale, asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitate tot mai bune pentru
generaţiile prezente şi viitoare.
Oamenii s-au smuls din cercul vieţii îmboldiţi nu de nevoi biologice, ci

4
de organizarea socială pe care au născocit-o pentru a cuceri natura, un mijloc
de a dobândi bogăţii care satisfac cerinţe aflate în conflict cu cele care
guvernează natura. Rezultatul final este criza mediului ambiant, o criză a
supravieţuirii, "Pentru a supravieţui trebuie să învăţăm cum să restituim naturii
bogăţia împrumutată de la ea" (Barry Commener),
Ecosfera este sălaşul pe care viaţa şi 1-a clădit pe suprafaţa pământului,
planeta noastră. Orice vieţuitoare, pentru a trăi pe pământ, trebuie să se
încadreze în ecosferă, căci altfel, piere. Criza mediului e un semn că legătura
fin cizelată dintre viaţă şi ambianţa ei, a început să se macine, interacţiunile
dinamice care sunt întregul, încep şi e1e să cedeze şi pe alocuri să dispară.
În ecosferă fenomenele biologice au caracter ciclic; reziduurile
biologice ale unui animal devin hrană pentru bacteriile din sol, excreţiile
bacteriene hrănesc lumea vegetală, animalele consumă plantele etc.
Aceste cicluri ecologice sunt greu acceptate de experienţa umană în
sfera tehnici, când maşina A nu dă întotdeauna produsul B, iar produsul B,
după folosire, este aruncat, nemaiavând nici o utilitate pentru maşină, pentru
producţie sau pentru cel care 1-a folosit.
Aici are loc prima mare greşeală din existenta omului ca parte a
ecosferei. Noi am distrus circuitul vieţii, transformând nenumăratele 1ui cicluri
în fenomene liniare, artificiale, create de om: petrol – distilare – ardere -
motoare – energie – gaze nocive - aer poluat.
Alte rupturi create de om duc la apariţia chimicalelor toxice, apelor
uzate, grămezilor de gunoaie, dovedind toate puterea omului de a sfâşia
ţesătura ecologică ce susţine de milioane de ani viaţa pe pământ.

1.2. RELAŢIA OM-NATURĂ, COMPONENTĂ A

EXISTENŢEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII

Omul nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta

noastră, ci ca orice vieţuitoare, s-a format şi s-a dezvoltat în interacţiune cu
mediul.
Dezvoltarea societăţii a fost influenţată de condiţiile vieţii pe planetă,
dar gradul de influenţă a variat de la o epocă la alta. Din punct de vedere
economic condiţiile naturale (mediul) se pot împărţii în doua mari categorii;

5
- avuţia naturală, sub forma mijloacelor de subzistenţă (fertilitatea solului, apa,
aerul, flora, fauna);
- avuţia naturală, în mijloace de muncă de felul mineralelor metalifere si
nemetalifere, combustibililor solizi, lichizi, gazoşi, energiei eoliene, hidraulice,
aburului, electricităţii.
Prima categorie de avuţii naturale a captat atenţia omului şi a jucat un
rol esenţia1 încă de la începuturile civilizaţiei.
A doua categorie a căpătat importanţă pe măsura descoperiri modului
de utilizare a lor, ajungând ca pe treptele înaintate ale civilizaţiei să primească
o importanţă covârşitoare. Întreaga mişcare este indisolubil legată de
dezvoltarea istorică a producţiei, de muncă.
Fiind un proces între om şi natură, în cursul ceea ce omul efectuează,
reglementează şi prin acţiunea sa, controlează schimbul de materii dintre el şi
natură, munca presupune atât unitatea dintre om şi natură, cât şi lupta dintre el
şi aceasta, deci contradicţia dintre ei.
Învingerea acestei contradicţii nu poate avea lac decât prin adaptarea şi
transformarea naturii potrivit nevoilor şi scopurilor societăţii omeneşti, şi
desigur numai pe măsura cunoaşterii de către om a naturii, a legilor ei şi a
respectării acestora. Contradicţia dintre om şi natură străbate întreaga existenţă
a omenirii, constituind o parte componentă de cea mai mare importanţă a
istoriei omenirii.
Dezvoltarea economică are loc în contextul unor sisteme ecologice
complexe.
Ecosistemul-unitatea dintre biocenoză (organisme vii aflate în
interacţiune şi legate de un anumit loc de viaţă, cu o componentă determinată şi
autoreglabilă) şi biotop, exprimând relaţiile indisolubile dintre organismele vii
şi factorii abiotici-constă în interacţiunea dintre comunitatea biotică şi mediul
fizic ce este necesar existenţei şi dezvoltării, în relaţia dintre organismele vii şi
mediul lor de viaţă. Toate elementele fizice ale mediului natural influenţează
organismele vii iar acestea exercită la rândul lor o anumită influenţă asupra
elementelor mediului.
Funcţionarea ecosistemului presupune o combinaţie adecvată de
componente vii, fiecare având o funcţie specială.
Plantele verzi în prezenta energiei solare, aer şi apă-substanţe nutritive

6
din sol, prin fotosinteză produc substanţele organice (bioxid de carbon,
aminoacizi) şi o transformă în energie chimică înmagazinată în moleculele
produselor care au fost sintetizate.
Plantele verzi sunt organismele de care depinde existenţa celorlalte
vieţuitoare de pe Terra, inclusiv a omului.
Ecosistemul cuprinde şi organisme, capabile să descompună pe cele
vegetale şi animale ajunse la capătul existenţei lor şi sa restituie pământului
componentele chimice ale acestuia.
Fluxul de energie care parcurge ecosistemul are un sens unic.
Energia solară ajunge pe pământ fiind reţinută de plantele verzi, ia
forma energiei chimice, materiilor organice de lungă durată sau materiilor
organice moarte, dar apărute de prin procese complexe de descompunere şi
formând acumulări cum sunt gunoaiele, turba, gaze naturale, petrol, cărbune
etc.
În cadrul unui ecosistem fiecare specie poate exista, prospera, decade
sau pieri, în funcţie de capacitatea respectivului sistem de a o asigura cu cele
necesare vieţii.
Odată cu amplificarea activităţii umane, economice şi sociale,
proporţiile modificărilor mediului au evoluat. Aceste modificări pot să nu
prezinte un pericol atâta timp cât nu deteriorează echilibrul ecologic a1
biosferei.
Menţinerea echilibrului dinamic cere ca transformările şi modificările
produse de om în mediul natural, felul, proporţiile şi repeziciunea lor să
permită de fiecare dată restabilirea in timp util a unui nou echilibru ecologic.
Omul nu poate să scape din vedere posibilităţile noi de adaptare a biosferei în
dependenţă de intervenţia omului.
Orice dereglare a echilibrului ecologic, mai ales atingerea punctului de
unde nu mai este posibilă întoarcerea pot provoca societăţii umane pagube
imense, pot frâna sau împiedica dezvoltarea economică şi socială, punând în
pericol chiar existenţa.
Adaptând şi transformând natura potrivit intereselor sale omul nu
trebuie să uite că el face parte din natură, să-i respecte legile şi în legătură cu
ele, cerinţele echilibrului ecologic dinamic.
Atât din punct de vedere general uman cât şi cel economic utilizarea cu

7
grijă, raţională, apărarea şi conservarea mediului natural şi respectarea
exigenţelor echilibrului ecologic constituie o condiţie fundamentală a creşterii
economice.
Reproducţia presupune deci şi reproducerea condiţiilor echilibrului
ecologic dinamic, fără de care se îngustează condiţiile de bază ale desfăşurării
ei.
Progresul ştiinţelor naturii dă posibilitatea prevederii atât a
consecinţelor imediate şi directe cât şi a celor îndepărtate sau indirecte de
intervenţie a omului în mediul natural.
Nivelul şi complexitatea dezvoltării producţiei sociale determină
varietatea şi complexitatea legăturilor dintre om şi natură.
Omu1 se eliberează tot mai mult de sub puterea naturii dar aceasta nu
înseamnă depărtarea de ea, ci cunoaşterea ei mai profundă şi folosirea ei mai
eficientă în interesul lor.
Progresul nu duce deci la despărţirea sau dispariţia dependenţei omului
de resursele naturii, ci o creştere pe baza cunoaşterii, a influenţei sale asupra
naturii.

Întrebări:
1. Ce presupune protecţia mediului?
2. Ce posibilităţi oferă economistului cercetarea ecologică?
3. Care este obiectul de studiu al Economiei mediului?
4. Ce reprezintă mediul ambiant?
5. Cum este împărţit din punct de vedere economic mediul?
6. Ce reprezintă ecosistemul?

8
 CAPITOLUL 2

MEDIUL ŞI DEZVOLTAREA SOCIAL-

ECONOMICĂ

Obiectiv: Acest capitol prezintă concepte privind

mediul natural şi mediul înconjurător cât şi cele mai
importante componente ale acestora. Cea de-a doua
parte prezintă implicaţiile dezvoltării social-economice
asupra mediului precum şi necesitatea protecţiei
naturii datorită acţiunii omului.

2.1. MEDIUL NATURAL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Într-o concepţie mai largă, totalitatea factorilor naturali, care se prezintă

într-o anumită stare de echilibru şi care determină condiţiile de viaţă pentru
regnurile vegetale, animale şi pentru exponentul său raţional - omul,
cuprinzând aerul, apa, solul, subsolul şi relieful, reprezintă mediul natural.
Aflat, ca orice sistem material, într-o continuă evoluţie şi transformare,
structura şi caracteristicile sale dinamice s-au modificat în timp, e1 devenind
mereu mai complex, mai variat. Chiar în intervalul scurt (raportat la evoluţia
Pământului ca planetă) dintre apariţia strămoşilor omului şi epoca actuală,
mediul natural a evoluat mult, independent de existenţa şi voinţa speciei
umane. Astfel, au avut 1oc puternice mişcări tectonice care au influenţat
formele de relief, s-a modificat mult conturul mărilor, s-au instalat şi retras
succesiv câteva glaciaţii continentale, au avut loc alternanţe de clime calde şi
reci, umede şi uscate şi ca urmare alternante corespunzătoare de floră, faună şi
soluri.
Evoluţia societăţii s-a desfăşurat însă, într-un ritm incompatibil mai
rapid. Lăsând de-o parte perioada îndelungată în care specia umană şi
activitatea ei au fost determinate de legi biologice, munca nefiind un act de
producţie organizat special, societatea umană în istoria sa, a avut o accelerare
progresivă a ritmului ei de dezvoltare. Astfel, în ultimele secole, mediul natural
n-a suferit decât modificări spontane, minime, însă în acelaşi timp, în istoria
societăţii s-au succedat mai multe orânduiri sociale.
Desigur, această diferenţiere dinamică a permis societăţii o prelucrare
mereu mai complexă şi mai eficientă a condiţiilor naturale.

9
 Astfel, dacă Homo sapiens şi strămoşii săi apropiaţi, nu erau decât nişte
membrii printre mulţi alţii ai lumii vii, care nu-şi puteau modifica mediul în
care trăiau mai mult decât alte fiinţe, iar culegătorii şi vânătorii erau direct
interesaţi în păstrarea echilibrului florei şi faunei naturale, adaptându-se
eventualelor schimbări spontane ale acestora, odată cu descoperirea uneltelor,
omul a căpătat posibilitatea de-a modifica şi controla mediul natural, pentru a-1
adapta necesităţilor sale,
Hotărâtoare a fost capacitatea speciei umane, de-a transmite întreaga
informaţie dobândită mai ales urmaşilor, acumulându-se astfel un capital de
experienţă din ce în ce mai mare. Aproape independent de moştenirea genetică,
dezvoltarea societăţii umane era marcată de experienţa transmisă.
Cu dezvoltarea agriculturii, ecosistemele unor vaste teritorii s-au
modificat fundamental, iar aria de răspândire şi chiar codul genetic a
numeroaselor specii de animale şi vegetale au suportat transformări importante.
Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea şi revoluţia tehnico-ştiinţifică
contemporană au înarmat societatea cu mijloace de acţiune mereu mai
puternice şi mai perfecţionate. A avut loc popularea, uneori masivă, a unor
zone slab locuite (Vestul S.U.A., preeria canadiană, Australia, Noua Zeelandă,
zona Golfului Persic etc.), punerea în valoare a noi surse de energie, lucrări
intense de transformare a naturii. Omu1 a învăţat să schimbe cursul râurilor să
niveleze neregularităţile morfologice ale unor zone în care au creat aşezări
omeneşti şi drumuri, să obţină terenuri cultivate pe seama mării, să defrişeze
intens sau să extindă irigaţiile în zone aride. S-a ajuns în final la formarea şi
dezvoltarea culturii specifice epocii industrial-tehnice, capabilă să determine
schimbări profunde ale mediului înconjurător.
În felul acesta, astăzi nu se mai poate vorbi aproape nicăieri de
existenţa. unui mediu natural nemodificat, dată fiind prezenta peste tot a
omului pe glob, Societatea a alăturat şi introdus în limitele mediului natural, un
nou mediu artificial, creat prin diverse acţiuni umane care, în strânsă
interdependenţă, influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de
viaţă pentru om, pentru dezvoltarea societăţii, căruia i s-a adoptat denumirea de
mediu înconjurător sau mediu ambiant.
Evident, acest tip de mediu nu există şi nu funcţionează ca o sumă de
termeni diferiţi, ci constituie un întreg care prin varietatea şi diversitatea de

10
structură, şi particularităţi dinamice, preia şi combină în variante extrem de
bogate şi complexe toate caracteristicile entităţilor iniţiale din care provine.
Principala sa însuşire, calitativ diferită faţă de acestea, este apariţia în
sistemul de relaţii a unor termeni şi legături noi, datorită cărora mediul fizic
seamănă tot mai puţin cu varianta sa primară. Populaţia creşte continuu, iar
societatea umană îşi extinde tot mai mult posibilitatea de acţiune. Fără îndoială,
scopurile imediate ale acestor acţiuni au fost întotdeauna utile într-un fel sau
altul societăţii, dar consecinţele intervenţiei omului în circuitul material au luat
uneori, în timp, caracter de catastrofă. Defrişările abuzive au scos din circuitul
economic suprafeţe întinse de teren în bazinul Mării Mediterane, în America de
Nord, în Brazilia etc.
Chiar în epoca actuală, când se execută studii detaliate în vederea
întocmirii proiectelor unor lucrări tehnice, neglijarea cunoaşterii anumitor
caracteristici ale cadrului fizico-geografic poate să se soldeze cu pagube
materiale considerabile şi degradări imprevizibile ale mediului (ruperea
barajelor, colmatarea lacurilor de acumulare, pierderea unui volum de muncă şi
materiale investite in irigaţii, căi de comunicaţie, infestarea unor culturi cu
dăunători).
Cu toate acestea, progresul tehnic este un fapt de necontestat, societatea
evoluează, omul modern produce mereu si randamentul muncii sale este în
continuă creştere, aşa după cum, proporţional creşte şi cererea pe care el însuşi,
producătorul, o ridică faţă de producţia de bunuri materiale, în general. Iată un
sistem care se autodezvoltă, în care s-ar părea că nimic nu se opune unei
creşteri continue. Zestrea naturală a Pământului include deopotrivă, elemente
înlocuibile în timp, ca şi resurse limitate. Mai clar decât oricând omul a devenit
conştient de acest fapt în momentul în care explorarea spaţială i-a permis să
realizeze dimensiunile şi posibilităţile limitate ale Pământului ca planetă şi ca
spaţiu de acţiune. A atinge aceste limite şi a le depăşi, chiar numai parţial,
înseamnă în primul rând epuizarea rapidă a unor materii prime, de înlocuit,
urmând ca pe viitor activitatea economică să se desfăşoare în lipsa totală a lor
(de exemplu, purtătorii fosili de energie). Pe de altă parte, a neglija sau a
minimaliza aceste limite înseamnă deranjarea şi dezechilibrarea unor procese
naturale sau acţiuni umane extrem de importante; distrugerea capacităţi de
autoepuraţie a apelor, prin supraîncărcarea lor cu reziduuri, primejduirea

11
agriculturii prin secătuirea solurilor etc. Aceste periclitări înseamnă de fapt
provocări, cu atât mai nocive, cu cât consecinţele lor negative se răsfrâng şi
asupra vieţii şi activităţii generaţiilor viitoare, unele dintre ele fiind ireversibile
sau forte greu corectabile.
Se realizează astfel un dificil, dar nu insurmontabil (de netrecut)
moment de criză. De altfel în decursul istoriei societăţii, posibilităţile oferite de
mediu în unele momente şi anumite locuri, au fost suprasolicitate (cel puţin
pentru perioade scurte şi în detrimentul câtorva generaţii). Fenomenul a generat
însă ,
întotdeauna, reacţii specifice: crize alimentare, migraţii în alte ţinuturi. Nou
este faptul că acum mediul îşi arată limitele nu numai în locuri izolate.
Pământul întreg funcţionează ca o unitate economică şi este în
întregime suprasolicitat. De asemenea, este nou şi faptul că omul a devenit
conştient de această situaţie şi încă într-un timp relativ scurt.
Problemele de mediu sunt legate, în perioada contemporană de
creşterea demografică, a urbanizării, a nivelului şi structurii consumului şi a
evoluţiei tehnice.
Problemele de mediu, cele mai grave, au apărut însă în cursul ultimelor
decenii. Înainte de orice, ele rezultă din nivelul ridicat de utilizare a energiei şi
a materiilor prime, precum şi din necesitatea evacuării deşeurilor provenite
dintr-o producţie şi un consum general mai mare. Utilizarea energiei determină
deteriorări extrem de variate şi de grave ale mediului, în toate stadiile, de la
extracţie, trecând prin transformare, transport şi conversiune până la evacuarea
surplusului de căldură.
Acţiunile umane au asupra mediului şi efecte globale, care s-ar putea
concretiza în modificări climatice generale. Eventualitatea unor fenomene
spectaculoase, ca topirea calotelor glaciare, pare puţin probabilă. Se constată în
schimbări de anvergură mai mică, dar nu lipsită de importanţă: aşa este spre
exemplu expansiunea zonelor aride şi semiaride, ceea ce ar putea să aibă
urmări dezastruoase pentru agricultura din numeroase ţări. Se apreciază ca
posibilă în următorii 30-40 de ani, în condiţiile unor slabe preocupări de
preîntâmpinare, şi o modificare a climei, determinată de degajarea unor
cantităţi de bioxid de carbon în atmosferă (prin arderea combustibililor clasici)
şi de agravarea turbidităţii atmosferei , ca urmare a dezvoltării industriei şi a

12
repartiţiei inegale a căldurii produse prin utilitatea diferitelor forme de energie,
ceea ce ar putea antrena o substanţială modificare a circulaţiei generale a
atmosferei.
Imaginea situaţiei actuale a mediului înconjurător pare şi este în multe
privinţe şi în multe locuri destul de gravă se apreciază însă că stadiul actual al
cunoştinţelor generale, posibilităţile materiale globale şi mai ales unanimitatea
mondială de acţiune a protecţiei lui, sunt în măsură să asigure şi pe viitor o
calitate satisfăcătoare a vieţii. Se aşteaptă astfel că mediul înconjurător să iasă
de sub consumul abuziv de energie, mai întâi prin valorificarea unor forme noi
de energie, nepoluate, apoi prin recurgerea la convertizori, nepoluaţi cât şi prin
neutralizarea noxelor rezultate, înainte ca ele să se răspândească în mediu, De
asemenea, în perspectivă, prin cooperare internaţională şi utilizarea eficientelor
mijloace electronice moderne, se vor elabora modele analitice perfecţionate ale
dinamicii atmosferice, prin care se vor putea calcula şi prevedea efectele
climatice ale modificărilor survenite, Astfel, va fi posibilă repartizarea cât mai
judicioasă a activităţilor industriale, agricole şi a populaţiei. Complexitatea şi
vastitatea sistemului de măsuri generale necesare implică dimensiuni în timp
pentru realizare. Importanţa este generalizarea rapidă a opiniei, că protecţia
mediului înconjurător cere măsuri urgente, responsabile, şi aplicarea unor
programe corelate.
În literatură se întâlnesc o serie de noţiuni, care de fapt se referă la una
şi aceeaşi problemă şi anume cadrul ambiant de viaţă şi muncă a1 omului.
Mediul înconjurător este noţiunea cea mai des întâlnită şi reprezintă
mediul natural, transformat de om . Noţiuni sinonime cu mediul înconjurător
sunt: peisajul geografic, landschaft, environnement, mediu ambiant etc.
Mediul înconjurător este alcătuit din următoarele componente:
A. Componente fizico-naturale (abiotice); aer, apă, substrat geologic,
relief, sol, în înţelesul larg ca suport ecologic.
O prima caracteristică a acestor elemente o constituie necesitatea lor
obligatorie pentru existenţa vieţii. De aceea, pe buna dreptate, ele sunt
considerate suportul ecologic al mediului.
O a doua parte caracteristică decurge din întrepătrunderea totală a
elementelor respective, natura lor fizică şi compoziţia lor chimică, permiţându-
le să ia forme de îmbinare foarte variate. Aerul, apa, solul, nu sunt elemente în

13
sine, ci alcătuiesc un complex organic deosebit de sudat. E1e au origine iniţial
cosmică, se repartizează şi se dozează diferenţiat la suprafaţa Terrei. Apa, aerul
şi solul sunt elemente finite în cadrul învelişului terestru, deoarece
transformările şi refacerile lor nu generează cantităţi în plus. Terra nu va putea
obţine de nicăieri nici o cantitate de aer sau de apă în plus peste cea aflată' într-
un continuu circuit în natură. Gestionarea şi buna gospodărire a acestor
elemente constituie singurele posibilităţi de a acoperi necesităţile vieţii,
activităţilor social-economice ale omului.
B. Componentele biotice (organismele): vegetaţia, animalele şi omul.
Această categorie se caracterizează prin nivelul înalt de organizare a materiei,
ea fiind câmpul de interferenţă a energiilor (în toate învelişurile Terrei), ceea ce
constituie şi caracteristica lor principală.
O altă caracteristică a componentelor biotice este dată de faptul că
această categorie reprezintă o "rezultantă a factorilor tereştrii şi cosmici" ,
provenienţa resurselor genetice şi de existenţă fiind atât de natură cosmică.
Componentele biotice apar sub formă de comunităţi, biocenoze, iar
răspândirea lor, arealele ocupate de aceste comunităţi, sunt direct legate de
condiţiile de mediu. Ele au o continuitate concretă în spaţiu.
Pe lângă dinamica pe care o au în spaţiu, aceste componente au şi o
foarte complexă dinamică a evoluţiei lor în timp. Organismele actuale, prin
caracteristicile lor biologice, nu reprezintă decât un stadiu din permanenta
evoluţiei a diferitelor specii vegetale sau animale. Această evoluţie în timp
depinde de natura biotopului, cât şi de relaţiile de interacţiune, care se stabilesc
între specii.
Materia organică vie a Terrei, ca un focar de energie specifică, foarte
activă, se organizează în forme de manifestare foarte diverse.
C. Componentele sociale. Aceste componente dau expresia superioară a
"pluridimensionalităţii" mediului înconjurător, atestă locul pe care-l ocupă
omul în cadrul acestuia.
Ca element a1 naturii organice, pe fondul acestei existenţe naturale,
omul prin activităţile sale (economice, sociale, culturale) îşi depăşeşte condiţia
sa naturală. Are loc un proces de dedublare a existenţei sale, celei naturale
suprapunându-se existenţa socială.
Pornind de la acest concept al societăţii considerate un component

14
major al mediului, subliniem că particularitatea deosebită a mediului este
generată tocmai de acest caracter dublu, de interpătrundera naturalului cu
socialul. De asemenea, în timp ce natura este materială în totalitatea
elementelor şi raporturilor sale, societatea este un domeniu căruia i se poate
atribui doar parţial atributul materialităţii. În afara structurilor şi relaţiilor
materiale, hotărâtoare în determinarea vieţii sociale în societate se instituie şi o
altă sferă de fenomene, derivate din cele dintâi, dar care nu au atributul
materialităţii şi anume domeniul structurilor ideale sau existenţa ideală.
Dubla poziţie a omului, naturală şi socială în acelaşi timp, face ca si
componentele sociale ale mediului să poarte în permanentă amprenta, pe de-o
parte, a afinităţii omului cu natura, a dependenţei sale organice de natură, iar pe
de-alta parte, a detaşării sale conştiente de aceasta, a calităţii sale sociale şi
culturale.
Omul acţionând prin prisma intereselor şi necesităţilor sale, dă un scop
proceselor naturale, le stabileşte finalităţile. Exemplele de acest gen sunt
numeroase, de la dirijarea apelor către turbinele hidrocentralelor până la
folosirea energiei solare sau eoliene, de la transformarea terenurilor umede, în
orezării şi până 1a utilizarea energiei animalelor de muncă.

2.2. DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI

PROTECŢIA NATURII

Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integrat

deoarece existenţa lui este indisolubil legată de cea a altor specii şi a întregului
înveliş viu al planetei. Dar, dacă evoluţia tuturor celorlalte specii se datorează
doar acţiunii unor legi, biologice, în procesul apariţiei şi evoluţiei speciei
umane acţionează, pe lângă legi biologice, o nouă categorie de legi: legile
sociale, a căror bază este reprezentată prin procesul muncii. Acest proces a
permis confecţionarea uneltelor, folosirea mai bună a resurselor naturale, a
determinat transformarea radicală a raporturilor omului cu propriul său mediu
(comparativ cu alte specii) conferindu-i o serie de trăsături ecologice cu totul
noi. Compararea unora din aceste trăsături cu ale altor specii apare ca deosebit
de semnificativă pentru înţelegerea relaţiilor omului cu natura.
Omul a devenit specia dominantă în natură. Prin numărul său şi mai

15
ales prin stăpânirea ştiinţei şi a tehnologiei, el transformă mediul adaptându-1
la nevoile sale, în timp ce la celelalte specii procesul este invers, speciile se
transforma adaptându-se la mediu. În acelaşi timp însă, omul rămâne o parte
componentă (un subsistem) al ecosferei. Ca atare, modificările unor trăsături
ale ecosferei determinate de om, până la urmă se reflectă şi asupra lui însuşi.
Această poziţie, în cadrul ecosferei, implică alte trăsături ecologice ale speciei
umane. Astfel în timp ce orice specie este localizată geografic şi ecologic în
anumite ecosisteme în afara cărora nu pot exista, omul nu este legat de un
anume ecosistem, ci este răspândit în întreaga ecosferă.
Acţiunea oricărei specii asupra mediului său - ca extindere şi
intensitate, este limitată de cadrul ecosistemului şi este controlată în mod
automat prin necesitatea coexistenţei cu alte specii, precum şi prin mecanisme
ecologice. În cazul omului, această acţiune este practic nelimitată şi
necontrolată, iar prin intensitatea şi amploarea ei a ajuns să echivaleze cele mai
impresionante forţe la nivel planetar.
Multe mecanisme de autocontrol nu mai funcţionează la specia umană
deoarece şi-au pierdut rolul lor adaptiv, selecţia naturală fiind în mare măsură
înlocuită prin factori sociali. În primul loc trebuie menţionată înmulţirea
necontrolată care prin corelaţie duce la accelerarea creşterii necesităţilor şi a
tuturor activităţilor umane.
Orice specie poate exista într-un ecosistem atât timp cât produsele
activităţii sale sunt eliminate din mediul în care trăieşte ceea ce practic se
realizează prin utilizarea acestora ca sursă de hrană pentru alte specii. Ca
urmare procesele din ecosistemele naturale au un pregnant caracter ciclic. Spre
deosebire de aceasta situaţie, deşeurile activităţii umane se acumulează în mare
măsură, neputând fi reintroduse în ritmul în care sunt produse.
Într-o anumită privinţă însă, acţiunea omului asupra naturii se aseamănă
cu a celorlalte specii: este aproape la fel de inconştientă. Se ştie că pentru a
avea dreptul să opereze un om, viitorul medic trebuie să studieze ani de zile
anatomia normală şi patologică, fiziologică, fiziopatologia, ca şi multe alte
discipline legate de cunoaşterea structurii şi modului de funcţionare a
organismului uman. În acelaşi timp oamenii intervin brutal în structura şi
funcţionarea "organismului" mult mai complex, delicat şi fragil al naturii,
cunoscând mai nimic despre anatomia şi fiziologia lui. Rezultatul tuturor

16
acestor acţiuni, care determină o influenţă tot mai puternică a omului asupra
întregii ecosfere, constituie situaţia de criză care a apărut în relaţiile omului cu
ecosfera din care face parte.
Esenţa acestei crize constă în deosebirea care există între strategia
ecosisistemelor naturale şi cea a omului.
Strategia sistemelor ecologice constă în maximizarea intrărilor de
energie în sistem, realizată prin creşterea diversităţii şi de aici a stabilităţii
sistemului faţă de factorii perturbatori. Dar menţinerea acestor parametrii la
valori ridicate implică mari cheltuieli de energie. De aceea un ecosistem matur,
evoluat, cheltuieşte aproape tot ce produce, iar producţia unui asemenea
ecosistem tinde câtre zero, ceea ce evident, contravine intereselor imediate ale
omului. Trebuie subliniat însă că stabilitatea ecosistemelor naturale înseamnă
nu numai menţinerea structurii şi a modului de funcţionare a biocenozei ci şi a
condiţiilor abiotice stabilitatea climei, a structurii şi a compoziţie solului, a
regimului hidrologic, deci a condiţiilor generale de viaţă.
Spre deosebire de această strategie a naturii, strategia societăţii umane,
în dezvoltarea. ei accelerată, constă în realizarea unei maxime productivităţi a
ecosistemelor împreună cu exploatarea tot mai intensă şi extinsă a resurselor
naturale biologice şi nebiologice, pentru satisfacerea intereselor imediate.
Realizarea acestor tendinţe face ca intervenţiile omului în echilibrele sensibile
şi fragile a1e naturii să submineze existenţa normală şi supravieţuirea multor
specii, care dispar sub ochii noştri, ca şi altor resurse nebiologice, de asemenea,
insă şi perspectivele dezvoltării economiei şi chiar a existentei speciei umane.
În sensul celor afirmate ne permitem să cităm câteva fapte,
De cele mai multe ori nu ştim nimic de implicaţiile genetice, ecologice
şi economice ale dispariţiei unor specii decât atunci când aceasta afectează într-
un mod vădit interesele noastre. Ceea ce putem spune cu certitudine este că
asemenea implicaţii există, afectând genofondul şi ecofondul biosferei.
O asemenea situaţie critică a devenit evidentă în ultima vreme în
domeniul exploatării. resurselor oceanice. Nevoia crescândă de alimente face
ca tot mai multe speranţe şi eforturi să se îndrepte către aceste resurse ale
oceanului. De multă vreme, pe alocuri şi în prezent, imensitatea spaţiilor
oceanice face să se considere ca inepuizabile resursele lor alimentare. Dar, încă
din primele decenii ale secolului nostru au apărut indici contrari.

17
 O serie de specii de balene şi alte mamifere mari oceanice sunt în
pragul dispariţiei s-au chiar au dispărut. S-a intensificat pescuitul micului
crevete cunoscut sub numele de Krill, care reprezintă hrana de bază a balenelor
în Oceanul Arctic, şi în zona Antarctică. Nu se ţine seama nici de faptul că
aceşti creveţi sunt în contextul unei reţele trofice din care fac parte nu numai
balene dar şi foci, păsările (mai ales pinguinii) ca şi numeroase specii de peşti,
Exploatarea kcrillului dincolo de anumite limite va submina evoluţia acestui
complex faunistic de mare importanţă economică şi globală.
Pescuitul prădalnic, necontrolat, a dus la exploatarea unei întregi serii
de specii de peşti care reprezentau până nu demult baza pescuitului mondial,
De pildă in Atlanticul de Nord, specii importante cum sunt codul, heringul etc,
au ajuns la pragul critic, iar altele, la fel de importante ca heringul etc, aproape
că au dispărut.
Caracterul neraţional al exploatării şi utilizării resurselor marine se
desprinde şi din următorul fapt: după datele F.A.O, din totalul capturilor
mondiale (73,9 milioane) circa 28% nu sunt folosite direct în alimentaţia
oamenilor, ci mai ales sub formă de făină în alimentaţia animalelor (în
majoritate la crescătorii de păsări). Dar în felul acesta, dacă ţinem seama de
randamentul transformărilor energetice, care este de aproximativ 1/10, însemnă
că 9/10 din această cantitate se pierde în aceste procese, în timp ce în lume şi
chiar în unele ţări mari producătoare de peşte ca Peru, populaţia suferă de lipsa
de hrană proteică.
Repercusiuni la fel de grave asupra economic şi chiar a sănătăţii
populaţiilor umane apar în urma poluării principalelor medii de viaţă: apa,
aerul, solul, Astfel, bioxidul de sulf emanat în atmosferă în urma arderilor
industriale şi transportat la distanţe mari de către vânt, determină aşa numitele
"ploi acide" care acidifică apele râurilor, lacurilor, solul. Apele Scandinavei se
depopulează, iar pădurile îşi reduc extinderea din cauza ploilor acidifiate de
bioxidul de sulf provenit din zonele industriale ale Marii Britanii şi ale
Germaniei. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Canada din cauza bioxidului de sulf
provenit din S.U.A. La rândul său creşterea concentraţiei bioxidului de carbon
din atmosferă, provenit în urma arderilor industriale şi a despăduririlor, pune
sub semnul întrebării stabilitatea climei Pământului.
Acestea sunt câteva aspecte globale a1e unor fenomene ecologice

18
provocate de om.
Rezultatele globale ale tuturor acestor impacte a1e activităţii umane
asupra ecosferei conduce la scăderea continuă a capacităţii planetei noastre de
a întreţine viaţa. Pe de o parte lumea săracă majoritatea populaţiei globului
exercită o puternică presiune distructivă asupra naturii pentru a-şi asigura
minimul de existenţă, pe de altă parte, ţările dezvoltate consumă cea mai mare
parte a resurselor Pământului, şi unii şi alţii văd în acţiunea de conservare un
adversar al propriilor lor interese. Contradicţia apare ireductibilă. Dar o
asemenea atitudine este profund greşită. Soluţia problemei există dar ea trebuie
înţeleasă, adoptată şi aplicată cu hotărâre de toate statele lumii. Pe de altă parte
trebuie stabilită o ordine economică, internaţională, pentru conservarea naturii,
care trebuie înţeleasă ca o măsură strategică a societăţii umane (trebuie să
conservăm resursele şi pentru generaţiile viitoare).

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin mediu natural şi mediu înconjurător?
2. Care sunt componentele fizico-naturale ale mediului?
3. Care sunt caracteristicile componentelor biotice ale
mediului?
4. Caracterizaţi componenta socială a mediului.
5. În ce constă strategia sistemelor ecologice?
6. În ce constă strategia societăţii umane?
7. Exemplificaţi rezultatele negative ale activităţii umane
asupra mediului.

19
 CAPITOLUL 3

RESURSE NATURALE

Obiectiv: În acest capitol este prezentat conceptul de

resurse naturale şi clasificarea acestora. De
asemenea, sunt prezentate aspecte legate de
utilizarea acestor resurse în dezvoltarea economică şi
modificarea peisajului datorată acestei utilizări. În
contextul creşterii economice aceste resurse au
caracter deficitar şi limitat, aspect studiat, de
asemenea, în acest capitol.

3.1. CONCEPT ŞI CLASIFICARE

Prin resurse naturale sunt înţelese mijloacele de existenţă oferite omului

de mediul natural sau, toate acele forme şi combinaţii ale materiei existente în
natură care pot fi utile societăţii omeneşti într-una din etapele evoluţiei sale. Pe
lângă sfera de cuprindere foarte largă a conceptului, trebuie reţinut caracterul
său dinamic, prin faptul că îşi schimbă conţinutul în raport cu necesităţile
societăţii (diferite de la o perioadă de dezvoltare la alta, de gradul de
cunoaştere a naturii (dependent de nivelul dezvoltării ştiinţei) şi de
posibilităţile tehnice de a le introduce în circuitul economic.
Pe de altă parte, din definiţie reiese şi faptul că deşi resursele naturale -
prin geneza şi forma lor materială - sunt elemente ale naturii (ceea ce înseamnă
că proprietăţile şi repartiţia lor sunt determinate de legităţile care guvernează
natural, ele sunt în acelaşi timp şi categorii sociale, datorită legăturii lor cu
nivelele de dezvoltare a forţelor de producţie, cu gradul de participare la
activitatea productivă a societăţii. Si în cadrul documentelor ONU termenul de
resursă naturală este abordat în aceiaşi accepţiune largă, documente care
include în sfera acestei noţiuni şi acele elemente ale mediului natural numite,
mai frecvent, "condiţii naturale", cum ar fi cele climatice şi morfologice (de
relief, care favorizează viaţa omului sau care constituie suport de dezvoltare a
activităţii umane.
Necesitatea definirii cât mai exacte a termenului de resursă naturală, la
nivelul unor organisme ONU, a apărut şi datorită faptului că adeseori se fac
confuzii între acesta şi cel de "rezerve", îndeosebi atunci când este vorba

20
despre substanţele minerale utile. Ca urmare, într-un raport al grupului de
experţi care se ocupă cu definirea şi terminologia resurselor minerale, se fac
precizările de rigoare. Astfel, se atribuie noţiunii de "resursă" o sferă de
cuprindere mult mai largă, fiind definită ca o concentrare naturală de substanţe
solide, lichide şi gazoase aflate în interiorul) sau deasupra scoarţei terestre în
forme care permit exploatarea actuală sau cea potenţială, realizabilă în viitor.
În acelaşi timp, prin "rezerve" trebuie să se înţeleagă acea parte a resurselor
identificate (descoperite şi măsurate din care o substanţă utilă omului poate fi
extrasă în condiţii economice şi legale.
Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă
vreme dar ele s-au intensificat în perioada contemporană, pe măsura creşterii
interesului general faţă de problemele privind cunoaşterea, valorificarea şi
utilizarea judicioasă şi echitabilă a acestora. Literatura de specialitate oferă
numeroase clasificări a resurselor naturale bazate pe diferite criterii care pun în
evidenţă o anumită caracteristică a acestora.
A. După criteriul repartiţiei spaţiale (care are cel mai pronunţat caracter
geografic), resursele naturale pot fi grupate în:
a. resurse extraterestre şi atmosferice, care cuprind energia solară,
energia eoliană şi diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca
materii prime;
b. resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore;
Oceanul Planetar (cu resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi Apele
continentale care cuprind apele subterane, hidroenergetice şi apele de uz
industrial, agricol sau menajer;
c. resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii
fosili, substanţe minerale utile, roci de construcţii şi solul;
d. resurse ale biosferei, de natură vegetală şi animală. · B. După
criteriul modului de folosinţă se pot deosebi;
a. resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce
energie (combustibili fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară).
în acest domeniu, gama de resurse se lărgeşte continuu, cercetările efectuate
încercând să facă faţă cerinţelor impuse de consumul imens de energie al
societăţii contemporane.
b. resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse

21
minereurile feroase şi neferoase, lemnul, unele gaze din componenţa
atmosferei, etc.,
c. resurse alimentare, ce includ produse de natură vegetală şi animală
Tot după acest criteriu, dar privite d într-un alt punct de vedere, se
poate vorbi de resurse folosite în domeniul producţiei materiale (industrie,
agricultură) şi de resurse utilizate în domeniul neproductiv (destinate
consumului populaţiei), precum şi de resurse cu întrebuinţare mai restrânsă.
C. După criteriul locului de folosinţă există două categorii;
a. resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde
este nevoie (substanţe minerale utile, apa, lemnul, etc.)
b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care
se găsesc (energia mareelor, a valurilor, solul, etc.)
D. După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de specialitate,
inclusiv în documentele ONU, se vorbeşte despre următoarele categorii de
resurse naturale:
a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte
importanţa lor şi sunt exploatabile economic în condiţiile actuale.
b. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte
delimitate a căror importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor este
nerentabilă. Ele pot deveni rentabile în alte condiţii tehnice.
c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate,
dar prezenţa lor în natură este indicată de studiile geologice
d. resurse nedescoperite (presupuse), paramarginale şi submarginale.
Includ zăcăminte nedelimitate, dar a căror prezenţă este indicată de
prospecţiunile geologice.
După acelaşi criteriu, dar folosind termeni de comparaţie mai mari, se
vorbeşte şi de resurse naturale bine cunoscute (energie solară, energie eoliană,
resursele de apă şi săruri ale Oceanului Planetar, etc.), resurse relativ bine
cunoscute (resursele biosferei, ale solului, etc.) şi resurse slab cunoscute
(resursele litosferei).

22
 3.2. UTILIZAREA RESURSELOR ŞI MODIFICAREA
PEISAJULUI
Procesul intens de dezvoltare economică, specific epocii contemporane,
imprimă ritmuri accelerate valorificării tuturor resurselor naturale şi
impulsionează activitatea de cercetare şi atragere în circuitul economic de noi
regiuni. Deşi dezvoltarea fără precedent a economiei ţărilor lumii antrenează
toate categoriile de resurse, acest proces este mai evident în cazul acelor
resurse de substanţe care au un rol cu totul deosebit în economie. Valorificarea
resurselor energetice şi metalurgice, ca şi a altor categorii de resurse naturale,
constituie un factor deosebit de important al dezvoltării economice în general,
al intensificării procesului de industrializare în special. În acelaşi timp însă,
prin utilizarea resurselor naturale se produc modificări ale peisajului,
substanţial, dar diferite în raport de tip şi de volumul utilizat.
Exploatarea resurselor de combustibili fosili are un rol important în
modificarea mediului. Repartiţia teritorială a industriei dintr-o regiune sau ţară
oarecare capătă o anumită configuraţie, influenţată tocmai de aceste elemente.
a) Exploatarea cărbunelui care precede valorificarea celorlalte resurse
energetice clasice, a produs mari transformări în peisaj, nu numai prin procesul
de extracţie şi prelucrare, dar şi prin rolul pe care îl are această resursă în
atragerea şi fixarea altor subramuri industriale. Încă de la mijlocul sec. al XIX-
lea, exploatarea cărbunelui a contribuit la apariţia unor industrii variate, încât
regiunile carbonifere importante s-au transformat treptat în puternice
concentrări industriale. Între acestea, pot fi menţionate Yorkshire, Appalachi,
Ruhr, Doneţ, Kuzneţk, Silezia Superioară şi altele. Cărbunele în general şi cel
cu slabă putere calorică în special se valorifică în zona de extracţie. Ca urmare,
această resursă a exercitat o forţă de atracţie puternică asupra energiei electrice
şi termice, asupra producţiei de cocs şi produse siderurgice, cât şi asupra celor
care derivă -chimice, neferoase, etc.
Primele unităţi industriale apărute pe baza cărbunelui care imprimă un
plus de originalitate peisajului acestor regiuni sunt centralele termo-electrice.
Prezenţa lor este determinată de marele consum de energie electrică din
instalaţiile de spălare şi tratare de la suprafaţă, precum şi cele din subteran.
Industria extractivă a cărbunelui este astfel, în parte, consumatoarea propriei
sale producţii.

23
 Producţia cărbunelui cocsificabil atrage industria cocsului, în care pe
lângă cocs, produs indispensabil industriei siderurgice, se obţin gaze. În aceste
condiţii devine avantajoasă construirea uzinelor siderurgice, care au la
îndemână cocsul fără a mai utiliza mijloace de transport. Ca urmare, după anul
1950, se generalizează producţia de fontă pe bază de cocs, încât uzinele
siderurgice se desprind treptat de zonele care le furnizau cărbunele din lemn şi
gravitează tot mai mult spre bazinele carbonifere.
Această repartiţie teritorială a uzinelor siderurgice nu are un caracter
exlusiv: ea este specifică numai acelor întreprinderi în care este mai
avantajoasă aducerea minereului de fier în zonele producătoare de cocs.
Producţia cocsului este însoţită de cea a gazelor care constituie o materie primă
de bază în industria chimică.
Valorificarea acestor gaze constituie o realizare deosebită deoarece se
obţin o serie de produse importante: acid azotic, îngrăşăminte, produse de
sinteză, ajungându-se până la mase plastice.
O altă grupă de industrii grefate pe resursele de cărbune utilizează
energia produsă fie direct sub formă de cărbune, fie indirect sub formă de
energie electrică. Dintre industriile care sunt mari consumatoare de energie
termică, fac parte cele de ciment, de produse refractare, care servesc totodată şi
siderurgia (oţelăriile, furnale, cocseriile). Posibilităţile largi de aprovizionare
cu energie electrică se concretizează în diversitatea subramurilor industriei
construcţiilor de maşini (utilaj minier, maşini grele). De asemenea, preţul
scăzut al energiei electrice atrage de cele mai multe ori industria de aluminiu.
Un exemplu în acest sens îl constituie uzina de la Lunen din bazinul Ruhr. Pe
de altă parte, ramurile legate de cărbune - "obligatorii" (termocentrale),
"derivate" (cocsochimia), "asociate" (siderurgia, construcţiile de maşini),
"paralele" (cărămizi refractare) - necesită un număr apreciabil de forţă de
muncă. Concentrarea populaţiei, determinată de aceste activităţi, a impus
implantarea unor subramuri ale industriei bunurilor de consum. Astfel, treptat,
se accentuează diversificare industriei, deşi rolul cel mai important continuă să-
l deţină subramurile bazate pe cărbune.
Concentrarea puternică a industriei pe baza cărbunelui se caracterizează
pr într-un trafic foarte intens şi de aceea însoţită de puternica dezvoltare a
mijloacelor de transport terestre şi pe apă.

24
 Prezenţa cărbunelui de calitate superioară şi în cantităţi apreciabile are
consecinţe dintre cele mai vizibile în peisaj, atât datorită apariţiei unor
puternice concentrări industriale cu o structură complexă, cât şi datorită
procesului de urbanizare extrem de evoluat în aceste zone.
Sunt numeroase regiunile industriale apărute pe baza cărbunelui, dar
caracterizate în prezent printr-o puternică diversificare a structurii industriei.
Concentrarea şi diversificarea industriei în regiunile apărute pe baza cărbunelui
se traduc în densităţi mari de populaţie (500-1000 loc./km2) şi în aglomeraţii
urbane de tipul celor din Anglia centrală, Ruhr, Doneţ.
b) Spre deosebire de cărbune, a cărui valorificare se reflectă pregnant
chiar în peisajul regiunilor de exploatare, utilizarea hidrocarburilor şi îndeosebi
a petrolului, mai uşor transportabil, contribuie la modificarea peisajului atât în
zonele de extracţie, cât şi în regiuni mult mai îndepărtate.
Utilizarea hidrocarburilor ca sursă de energie termică şi producţia mare
de energie electrică atrag dezvoltarea industriei electro-metalurgice şi
îndeosebi a aluminiului. Un exemplu în acest sens îl constituie câmpurile
gazeifere din Louisiana (SUA) şi Lacq IFranţa). Folosirea hidrocarburilor în
zonele de extracţie, ca şi în cazul cărbunelui, atrage diverse subramuri ale
industriei materialelor de construcţii (ciment, ceramică), mari consumatoare de
combustibili.
În zonele bogate în hidrocarburi apare, de asemenea, dar nu obligatoriu,
şi industria petrochimică, care valorifică superior aceste resurse. Gazele
obţinute în procesul de rafinare constituie materii prime care stau la baza
producţiei de mase plastice, cauciuc sintetic, detergenţi, produse farmaceutice,
etc.
Dacă exploatarea şi prelucrarea petrolului nu coincid teritorial, decât
uneori, fiind în general vorba de o disociere, asocierea extracţie-prelucrare
devine mult mai necesară în cazul gazelor naturale, imprimând anumite
caracteristici valorificării. Astfel, gazele naturale din regiunea Lacq, din
Texasul de vest sau Algeria, cu un conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, cu
acţiune corozivă, impun un proces de purificare pentru a putea fi transformate
şi livrate consumatorilor. De aceea, uzinele de desulfurare constituie parte
integrantă a peisajului din zonele gazeifere respective.
Volumul rezervelor indică anumite direcţii valorificării gazelor

25
naturale. Astfel, exploatarea zăcămintelor mici (câteva mil. m3) nu se justifică
decât în măsura în care există o zonă apropiată de consum, exploatarea servind
în acest caz 1a aprovizionareo unui oraş. Zăcămintele mari de ordinul
miliardelor de m3, ca Lacq (Franţa) sau Hassi-R' Mel (Algeria), prezintă
importanţă deosebită şi justifică implantarea unor industrii bazate pe gaze.
Crearea unor astfel de industrii în zonele de extracţie sau în apropiere a fost
determinată de dificultatea transportului gazelor la mari distanţe. Activitatea de
lichefiere a gazelor naturale-prezentă într-un număr restrâns de state care
dispun de gaze naturale, dar care se găseşte în plină ascensiune – favorizează
extinderea valorificării acestei resurse şi în regiuni situate departe de locul de
extracţie.
Rolul gazelor naturale în dezvoltarea economică depinde într-o largă
măsură de alegerea direcţiilor de valorificare: utilizarea lor ca materie primă în
industria chimică reprezintă orientarea cea mai judicioasă, dar şi cu implicaţii
mai profunde asupra mediului înconjurător.
Peisajul creat prin valorificarea resurselor de petrol şi gaze prezintă
trăsături specifice. Marea varietate a industriilor constituie nota distinctă a
regiunilor industriale bazate pe valorificare hidrocarburilor lichide sau gazoase.
Pornind de la rafinarea petrolului sau tratarea gazelor, regiunile se pot dezvolta
în două direcţii, în raport cu utilizarea chimică a gazelor sau pentru producerea
energiei termice şi electrice. De aici o varietate de industrii: petrochimică,
metalurgică (oţelării electrice, uzine de aluminiu aprovizionate cu energie
electrică produsă de termocentrale care folosesc petrolul şi gazele naturale),
industria constructoare de maşini pe baza materialului propriu. Aceste trăsături
sunt specifice regiunii Golfului Mexic, sud-vestul Californiei şi în special
regiunii Los Angeles, regiunii Lacq, etc.
c) Industria extractivă şi de prelucrare a resurselor de minereuri feroase
şi neferoase imprimă şi ea un aspect deosebit teritoriului. Prezenţa centralelor
miniere, dezvoltarea complexelor siderurgice şi ale metalurgiei neferoase, care
presupune existenţa unui sistem de transport corespunzător, constituie factorii
care generează densităţi mari de populaţie odată cu puternica dezvoltare a
centrelor urbane. Anumite particularităţi ale acestor resurse date de mărimea
volumului rezervelor şi mai ales de calitatea minereurilor, determină deosebiri
de la o regiune la alta, în ceea ce priveşte valorificarea şi ca urmare contribuţia

26
lor la modificare mediului. Cantitatea uriaşă de minereu solicitată de industria
metalurgică, conţinutul mediu sau slab în metal, constituie factori hotărâtori în
amplasarea întreprinderilor industriale. Deoarece transportul minereului de
calitate inferioară este nerentabil, se impune valorificarea minereului pe loc,
adică în zonele de extracţie, contribuind astfel la constituirea unor peisaje cu
trăsături specifice.
Importantele resurse de minereu de fier ale fostei URSS au favorizat
constituirea unor puternice baze siderurgice, cum sunt din partea central-estică
a Ucrainei - care folosesc minereurile de la Krivoi-Rog şi Kerci şi cărbunii din
bazinul Doneţului - sau cea din Ural. Un exemplu similar îl constituie
zăcămintele de fier din jurul Lacului Superior.
Acestea împreună cu posibilităţile de transport oferite de Marile Lacuri,
au favorizat dezvoltarea aici, a unei importante baze siderurgice a SUA, care
grupează un număr însemnat de centre de extracţie a minereului şi de
prelucrare (Duluth, Milwaukee, Chicago, Detroit, etc.).
Minereurile cu conţinut redus în metal obligă, de asemenea, la o
utilizare a lor în zonele de extracţie. În acest sens, putem da ca exemplu
Lorenei, regiune care concentrează cele mai mari resurse de fier din Franţa, dar
a căror calitate medie sau slabă face neeconomic transportul minereurilor la
distanţe mari.
De aceea, Lorena apare ca o regiune siderurgică strâns legată de
prezenţa minereurilor, în care s-au constituit trei grupări siderurgice: Metz-
Thionville, Longway, Villerupt şi Nancy.
Minereurile cu conţinut ridicat în metal sau sub formă de concentrate
constituite - în numeroase cazuri - materia primă pentru unităţi siderurgice care
se găsesc departe de zona de extracţie contribuind la modificarea peisajului în
aceste regiuni. Utilizarea transporturilor maritime mai avantajoase datorită
volumului acestor produse, explică prezenţa unor mari întreprinderi
metalurgice în porturi Tokyo, Yokohama, Kobe, Hamburg, Bremen, Baltimore,
Philadelphia, etc.
Pe lângă aceste elemente pozitive ce caracterizează peisajul general şi
valorificarea resurselor de substanţe utile - dezvoltarea diverselor subramuri
industriale, a transporturilor, intensificarea procesului de urbanizare - acestea
se extind teritorial şi totodată se intensifică şi procesele de degradare a

27
mediului. Activitatea de extracţie şi de prelucrare a substanţelor utile a
determinat profunde transformări ale compoziţiei scoarţei şi chiar forme noi de
relief. Exploatarea unor cantităţi enorme de substanţe utile din scoarţa terestră a
generat goluri subterane de dimensiuni considerabile, cu implicaţii şi la
suprafaţă. Astfel, în zonele miniere sunt caracteristice fenomenele de tasare,
care se reflectă în relief sub forma unor depresiuni: multe din aceste depresiuni,
create pe locul vechilor regiuni de exploatare a sării au devenit cuvete lacustre.
Valorificarea substanţelor utile a condus şi la apariţia unor forme
pozitive de relief, haldele, create prin depozitarea vreme îndelungată a
sterilului şi a altor materiale rezultate din procesul de prelucrare şi care
constituie unul din elementele caracteristice peisajului regiunilor miniere.
d) Valorificarea resurselor de apă în diverse scopuri a produs profunde
transformări în fizionomia reţelei hidrografice. Reducerea rolului distructiv al
râurilor, care se manifestă în unele regiuni prin puternice revărsări sau
inundaţii, a necesitat o intervenţie deosebit de activă a omului în peisaj,
concretizată prin realizarea unor canalizări, îndiguiri şi asanări.
Transformarea peisajului s-a efectuat nu numai prin lucrări întreprinse
în scopul reducerii excesului de apă, cât şi pentru acelea care aveau ca scop
asigurarea resurselor de apă necesare industriei, agriculturii şi populaţiei. Odată
cu dezvoltarea industriei şi agriculturii, cu intensificarea procesului de
urbanizare, creşte considerabil cantitatea de apă necesară proceselor
tehnologice, irigaţiei şi consumului populaţiei. Ca urmare se construiesc noi
canale menite să satisfacă aceste cerinţe.
Aceste lucrări se încadrează în activitatea de valorificare complexă a
reţelei hidrografice în scopul alimentării cu apă a aşezărilor omeneşti,
industriei, agriculturii, precum şi producerii energiei hidroelectrice. Lacurile de
acumulare şi barajele, deseori de mari proporţii, centralele hidroelectrice, ca şi
sistemele de canale de irigaţii care însoţesc astfel de amenajări complexe ale
reţelei hidrografice, constituie elemente care imprimă trăsături noi peisajului,
În plus, energia hidroelectrică produsă, ca şi alte forme de energie contribuie la
fixarea unor întreprinderi industriale caracteristice.
Atracţia exercitată de hidroenergie este determinată înainte de toate de
costul scăzut al energiei produse. Implantarea industriei bazată pe hidroenergie
are caracter selectiv,

28
 Se constată că hidroenergia atrage toate ramurile industriei care
necesită mari cantităţi de electricitate, cum sunt industria aluminiului,
nichelului, titanului, industria de prelucrare chimică a lemnului şi altele.
Activitatea tot mai intensă de valorificare complexă a reţelei
hidrografice, care se desfăşoară în zilele noastre, va schimba radical peisajul în
numeroase zone ale globului. Grandioasele proiecte care vizează utilizarea
marilor fluvii din Asia, America Latină atrag atenţia în mod cu totul deosebit.
Realizarea acestor proiecte va contribui nu numai la prevenirea inundaţiilor, la
asigurarea apei pentru irigaţii şi creşterea productivităţii în agricultură, dar şi (a
producerea energiei electrice indispensabilă exploatării şi prelucrării unor
resurse minerale de mare importanţă pentru epoca contemporană.
Realizarea proiectelor gigantice care prevăd utilizarea complexă a
marilor fluvii ale Asiei, Huang He, Chang Jiang, Gange, Mekong va face
posibilă o dezvoltarea a industriei şi agriculturii în aceste zone. Construirea
unor centrale electrice de mare capacitate pe cursul mijlociu al fluviului Chang
Jiang va permite valorificarea zăcămintelor de cărbune, fier, mangan, wolfram,
molibden, etc.
Totodată, de o mare însemnătate este regularizarea debitului acestui
fluviu, ferind regiunea de inundaţii. Crearea celor 46 centrale hidroelectrice pe
Huang He dintre care unele sunt deja în funcţiune - contribuie nu numai la
asigurarea energiei electrice, dar şi la evitarea inundaţiilor, la extinderea
irigaţiilor în provinciile Shanxi, Henan.
Valorificarea fluviului Parana unde este în construcţie cea mai mare
centrală hidroelectrică din lume, va contribui la schimbarea înfăţişării acestui
bazin. Despăduririle, devierea apelor acestui fluviu gigant şi construcţia unui
lac de acumulare în aceeaşi măsură sunt numai câteva elemente care ilustrează
marile transformări ale peisajului.
e) Valorificarea solurilor şi a resurselor biosferei a contribuit într-o
mare măsură la schimbarea peisajului. Creşterea populaţiei şi ca urmare a
cerinţelor alimentare a necesitat extinderea suprafeţelor agricole. În acest scop,
dar şi pentru obţinerea lemnului de foc sau necesar industriei, s-a desfăşurat o
activitate intensă de despădurire.
Defrişarea, care a luat proporţii uriaşe mai ales în ultima sută de ani, a
contribuit nu numai la ruperea echilibrelor unor biocenoze, dar şi la

29
declanşarea eroziunii accelerate pe suprafeţe întinse. Astfel de fenomene au
căpătat dimensiuni si ritmuri catastrofale în zona intertropicală, unde au creat
un peisaj dezolant.
O altă formaţiune vegetală naturală principală care a suferit profunde
modificări, a fost cea a pajiştilor naturale, îndeosebi cele din stepă şi silvostepă.
Activitatea de transformare a acestor pajişti datează din epoca în care s-a trecut
la cultivarea pământului, dar efectele ei au devenit tot mai evidente pe măsură
ce mijloacele de lucru s-au perfecţionat şi au permis în treprinderea unor
importante acţiuni de desţelenire. Pe de altă parte, păşunatul excesiv a
determinat reducerea calităţii păşunilor pe mari suprafeţe.
Modificarea învelişului vegetal natural a avut urmări asupra faunei,
determinând dispariţia condiţiilor specifice mediului de viaţă pentru anumite
specii de animale. Pe lângă această acţiune indirectă, omul a exercitat şi o
presiune directă şi neîntreruptă asupra faunei prin vânătoare. Ca urmare, aria de
repartiţie a multor specii a suferit modificări importante, unele dintre acestea
chiar dispărând.
Rezultă deci, că valorificarea resurselor naturale are ca efect
transformarea profundă a peisajului. O viziune clară şi multilaterală asupra
mediului şi o intervenţie ştiinţifică a societăţii omeneşti constituie premisele
unei valorificări capabile să asigure menţinerea echilibrului componentelor
mediului, atât de necesar vieţii şi activităţii omului.

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin resurse naturale?
2. Clasificaţi resursele?
3. Exemplificaţi implicaţiile utilizării resurselor în modificarea
peisajului.

30
 3.3. TREBUINŢELE UMANE CA SOLICITATORI DE
RESURSE

Energia folosită de om sub diferite forme, element pentru întreaga

activitate economică, formează unul din factorii tot mai importanţi ai
civilizaţiei materiale omeneşti. Un alt element esenţial, care formează însă
structura materială a economiei, il constituie materiile prime minerale şi
biologice. Toate obiectele confecţionate de om în procesul de producţie pentru
a satisface diferite categorii de trebuinţe - fiziologice, sociale şi spirituale - şi
care ne înconjoară pretutindeni au ca origine materia primă supusă prelucrării.
În faţa omului - privit ca un complex biologic şi social cu determinări
biofiziologice, psihologice şi socio-istorice concrete - stau numeroase
trebuinţe, pentru satisfacerea cărora există multe obstacole provocate de mediul
înconjurător. În acest caz mediului i se dă un înţeles larg, incluzând deci în
această categorie atât mediul natural, cât şi cel artificial (economic, social,
cultural şi estetic), în care omul îşi desfăşoară întreaga sa activitate, tot mai
bogată şi mai complexă. Omul, definit în multilateralitatea sa, împreună cu
nevoile sale este considerat ca un sistem cibernetic. Pentru conservarea şi
dezvoltarea acestui sistem, omul desfăşoară întreaga sa activitate pe baza
informaţiilor recepţionate şi a răspunsurilor la variaţiile şi incertitudinile venite
de la mediul ambiant:

Trebuinţele Mediul
umane ambiant

Informaţia

Prin informaţiile recepţionate despre starea, comportamentul şi evoluţia

mediului, omul caută să dea răspunsuri la o serie de probleme privind
selectarea şi ordonarea nevoilor, organizarea întregii sale activităţii individuale
şi de grup după anumite priorităţi, în care se ia în considerare mijloacele
disponibile, precum şi posibilitatea creării acestor mijloace materiale,
profesionale, organizaţionale, politice şi ideologice pentru satisfacerea
nevoilor. Aceste mijloace, ca şi posibilităţile de a le crea sunt cu atât mai
eficiente şi mai diversificate cu cât omul, prin dezvoltarea economică şi
socială, se eliberează de sub dominaţia directă a naturii.

31
 Omul se află într-un proces continuu de învăţare pentru a găsi
răspunsuri şi a-şi perfecţiona răspunsurile la întrebarea cum să depăşească
limitele şi obstacolele impuse de mediul înconjurător. Aceasta o face, pe de o
parte, în scopul de a depăşi barierele impuse de mediul ambiant, în permanenta
sa schimbare, iar pe de altă parte de a minimiza eforturile în raporturile sale tot
mai complexe cu acest mediu.
Acest lucru, tot mai conştientizat, se realizează ca atare nu numai la
nivelul individului, ci şi la cel al societăţii, unde se urmăreşte satisfacerea unor
categorii tot mai largi şi cuprinzătoare de trebuinţe.
Atât la nivelul indivizilor, cât şi la cel al grupurilor şi claselor sociale
din diferite ţări există o varietate mare de tipuri şi structuri de trebuinţe, ca şi
diferenţe însemnate în ce priveşte nivelurile de satisfacere a acestora.
De aceea se impune ca lucrurile să fie analizate mai atent, pentru a
putea trage concluzii corecte, conforme cu realitatea.
Prima constatare: Gradul de dezvoltare economică îşi pune amprenta în
mod hotărâtor asupra nivelului şi structurii dorinţelor şi trebuinţelor relevate în
mod practic prin cererea efectivă. Trebuinţele, ca şi dorinţa de satisfacere a
acestora constituie motorul iniţial care declanşează dezvoltarea economică.
Dintre naţiunile si grupurile sociale cu condiţii grele, devin cele mai dinamice
tocmai acelea care sunt mănate de dorinţele ferme de a străbate noi trepte de
realizare a unor trebuinţe sporite cantitativ, calitativ şi ca diversitate.
Deci putem obţine explicaţii consistente cu privire la mobilitatea,
nivelul şi structura diferitelor categorii de trebuinţe numai când acestea sunt
puse în strânsă corelaţie cu studiile de dezvoltare economică. Astfel, într-o
societate mai puţin dezvoltată din punct de vedere economic, nevoile sunt mai
puţin diversificate, mai puţin schimbătoare, iar ponderea lor principală o
formează cele de supravieţuire biofiziologică. Însă pe măsură ce nivelul de
dezvoltare economică creşte, iar volumul şi diversitatea produselor şi
serviciilor sporesc, nevoile umane nu mai sunt legate atât de strâns de viaţa
biofiziologică. Ele trec treptat la cele de interes social, ştiinţific, cultural,
estetic, etc.
A doua constatare: În afară de nivelul de dezvoltare economică, un alt
factor care îşi pune amprenta asupra structurii, volumului şi direcţiilor de
evoluţie a trebuinţelor este cel privind natura relaţiilor de producţie şi sociale,

32
structura de clasă, nivelul de cultură, ca şi reprezentările şi concepţiile
oamenilor asupra nevoilor lor, reflectate şi de aspiraţiile individuale şi
colective. Într-adevăr, analizând mai atent fizionomia societăţii sub aspectul
tendinţelor privind structura şi volumul trebuinţelor, va reieşi legătura acestora
cu mecanismele economice şi sociale, care în întregime sunt dominate şi
aservite scopului maximizării profitului, procesele economice sunt intensificate
la maximum prin aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice în scopul
univoc al sporirii profitului.
Aceasta înseamnă, practic, un mare consum de resurse regenerabile şi
neregenerabile din natură şi adeseori peste puterea naturii de menţinere a
echilibrului ecosistemelor vitale pentru evoluţia viitoare a sistemului biologic,
şi în primul rând a celui uman.
A treia constatare: Trecerea la producţia de masă a bunurilor,
posibilităţile largi oferite de tehnologii, ritmul accelerat al schimbării modului
de viaţă, al schimbării locului de muncă ş.a. duc la schimbări în toate domeniile
de viaţă: materială, culturală, estetică, etc. De la o atitudine generală a
permanenţei impusă de mediul şi de concepţiile care predominau în societăţile
puţin schimbătoare din perioadele anterioare, astăzi prin acceleraţiile
dezvoltărilor şi schimbărilor se trece la o atitudine - după expresia lui A.
Toffler - de temporizare a metodelor de producţie şi de organizare, a fabricării
şi folosirii bunurilor, ca şi a trebuinţelor. De exemplu, reparaţia bunurilor este
tot mai mult exclusă din economia modernă. Produsele vechi după un grad
minim de uzură nu se mai repară, ci se aruncă, pentru a fi înlocuite cu altele
noi, acestea din urmă fiind în general ieftine şi nereparabile. Produsele, ca şi
metodele şi mijloacele de producţie capătă uzură morală în mod rapid, uneori
chiar înainte de a fi introduse în fabricaţie de serie ceea ce impune schimbarea
lor chiar înainte de a se recupera complet cheltuiala de investiţie. De aici
rezultă tendinţa generală de sporire rapidă a cererii şi consumului de resurse.
A patra constatare: Analiza existenţei unor diferenţe încă mai mari între
diferitele ţări şi grupuri sociale în ce priveşte structura şi volumul trebuinţelor,
a stat la baza unor propuneri de elaborare a unor standarde privind nivelul
minim şi nivelul maxim de trebuinţe în medie şi pe o persoană. Atingerea
nivelurilor prevăzute de aceste standarde se propune să formeze chiar obiective
de politică economică nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi al unor organisme

33
ONU. Fireşte pentru atingerea obiectivului de a realiza un nivel minim de
satisfacere a trebuinţelor în multe ţări în curs de dezvoltare, se cere pe plan
intern, introducerea unor structuri economice şi sociale care să favorizeze, pe
de o parte, intensificarea ritmului de creştere economică, iar pe de altă parte,
realizarea unei politicii de repartiţie echitabilă.
A cincea constatare: Dacă stabilirea nivelului minim al trebuinţelor
umane nu ridică probleme metodologice deosebite, întrucât ponderea
principală în structura acestora o au cele biofiziologice, precizarea nivelului
maxim însă este dificilă prin faptul că trebuie luate în considerare mai multe
aspecte, cum sunt: caracterul tot mai mobil, mai schimbător al trebuinţelor,
structura tot mai complexă a acestora; caracterul dinamic şi în spirală al
evoluţiei trebuinţelor, acesta explicându-se prin trecerea nu numai la noi
bunuri, ci şi la noi forme de satisfacere, precum şi la noi trebuinţe. Dezvoltarea
economică şi tehnologică însă face să apară noi mijloace (bunuri şi servicii),
mai perfecţionate, de satisfacere a vechilor trebuinţe şi să stimuleze altele noi,
necunoscute anterior.

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin trebuinţele umane?
2. Explicaţi relaţia dintre gradul de dezvoltare economică şi trebuinţele
umane.
3. Ce alţi factori influenţează structura, volumul şi direcţiile de evoluţie
ale trebuinţelor umane?
4. Cum se poate realiza un nivel minim al trebuinţelor umane?

3.4. CARACTERUL DEFICITAR ŞL LIMITAT AL

RESURSELOR ÎN CONTEXTUL CREŞTERII ECONOMICE

3.4.1. Abordarea tradiţională

Până în curând, analiza economică în ansamblul său, şi mai ales cea
referitoare la optimizare, a fost predominată de conceptul privind caracterul
deficitar al resurselor. 0 mare parte din aparatul conceptual şi metodologic a
fost strâns legat de rezolvarea problemelor privind alocarea resurselor la nivel
micro şi macroeconomic. În acest context, limita factorilor de producţie apare
ca fiind relativă atât în viziune statică, cât şi în cea dinamică. Într-adevăr,
bunurile apar deficitare, pe de o parte, în raportul în care se găsesc aceste
bunuri în procesul de producţie, deci combinarea lor reciprocă din punct de

34
vedere cantitativ şi calitativ în procesul utilizării acestora. Ele apar ca fiind
deficitare deoarece factorii de producţie necesari nu sunt disponibili fără limită
în timpul procesului de producţie.
În teoria alocării optime a resurselor este vorba de o combinare a
factorilor de producţie de aşa manieră încât, ţinând seama de unele restricţii
date de caracterul deficitar temporar al unor resurse, să se realizeze un efect
maxim. Fiind pus în joc un număr mare de factori şi de variante tehnologice, se
urmăreşte folosirea lor eficientă, precum şi substituţia unor resurse deficitare
cu altele nedeficitare.
Privind procesele în dinamică, în general, factorii de producţie se
reproduc în cantităţi din ce în ce mai mari. Totuşi, în procesul utilizării
resurselor, caracterul deficitar al acestora se menţine în mod relativ (intre
resurse), devenind practic, oscilant în timp, tocmai datorită intervenţiei cu
intensităţi diferite a progresului tehnic, a acţiunii directe a omului, a
mecanismului economic ş.a. Caracterul deficitar al resurselor în raport cu
nevoile societăţii se atenuează treptat pe măsura dezvoltării economice şi a
sporirii contribuţiei progresului tehnic la creşterea economică.
Caracterul deficitar al resurselor ar trebui evidenţiat în economie cu
ajutorul preţurilor: cu cât aceste resurse sunt mai deficitare, cu atât preţul lor ar
urma să fie mai ridicat. Într-adevăr, preţurile trebuie să exprime, pe de o parte,
cantitatea de cheltuieli de muncă vie şi materializată, iar pe de altă parte,
situaţia curentă şi de perspectivă a pieţei (cerere şi ofertă), starea resurselor
naturale ş.a.
3.4.2. O abordare nouă
Interpretările de mai sus au devenit însă insuficiente pentru o înţelegere
mai bună, la adevărata dimensiune, a noii problematici. De aceea apare
necesară abordarea problemei resurselor în strânsă legătură cu evoluţia
mediului şi a factorilor acestuia, cu noile procese economico-sociale şi
tehnologice de perspectivă, care au loc nu numai la scară naţională, ci şi
mondială.
Însă, chiar dacă privim lucrurile pe plan general, se perpetuează.
aceeaşi imagine tradiţională, potrivit căreia resursele naturale esenţiale pentru
asigurarea vieţii biologice şi a celei economico-sociale ar fi bunuri libere (free
goods) şi că omul trăieşte într-un spaţiu nelimitat, iar resursele naturale ar fi

35
daruri ale naturii.
Dezvoltarea industriilor şi a tehnologiilor, creşterea populaţiei etc. au
început să solicite tot mai mult şi sub diferite forme mediul înconjurător, aşa
încât a devenit un factor de producţie adiţional, iar poluarea a intervenit ca un
element tot mai evoluat în domeniul limitelor mediului natural.
Este necesar ca omul să-şi schimbe comportamentul în raporturile sale
cu natura, de la violenţă şi nechibzuinţă, el trebuie să se încadreze ca un
protector şi colaborator al mediului natural, sau, după caz cum spune Boulding,
să-şi găsească locul într-un sistem ecologic ciclic care este capabil de
reproducere continuă a formei materiale.
În legătură cu resursele minerale care sunt nereînnoibile, este destul de
dificil să stabilim cu certitudine numărul anilor de exploatare a rezervelor
existente până la completa lor epuizare. Dacă, totuşi, se calculează cantitatea
rezervelor de minerale grupate în categoriile sigure, probabile şi posibile,
aceasta se face de către specialişti nu cu scopul de a arăta că peste un număr de
ani resursele globului vor fi sau nu complet epuizate. Aceste cantităţi şi durata
lor de exploatare arată mai degrabă gradul de cunoaştere a rezervelor la un
moment dat, permis de mărimea fondurilor alocate pentru cercetări şi explorări
geologice, de interesul practic care există în acest scop în alocarea fondurilor în
ramurile extractive respective pentru sporirea producţiei curente şi în
perspectivă imediată, precum şi de posibilităţile tehnice şi economice existente
de valorificare a acestora.
Pe măsura extinderii cunoaşterii, ca urmare a cercetărilor geologice, a
perfecţionării tehnologiilor de exploatare şi de extracţie, sporesc şi rezervele
exploatabile de resurse naturale. De asemenea sunt atrase în circuitul economic
noi resurse minerale, cu care se îmbogăţeşte gama acestora, unele dintre ele
putând substitui pe cele clasice devenite prea costisitoare.
Având în vedere toate aceste lucruri, este mai corect să se facă
aprecierea că evoluţia economiei mondiale în ansamblu, ca şi economiile
naţionale componente, va fi influenţată nu atât de limitele fizice ale resurselor
în condiţiile unei evoluţii demografice normale, ci îndeosebi de cele
economice şi tehnologice. În acest sens devin hotărâtoare costurile de extracţie
ale diferitelor minerale datorită trecerii la folosirea de minereuri cu conţinut tot
mai scăzut şi cu grad tot mai mare de impurităţi, la adâncimi mai mari de

36
exploatare şi în condiţii din ce în ce mai grele. De asemenea, o influenţă
însemnată va avea evoluţia cercetărilor şi aplicării noilor tehnologii care să
facă posibilă substituţia resurselor clasice cu altele noi, ca şi economisirea
folosirii resurselor prin reducerea consumurilor specifice, prin reciclarea
acestora etc. Toate acestea se reflectă în costurile de producţie şi în nivelul de
eficientă economică a extracţiei elementelor utile.
A indica numărul de ani cât va dura exploatarea rezervelor până la
epuizarea lor completă atunci când se fac prognoze privind evoluţia economiei
şi, de aici, a se trage concluzii potrivit cărora creşterea economică trebuie
încetinită sau oprită apare nu numai ca un lucru nejustificat, ci chiar naiv din
punct de vedere al raţionamentelor economice. Toate acestea însă nu trebuie să
ne îndemne la o stare contemplativă sau la pasivitate în ce priveşte impactul pe
care îl au resursele asupra creşterii economice. Dimpotrivă, ele impun
intensificarea cercetărilor geologice, gospodărirea raţională a resurselor,
eforturi sporite de cercetare şi tehnologice pentru trecerea la exploatarea unor
resurse cu conţinut tot mai redus de substanţe utile şi, îndeosebi, căutarea de
noi resurse eficiente de substituţie sau care să satisfacă o gamă cât mai largă de
trebuinţe.
Întrebări:
1. Ce prevede teoria alocării optime de resurse?
2. Cum este evidenţiat în economie caracterul deficitar al resurselor?
3. Ce informaţii oferă studiul rezervelor de resurse minerale?
4. Creşterea economică trebuie oprită datorită caracterului limitat al
resurselor?

3.5. CONSUMUL DE MATERII PRIME ŞI UNII FACTORI

DETERMINANŢI

Mijloacele de satisfacere a trebuinţelor concretizare în bunuri de

consum individual şi social şi în servicii constituie principala componentă a
produsului final. Această componentă atrage după sine pe de o parte, o
dezvoltare importantă a activităţii de investiţii, iar pe de altă parte, o extindere
a producţiei ramurilor de materii prime şi semifabricate care formează fluxul
interramuri şi care ajunge la o pondere de 40-60% în produsul social total.
În felul acesta se produce o sporire fără precedent a fluxului global de
materiale cu dublă implicaţie:
a) extragerea din mediul natural şi antrenarea în economie a unor

37
cantităţi tot mai importante de resurse;
b) evacuarea în natură a unor cantităţi crescânde de deşeuri sub diferite
forme.
Mărimea fluxului global de materiale depinde de numărul bunurilor
produse, de amploarea fluxurilor interramuri, de consumurile specifice de
materiale pe unitatea de produs şi de durata medie de viaţă sau longevitatea
bunurilor.
În mod obişnuit, pentru a sublinia sporirea volumului fluxului material
şi ridicarea vitezei acestuia, se poate considera că în vremurile moderne, în
decursul vieţii unei persoane, considerând speranţa medie de viaţă de circa 75
ani, aceasta asistă la creşteri fără precedent a producţiei şi a consumului de
bunuri şi servicii.

Mediul Procese
natural

Reziduuri

Astfel un om dintr-o ţară unde se realizează un ritm de creştere

economică de 8% observă la bătrâneţe că într-un an se produc de peste 300 de
ori mai multe bunuri şi servicii decât în anii tinereţii sale. Ca urmare, în
decursul vieţii un om nu numai că îşi poate reînnoi de mai multe ori toate
produsele ce-l înconjoară, ci şi le poate înmulţi, în special pe seama noilor
produse, care au început să fie cunoscute doar începând din acest secol -
automobil, televizor, radio, aparate electrocasnice, precum şi pe seama unui
număr important de servicii superioare cantitativ şi calitativ, care aduc omului
însemnate avantaje.
Fireşte, creşterea volumului producţiei nu este proporţională cu sporirea
potenţialului acesteia de a satisface un volum mărit de trebuinţe. La rândul lor,
nici consumul de resurse desprinse din natură, nici cantităţile de reziduuri
evacuate în natură nu sunt proporţionale cu sporirea volumului total al
producţiei.
În primul rând, se pune problema reducerii considerabile a consumului
specific de materii prime, combustibil şi energie pe unitatea utilă de produs sau

38
pe unitatea parametrilor caracteristici de funcţionare ai produselor, ca de
exemplu: consum de metal pe un cal putere, consum de carburanţi la 100 de
tone-km parcurşi, consum de combustibil pentru un kWh produs, consum de
metal şi de alte materiale pe o maşină electronică, ţinând seama de
performanţele acesteia (memorie, viteză de calcul, etc.).
În al doilea rând, este vorba de schimbarea raportului dintre sectoarele
primar, secundar şi terţiar ca urmare a adâncirii gradului de prelucrare a
materiilor prime, a reducerii consumurilor specifice de materiale şi modificării
structurii consumului global în favoarea serviciilor care aşa cum este cunoscut
sunt consumatoare mai modeste de materii prime.
În al treilea rând ne referim, pe de o parte, la tendinţa de scurtare a
duratei de viaţă a bunurilor, iar pe de altă parte, la cea de intensificare a
reciclării resurselor anorganice şi organice. Acestea au efecte contrarii: prima
conduce la sporirea necesarului total de resurse extrase din natură, iar cea de-a
doua la reducerea acestuia.

3.5.1. Longevitatea produselor

Dacă durata fizică a produselor poate fi nelimitată, longevitatea
acestora este limitată şi se referă la perioada de timp a utilizării lor. Reducerea
longetivităţii produselor este determinată de manifestarea a două tendinţe
principale în economia modernă:
a. simplificarea produselor şi proceselor, care conduce adeseori la
înlăturarea lor după o singură folosire, fără ca acestea să fie uzate (de exemplu
ambalajele);
b. deprecierea tehnică şi morală a produselor.
În legătură cu cea de-a doua tendinţă menţionată mai sus (deprecierea
tehnică), aceasta se referă, îndeseobi la deteriorarea calităţii produselor sau
performanţelor lor tehnice ca urmare a funcţionării acestora fie în condiţii
normale, fie în condiţiile unor dereglări ale mediului înconjurător. Ca urmare,
are loc grăbirea deprecierii tehnice a produselor (de ex. coroziunea unor
instalaţii din cauza unor poluanţi chimici). Cel de-al doilea gen de depreciere
(morală) joacă un rol tot mai important în economie, datorită unor anumite
schimbări în mecanismele de piaţă, precum' şi în comportamentul
consumatorului şi al producătorului. Deprecierea morală are ca izvor apariţia

39
unor bunuri noi cu performanţe tehnice şi economice superioare celor existente
şi care asigură o eficienţă economică sporită. Aceasta poate fi numită
depreciere morală, economică. Alt izvor al deprecierii morale este cel de
origine social-psihologică, asimilat unor fenomene ce ţin de schimbările sau de
evoluţia psihologiei individuale şi sociale, ca moda, gusturile, etc. Deprecierea
morală psihologică se extinde tot mai mult, pe măsura creării abundenţei de
produse şi servicii.
Există numeroase variabile care determină sau influenţează, într-un
sens sau altul, longevitatea produselor.
Printre acestea se numără tot mai mult factorii care nu în totdeauna pot
fi exprimaţi cantitativ, cum sunt, de exemplu, cei psiho-sociali menţionaţi.
Problema practică este de a lua în considerare toţi aceşti factori pentru a
determina momentul optim de înlocuire a produselor (mijloace de producţie şi
în special uneltele de muncă, bunurile de consum de folosinţă îndelungată,
precum şi unele bunuri cum sunt cele de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de uz
casnic, etc.) Totodată, se pune problema de a determina timpul de funcţionare a
produselor, pe de o parte, de către consumatori, iar pe de altă parte, de către
producători.
Criteriul esenţial care se are în vedere la determinarea duratei optime de
funcţionare a produsului este cel al eficienţei economico-sociale. În acest scop,
pentru calcule şi comparaţii se iau indicatori caracteristici, cum sunt preţurile
de achiziţii ale bunurilor noi, cheltuielile de reparaţii şi de întreţinere ale
bunurilor existente, cheltuielile de exploatare şi efectele economice şi sociale
pe care le aduc produsele respective în comparaţie cu cele de înlocuire.
Evoluţia consumului, ca şi a comportamentului consumatorului în
corelaţie cu dezvoltarea economică se află sub influenţa diferiţilor factori,
printre care un loc principal îl ocupă strategia producătorilor pusă în evidenţă
prin intermediul mecanismului de piaţă. Producătorul îşi poate exercita
strategia sa într-un mod cu totul diferit, în funcţie de evoluţia produsului şi de
gradul de saturare a pieţei cu produsul respectiv. Se disting următoarele trei
faze importante:
a. perioada de inovaţie, când producerea bunurilor se face în număr
mic, preţul lor este ridicat şi ele sunt destinate unei minorităţi a consumatorilor
care dispun de venituri ridicate;

40
 b. o perioadă ce se caracterizează prin trecerea la o producţie de masă a
bunurilor, coborârea preţului de vânzare şi o largă difuzare a acestora;
c. o perioadă de saturare a cererii pentru produsele respective,
nemaifiind posibilă nu numai sporirea producţiei, ci chiar menţinerea ei la
dimensiunile anterioare.
În acest context, adeseori se pune problema, pe de o parte, pentru
producători de a găsi noi căi de îmbunătăţire a calităţii produselor, a
caracteristicilor lor tehnico-economice, iar pe de altă parte, pentru consumatori
de stimulare a lor de a înlocui produsele vechi cu altele noi, de calitate
îmbunătăţită.

3.5.2. Reciclarea resurselor de materii prime

Activitatea de producţie este caracterizată ca fiind un proces în care are
loc schimbul permanent intre om şi natură:
a. desprinderea resurselor din natură pentru prelucrarea lor în produse
folositoare;
b. restituirea în mediul natural a materialelor sub formă finală de
deşeuri. După un anumit timp, cu o întârziere mai mică sau mai mare, o parte
din deşeuri sunt integrate în circuitul biologic, iar altă parte, în circuitul
economic. Prima formă de integrare se numeşte reciclarea naturală care are loc
mai cu seamă cu ajutorul agenţilor biologici, iar cea de-a doua - reciclarea
artificială, care se face de către om. Problema este de a păstra la proporţii cât
mai reduse cantităţile de reziduuri evacuate în natură şi anume în limita
potenţialului de care dispune mediul natural de a le recicla fără urmări
defavorabile de tipul dezechilibrelor ecologice. Aceasta se poate realiza, pe de
o parte prin desprinderea din natură a unor cantităţi rezonabile de resurse şi
prelucrarea eficientă a acestora, fără să rezulte cantităţi mari de deşeuri, iar pe
de altă parte, de a capta şi colecta în proporţii crescânde aceste deşeuri,
începând de la însăşi sursa lor de producere, şi a le supune prelucrării în
procesele de producţie.
Operaţia este cunoscută sub denumirea de reciclare artificială a
resurselor. Desfăşurarea sa are loc după anumite reguli sau cerinţe obiective de
care trebuie să se tină seama în formularea unor acţiuni practice în economie.
În primul rând, pe întregul ciclu economic - de la extracţia, producţia şi

41
transformarea materiei prime la consumul final - se produc subproduse cu
valoare redusă sau fără valoare, precum şi reziduuri fără valoare, ori chiar cu
efecte dăunătoare în economie, numite pe scurt deşeuri, care şunt susceptibile
în anumite condiţii tehnice şi eficienţă economică de a reintra în circuitul
economic.
În al doilea rând, în cursul proceselor economice, inclusiv al reciclării
deşeurilor, au loc modificări ale proprietăţii produselor, precum şi dispersia
materiei, cu care prilej se produce degradarea materiilor prime, pierderea
greutăţii, etc.
În al treilea rând, evoluţia ratei de reciclare a deşeurilor este
determinată, pe de o parte, de evoluţia costului la producţia obţinută din
materia primă originală, iar pe de altă parte, de evoluţia costului la produsele
obţinute din reciclarea deşeurilor, luând în considerare, în acelaşi timp, atât
cheltuielile de investiţii suplimentare pentru. recuperarea acestor resurse, cât şi
efectele negative ce pot fi provocate vieţii economice şi sociale dacă nu s-ar lua
măsurile necesare de reciclare a deşeurilor. Atât timp cât abundenţa unor
resurse exploatabile asigură costuri de producţie mult mai scăzute decât cele pe
care le-ar putea asigura utilizarea deşeurilor, iar influenţa negativă a evacuării
acestora în natură asupra factorilor de mediu nu a început încă să-şi facă
apariţia, reciclarea rămâne în afara teoriei şi practicii economice, neprezentând
interes nici din punctul de vedere al eficienţei economice, nici din cel al
moralei ecologice. Problema capătă importanţă şi începe să intre în câmpul de
preocupări al ecologiştilor, apoi ale economiştilor în măsura în care încep să-şi
facă apariţia efectele negative asupra factorilor de mediu, cu pierderi pentru
economie. Ea capătă aspecte deosebit de acute în cazurile când resursele devin
deficitare, iar costurile noilor resurse extrase din natură cresc.
În al patrulea rând, mărimea ratei de reciclare, precum şi masa
deşeurilor reciclate depind de nivelul de dezvoltare economică în general, de
gradul de dezvoltare a unor ramuri recunoscute ca mari producătoare de
deşeuri, precum şi de intensitatea caracterului deficitar al resurselor, atât pe
plan intern, cât şi internaţional, sau, pe de o parte, de raritatea resurselor, iar pe
de altă parte, de mărirea cererii. Deşi în acest domeniu statisticile sunt destul de
sărace în informaţii, iar metodologia care stă la baza calculării indicatorilor nu
este încă unitară, totuşi, există unele calcule şi situaţii pentru a putea reprezenta

42
unele tendinţe privind amploarea şi direcţia de desfăşurarea a fenomenului.
Astfel, cantitatea deşeurilor industriale, comerciale şi menajere
colectate a ajuns la cca 40kg/zi locuitor SUA, l8kg/locuitor RFG şi 2kg/zi
locuitor în România. Pretutindeni, metalele preţioase sunt aproape în întregime
reciclate.
Totodată, rate înalte de recuperare se realizează la metalele feroase şi
neferoase, însă cu diferenţe mari pe ţări. De exemplu, la cupru, raportul intre
producţie mondială de cupru rafinat obţinut din minereu şi producţia obţinută
din reciclare este de 0,42. În acelaşi timp insă, în ţările cu un consum mare de
cupru şi cu un puternic deficit de resurse miniere proprii, acest raport apare
mult mai ridicat: 0,66 în SUA, 0,97 în ţările Europei de Vest etc. De
asemenea, în ţările exportatoare de aluminiu obţinut din prima fuziune, rata de
reciclare exprimată ca raport intre producţia de aluminiu din a doua fuziune şi
producţia din prima fuziune a fost în anul 1970 foarte redusă (Norvegia -
0,008, Canada - 0,003, Franţa - 0,23) faţă de marile ţări importatoare de
aluminiu din prima fuziune unde rata de reciclare a fost mult mai înaltă
(Japonia 0,43; RFG - 0,84; Italia - 1,05; Anglia - peste 5). Rate de recuperare
înaltă se realizează la fier (50-70%), iar rate în creştere se înregistrează la hârtie
şi cartoane, textile, sticlă şi cauciuc. De exemplu, gradul de colectare a
maculaturii faţă de consumul intern de hârtie şi carton se ridică la 30-33% în
unele ţări din Europa de Vest (Franţa, Olanda, Anglia, RFG) şi în anul 1975 la
28,5% în România, cu perspectiva de creştere la peste 36%.
Realizarea pe această cale a unor însemnate economii de resurse,
precum şi a protecţiei mediului sunt evidente dacă se are în vedere că numai
pentru fabricarea unei tone de hârtie sunt necesare 3,8 mc de material lemnos,
650 kg combustibil convenţional, cca 110 kg de produse chimice, un consum
foarte mare de apă şi că procesele de fabricaţie a hârtiei au un grad înalt de
poluare a unor factori de mediu (îndeosebi a apei).
În general, există pretutindeni tendinţa ca ratele de recuperare a
resturilor de producţie şi a deşeurilor să crească substanţial, ceea ce apare ca un
fapt pozitiv pe linia cerinţelor privind conservarea resurselor naturale şi
protecţia mediului înconjurător. Se menţin totuşi însemnate obstacole în calea
ridicării acestor rate, cum sunt: costuri de investiţii şi cheltuieli de exploatare
încă necompetitive faţă de cele asigurate prin procedee de extracţie primară,

43
disponibilităţi de fonduri de investiţii încă restrânse în raport cu cererile,
insuficiente în ce priveşte rezultatele oferite de tehnologiile existente pentru
recuperarea deşeurilor, etc. În vederea economisirii resurselor şi a recuperării
deşeurilor pot fi insă găsite numeroase soluţii atât pe linia sporirii în această
direcţie a contribuţiei cercetării şi proiectării, cât şi pe linia perfecţionării
sistemului de organizare, de cointeresare materială (individuală şi colectivă),
precum şi de educaţie cetăţenească, a populaţiei în spiritul economisirii şi
reciclării resurselor.

3.5.3. Probleme ale evaluării economice a resurselor

La această dată se recunoaşte insuficienta studiere a relaţiilor si a
cerinţelor de ordin economic pentru prevenirea sau redresarea unor factori de
mediu, a unor efecte negative precum şi lipsa unui sistem de evaluări
economice ale resurselor naturale, suficient închegat, de cuprinzător, de
eficient şi fundamentat teoretic, sistem care să fie pus în slujba economisirii
resurselor naturale şi a conservării factorilor de mediu. Unii cercetători
apreciază că a sosit timpul unei evaluări băneşti realiste a terenurilor agricole şi
silvicole, care să fie corect luată în considerare economiceşte în procesul
reproducţiei lărgite şi a creşterii economice, ca şi în compararea mărimii şi
structurii preţului producţiei agricole din ţară cu cele de peste hotare. De
asemenea, trebuie să adăugăm că a sosit timpul de a evalua băneşte şi resursele
minerale ale subsolului, şi resursele de apă, astfel încât asemenea evaluări să
fie utilizate ca instrumente eficiente în acţiunea amplă de raţionalizare a
extracţiei şi a utilizării în producţie a tuturor resurselor, acţiune pusă în strânsă
corelaţie cu cerinţele creşterii economice în perspectivă.
Până în prezent, problema resurselor a fost studiată în ţara noastră mai
ales sub următoarele aspecte:
a) aprecierea cantitativă sau fizică, în dinamică, a rezervelor sigure,
probabile şi posibile pe cele doua categorii - regenerabile şi neregenerabile;
b) substituţia resurselor în perspectivă, luând în considerare tendinţele
progresului tehnic, mutaţiile pe care le provoacă progresul tehnic în domeniul
folosirii materiilor prime şi energiei;
c) evaluarea bănească a resurselor naturale atrase în circuitul economic,
ţinând seama nu numai de valoarea - muncă, ci şi de valoarea de întrebuinţare,

44
în prezent şi în perspectivă, de volumul în creştere a cheltuielilor pentru
producerea resurselor (când este vorba de cele regenerabile) sau de volumul
crescând al cheltuielilor cerute de cercetare şi de introducerea tehnicii noi
pentru substituţie când este vorba de cele neregenerabile. Evaluarea resurselor
are o importanţă nu atât teoretică în sine; ci mai cu seamă practică, pentru
înlăturarea risipei în procesele economice 1de producţie şi de consum), pentru
exploatarea raţională a acestora ş.a. Faptul că, în general, consumurile specifice
de materii prime şi de resurse energetice sunt încă mari, că factorul de
recuperare al multor resurse minerale este foarte mic, că se face mare risipă în
întregul circuit economic, tocmai la acele resurse care în perspectivă se vor
împuţina tot mai mult se datorează în bună măsură tocmai situaţiei că preţurile
se stabilesc doar pe baza valorii - muncă curente şi că nu se iau în considerare
în măsură suficientă factorii specifici determinanţi privind situaţia actuală şi de
perspectivă a acestor resurse.
Toate cele menţionate mai sus constituie elemente utile în realizarea
politicii economice în domeniu resurselor. Folosite cu grijă aceste elemente pot
contribui, într-adevăr, la raţionalizarea consumului de resurse naturale şi la
conservarea factorilor de mediu.
Întrebări:
1. Care sunt implicaţiile sporirii fluxului global de materiale?
2. Care sunt factorii care influenţează mărimea fluxului de materiale?
3. Care sunt tendinţele manifestate în reducerea longevităţii
produselor?
4. Enumeraţi fazele strategiei producătorului în funcţie de evoluţia
produsului şi de gradul de saturare a pieţei cu acesta.
5. Ce înţelegeţi prin reciclarea resurselor de materii prime?
6. Ce determină evoluţia ratei de reciclare?
7. Ce influenţează mărimea ratei de reciclare?
8. Care este scopul evaluării economice a resurselor?

45
 CAPITOLUL 4

RAPORTUL DINTRE CREŞTEREA ECONOMICĂ

ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Obiectiv: În acest capitol se prezintă raportul dintre

creşterea economică şi mediul înconjurător. Se fac
referiri în special la corelaţia dintre creşterea
economică şi evoluţia stării ecologice cât şi la
integrarea mediului în ansamblul proceselor
economice.

4.1. ATITUDINI ŞL CONCEPTE FAŢĂ DE MEDIU

Rezultatele economice şi tehnologice obţinute de-a lungul deceniilor în
ţările dezvoltate au creat un optimism robust în jurul sistemului de producţie şi
tehnologie modern, încât legătura firească de intercondiţionare dintre creşterea
economică şi mediu fie că a fost uitată, fie că a creat o imagine falsă, potrivit
căreia natura generoasă se poate dispensa de toate bogăţiile sale, pe care omul
le poate obţine după bunul său plac, fără vreun control sistematic. De
asemenea, s-a creat imaginea că omul înzestrat cu forţa inteligenţei şi
tehnologie modernă trebui să domine şi apoi să transforme natura, punând-o
astfel în întregime în slujba sa.
Această atitudine faţă de mediu a fost reflectată din plin de ştiinţele
economice, care, astfel au alimentat şi ele conştiinţa multor generaţii în direcţia
respectivă. Însă în felul acesta am asistat la adâncirea înstrăinării omului de
natură, proces care începuse deja odată cu înaintarea spre civilizaţiile
moderne, de când el îşi creează şi îşi dezvoltă un mediu artificial tot mai
confortabil, pe seama sau în opoziţie cu cel natural.
Sistemul tehnologic modern îl înstrăinează pe om de natură în aşa
măsură în cât el acţionează tot mai mult împotriva ei, contribuind la
degradarea acesteia. Natura astfel se poate răzbuna în mod ireversibil.
Problema esenţială este nu numai de a găsi explicaţii privind originea unor
astfel de atitudini, şi ci de a face pe om un bun aliat şi protector al naturii, de
căuta şi construi mecanismele economice şi sociale, necesare care să lucreze
pentru protecţia mediului în condiţiile creşterii economice.
Din punct de vedere al manierei generale a subiectelor tratate, se poate
aprecia că în acest domeniu sunt formate trei curente principale, care în general

46
sunt dominate de viziunea a trei profesii:
a) - ecologi, care în general, pe baza unor studii ample şi concrete a
faptelor şi fenomenelor, pledează în favoare conservării mediului natural,
adeseori emiţând ca soluţie principală încetinirea sau oprirea creşterii
economice.
b) – economişti, care pe baza cercetărilor concrete ale ecologilor, ca şi a
unor cercetări proprii, subliniază compatibilitatea dintre creşterea economică şi
conservarea mediului, conţinând nu numai explicaţiile ci şi mecanismele
economice sociale necesare pentru a asigura această compatibilitate.
c) - matematicieni, care, de obicei, pe baza unor ipoteze, ca şi a unor
concepte elaborate fie de ecologi, fie de economişti, formează modele pentru a
clarifica mai bine interdependenţele dintre variabile şi pentru a desprinde unele
tendinţe, inclusiv cele pe termen lung.
Acest domeniu necesită în să o cercetare amplă, interdisciplinară în
care economiştii şi tehnologii din diferite ramuri şi de diverse specialităţi
trebuie să conlucreze.

4.2. CONCEPTE PRIVIND RAPORTUL DINTRE

CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

4.2.l. Trebuie oprită creşterea economică?

Potrivit părerii unor ecologi, imperativul mediului necesită oprirea

creşterii economice ca o chestiune a supravieţuirii. După părerea multor
economişti însă, imperativul socio-economic, dimpotrivă solicită continuarea
creşterii ca o problemă a supravieţuirii sociale. Însă şi unii şi alţii pun aceste
probleme sub forma unor condiţii necesare, insă nu şi suficiente, primii
referindu-se la cerinţa protejării şi restaurării ecosistemelor, iar ceilalţi la
cerinţa progresului social şi a asigurării stabilităţii economice.
Deseori din partea domeniului ştiinţelor naturii se solicită tot mai mult
economistului revizuirea atitudinii favorabile pe care aceştia în general o au
faţă de creşterea economică. Într-adevăr se observă din punct de vedere
economic existenţa unei restrânse corelaţii dintre creşterea economică
exprimată prin anumiţi indicatori sintetici (PNB) şi evoluţia stării ecologice

47
denumită evoluţia solicitării ecologice. În explicarea proceselor şi
mecanismelor economico-sociale se formulează o relaţie generală funcţională
cantitativă intre solicitarea ecologică (Yt) şi creşterea economică (Xt) astfel:
Yt = f (Xt)
emiţându-se următorul raţionament: pentru a opri sau modera
solicitarea ecologică (Yt) trebuie frânată sau oprită creşterea economică (Xt).
Evident însă că o asemenea concluzie nu poate fi acceptată.
Evoluţia vieţii economico-sociale poate fi interpretată în termeni fizici,
cantitativi sau doar în termenii unor relaţii liniare, univoce, deterministe.
Asupra acestei relaţii şi concluzii simplificate se pot face următoarele
observaţii:
a) - creşterea economică exprimată prin evoluţia PNB nu este scopul
final, ci doar un mijloc, un instrument, scopul final al producţiei sociale şi în
general al întregii activităţi social-economice fiind creşterea nivelului de trai.
b) - creşterea economică, exprimată prin indicatori sintetici, constituie o
sursă substanţială a creşterii bunăstării individuale şi sociale a populaţiei, cu
toată creşterea de cheltuieli pentru conservarea mediului. Potrivit estimărilor,
cheltuielile totale, publice şi private prevăzute pentru apărarea mediului în
produsul naţional brut pentru unele ţări cu economie dezvoltată, se ridică până
la 2,5% şi chiar mai mult.
În SUA cheltuielile pentru protecţie mediului se ridicau la 2% din PNB
(105 mdr. Dolari), iar la Londra reducerea substanţială a fumului din aer la
0,15 lire sterline pe fiecare locuitor al oraşului.
Aceste cheltuieli în creştere, incorporate în venitul naţional sub diferite
forme contribuie într-o anumită măsură la umflarea acestui indicator cu o cotă
parte care nu se regăseşte în produse şi servicii destinate consumului
neproductiv şi deci ele diminuează bunăstarea populaţiei.
Dar chiar şi în aceste condiţii, creşterea economică încă oferă
posibilităţi mari de sporire a nivelului de trai al populaţiei, în special în ţările în
curs de dezvoltare. În acest context, corect ar fi ca problema să fie pusă în
termenii raţionamentului marginal de eficienţă, compararea creşterii
beneficiului cu creşterea costului. Este vorba de o balanţă intre natură şi om,
între mediu şi creşterea economică, între tehnologie şi ecologie.
Soluţia concretă este deci de a accepta creşterea care dă suplimente de

48
beneficii nete pentru om şi societate, până când diferenţa dintre beneficiul
creşterii economice şi costul reducerii poluării, inclusiv protecţia mediului,
devine zero, deci până când cheltuielile pentru protecţia mediului nu mai aduc
nici un supliment adiţional de bunuri pentru ridicarea calităţii vieţii. Prin
urmare problema este nu de a maximiza protecţia mediului, ci de a găsi un
nivel optim efectelor în interesul omului şi societăţii în comparaţia dintre
protecţia mediului şi creşterea economică. Însă la o diferenţă nulă între
beneficii şi costuri s-ar ajunge într-un viitor previzibil doar în cazul când
tehnologiile industriale ar rămâne aceleaşi sau s-ar dezvolta mai lent decât
ritmul de deteriorare al mediului.
c) - Formularea propunerii de încetare a creşterii economice, mai ales la
nivel planetar sau regional, nu poate avea nici o consistenţă atâta timp cât pe
întinse regiuni ale globului şi pe ţări există mari discrepanţe în ce priveşte -
nivelul de dezvoltare economică, tehnologică şi ştiinţifică şi intensitatea
legăturii funcţionale dintre solicitarea ecologică şi creşterea economică.
După unele aprecieri, un locuitor cu un venit mediu dintr-o ţară
dezvoltată economic, ca de exemplu SUA, în comparaţie cu un locuitor dintr-o
ţară subdezvoltată din Africa cauzează o rată de exploatare a ecosistemelor
planetei la cca 100 de ori mai mare şi evacuează în natură reziduuri poluante în
proporţii şi mai mari. Unele ţări dezvoltate grăbesc procesul de dezechilibrare
sau chiar de distrugere nu numai a propriilor sisteme ecologice ci şi a unor
ecosisteme din ţări în curs de dezvoltare pe două căi principale. Prima se referă
la tendinţa unor ţări dezvoltate de a amplasa investiţii de capital în ramurile
nepoluante în ţările dezvoltate şi în ramuri puternic poluante în ţările în curs de
dezvoltare, fără eforturi deosebite de adaptare a unor tehnologii curate. A doua
se referă la consumul unor cantităţi masive de materii prime importate din
ţările în curs de dezvoltare. Din cele prezente evidentă eroarea propunerii de
frânare sau încetare a creşterii economice cu consecinţe defavorabile pentru
ţările sărace şi favorabile pentru cele bogate.
d) Problema esenţială este nu de a frâna creşterea economică, mai ales
în ţările în curs de dezvoltare, ci de a căuta şi aplica instrumente economice şi
politice eficiente pentru a pune de acord cerinţele obiective ale creşterii
economice cu cele ale protecţiei mediului prin gospodărirea şi alocarea
raţională a resurselor şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, modalităţile de

49
acţionare fiind următoarele: celor ce consumă resursele, ca şi celor ce poluează
factorii de mediu şi afectează sănătatea omului să li se impună restricţii
economice prin preţuri mai ridicate, prin taxe progresive pentru că poluează
mediul natural şi social, precum şi prin altfel de instrumente. În legătură cu
această problemă, economistului ii revin cel puţin următoarele obligaţii: în
primul rând să explice geneza opoziţiei dintre optimul la nivel microeconomic
şi social (total) în care problema mediului ocupă un loc important. În al doilea
rând economistul este chemat să calculeze pagubele pe care le aduc atât
poluarea, cât şi folosirea unor rate înalte de consum al resurselor şi pe această
bază, să stabilească un sistem de preţuri şi de taxe suficient de eficace, alături
de unele măsuri prohibitive, un sistem instituţional şi de control corespunzător.

4.2.2. Cum poate fi integrat mediul în ansamblul

proceselor economico-sociale?

Tot mai frecvent apare. necesitatea de a analiza relaţiile valorice dintre

întreprindere şi economie, relaţii care se caracterizează printr-o strânsă
interdependenţă. Această interdependenţă însă nu întotdeauna este reflectată
just în indicatorii valorici şi în deciziile care trebuie să concorde cu interesele
generale (sociale). De aceea, a apărut necesitatea de a crea şi adopta conceptul
de efecte externe, care să ajute la efectuarea, pe plan teoretic şi prin măsuri de
politică economică, a acestei legături, prin "internalizarea" la întreprindere a
efectelor lor externe, denumite "externalităţi".
De altfel, se apreciază că teoria microeconomică nu dispune astăzi în
mod practic de teoria factorilor externi, cu ajutorul căreia se face legătura
factorilor microeconomici cu cei macroeconomici. Şi în domeniul economiei s-
a simţit nevoia folosirii acestui concept, pentru că, mai mult decât în alte
domenii, efectele negative pe care o întreprindere le provoacă economiei sau
societăţii prin degradarea unor factori de mediu sau prin poluare nu sunt
evidenţiate în costurile acesteia.
Problema care se pune este de a "internaliza" efectele "externe"
negative pe care le provoacă acea întreprindere fie altei unităţi economico-
sociale, fie societăţii. Deci, de a aduce costul individual (local) la nivelul
costului social, prin adăugarea la costul local al unei mărimi adiţionale
echivalente cu valoarea pagubelor sociale provocate de acea întreprindere. În

50
felul acesta se poate face legătura în mod corect între nivelul costurilor locale
şi nivelul celor sociale prin intermediul unui sistem de taxe, tarife, preţuri, deşi
în practică se ridică numeroase probleme dificile, cum sunt: determinarea
efectelor provocate de fiecare unitate economico-socială, stabilirea mărimii
cheltuielilor pentru depoluare până la nivelul necesar (optim).
În schimbul permanent care are loc între om şi natură în procesul
muncii, intervine următorul raţionament: orice element care trece frontiera de
la mediul înconjurător la procesul de producţie este un input şi orice element
care trece în direcţia opusă este un output, adică schimbul sistematic dintre cele
două sfere (mediul înconjurător-procese). Astfel în procesul de producţie,
reproducţie, consum etc., se folosesc ca input resursele naturale, din consumul
cărora rezultă ca output reziduuri (vaste) în cantităţi conforme cu principiul
balansării materiale, avându-se în vedere legea conservării materiei (input-
output).
Printre concluziile fundamentale care rezultă dintr-o abordare privind
analiza fluxurilor materiale de-a lungul proceselor economice pot fi reţinute
îndeosebi următoarele:
a. ritmul creşterii cantităţilor de resurse solicitate de dezvoltarea
economică are ca limită relativă mărimea ~ zăcămintelor de minerale
nereînnoibile, ceea ce impune sporirea eficienţei folosirii acestora pe tot
parcursul proceselor tehnologice care economisesc resursele, substituirea unor
resurse deficitare cu altele abundente, prelungirea duratei de viaţă a produselor
ş.a.;
b. producerea de reziduuri este inerentă şi ea constituie o parte
componentă pe tot parcursul proceselor economice, de la desprinderea
resurselor din natură până la consumul final al produselor;
c. evaluarea cantitativă a tuturor elementelor care intră în flux trebuie,
în primul rând, să fie însoţită de exprimarea valorică, iar în al doilea rând, să
facă obiectul de calcul şi de introducere a gestiunii economice pentru
asigurarea unei bune gospodăriri a resurselor şi a mediului pe tot parcursul
proceselor economico-sociale.

51
 4.3. PRECIZĂRI METODOLOGICE

Adeseori, în construcţia modelelor de creştere economică de tip

tradiţional, formalizate sau nu matematic, se ia în considerare ca ieşire (output)
unul din indicatorii sintetici P.N.B., P.I.B., venit naţional, iar ca intrare (input),
factorii de producţie, forţa de muncă şi progresul tehnic, cu o descriere a
legăturilor dintre variabile într-o formă simplificată, deterministă.
Însă pentru a descrie corect procesele economice şi legăturile acestora
cu factorii naturali de mediu, s-a simţit tot mai mult nevoia, pe de o parte, să se
includă în modele, pe lângă variabilele menţionate, altele noi cum sunt
populaţia, resursele naturale, fluxurile materiale curente interne ale procesului
de producţie şi reziduurile poluante, iar pe de altă parte evoluţiile şi legăturile
dintre variabile să apară nu în formă dinamică de tip mecanic fie ele chiar cu
influenţe reciproce pozitive şi negative, ci în forme complexe cu evoluţii
cantitative şi calitative (fie de tip organic, fie de tip entropic, fie în sfârşit de tip
structural).
Făcând această remarcă, nu intenţionăm să prezentăm vreo variantă a
modelelor de creştere economică şi de evoluţie a mediului înconjurător, ci doar
să subliniem câteva lucruri mai importante:
- în primul rând, există un număr mare de factori care au nu numai o
existenţă simultană, ci sunt într-o strânsă interconexiune. Potrivit acestui
principiu orice lucru este conectat cu oricare alt lucru şi, ca atare, producând un
impuls sau perturbând un factor, datorită strânsei lor interconexiuni, are loc,
mai curând sau mai târziu o mişcare sau o perturbare a altor factori sau chiar a
întregului sistem;
- în al doilea rând, în natură, fie prin transformări fizice sau chimice, fie
prin consumuri biologice, nimic nu se pierde, ci totul îşi schimbă doar locul sau
forma. Ca atare, orice lucru desprins din natură, prelucrat sau consumat, trebuie
să meargă undeva. De obicei acesta se cumulează în cantităţi mari de materiale
în locuri ale naturii de care ele nu aparţin şi din care motiv se pot produce
perturbaţii ale factorilor şi ale ecosistemelor;
- în al treilea rând, natura (fizică, chimică şi biologică) are legile sale,
care nu pot fi şi nu trebuie să fie încălcate, ci studiate cu atenţie, cunoscute şi

52
înţelese de om în toate acţiunile sale. Intervenţia omului în procesele naturale
trebuie să aibă loc nu împotriva sau în detrimentul acestora, ci în strânsă
concordanţă cu procesele şi legile naturii, pentru evitarea perturbaţiilor sau
catastrofelor. Aceasta nu presupune, insă că omul trebuie să evite orice
modificare a naturii. Ceea ce se cere însă este de a păstra aceste modificări în
limite raţionale şi admisibile, prevăzând şi evitând acele procese de acumulare
distructive care, potrivit legilor de evoluţie, pot duce la schimbări bruşte,
destructive, cu pagube mari şi ireversibile;
- în al patrulea rând, interpretarea şi descrierea evoluţiei fenomenelor
naturale şi, îndeosebi a celor economico-sociale nu se poate face după un
sistem de gândire şi după o metodologie similară fizicii mecanice, ci după
sisteme care să aibă în vedere schimbările reale calitative şi cantitative ale
factorilor de mediu;
- în al cincilea rând, mediul natural trebuie integrat în modele de
creştere ţinând seama de cele două laturi esenţiale ale sale - ca izvor de resurse
naturale (minerale, biologice) necesare desfăşurării proceselor economice şi ca
rezervor pentru evacuarea reziduurilor din procesele economico-sociale cu o
capacitate limitată de absorbţie a acestor reziduuri şi de autoregenerare a
factorilor de mediu.
Într-o astfel de interpretare se poate face o analiză şi o evaluare mai
corectă a capacităţii mediului natural de a suporta în perspectivă creşterea
economică, această capacitate privind-o prin prisma disponibilităţilor de
resurse naturale (minerale şi biologice), atrase în cantităţi tot mai mari în
circuitul economic, cât şi prin prisma capacităţii chimice, fizice şi biologice a
ecosistemelor de absorbţie naturală a reziduurilor evacuate în mediu ca urmare
a desfăşurării activităţilor economico-sociale.
O asemenea evaluare are importanţă nu numai pentru a satisface cerinţe
ale cunoaşterii, ci în special, pentru a satisface, cerinţe practice devenite vitale
pentru evoluţia societăţii umane contemporane şi, îndeosebi, a celei viitoare.
Problema pusă spre soluţionare se pretează la analiza unui volum mare de date
şi informaţii, şi ar trebui orientată spre următoarele obiective principale:
1. Reprezentarea în mod cât mai real şi complet a fluxurilor materiale în
cadrul proceselor economico-sociale, în care trebuie inclus şi mediul
înconjurător în dubla sa calitate - generator de resurse naturale şi receptor de

53
reziduuri cu capacitate limitată de autocurăţare şi regenerare a factorilor de
mediu.
2. Desprinderea tendinţelor privind evoluţia pe termen lung a cererilor
de resurse, a descoperirilor geologice şi a rezervelor existente pe glob
localizate pe regiuni şi ţări, cu luare în considerare a unor factori de contractare
a creşterii cererii de resurse (reducerea consumurilor specifice, folosirea
substituenţilor, reciclarea materiilor prime, prelungirea durabilităţii produselor,
schimbarea comportamentului consumatorului faţă de gospodărirea resurselor.
3. Caracterizarea evoluţiei cantităţii de reziduuri rezultate din procesele
de producţie şi consum şi a creşterii gradului de nocivitate al acestor reziduuri
asupra mediului ambiant (a factorilor de mediu şi a ecosistemelor), cu influenţe
negative asupra vieţii economice şi sociale, precum şi proiectarea, construcţia
şi folosirea unei pârghii economice pentru protecţia factorilor de mediu şi
pentru înlăturarea poluării.

Întrebări:
1. Explicaţi relaţia dintre solicitarea ecologică şi creşterea economică.
2. Ce reprezintă creşterea economică exprimată prin diferiţi indicatori
economici?
3. Încetarea creşterii economice reprezintă o soluţie pentru protecţia
mediului?
4. Care sunt concluziile rezultate în urma analizei fluxurilor materiale?

54
 CAPITOLUL 5

INTEGRAREA PROBLEMELOR PRIVIND

CONDIŢIILE DE MEDIU ÎN PRACTICA
ECONOMICĂ

Obiectiv: Acest capitol prezintă probleme legate de

integrarea mediului în practica economică, analiza
costului antipoluării, optimizarea cheltuielilor pentru
reducerea poluării cât şi pârghii economice utilizate în
vederea reducerii gradului de poluare.

O cerinţă fundamentală actuală a soluţionării favorabile a protecţiei

mediului înconjurător constă în integrarea sa în teoria şi practica economică.
Pentru aceasta însă trebuie lămurite o seamă de aspecte teoretice cu numeroase
implicaţii pentru practica economico-socială. Printre cele mai importante pot fi
menţionate următoarele:
- definirea, geneza si modalităţile de soluţionare a contradicţiei dintre
creşterea economică şi deteriorarea mediului înconjurător ca urmare a
solicitării factorilor de mediu, biologici şi nebiologici şi a creşterii gradului de
poluare;
- rolul noilor tehnologii şi problema pârghiilor economice pentru
stimularea aplicării lor atât în scopul substituţiei resurselor şi factorilor de
producţie, cât şi în scopul reducerii gradului de poluare pe care îl au procesele
de producţie şi de consum;
- problema aşa numitelor externalităţi sau a efectelor (directe sau
indirecte) pe care le aduce poluarea în economie. Este vorba, pe de o parte, de
evaluarea daunelor provocate de un producător sau o sursă de emisie altor
producători şi consumatorilor sau factorilor de mediu de interes public (aer,
apă, etc), iar pe de altă parte, de evaluarea rezultatelor economice şi sociale ce
ar avea loc prin înlăturarea tehnologiilor poluante şi adoptarea altora noi,
nepoluante.
În legătură cu aceste aspecte se ridică numeroase întrebări, la care
trebuie date răspunsuri corespunzătoare:
a. cine trebuie să suporte cheltuielile de protecţie a mediului
înconjurător întreprinderile producătoare, consumatorii produselor poluante sau

55
statul;
b. ce efecte pot avea asupra sporirii volumului producţiei, asupra
indicatorilor economici ca şi asupra preţurilor produselor la nivel
microeconomic şi macroeconomic, pe de o parte, dezvoltarea activităţii de
protecţie a mediului înconjurător prin crearea de ramuri de producţie
specializate în acest domeniu, iar pe de altă parte, efectuarea unor cheltuieli de
protecţia mediului.
Neluarea în considerare a laturii economice, ci numai a celei juridice -
administrative provoacă adeseori însemnate neajunsuri, manifestate îndeosebi
prin lipsa de armonizare între interesele economice locale şi cele generale, prin
nerealizarea unor prevederi de respectare a normelor de poluare, prin
nerealizarea în întregime a programelor de cheltuieli privind reducerea gradului
de poluare, prin neaplicarea la timp a tehnologiilor antipoluante, ca şi a altor
activităţi în vederea protecţiei mediului, în teoria şi practica economică, ceea ce
ar putea contribui la înlăturarea unor asemenea aspecte negative, precum şi la
ameliorarea mediului înconjurător şi la o mai bună valorificare a resurselor.

5.1. EFECTELE POLUĂRII ŞL ANALIZA LOR ÎN RAPORT

CU COSTURILE ANTIPOLUANTE

Bunurile care formează obiectul tranzacţiilor economice (vânzare-

cumpărare), de regulă sunt rezultate ale muncii. La baza evaluării lor stau
costurile de producţie. Pentru a realiza o producţie în mod eficient producătorii
sunt puşi în situaţia de a minimiza costurile proprii de producţie, întrucât
aceasta este calea principală de sporire a beneficiului, ca şi a celorlalţi
indicatori financiari. Se poate spune că în acest fel are loc alocarea eficientă a
resurselor pentru care unităţile economice sunt cointeresate. Ele au interesul de
a economisi resursele proprii şi, prin urmare, sunt preocupate de a minimiza şi
aşa-numitul cost local.
Procesele economice insă, aşa cum am văzut, pe măsură ce se
intensifică şi se multiplică, produc şi evacuează în mediu cantităţi sporite de
reziduuri poluante, cu efecte externe negative, ce provoacă pagube crescânde
factorilor de mediu de interes public, precum şi unităţilor economice şi sociale,
populaţiei. Aceste pagube se mai numesc şi costuri sociale. Ele nu sunt
evidenţiate în aşa numitele costuri locale şi, ca atare, nu sunt cuprinse în

56
cheltuielile de producţie ale întreprinderii producătoare de reziduuri poluante şi
deci nici în sistemul general de preţuri. În acest caz nu mai poate fi vorba de
alocarea eficientă a resurselor, deoarece apare contradicţia între interesele
generale ale societăţii şi interesele locale ale unităţilor economice de a reduce
la minim cheltuielile. Când este vorba de efecte negative sau de pagube
externe, unităţile economice nu sunt interesate în acţiuni antipoluante. Mai
mult, în condiţiile minimizării cheltuielilor interne ele sunt interesate să
evacueze în afară (în mediul înconjurător), reziduurile poluante. Alocarea
optimă a resurselor se poate asigura numai printr-o adaptare corespunzătoare a
analizei ca şi a pârghiilor economice, cerinţelor privind protecţia mediului prin
integrarea problemelor mediului în economie.
În legătură cu alocarea optimă a resurselor în condiţiile apariţiei unor
diferenţe între cele două categorii de costuri, ca urmare a existenţei efectelor
externe prin poluare, au fost făcute diferite încercări de a adapta în mod
corespunzător şi a aplica unele tipuri de analize economie. În cele ce urmează
vom reda pe scurt conţinutul unora din acestea.

5.1.1. Analiza costului efectiv

Selectarea dintre programele posibile pe acelea care realizează
obiectivul propus cu volumul de cheltuieli cel mai scăzut, formează obiectul
analizei costului efectiv. Precizând deci iniţial un anumit obiectiv, problema
este de a căuta acea variantă care să atingă obiectivul propus cu costul cel mai
redus. Această metodă nu ia în considerare beneficiul.
Într-o anumită privinţă, această metodă reprezintă un avantaj, întrucât
adeseori definirea şi măsurarea beneficiului prezintă în practică anumite
dificultăţi. De exemplu, păstrarea tot timpul anului la un anumit grad de
puritate anumite cursuri de apă în care sunt evacuate reziduurile industriale,
zootehnice şi urbane dă loc la un număr mare de variante, reprezentând diferite
combinaţii de soluţii, cum sunt: recircularea totală a apelor industriale,
epurarea apelor uzate în una, două sau trei trepte, recircularea parţială a apelor
uzate din industrie şi zootehnie, epurarea apelor uzate la fiecare unitate
economică sau în mod centralizat prin colectarea lor dintr-o anumită zonă,
epurarea apelor şi refolosirea reziduurilor în diferite scopuri ş.a. Evident, în
asemenea condiţii nu este posibilă determinarea beneficiului nici metodologic

57
şi nici practic. Metoda analizei costului efectiv este insă destul de simplă şi
uşor de aplicat. Ea se rezumă la evaluarea costului fiecărei variante, la
ordonarea lor după mărimea costurilor şi alegerea acelei variante care
realizează costul minim.
Când se pune însă problema de a cheltui pentru protecţia mediului
numai anumite fonduri limitate şi de a opta pentru unul din obiectivele
importante, cum sunt purificarea apelor, prevenirea poluării cu substanţe
chimice a mediului prin modificarea instalaţiilor, reducerea concentraţiei
gazelor şi particulelor evacuate în aer ş.a., nu mai este aplicabilă metoda
analizei costului efectiv. În acest caz se pune problema de a decide nu doar
asupra variantei celei mai ieftine, ci asupra unor direcţii de acţionare ce ţin de
înfăptuirea politicii ecologice sau a unor obiective din cadrul acesteia.
Trebuie căutată, de aceea, o metodă care pe de o parte cere, iar pe de
altă parte oferă elemente suplimentare de informaţii.

5.1.2. Analiza cost-beneficiu

Aceasta este o metodă de analiză cu o utilizare destul de largă în
probleme de eficienţă. Ea constă în evaluarea variantelor programelor de
protecţia a mediului şi în compararea pentru fiecare variantă în parte a celor
două elemente estimate:
a. beneficii;
b. costuri de investiţii si curente.
Pentru a fi comparabile, elementele ce intră în calcul sunt omogenizate
şi actualizate cu ajutorul ratelor de actualizare. De exemplu cheltuielile de
investiţii efectuate în prezent pentru realizarea proiectelor antipoluante pot fi
cel mult egale cu suma actualizată a beneficiilor derivate din aplicarea
programului de reducere a gradului de poluare. Rata de actualizare, notată cu
En, reprezintă coeficientul de eficienţă normată, care înseamnă sporul de venit
pe care îl aduce creşterea cu o unitate a fondurilor de producţie. Limita minimă
de acceptare a efectuării cheltuielii de investiţie este realizarea egalităţii dintre
volumul investiţiilor (In) şi volumul beneficiilor (B) actualizate:
(1  En) t  1
B I
E (1  En) t
în care:

58
 B = beneficiul anual prezumat.
En = coeficientul de eficientă normat
t = durata de funcţionare d obiectivului pentru protecţia mediului.
I = cheltuielile de investiţii pentru fondurile fixe şi circulante.
Împărţind suma actualizată a beneficiului la fondul de investiţii, rezultă
un raport mai mare sau cel puţin egal cu l.
(1  En) t  1
B
E (1  En) t

I
1
În cazul când raportul dintre suma actualizată, a beneficiului şi suma
avansată pentru investiţii este subunitară, potrivit regulii impuse de analiza cost
beneficiu, varianta este inacceptabilă. Aceasta înseamnă că creşterea
cheltuielilor întrece creşterea beneficiului actualizat.
Ea devine cu atât mai favorabilă cu cât acest raport este mai mare decât
unitatea. În acest caz, creşterea beneficiului actualizat întrece creşterea
cheltuielilor. Definirea si măsurarea beneficiilor ca urmare a realizării unor
proiecte antipoluante este deosebit de dificilă, mai ales dacă se ţine seama că
există foarte puţine cercetări concrete în asemenea domenii. Înfăptuirea
proiectelor antipoluante va avea ca efecte pozitive realizarea de beneficii pe
următoarele căi:
a. valorificare sau reintroducerea în circuitul economic a unor substanţe
utile prin prelucrarea reziduurilor;
b. evitarea sau înlăturarea unor pierderi de valori materiale ca urmare a
reducerii gradului de poluare a factorilor de mediu;
c. evitarea sau înlăturarea unor cheltuieli pentru sănătate publică din
cauza poluării.
Rămân totuşi, unele efecte care nu pot fi evaluate în bani cum sunt cele
referitoare la confortul vieţii umane, (a calitatea vieţii indivizilor şi a întregii
colectivităţi etc. De exemplu, să presupunem că prin realizarea unui proiect
antipoluant, un lac este reamenajat, creându-se un loc agreabil pentru recreere.
Fireşte asemenea efecte pozitive deşi foarte evidente şi favorabile, nu pot fi,
totuşi, evaluate în bani sau cuantificate.
La acceptarea şi realizarea unor asemenea proiecte trebuie ţinut cont tot
mai mult de aspecte ale condiţiilor de viaţă, întrucât pe această cale se satisface

59
necesitatea asigurării condiţiilor materiale necesare populaţiei de a-şi petrece
timpul liber.

5.1.3. Reducerea gradului de poluare la un nivel optim

Din numeroasele observaţii şi studii empirice efectuate s-a constatat
existenţa nu numai a unei anumite evoluţii în timp a cheltuielilor pentru
acţiuni antipoluante, ci şi a unor anumite relaţii de dependenţă intre gradul de
reducere a reziduurilor poluante, pe de o parte şi costul precum şi beneficiul
total ce se realizează prin controlul şi acţiunile de reducere a gradului de
poluare, pe de altă parte.
Realizarea unui grad înalt de purificare solicită cheltuieli foarte mari,
care nu se mai pot justifica nici chiar fizic, deoarece la un anumit grad de
concentrare reziduurile devin nevătămătoare şi nici economic suportabile. De
aceea, se pune problema de a afla punctul în care se pot obţine avantajele
maxime din acţiunile de protecţie a mediului sau optimul economic.
Figura 1 în care pe abscisă se notează gradul de reducere a reziduurilor
poluante, iar pe ordonată indicatorii privind costul total şi beneficiul total
rezultaţi din acţiunile antipoluante ne poate servi la determinarea nivelului
optim de reducere a poluării.
Avantajele maxime se pot obţine în punctul Xo de pe abscisă. Aici,
pantele tangentelor (derivatele) la curbele funcţiilor privind costul şi beneficiul
sunt egale, iar din punct de vedere economic, diferenţa dintre beneficiul total
realizat şi costul total al acţiunilor antipoluante este maxim.
Limita maximă din punct de vedere economic până la care se pot
efectua cheltuieli pentru înlăturarea poluării este punctul Xl, unde costul total
este egal cu beneficiul total.

60
 lei

Costul total al controlului şi

reducerea reziduurilor

Beneficiu Beneficiul total obţinut

net maxim pentru realizarea controlului
şi reducerea reziduurilor

%
0 X0 X1
Gradul de depoluare (pu

Fig. 1 Determinarea nivelului optim de reducere a poluării

Dincolo de acest punct, orice leu cheltuit suplimentar aduce avantaje

mai mici de un leu, deci, cu alte cuvinte, încep să se producă pierderi. Se poate
spune că punctul unde creşterea costului unei activităţi este egală cu creşterea
beneficiului, înseamnă maximizarea câştigului net al acelei activităţi. Dacă ne
referim la cheltuielile pentru reducerea poluării, se poate spune că gradul de
poluare se află la nivelul optim din punct de vedere al societăţii atunci şi numai
atunci când creşterea costului pentru reducerea gradului de poluarea este egală
cu creşterea beneficiului din această reducere.
Precizând mai bine această problemă se afirmă din teoria optimizării
alocării resurselor că producţia unui anumit bun (în cazul de faţă a unui efect
extern) poate continua până la acel punct în care utilitatea sa pentru membrii
societăţii este egală cu costul său. Unii economişti au aplicat acest principiu la
problema optimizării reducerii gradului de poluare. Se interpretează astfel
noţiunea de utilitate în cazul de faţă în sens monetar, sub forma valorii

61
pagubelor care ar putea fi evitate printr-o acţiune specială îndreptată în acest
scop şi a preţului pe care consumatorii ar fi dispuşi să-l plătească pentru a se
putea bucura de un mediu curat, nepoluat. Deci se pune problema de a
determina până la ce grad de depoluare a mediului este interesată şi dispusă
societatea să ajungă, cunoscându-se:
- gradul iniţial de poluare a mediului;
- utilitatea socială suplimentară (marginală), reprezentată de sumele de
bani în plus pe care consumatorii ar fi dispuşi să le plătească pentru reducerea
gradului de poluare, sume care sunt în descreştere odată cu diminuarea gradului
de poluare;
- costurile suplimentare pe care societatea trebuie să le plătească pentru
a avea un mediu tot mai curat, costurile care sunt în creştere odată cu sporirea
gradului de purificare a mediului.
Asemenea relaţii pot fi reprezentate în mod sintetic într-un grafic în
care pe abscisă se ia gradul de depoluarea (purificare) a mediului şi unde
valoarea funcţiilor privind utilitatea suplimentară, marginală (Um) şi costurile
suplimentare (Cm) descriu curbe cu evoluţii contrarii (Fig. 2)

lei

D F
Um Cm

A
E

%
0 X0 Gradul de depoluare
(purificare)

Fig. 2 Gradul de depoluare, utilitate marginală şi costurile suplimentare

Pe măsură ce gradul de purificare a mediului creşte, costurile

62
suplimentare sunt tot mai mari. În ce priveşte însă utilitatea, iniţial aceasta este
mai ridicată, deoarece gradul de poluare este mai înalt şi deci societatea este
dispusă să cheltuiască mai mult pentru curăţirea mediului. Treptat sumele
suplimentare pe care societatea ar fi dispusă să le plătească cresc odată cu
reducerea concentraţiei substanţelor poluante din mediu, ca urmare a acţiunilor
antipoluante întreprinse. Într-un mediu bine purificat, utilitatea unor acţiuni
antipoluante suplimentare dispare şi deci, dacă o exprimăm numeric, ea devine
egală cu zero.
Limita până la care din punct de vedere economic se recomandă
purificarea mediului este capătul din dreapta Oxo din fig. 2 în dreptul căruia are
loc întretăierea curbei costurilor suplimentare. Dincolo de acest punct,
avantajele suplimentare exprimate prin utilitate sunt mai mici decât costurile
suplimentare şi ele tind să devină tot mai mici; până dispar complet, în timp ce
costurile suplimentare cresc foarte mult.
În interpretarea analizei cost beneficiu, suprafaţa mărginită de 0DE
reprezintă utilitatea socială sau avantajele pe care le aduc societăţii acţiunile
pentru purificarea completă a mediului, iar suprafaţă mărginită de 0EFA
reprezintă costul pe care societatea trebuie să-I plătească pentru purificarea
completă a mediului.
Dintre acestea, suprafaţa ABD ilustrează mărimea avantajelor nete
maxime ale activităţi antipoluante. Suprafaţa BX0E, reprezentând, de
asemenea, avantaje economice, este dominată însă de suprafaţa costurilor
0EFA, aşa încât costurile nete (pierderile) sunt descrise de suprafaţa EBF.
Din cele arătate până acum se poate trage o concluzie importantă pentru
practică: aceea de a nu pretinde efectuarea purificării totale a mediului, întrucât
aceasta ar deveni foarte costisitoare şi cu avantaje economico-sociale tot mai
mici. Important este de a căuta punctul unde se realizează valoare extremă a
variabilelor, adică ace) punct limită la care cheltuiala suplimentară pentru
protecţia mediului mai poate asigura cel puţin un avantaj echivalent. Este
punctul critic, peste care orice cheltuială suplimentară se soldează cu pierderi.
Asemenea raţionamente se pot face atât pe ansamblu, cât şi separat pe fiecare
factor de mediu şi reziduu poluant în parte având în vedere, totodată, şi
variantele tehnologice, precum şi evoluţia tehnologiilor.

63
 5.2. PÂRGHII ECONOMICE ÎN VEDEREA REDUCERII
GRADULUI DE POLUARE

Mai sus s-a arătat necesitatea şi posibilitatea de a compara costul

reducerii poluării cu valoarea diminuării pagubelor economice şi sociale
provocate de poluare. S-a subliniat că deşi elaborarea standardelor privind
respectarea concentraţiilor limită ale reziduurilor poluante constituie un factor
necesar şi pozitiv, este, totuşi, insuficient. Sistemul de norme obligatorii trebuie
integrat în sistemul economic, în speţă în sistemul valoric şi financiar, pentru a
permite în primul rând, efectuarea unor calcule corecte privind cheltuielile şi
rezultatele economice. Este vorba deci de a determina valoarea pagubelor
provocate de poluare şi de a le lua în considerare în calculele de eficienţă a
proiectelor de lucrări antipoluante. În al doilea rând, integrarea respectării
normelor fizice obligatorii în sistemul economico-valoric este impusă de
necesitatea de a face posibilă punerea mecanismului economic în sprijinul
alocării optime a resurselor nu numai prin calculul de optimizare a reducerii
gradului de poluare (compararea cheltuielilor pentru reducerea poluării cu
avantajele create prin reducerea pagubelor provocate de poluare cu ajutorul
metodelor de analiză prezente); ci printr-un sistem concret de pârghii
economice, ca de exemplu taxa pentru daunele provocate de poluare şi taxa
pentru emisiile reziduale poluante. În cele ce urmează ne vom ocupa de aceste
forme ale pârghiilor economice.

5.2.1. Taxa pentru daunele provocate de poluare

Dacă o unitate economică oarecare cauzează factorilor de mediu de
folosinţă publică sau altor unităţi economice şi sociale, datorită reziduurilor
poluante, anumite pagube, suma acestora nu este contabilizată la unitatea
emiţătoare de reziduuri poluante. De aceea, efectul local al daunelor (la
unitatea emiţătoare de reziduuri poluante) apare mai mic decât cel social.
Decizia economică referitoare la unitatea respectivă, unde eficienţa economică
apare !a modul deformat mai mare, este luată pe baza efectelor locale, nu ale
celor sociale. De aceea, asemenea decizie poate fi contradictorie intereselor
generale ale economiei, fie din cauza proliferării pagubelor aduse economiei,
fie a gradului nesatisfăcător al eficienţei economice reale.
Instituirea unei taxe asupra activităţii care generează efecte externe

64
poate contribui la înlăturarea unor asemenea fenomene din economie, la
punerea de acord a efectelor locale cu cele sociale, iar calculele economice şi
deciziile luate pe baza acestor calcule pot reflecta mai corect situaţia reală din
economie.
În felul acesta, pentru unitatea economică, taxa devine un element al
costului ca oricare alt element - materie primă, combustibil şi energie etc. Deci,
mediul înconjurător - aşa cum a făcut remarca A. Hannequart - este
transformat într-o resursă de producţie, cum sunt, de exemplu, forţa de muncă
şi materiile prime, pentru care întreprinderea începe să devină sensibilă la
folosirea acesteia tocmai datorită instituirii taxei.

5.2.2. Taxa asupra emisiei de reziduuri poluante

Această formă de taxă vine în completarea celei precedente. Ea este o
sumă de bani reprezentând cheltuielile necesare lucrărilor pentru a cointeresa
unităţile economice de a ajunge ia nivelul de purificare optimă a factorilor de
mediu, adică până la nivelul Xo arătat din graficul din fig. 3. Un asemenea tip
de taxă nu ar mai avea caracter administrativ, ci unul cu o funcţie pronunţat
economic stimulativă. De aceea, este raţional ca această taxă să fie calculată şi
percepută pe fiecare unitate de poluare emisă. Totodată, aceasta ar urma să fie
egală cu o rată de XoB sau 0t, aşa cum se arată în fig. 3.

lei

Om

B
T
Potrivit acestei definiri, ea reprezintă taxa sau preţul optim (în lei/t
Um sau
A
%
0 X0 Gradul de depoluare
(purificare)

Fig. 3
65
mc) de emisie pe unitatea de poluant, reprezentând acel nivel al cheltuieli(or
pentru acţiunile antipoluante la care, la o creştere suplimentară a acestora, nu se
mai poate obţine un efect (avantaj) economic şi social suplimentar echivalent,
ci un efect mai mic.
În practică se simte necesitatea instituirii unui asemenea sistem de taxe,
care ar putea fi interpretat ca un sistem de preţuri pentru folosirea raţională a
resurselor de interes public (aer, apă).
Taxa asupra emisiei poluanţilor are menirea de a contribui la folosirea
raţională a resurselor de utilitate publică. Aceasta se face îndeosebi pe calea
stimulării unităţilor economice de a integra în calculele economice protecţia
mediului înconjurător. Prin efectuarea unor cheltuieli minime în vederea
îmbunătăţirii unor procese de producţie, tehnologiei şi produselor, poluarea
poate fi diminuată în mod substanţial.

Întrebări:
1. Care este obiectul analizei costului efectiv?
2. Cum se aplică metoda costului efectiv?
3. În ce constă analiza cost-beneficiu?
4. Ce reprezintă rata de actualizare?
5. Care sunt căile de obţinere a unor beneficii în proiectele
antipoluante?
6. Explicaţi optimizarea reducerii gradului de poluare.
7. Prezentaţi pârghiile economice utilizate în reducerea gradului de
poluare.

66
 CAPITOLUL 6

EVALUAREA FLUXURILOR MATERIALE ŞI A

ACTIVITĂŢII DE
REDUCERE A REZIDUURILOR POLUANTE

Obiectiv: În acest capitol se analizează evoluţia

cantitativă a reziduurilor poluante rezultate din
activităţile economico-sociale şi estimarea
cheltuielilor pentru înlăturarea acestor reziduuri şi a
efectelor nocive.

6.1. REPREZENTAREA GENERALĂ A FLUXURILOR

MATERIALE

În condiţiile vieţii economice moderne, reziduurile poluante, cu efectele

lor nocive devin treptat o problemă esenţială. În economiile tradiţionale,
fluxurile materiale reziduale erau destul de modeste cantitativ şi scăzute ca
intensitate, iar procesele de producere a lor erau predominant naturale. Odată
cu industrializarea şi cu concentrarea populaţiei în centre urbane puternic
aglomerate, procesele de producţie, de astă dată artificiale, (fizice, chimice şi
biologice stimulate), s-au intensificat, iar fluxurile materiale reziduale au
crescut ca volum aşa de mult, încât au început să afecteze tot mai mult - fie,
direct, fie indirect - viaţa economică, provocând dezechilibru în cadrul unor
ecosisteme, a unor factori de mediu sau a unor fenomene naturale cu efecte
defavorabile în timp asupra vieţii economice şi sociale.
Procesele social-economice, alături de cele naturale, reprezentate de
activitatea vulcanilor, de incendiile naturale, de furtuni etc. solicită factorii de
mediu fizici şi biologici (solul, subsolul, apele, aerul, vegetaţia, regnul animal
etc.), creând dezechilibre locale sau de proporţii mai întinse în ecosisteme, cu
urmări defavorabile pentru însăşi viaţa economică şi socială. Dar, odată ce
aceşti factori de mediu nu mai pot continua să joace nestingheriţi sau fără nici o
restricţie, dublul rol de furnizori de resurse şi receptori de reziduuri, la
solicitările tot mai mari ale proceselor social-economice, se impune elaborarea
unor politici severe şi de perspectivă pe plan naţional şi internaţional, de
control şi protejare a acestor factori. Aceasta cu atât mai mult cu cât o
activizare peste limită a proceselor social-economice, fie chiar numai în

67
anumite regiuni ale globului, poate provoca dezechilibre nu numai direct şi de
mari proporţii asupra factorilor de mediu, ci şi indirecte, chiar prin intermediul
proceselor sau factorilor naturali: despăduririle şi defrişările unor mari întinderi
contribuie la extinderea, zonelor de secetă şi zonelor de deşert (fenomen
cunoscut în sudul Saharei şi în India), la sporirea frecvenţei şi proporţiilor
inundaţiilor.
Schema de principiu care arată legăturile şi influenţa reciprocă între
factorii de mediu, procesele social-economice şi procesele naturale este redată
în figura următoare:

Procese Natura Procese

naturale (factori de mediu fizici şi biologici) social-economice

Procesele social-economice, iar uneori şi cele naturale provoacă, pe de

o parte, dislocare din natură a unor cantităţi tot mai mari de resurse, pe care le
supun transformărilor fizico-chimice. Pe de altă parte, aceste procese generează
materiale reziduale, care de obicei, fiind evacuate în mediu, produc daune
receptorilor naturali, umani, ca şi celor economici, cum sunt de exemplu,
corodarea echipamentelor industriale şi civile, scăderea producţiei vegetale şi
pierderea valorii lor nutritive, scăderea randamentului pădurilor şi a calităţii
lemnului, creşterea morbidităţii în rândul populaţiei, cu urmări defavorabile
pentru sănătatea publică şi pentru economie ş.a. Au loc, totodată, rarefierea
treptată a celor mai accesibile resurse naturale clasice, extrase şi prelucrate cu
mijloace tehnice şi tehnologice actuale, precum şi creşterea în proporţii tot mai
mari a emisiilor poluante sub diferite forme, cu o durată mare de persistenţă,
întrecând adeseori posibilităţile naturale de absorbţie, mai ales în cazul
bioxidului de carbon evacuat în atmosferă, ca şi a altor compuşi chimici, al
deşeurilor organice evacuate în ape şi pe sol în concentraţii ridicate.
După un calcul foarte aproximativ, rezultă că în fiecare an cantitatea de
materii prime şi combustibili atrase în circuitul economic pentru prelucrare şi
consum, inclusiv cele importate se ridică în România la peste 200.000.000
tone. Potrivit unor estimări, în SUA cantitatea acestora este de 3 mild. de tone,
din care mai mult de jumătate combustibili minerali. Aproape în întregime,

68
cantităţile menţionate suferă transformări, nu numai fizice, ci îndeosebi
chimice. Se apreciază că reziduurile eliminate în atmosferă provenite din
prelucrarea şi utilizarea acestor materiale şi din combinarea lor chimică
inclusiv din combinarea cu oxigenul din atmosferă, reprezintă circa trei pătrimi
din greutatea menţionată a materialelor utilizate. Eliminarea în atmosferă a
reziduurilor are loc sub formă de:
a. carbon combinat cu oxigenul din atmosferă, dând oxidul şi bioxidul
de carbon;
b. hidrogen combinat cu oxigenul din atmosferă, dând vaporii de apă; c.
oxid de carbon, dioxid şi oxid de azot, dioxid de sulf etc.
d. particule fine de materii prăfoase.
Cantităţi mari de reziduuri se elimină în natură şi sub formă lichidă
(diferite produse chimice) sau solidă (gunoi şi produse uzate, materii solide
dizolvate sau nedizolvate în apă), rezultând din acestea ape industriale şi
orăşeneşti uzate.
Amploarea cantităţii fluxului de materiale este dependentă de
amploarea dezvoltării industriei energetice, a industriei de prelucrare a
combustibililor şi a diferitelor materiale, a zootehniei şi a aglomerărilor urbane,
precum şi de nivelul de dezvoltare a consumului final.

6.2. UNELE ESTIMĂRI CANTITATIVE ALE EMISIEI ŞL

CONCENTRĂRII REZIDUURILOR POLUANTE

Când ne referim la mediul natural, înţelegem acele condiţii naturale,

precum şi acei factori de mediu cum sunt aerul, apa solul, mineralele,
organismele, clima, râurile, munţii, câmpiile, pădurile, ţărmurile marine ş.a.,
care pot contribui la dezvoltarea social-economică. Fiecare din aceste condiţii
naturale concură la asigurarea echilibrului ecologic general şi joacă un rol bine
definit în viaţa economico-socială. Folosite insă în mod abuziv, neglijate,
deteriorate sau epuizate, ele devin frâne puternice în calea desfăşurării în
condiţii normale a proceselor biologice şi a vieţii economice.

69
 6.2.1. Clasificarea reziduurilor poluante şi a efectelor
nocive ale acestora
Una din căile importante prin care se realizează suprasolicitarea şi
deteriorarea condiţiilor de mediu este aceea a evacuării unor cantităţi în
concentraţii tot mai mari a reziduurilor poluante rezultate din activităţile
umane. Asemenea reziduuri au efecte nocive fie în mod generalizat asupra
tuturor condiţiilor de mediu, fie numai pentru anumite condiţii naturale.
În legătură cu interpretarea poluării atmosferei, trebuie distinse două
categorii de efecte:
a) cele locale sau regionale pe termen scurt;
b) cele globale pe termen lung, privind dinamica impurităţilor din
atmosferă, capacitatea şi direcţiile acesteia de a reacţiona la schimbarea
compoziţiei chimice şi fizice a atmosferei.
Estimările făcute arată că o reducere a poluării aerului cu 50% ar
contribui la reducerea morbidităţii şi mortalităţii cu 4-5% şi, totodată, ar
contribui la o creştere a speranţei de viaţă a copiilor nou-născuţi cu 3-5 ani.
Poluarea produce efecte negative, de durată la scară globală, dat fiind
faptul că emisiile de reziduuri poluante sunt transportate la distanţe mari de
sursa de provenienţă, iar odată transportate, unele din aceste reziduuri intră în
combinaţii chimice cu altele şi devin inofensive (de ex. compuşii azotului şi
sulfului), altele însă, fiind în cantităţi prea mari, nu pot fi absorbite în întregime
prin procesele chimice şi fotochimice (de ex. dioxidul de carbon), mărindu-şi
astfel treptat concentraţia, alte substanţe cu persistenţă îndelungată sau
nedegradabile (biologic, chimic sau fizic), ca de ex. plumbul, cadmiul, fluorul,
etc. Îşi măresc treptat concentraţia în anumite medii prielnice, devenind cu
timpul toxice şi dăunătoare sănătăţii.
Reziduurile organice rezultate din centrele populate, din marile
concentraţii zootehnice, din prelucrarea produselor agricole şi din industriile
alimentare, precum şi detergenţii, sunt evacuate în cea mai mare parte în apele
dulci ªi în apele marine prin sistemele de canalizare orăşeneşti. De asemenea, o
parte din îngrăşămintele chimice pe bază de azot, de fosfor şi de potasiu sunt
antrenate de apele pluviale şi colectate în cursurile de ape dulci şi de aici în
lacuri şi în apele marine. Însă ecosistemul acvatic se numără printre cele mai
delicate şi mai vulnerabile la schimbările condiţiilor chimice şi biologice.

70
 Reziduurile solide, în special cele de provenienţă orăşenească, se
caracterizează nu numai printr-o cantitate foarte ridicată, ci şi printr-o mare
varietate de forme şi substanţe, care cu greu pot fi reîncorporate în procesul de
producţie, cu excepţia câtorva din ele, ca metalele, sticla, etc.
Un rol important în deteriorarea calităţii mediului îl au, de asemenea,
cantităţile mari de reziduuri chimice sub formă lichidă evacuate în apele
reziduale uzinale, precum şi substanţele radioactive evacuate în apă sau în
atmosferă.

6.2.2. Factorii importanţi care contribuie la sporirea

cantităţilor de reziduuri
În condiţiile în care lucrurile s-ar lăsa să decurgă de la sine, fără a se
înlocui tehnologiile vechi cu altele curate şi fără a se lua măsuri speciale pentru
protecţia mediului ambiant, s-ar putea face aprecierea că la ridicarea gradului
de poluare concură doi factori principali:
a) densitatea teritorială a activităţii economico-sociale, exprimată prin
mărimea outputului şi al numărului de locuitori pe unitate de suprafaţă;
b) volumul activităţii industriale şi îndeosebi structura acesteia.

6.2.2.1. Densitatea teritorială a activităţilor economico-sociale

Este cunoscut că în lume există mari diferenţe nu numai în ce priveşte
nivelul de dezvoltare economică, ci şi de poluare a mediului. Din majoritatea
publicaţiilor, şi în special din cele ale ONU, reiese că Japonia are o atare
evoluţie economică, urbanistică şi demografică generală în cât astăzi se află în
fruntea ţărilor care au cele mai mari probleme privind nivelul unor efecte
nocive asupra mediului înconjurător, fiind urmată de Germania, Anglia şi
altele. Dacă ne vom referi, de exemplu la densitatea activităţilor economice,
reprezentată de outputul, de consumul de combustibili, de numărul de
automobile, etc. ce revin la o unitate de suprafaţă, rezultă, fireşte, mari
deosebiri între ţări. În Japonia de exemplu, aceşti indicatori au crescut rapid
devenind mult mai mari decât în Anglia, care de asemenea este o ţară insulară.
Aceste date se referă insă la situaţii medii pe câteva ţări. Problema
poluării în realitate apare în acele arii în care au loc concentraţii mari ale
activităţii umane: în marile oraşe cu sistem intens de transporturi auto, cu

71
aglomeraţii ridicate de activităţi industriale poluante şi cu un număr ridicat de
locuitori.
Potrivit estimărilor efectuate, există foarte mari deosebiri în ceea ce
priveşte contribuţia agenţilor economici la emisia diferitelor categorii de
poluanţi, precum şi la poluarea diferiţilor factori de mediu.
De aici s-ar putea trage concluzia că, din punct de vedere cantitativ şi
structural, starea poluării mediului este o oglindă a volumului şi intensităţii
activităţilor economice, a structurii acestor activităţi şi a grijii faţă de mediu.

6.2.2.2. Activitatea industrială structura acesteia şi a reziduurilor

poluante emise
În multe ţări industrializate, principalul factor de poluare este industria,
inclusiv cea de conversie a energiei, cu deosebiri mari în ce priveşte contribuţia
ramurilor acesteia în emisia diferitelor categorii de reziduuri poluante. În
Japonia, de exemplu a fost determinată contribuţia ramurilor industriale la
producerea poluării pe categorii principale de emisie. De aici se poate deduce
faptul că structura şi cantitatea de reziduuri poluante dominante în mediul
ambiant se află într-o strânsă dependenţă de nivelul de dezvoltare şi de
structura pe ramuri a economiei, în general şi a industriei, în special. Fireşte,
atunci când creşterea economică este strict subordonată unor interese imediate
sau unor obiective care fac abstracţie de problemele mediului înconjurător, se
poate ajunge la situaţii mai dificile, uneori grave, caracterizate prin sporuri
mari de reziduuri poluante, cu efecte defavorabile asupra factorilor de mediu şi
cu pierderi economico-sociale mari.

6.3. EVALUAREA CHELTUIELILOR PENTRU

PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ŞI A
EFECTELOR LOR ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

Devine tot mai evident faptul că elaborarea oricărui proiect vizând

creşterea economică pe termen lung sau oricărui scenariu de prognozare a
dezvoltării social-economice trebuie să cuprindă şi problema poluării, care a
devenit reversul nedespărţit al dezvoltării industriei, transportului şi a
aglomerărilor urbane şi al progresului tehnic în agricultură. În tot mai multe
studii inclusiv în cele elaborate sub auspiciile ONU, se apreciază că o

72
continuare a atitudinii de până acum faţă de mediu va aduce pe termen lung şi
cu certitudine înainte de sfârşitul acestui secol la restricţii fizice insurmontabile
asupra creşterii economice. În legătură cu evoluţia raportului dintre creşterea
economică şi poluare se pot pune cel puţin două întrebări:
a) dacă creşterea poluării este cu totul evitabilă;
b) dacă costurile reducerii poluării sunt prea mari şi prezintă o restricţie
semnificativă asupra resurselor pentru consum şi investiţii.
La prima întrebare s-ar putea răspunde afirmativ numai dacă se au în
vedere cerinţele de înlocuire treptată şi totală a tehnologiilor vechi poluante cu
altele "curate" dacă, se renunţă la produsele poluante folosite în agricultură şi
în alte ramuri economice, dacă reziduurile vor fi complet sau în cea mai mare
parte tratate sau reciclate, dacă ar exista o conştiinţă generalizată a populaţiei şi
a organelor publice de protecţie a mediului, dacă mecanismele economice ar fi
adecvate sau adaptate cerinţelor privind reducerea şi înlăturarea poluării
mediului.
În privinţa celei de-a doua întrebări, potrivit calculelor făcute de experţi
ai ONU, rezultă că, chiar în condiţiile respectării celor mai severe standarde,
volumul cheltuielilor totale, (de investiţii şi curente) pentru reducerea poluării
reprezintă 1,4-1,9% din volumul total al produsului naţional brut. În condiţiile
existenţei unor standarde mai puţin severe şi unde nu se pun probleme de
poluare prea grele şi numeroase, costurile tuturor activităţilor de reducere a
poluării se ridică la 0,5-0,9% din produsul naţional brut. Studiul apreciază că în
ţările dezvoltate economic circa 5-8% din totalul fondului de capital este
constituit din amenajări şi instalaţii pentru reducerea poluării şi controlul
mediului înconjurător.
Ca o concluzie la datele prezentate, în studiul ONU se apreciază, că
deşi poluarea este o problemă gravă pentru umanitate, totuşi ea poate fi
soluţionată tehnologic, iar costul economic pentru menţinerea poluării la
limitele admisibile, deşi relativ înalt, este totuşi, suportabil.
Cheltuielile pentru acţiunile antipoluante au cel puţin două categorii
principale de influenţe: prima se referă la creşterea costului producţiei, iar cea
de a doua la ameliorarea condiţiilor de mediu.
În cazurile cele mai frecvente, cheltuielile pentru protecţia mediului
ambiant duc în final la sporirea destul de însemnată a costului producţiei, mai

73
ales când măsurile antipoluante nu au în vedere recuperarea reziduurilor
nocive. Care este mărimea acestor influenţe asupra costului producţiei, poate
reieşi din calculele care s-au efectuat pe baza datelor privind cheltuielile anuale
curente antipoluante în diferite ţări. Astfel, dacă se ia în considerare această
categorie de cheltuieli, la care se adaugă cele de cercetare pentru protecţia
mediului înconjurător, precum şi amortismentul corespunzător echipamentului
antipoluant, creşterea costului producţiei în ramurile industriale bazate pe
procese chimice se aproximează la 6-15%.
Luând cele trei categorii de cheltuieli menţionate mai sus şi calculând
influenţa asupra costului produselor din unele ţări dezvoltate, s-a ajuns la
următoarele rezultate (Tabelul 1)
Efectele luptei contra poluării asupra costului producţiei în unele ţări
dezvoltate din punct de vedere economic, calculate în două variante ale
creşterii preţului: slabă şi puternică
Tabelul 1
Influenţa asupra costului produselor din unele ţări dezvoltate
Creşterea preţului produselor
slabă puternică
RFG 4,00 9,30
SUA 3,60 8,80
Franţa 3,70 8,70
Japonia 4,00 9,00
Anglia 4,00 9,00

Rezultatele acestor calcule arată influenţele sensibile ale cheltuielilor

efectuate pentru acţiunile antipoluante asupra creşterii costurilor de producţie.
Acum să analizăm pe scurt influenţa pe care o pot avea cheltuielile
antipoluante asupra ameliorării stării mediului ambiant în cazul adoptării
diferitelor variante tehnologice. Se ştie că, în general, există mai multe căi de
reducere a poluării factorilor de mediu. Printre acestea pot fi amintite:
construcţia instalaţiilor de captare şi valorificare a substanţelor înainte de a fi
evacuate în mediu, ameliorarea instalaţiilor şi tehnologiilor de fabricaţie,
schimbarea tehnologiilor de fabricaţie, folosirea altor materii prime şi
combustibili cu grad de poluare mai scăzut, curăţarea prealabilă a materiilor
prime şi combustibililor de impurităţi poluante ş.a. Potrivit acestor observaţii şi
sondaje efectuate, s-a constatat că, deşi pe termen lung sunt mai puţin eficiente,

74
totuşi, multe unităţi preferă primele soluţii (construcţia instalaţiilor de epurare a
apelor sau de captare a substanţelor poluante) întrucât ele ar atrage după sine
schimbări importante în procesele de fabricaţie. Fireşte, pe termen lung, o
asemenea soluţie nu poate fi convenabilă, mai ales dacă se are în vedere că
această cale atrage după sine şi cheltuieli suplimentare de exploatare a
instalaţiilor, precum şi cote de amortismente relativ ridicate, iar randamentul
instalaţiilor nu poate fi atât de ridicat încât să asigure în viitor un mediu curat.
De aceea, adeseori, în mod just se pune problema încurajării unităţilor pentru
adoptarea soluţiilor de schimbare treptată a tehnologiilor cu altele noi curate.
O problemă importantă se pune şi în legătură cu găsirea unor tehnologii
care să ducă la sporirea randamentelor de depoluare, în condiţiile asigurării
unei eficienţe corespunzătoare. Sunt multe exemple care arată că o reducere
neînsemnată a gradului de poluare atrage după sine o creştere însemnată a
volumului de cheltuieli pentru măsurile antipoluante.
Adeseori, calculele privind cheltuielile şi efectele reziduurilor poluante
sunt făcute fără a lua în considerare posibilităţile de folosire sau reintegrare a
reziduurilor în procesele productive. Fireşte în cele mai multe cazuri cu o
diferenţă minimă de cheltuială prin prepararea reziduurilor (pe cale chimică sau
fizică) şi încorporarea lor în procesul productiv, se poate recupera o parte din
cheltuielile pentru măsurile antipoluante. Astfel, obiectele vechi metalice
sortate pot fi date la retopit, resturile de hârtie la reutilizarea lor pentru
fabricarea cartoanelor, compuşii şi substanţele din apele de canalizare şi
gunoaiele, după tratarea lor pot fi utilizate ca îngrăşăminte în agricultură, etc.
Costurile de recuperarea a materialelor din reziduurile poluante uneori
apar mai ridicate decât costurile obtinerii lor din materialele noi extrase din
natură. Aici ar fi necesar însă să se aibă în vedere cel pu?in două probleme:
a) să se ia în calcul costul extern al poluării adică nu numai daunele la
producătorul poluanţilor, ci şi cele externe provocate altor producători,
factorilor de mediu, populaţiei din imediata apropiere şi de la distanţă mai
mare, precum şi viitoarelor generaţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a putut
constata că poluarea este transferată nu numai dintr-o formă în alta, sau numai
spaţial, de la distanţe mici la distanţe mari, ci şi intertemporal, de la o generaţie
la alta, prin sporirea treptată a concentraţiei diferitelor substanţe nocive. Toate
aceste aspecte trebuie avute în vedere la determinarea volumului cheltuielilor şi

75
efectelor reziduurilor poluante;
b) de multe ori, costurile materialelor noi extrase din natură, calculate
pe baza relaţiilor valoare - muncă, aşa cum s-a mai arătat, nu oglindesc
caracterul limitat (fizic sau economic) şi epuizabil în timp al unor resurse
naturale. În acest caz, faptul că valorificarea şi reintegrarea în procesele
productive a reziduurilor nu apar astăzi eficiente nu se datorează întotdeauna
faptului că măsurile antipoluante şi de valorificare a acestora sunt prea scumpe,
ci mai degrabă că însăşi unele resurse de materii prime şi energetice sunt
relativ mai ieftine faţă de situaţia prezentă şi mai ales cea de perspectivă a
rezervelor, cunoscând faptul că în unele cazuri problema apare deosebit de
acută.
Adeseori, sistemele de organizare a producţiei, interesele economice
curente, modul de evaluarea bănească a resurselor reintrate în circuitul
economic, etc., nu sunt suficient adaptate la necesitatea de a lua în considerare
aceste aspecte, ceea ce explică, în mare parte, creşterea poluării şi degradării
factorilor de mediu, slaba preocupare pentru încorporarea reziduurilor în
procesele economice, ca şi risipa generală de resurse.

Întrebări:
1. Explicaţi legătura dintre factorii de mediu, procesele social-
economice şi procesele naturale.
2. Clasificaţi reziduurile poluante şi efectele nocive a cestora.
3. Care sunt factorii care contribuie la sporirea cantităţilor de
reziduuri?
4. Cum se poate evita creşterea poluării?
5. Cum influenţează cheltuielile pentru reducerea poluării costul
producţiei ?
6. Cum influenţează cheltuielile antipoluante ameliorarea stării
mediului ambiant?

76
 CAPITOLUL 7

AGRICULTURA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Obiectiv: În acest capitol se face o analiză a

ecosistemelor agricole rezultate în urma practicării
agriculturii. De asemenea, agricultura fiind o sursă
de poluare a mediului, sunt prezentate efectele
negative ale acesteia asupra mediului. În ultima
parte sunt prezentate câteva principii referitoare la
aplicarea unei agriculturii biologice.

7.1. AGRICULTURA – SISTEM ECOLOGIC ARTIFICIAL

Activitatea omului de cultivare a plantelor şi de creşterea animalelor a

însemnat modificarea peisajului natural. Agricultura prima şi cea mai
importantă activitate umană, care a dus la apariţia unor noi peisaje, unor noi
ecosisteme - agrosistemele.
Modificările s-au accentuat pe măsura industrializării agriculturii, a
intensificării acesteia. Desigur că agricultura trebuie să asigure securitatea
alimentară, preţul însă este degradarea continuă a mediului natural, şi a
resurselor naturale.
Pentru o bună înţelegere şi o abordare globală a protecţiei mediului
vom preciza câteva caracteristici importante, de principiu, ale
agroecosistemelor comparativ cu ecosistemele naturale.
Ecosistemele agricole se diferenţiază de ecosistemele naturale în primul
rând din punct de vedere structural ca densitate a speciilor, în al doilea rând din
punct de vedere al complexităţii şi al relaţiilor de natură (plantele, animalele
domestice neputând concura speciilor naturale).
În agricultură există un consum de energie sporit, un aport suplimentar
de energie, modificând circuitele naturale sau introducând circuite noi.
Legităţile ce se manifestă în ecosistemele naturale acţionează şi în
agrosisteme în ecosistemele naturale aceste legităţi permit realizarea unui
echilibru biologic dinamic. Acesta se bazează în principal pe invariaţia
numărului de specii, pe autoreglarea mărimii populaţiilor şi pe reciclarea
materiei.
Este posibilă realizarea unui echilibru biologic în ecosistemele

77
artificiale, în cadrul acestora numărul de specii este relativ invariabil, iar
mărimea acestora poate fi dirijată de om, Sunt însă semne de întrebare privind
modul practic al controlului mărimii acestora.
Un alt aspect de principiu ar fi reciclarea materiei. Omul ia cantităţi
imense de energie din mediu. Aportul adus de el nu este compensator - ducând
la epuizarea resurselor naturale sau la crearea unui plus de energie ceea ce are
ca efect acumulări mari de deşeuri.
Putem aprecia că omul prin practicarea agriculturii creează artificial
biotopuri, biocenoze, agroecosisteme în care dirijează factorii de mediu,
speciile naturale şi concurente, speciile domestice, fluxul de energie şi de
informaţie.
Ecosistemele agricole au apărut ca o necesitate impusa de dezvoltarea
societăţii umane a cărei existenţă este în mod vital legată de asigurarea,
dezvoltarea şi diversificarea resurselor specifice de hrană. Evoluţia biologică a
omului nu ar fi fost posibilă în afara emancipării sale nutriţionale.
Dacă la începuturile sale omul a fost culegător şi apoi vânător, treptat,
după descoperirea focului în paleolitic, modul de asigurare trofică, a început să
se schimbe, Structura hranei a căpătat particularităţi noi, deosebite de cea a
celorlalte animale. A devenit, astfel, necesară lărgirea bazei alimentare prin
extinderea covorului vegetal ierbos în dauna celui forestier. Trecerea de la
stadiul de procurare a hranei prin cules şi vânat la cel de producere şi apoi de
păstrare a acesteia a pus bazele viitoarei activităţi agricole.
Ecosistemele agricole sunt unităţi funcţionale a1e biosferei ce-şi au
originea în ecosistemele naturale, spre deosebire, însă, de cele naturale,
ecosistemele agricole sunt create de om şi controlate de om în scopul obţinerii
de produse agroalimentare şi a altor resurse materiale necesare societăţii.
Conform scopurilor urmărite, omul impune ecosistemelor agricole o
structură trofică de o diversitate redusă, un circuit de substanţe şi energie
schimbate sub aspectul intensificării sau inhibării unor procese, Cu alte
cuvinte, fără a eluda legile termodinamicii şi ale ecologiei, agroecosistemul se
constituie într-o unitate de lucru a biosferei a cărei dinamică şi structură sunt
dirijate de om.
Începerea şi dezvoltarea primelor activităţi agricole este corelată atât cu
comunicarea experienţei, deci a cunoştinţelor necesare, dar şi cu unele

78
modificări ecologice produse pe Terra care au accentuat necesitatea începerii
acestui gen de activitate. Astfel, retragerea calotelor glaciare, creşterea
temperaturilor de la ecuator spre poli, urmată de aridizarea câmpiilor şi
diminuarea resurselor de apă şi hrană au determinat retragerea faunei de tip
erbivor în jurul cursurilor de apă, căutate din aceleaşi motive şi de populaţiile
umane, A rezultat astfel o restrângere a arealului trofic care a contribuit la
modificări comportamentale, dar şi de relaţii între specii, ca de exemplu, relaţia
pradă-prădător dintre animalele de tip erbivor şi cele de tip carnivor.
Prin acest fond de modificări a rezultat un fel de solidaritate sau
comuniune între omul vânător şi mamiferul de tip erbivor, situaţie care a iniţiat
domesticirea animalelor ca proces de durată. O mare şansă a fost aceea că
animalele sălbatice din Asia Occidentală şi Orientul Mijlociu erau formate din
specii capabile de un mare ataşament faţa de om aşa cum sunt: bovinele,
ovinele, caprinele şi porcinele,
Domesticirea animalelor a fost îmbinată în mod fericit cu cultivarea
pământului, ceea ce a constituit o posibilitate sigură şi în acelaşi timp evoluată
de producere şi asigurare a hranei. Crearea agrosistemelor a echivalat cu
înlăturarea de pe o anumită suprafaţă a biocenozelor naturale complexe şi
înlocuirea lor cu biocenoze artificiale simple, controlate de om. Omul impune
biotopului o anumită agrobiocenoză a cărei structură este adaptată scopului său
economic.
în funcţie de modul de recuperare a resurselor biotopului în activitatea
de producere a biomasei necesare, funcţionarea unui agrosistem se poate
realiza pe două căi:
- prin redresarea naturală a fertilităţii şi regenerarea naturala a bazei
trofice care implică şi refacerea circuitelor biogeochimice distorsionate ;
- prin compensarea artificială a pierderilor cu adaos de biomasă şi
energie în vederea iniţierii şi menţinerii unor circuite biogeochimice controlate.
Prima cale se realizează prin agricultura de tip itinerant, iar cea de-a
doua este specifică agroecosistemelor sedentare.
În agricultura itinerantă înlocuirea ecosistemelor naturale se realizează
pe arii limitate şi pe o perioadă scurtă de timp, de cca. 1-5 ani. Rezultă că
agrosistemele astfel apărute sunt incluse în cadrul floro-faunistic spontan, atât
spaţial cât şi temporal. Aceasta se practică în zona ecuatorială şi tropicală, unde

79
echilibrul natural se reface rapid.
Agricultura sedentară tradiţională reprezintă direcţia ascendentă a
agriculturii primitive care, în decurs de milenii, a ajuns 1a stadiul actual de
dezvoltare şi diversificare şi se caracterizează prin substituirea definitivă a
biocenozelor naturale cu agrobiocenoze create de om. Ea a fost precedată de un
imens volum de observaţii meteorologice, ecologice, tehnologice, etc,
Cu timpul omul a învăţat să folosească dejecţiile animalelor ca
îngrăşământ organic, prin care a sporit fertilitatea solului şi prin utilizarea
energiei animalelor, se ridică productivitatea muncii. Această creştere a
productivităţii agroecosistemelor constituie esenţa ecologică a agriculturii
tradiţionale.
Agricultura intensiv-industrială este o urmare a revoluţiei industriale.
Energia animalelor este înlocuită de diverse maşini ce folosesc tot mai mult
energia combustibililor fosili. Cultura plantelor este pasibilă şi în afara creşterii
animalelor, acestea fiind concentrate tot mai mult în complexe intensive.
Agroecosistemele îşi pierd din complexitatea tradiţională, dispare conexiunea
păşune-ogor, a parte din ciclurile biogeochimice sunt dependente de om, se
reduce reţeaua trofică, dispar o serie de plante şi animale slab productive. Pe
măsura creşterii gradului de intensificare cresc consumurile energetice fapt ce
duce la scăderea randamentelor de conversie a energiei solare. Din acest motiv
se propune limitarea caracterului nesaturat al agroecosistemelor în condiţiile
agriculturii intensive.
Agricultura intensivă asigură producţii apreciabile de alimente şi
materii prime diversificate şi de înalt randament, S-a calculat că la o cantitate
medie de hrană echivalată la 100-200 kcal/ m2/an corespunzătoare la o
suprafaţă de 0,5-1,5 ha să se realizeze 600-4000 kcal/m 3/an corespunzătoare
unei suprafeţe de numai 0,2- 0,6 ha. Însă, pentru obţinerea acestor producţii se
solicită un efort intens, rezultând o relaţie direct proporţională între nivelul
producţiei şi cel al investiţiilor de energie, materie şi informaţie.

Întrebări:
1. Explicaţi diferenţa între ecosistemele agricole şi cele naturale.

2. Există echilibru biologic în ecosistemele artificiale?

3. Cum s-au creat agrosistemele?
4. Cum funcţionează un agrosistem?

80
 7.2. AGRICULTURA CA FACTOR POLUANT.
DEGRADAREA MEDIULUI ÎN ECOSISTEMELE
AGRICOLE

Importanţa economică şi socială a agriculturii este cunoscută şi

apreciată corespunzător, dar în acelaşi timp agricultura este responsabilă de
unele fenomene de degradare a mediului ca: eroziunea şi degradarea solului,
dispariţia unor specii vegetale şi animale, poluarea apelor de suprafaţă şi
subterane (freatice), poluarea aerului, a produselor vegetale şi animale, etc.
Pentru dobândirea unei depline responsabilităţi în activitatea economică
prezentăm formele de degradare a mediului ca rezultat a1 agriculturii în
principal.

7.2.1. Degradarea solului

Solul prin însuşirile sale biofizico-chimice se constituie ca element de
supravieţuire şi prosperitate a ansamblului comunităţilor biotice naturale sau
artificiale, Prin natura, locul şi rolul său în cadrul producţiei agricole, solul este
punct de întâlnire a poluanţilor, astfel:
- pulberile din aer şi gazele toxice din precipitaţii se întorc pe sol;
- apele de infiltraţie impregnează solul cu poluanţi, pe care îi antrenează
spre adâncime;
- apele poluate din râuri prin inundaţii sau irigaţii se revarsă pe soluri;
- reziduurile solide sunt depozitate pe sol;
- produsele chimice utilizate neraţional se constituie ca factori poluanţi
ai solului;
- în acelaşi timp însă solul prin utilizarea lui neraţională este supus
degradării prin eroziune.

7.2.2. Poluarea solului sub acţiunea chimizării

agriculturii
Cererea mare de produse agricole a impus intensificarea exploatării
solului pe diferite căi. Chimizarea care asigură sporuri de recoltă de 40-45%
presupune utilizarea îngrăşămintelor minerale cât şi a pesticidelor. Chimizarea
agriculturii este un puternic factor poluant a1 solului (precum şi a apelor de

81
suprafaţă, freatice şi a aerului atât prin industria chimică producătoare a
îngrăşămintelor şi pesticidelor, cât şi prin produsele acestor industrii, produse
absolut necesare într-o agricultură de tip intensiv, de mare productivitate.
În condiţiile utilizării îngrăşămintelor minerale poluarea solului
reprezintă efectul unei fertilizări neraţionale. Îngrăşămintele chimice în special
cele cu azot şi fosfor în condiţiile supradozării se constituie ca un important
factor de poluare a solului.
Excesul de îngrăşăminte cu fosfor şi azot are acţiuni toxice pentru
microflora, microfauna solului şi influenţează negativ calitatea produselor
agricole.
Emanaţiile de bioxid de sulf datorate activităţii industriale constituie
factori de degradare a solului.
Solubilizarea bioxidului de sulf şi a bioxidului de azot apele
precipitaţiilor din vecinătatea zonelor industriale (a combinatelor chimice)
produce modificări ale pH-ului solului care poate să scadă până la valori de
3,7-3,8. Creşterea acidităţii solului măreşte mobilitatea unor ioni reţinuţi de
fracţiunile minerale sau organice a1e solului (fe2, a13, mn2), care devin nocivi
plantelor.
Poluanţii acizi contribuie la debazeificarea solului uneori până la un
grad de saturaţie cu baze de până la sub 20% , ceea ce determină aplicarea unor
amendamente calcaroase.
Poluarea solului în cazul folosirii îngrăşămintelor cu fosfor are loc prin
impurităţile (metale şi metaloizi toxici pe care acestea le conţin: arsen, crom,
cupru, nichel, vanadiu, cadmiu, plumb, cobalt, seleniu, zinc).
În condiţiile unei agriculturi intensive cercetarea trebuie să găsească
soluţia între cerinţele agriculturii pentru obţinerea unor recolte maxime şi
limita necesară pentru Prevenirea poluării solului în ceea ce priveşte cantitatea
de îngrăşăminte.
Utilizarea îngrăşămintelor chimice trebuie să se realizeze într-un sistem
raţional, fundamentat din punct de vedere tehnic şi economic.
In scopul obţinerii unor producţii economice se recomandă fertilizarea
organo-minerală, ţinând seama de cerinţele culturii, şi de nivelul de fertilitate a
solului în condiţiile concrete de microclimat.

82
 7.2.3. Poluarea solului sub acţiunea pesticidelor
Pesticidele sunt produse chimice utilizate în protecţia plantelor din
raţiuni de ordin tehnico-economic. Pierderile de recoltă pe plan mondial sub
acţiunea agenţilor biologici sunt: 13,8% pierderi datorate dăunătorilor animali ;
11,6% pierderi provocate de boli; 9,5% pierderi datorate buruienilor.
Tratamentele cu pesticide trebuie conjugate cu raţiuni de ordin ecologic.
Poluarea solului cu pesticide constă în primul rând în aceea că ele se
constituie ca reziduuri în sol, care au acţiune toxică asupra florei şi faunei,
modificând treptat însuşirile biologice ale solului, Pe de altă parte, datorită
remanenţei ele pot fi absorbite de plante şi să se regăsească în produsele
agricole (în cantităţi mai mari se regăsesc în părţile subterane ale plantelor).
Remanenţa pesticidelor duce şi la fenomene fitotoxice pentru plantele cultivate.
Ideal ar fi ca pesticidele folosite să se epuizeze odată cu realizarea
scopului urmărit, în realitate ele intră într-un anumit circuit care afectează
ecosistemele terestre.
In general prin tratamente are loc o mare pierdere de produs dintr-un
anumit insecticid sau fungicid, numai 6% acţionând asupra dăunătorilor, restul
de 94% se pierde, ajungând în sol, pe plante şi alte organisme ale
ecosistemului.
La erbicide fracţiunea utilă este între 5-40%, cantitatea extrem de mare
nefolosită creează serioase probleme ecologice, unele încă nestudiate.
Acumularea reziduurilor de pesticide în sol are loc pe mai multe căi:
- aplicarea directă pe sol sau în sol;
- ajungerea în sol a unei mari cantităţi din produsele cu care s-au stropit
plantele;
- reziduurile vegetale şi animale încărcate cu reziduuri de pesticide,
introduse în so1 ca îngrăşământ;
- căderi directe de praf din atmosferă;
- spălarea atmosferei prin precipitaţii,
Solul se comportă ca un rezervor pentru pesticide unde acestea se
degradează, sunt consumate de către plante sau persistă încă mulţi ani de la
aplicare.
Componentele biotice şi abiotice pot transforma pesticidele, le pot

83
mineraliza. Felul şi viteza de transformare depind de mai mulţi factori ca:
- structura chimică a substanţei active;
- textura solului;
- compoziţia florei şi faunei din sol;
- factorii atmosferici;
- sistemul de agricultură, etc,
În sol deplasarea pesticidelor se poate realiza odată cu soluţia solului,
cu ajutorul soluţiei coloidale prin care sunt absorbite şi care sunt supuse
eroziunii sau prin volatilizare. Această volatilizare are loc atât în faza care
asigură eficacitatea pesticidelor, cât şi în faza în care produsul nu mai este util
şi devine reziduu.
Reziduul de pesticid reprezintă orice substanţă sau amestec de substanţe
care rămâne din anii precedenţi. Termenul de persistenţă reprezintă perioada de
existentă în sol a unui pesticid. Perioada de înjumătăţire este timpul necesar
pentru dispariţia a 50% din pesticid.
Persistenţa pesticidelor în sol depinde de conţinutul de materie
organică, natura şi conţinutul mineralelor argiloase, pH-ul, microflora din sol,
regimul aerohidric, temperatură, capacitatea de schimb cationic, precipitaţii şi
natura chimică a pesticidului.
Din cauza remanenţei îndelungate a HCH, DDT şi heptaclorului în
ultimii ani s-a trecut la insecticide mai uşor degradabile ca cele carbonice,
organofosforice, piretroide. Acestea din urmă persistă în sol câteva luni, dar
sunt foarte toxice, de aceea este necesară multă atenţie la folosirea lor în
producţia vegetală.
Din punct de vedere tehnico-economic utilizarea pesticidelor este
condiţionată de obţinerea produselor agricole în condiţii de eficienţă.
Oportunitatea utilizării lor, cerută de nevoi economice, trebuie să se integreze
într-un cadru unitar printr-un sistem de măsuri conjugate.

7.2.4. Eroziunea solului

Eroziunea solului este un fenomen natural care se derulează continuu şi
lent sub acţiunea apelor şi vântului, mai ales pe terenurile în pantă. Este
influenţată de relief, de climă şi condiţiile geologice, regimul scurgerilor,
vegetaţie şi activitatea omului. Fenomenul poate fi accentuat datorită unei

84
proaste gospodăriri a solului, în condiţii naturale solurile acoperite cu o
vegetaţie naturală adaptată condiţiilor climatice locale oferă în general o mai
mare rezistenta 1a eroziune. Înlăturarea prin eroziune a unui strat de 20 cm de
sol are nevoie de 174000 ani când solul este acoperit cu pădure, 29000 ani când
solul este acoperit cu pajişti naturale, 100 ani când se practică o agricultură
raţională, 15 ani când se practică monocultura de porumb.
Omul, înlăturând pătura vegetală naturală, cu plante cultivate, extinzând
cultura în zone favorabile eroziunii a lipsit solul de protecţie continuă, făcând
posibilă apariţia şi extinderea eroziunii pe suprafeţe mari.
Ţara noastră are un relief frământat care favorizează eroziunea, iar
intervenţia agricultorilor a determinat accelerarea degradării solului prin
eroziune. Suprafeţe însemnate în Moldova, Podişul Someşan, Câmpia
Transilvniei, Subcarpaţii de curbură şi cei Meridionali, precum şi în
Piemonturile vestice sunt supuse fenomenului de eroziune şi alunecărilor de
terenuri.
Eroziunea solului se manifestă în plan economic prin pierderi de
recoltă, prin degradarea şi scăderea fertilităţii solurilor, prin scurgeri aluvionale
ce colmatează bazinele hidrografice.
Pentru prevenirea eroziunii, a limitării manifestării acesteia se
recomandă câteva măsuri principale:
- proiectarea şi execuţia unor lucrări hidrotehnice ce previn eroziunea;
- împădurirea zonelor supuse eroziunii şi inapte pentru agricultură;
- reconsiderarea categoriilor de folosinţă agricolă în funcţie de
rezistenţa terenurilor la eroziune şi în funcţie de favorabilitatea acestora pentru
diferite activităţi;
- practicarea unor tehnici agricole antieroziune;
- obligativitatea exploatanţiilor de terenuri agricole de a se supune
programelor antieroziune.

7.2.5. Poluarea aerului

Aceasta se face atât din cauza industriilor producătoare de
îngrăşăminte, pesticide cât şi prin aplicarea acestor produse.
Industria îngrăşămintelor cu azot poluează prin noxele rezultate la
neutralizare şi uscare care sunt emise în aer. Astfel se pierde 1 kg de amoniac

85
(NH3)/tonă şi aproximativ 6 kg particule solide/tonă la care se adaugă oxizi de
azot care rezultă cu prilejul fabricării acidului azotic, fiind eliminate în
atmosferă prin turnul special de degazare. Amoniacul poate scăpa în atmosferă
prin neglijenţă sau accidente iar când concentraţia lui depăşeşte 0,02% devine
toxic pentru om şi animale deoarece pătrunde în sânge şi acţionează ca excitant
al sistemului nervos.
La obţinerea îngrăşămintelor cu fosfor se eliberează în atmosferă gaze
sau particule fine de tetrafluorură de siliciu, dioxid de sulf, acid fluorhidric şi
diferite particule solide care prin intermediul precipitaţilor ajung pe plante şi pe
sol. Poluarea cu fluor atât din aer cât şi din sol este mai mare în preajma
fabricilor de îngrăşământ cu fosfor. Plantele care conţin mai mult de 1 ppm
fluor pot fi periculoase pentru animale.
La fabricile de acid sulfuric pot fi emanate zilnic în aer 20-45 kg dioxid
de sulf la tona de acid, care pot ajunge până la distanţa de peste 10 km.
La 0,001 mg bioxid de sulf 1a 1 litru de aer este uşor iritant la 0,006-
0,013 mg irită mucoasa căilor respiratorii, la 0,015-0,020 mg se suportă greu,
la 0,04-0,05 mg se produc intoxicaţii, iar la 1 mg/l are efect mortal.
Efectul nociv asupra plantelor se datorează dizolvării SO2 în apa de pe
frunze, formându-se acidul sulfuric care este dăunător.
Plantele furajere, în special lucerna, trifoiul şi cruciferele sunt sensibile.
Industria pesticidelor, mai ales a insecticidelor organoclorurate este un
factor poluant, Aceste insecticide căzând pe plante se acumulează si modifică
metabolismul unor specii de plante şi animale.
O parte importantă din insecticide cade pe sol şi se acumulează
(deoarece se descompun foarte greu). O parte importantă din cantitatea aplicată
se găseşte în sol nedescompusă, intrând în circuitul global al Terrei.
In Suedia s-au găsit DDT şi Lindan pe terenuri arabile , păşuni şi fâneţe
care n-au fost tratate.
Cele mai mari cantităţi de DDT s-au găsit pe soluri forestiere care n-au
fost tratate şi departe de zonele agricole. Explicaţia constă în faptul că aceste
soluri nu sunt expuse la lumină, iar descompunerea fotochimică este foarte
redusă.

86
 7.2.6. Poluarea apelor subterane şi de suprafaţă
Are loc în urma aplicării excesive îngrăşămintelor şi pesticidelor.
Dintre îngrăşăminte, cele cu azot au cel mai mare aport la poluare, prin
suprafertilizare nitraţii ajungând în apele de suprafaţă cât şi în cele freatice.
Legislaţia ţării noastre prevede limita maximă de nitraţi de 45 mg NO 3/litru.
Excesul de nitraţi din apă şi alimente este foarte dăunător pentru copii, iar
formarea de nitroamine în tubul digestiv are efect cancerigen.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt mai greu solubile, deplasându-se mai
puţin cu apele de suprafaţă, ca urmare concentraţia de fosfor în apă este de
obicei mai mică ( 0,2 mg ).
Pesticidele aplicate culturilor agricole pot fi regăsite în apele râurilor
cât şi în cele subterane. Deplasarea pesticidelor sub formă de soluţie sau
suspensie se face atât prin scurgerea apelor la suprafaţa solului, datorită
precipitaţiilor şi irigaţiilor cât şi prin levigare în adâncime.
Pesticidele dau o solubilitate redusă şi de asemenea, dau gust, miros şi
culoare apei, de aceea intoxicaţiile cu pesticide prin apele freatice sunt rar
întâlnite. În apă pesticidele suferă un fenomen de biodegradare mai lentă sau
mai rapidă în funcţie de compoziţia lor chimică.
Poluarea apelor cu pesticide se mai poate face prin deversarea de
reziduuri de la fabricile de pesticide, spălarea unor unelte folosite la tratamente
în apele râurilor, cât şi prin antrenarea pesticidelor aplicate, cu apele de irigaţii
sau ploi. Efectul poluţii apelor se observă prin numărul mare de peşti morţi.
Verificarea conţinutului în reziduuri de pesticide şi a conţinutului de
nitraţi este necesară pentru preîntâmpinarea unor intoxicaţii şi im bolnăviri
hepatotoxice, cu alterarea funcţiei ficatului până la producerea hepatitei
cronice, a encefalopatiilor, cu efecte asupra glandelor endocrine.

7.2.7. Poluarea produselor agricole

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice şi tratamentele cu pesticide trebuie
să ţină seama de condiţiile de sol şi climă pentru a preîntâmpina unele
fenomene dăunătoare producţiei vegetale. Poluarea plantelor cu nitraţi se
datorează excesului de azot mineral aplicat sub formă nitrică şi care exercită o
acţiune nocivă asupra organismelor vii. Plantele furajere (raigrasul, golomăţul)

87
şi mai ales cerealele furajere (masă verde) au o concentraţie mai mare de
nitraţi.
Şi plantele cu tulpini groase (floarea soarelui, cruciferele) acumulează
nitraţi, Rădăcinoasele conţin mai mulţi nitraţi în frunze decât în rădăcini.
Leguminoasele nu acumulează în mod normal nitraţi.
Poluarea produselor vegetale se face prin absorbţia de către plante a
pesticidelor din sol, atunci când acestea se găsesc în cantităţi excesive.
Intensitatea absorbţiei este în funcţie de natura pesticidelor, specia de
plante şi tipul de sol.
Poluarea plantelor poate avea 1oc şi cu metale grele. Accesibilitatea
metalelor grele pentru plante este condiţionată de conţinutul de materie
organică, pH-ul solului, condiţiile de umiditate din sol, intensitatea activităţii
microorganismelor. Dintre metalele grele (Hg, Cd, Pb, Ni, Cu, Zn, As, F), cele
mai toxice sunt Cd şi As.
Poluarea plantelor cu nitraţi, pesticide şi metale grele se face prin
absorbţia lor din sol, Plantele furajere (poluate) sunt consumate de animale şi
astfel se poluează şi produsele animale (carnea, laptele, etc.).
Menţinerea în sol a unor niveluri maxime admisibile de nitraţi,
pesticide şi metale grele se face prin măsuri de prevenire
- micşorarea poluanţilor industriali;
- controlul apelor uzate folosite 1a irigaţii;
- folosirea raţională a dejecţiilor de la creşterea industrială a porcinelor,
taurinelor şi păsărilor.
In tara noastră Ministerul Mediului coordonează şi realizează
activităţile importante în domeniul prevenirii şi combaterii poluării mediului
înconjurător.
1. Întrebări:
2. Exemplificaţi sursele de poluare ale solului.
3. Daţi exemple de substanţe chimice utilizate în agricultură şi care
sunt surse de poluare pentru sol.
4. Cum acţionează pesticidele ca factori poluanţi ai solului?
5. Enumeraţi factorii de care depinde mineralizarea pesticidelor.
6. Care sunt principalele măsuri care trebuiesc adoptate în vederea
eroziunii solului?
7. Care sunt principalele surse de poluare a aerului?
8. Cum are loc poluarea apelor subterane şi de suprafaţă?
9. Cum se realizează poluarea produselor agricole?

88
 7.3. AGRICULTURA BIOECOLOGICĂ

Forma cea mai veche de agricultură presupunea semănatul şi recoltatul

culturilor, apoi cu timpul s-au adăugat săpatul superficial, plivitul, lucrările
simple de întreţinere care au dus la o creştere oarecare a producţiei, dar şi la o
epuizare a solului.
In evul mediu s-au practicat sistemele bienale şi trienale în care o tarla
din două sau trei era lăsată, ca în ogor negru sau pârloagă pentru a-şi reface
fertilitatea.
Încă din antichitate s-a observat creşterea producţiei de grâu după
leguminoase.
În Anglia sistemul de asolament Norfolk, a permis creşterea
spectaculoasă (250%) a producţiei de grâu (sec. al XVIII-lea). În secolul al
XIX-lea a început utilizarea îngrăşămintelor chimice, mecanizarea apoi crearea
unor soiuri capabile să folosească îngrăşămintele chimice, care au dat producţii
foarte mari.
Pentru creşterile din ce în ce mai mici de producţie costurile însă au
avut o creştere puternică ca urmare a valorii factorilor alocaţi suplimentar, în
condiţiile crizei economice şi energetice această constatare invită la reflecţie.
Omenirea în evoluţia ei a experimentat diferite sisteme şi metode de
dirijare a producţiei agricole tinzând să creeze formaţiuni unilaterale în care o
specie de plante să ocupe o suprafaţă mare, s-au creat aglomerări ale unor
specii de animale în crescătorii specializate care contrastează puternic cu
formaţiunile biosferei integrate în mediul cosmic (păduri, pajişti cu variate
specii de plante şi animale). Reducerea diversităţii duce la distrugerea
echilibrelor.
Atitudinea omului faţă de natură a trecut, în ultimul secol prin două
faze:
faza I - "omul stăpânul naturii"
faza II - "omul colaboratorul naturii"
In prezent există mai multe alternative privind modul de practicare a
agriculturii bazate pe modalităţi diferite de administrare a agrosistemelor.
Agricultura biologică este o agricultură modernă, bazată pe o concepţie

89
sistemică, de înţelegere deplină a interelaţiilor din cadrul biosferei, a integrării
acesteia în contextul cosmic şi nu o întoarcere la agricultura tradiţională (din
nostalgie). Prin agricultură biologică nu se renunţă la mecanizare şi irigaţii.
Fermele agricole biologice trebuie să fie integrate într-un peisaj variat şi
sănătos, pentru că toate sistemele îndeplinesc funcţii specifice.
Agricultura biologică este o alternativă, un răspuns la problemele
complexe impuse de degradarea mediului ca urmare, în primul rând, a
practicării agriculturii convenţionale.
Agricultura biologică înseamnă o formă de exploatare a resurselor din
agricultură, fără prejudicii asupra mediului, asupra naturii.
Principiile agriculturii biologice recomandă practicarea unor
asolamente raţionale, folosirea îngrăşămintelor organice cu preponderenţă,
alternarea culturilor agricole sau plantarea perdelelor de protecţie pentru
fixarea şi îmbogăţirea solului în humus, proiecţia biologică a culturilor,
înviorarea culturilor.
În exploataţiile zooproductive se va căuta optimizarea potenţialului
trofic al biotopului cu speciile şi cu numărul de animale ce vor putea fi preluate
, neutralizate şi integrate în circuitele biologice a1e fiecărui ecosistem,
Agricultura biologică permite gospodărirea raţională a resurselor
naturale, a unor produse agricole de calitate superioară, neafectate de poluare,
apreciate nutritiv, în general preţul produselor agricole obţinute pe principii
biologice este plătit de consumatorii dornici de a consuma alimente "libere" de
substanţe chimice remanente.

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin agricultură biologică?
2. Care sunt recomandările pentru practicarea unei
agriculturi biologice?
3. Cum consideraţi că sunt preţurile produselor biologice
comparativ ce a celorlalte produse?

90
 CAPITOLUL 8

AUDITUL ECOLOGIC SAU ECO-EXPERIZA

Obiectiv: Acest capitol prezintă necesitatea şi

importanţa realizării auditului ecologic precum şi
etapele care trebuie parcurse de specialişti în
vederea realizării acestuia.

Pentru ţările comunitare participarea la eco-audit este voluntară. Eco-

auditul este un instrument de management intern şi un indicator de performanţă
pentru întreprinderi. Este un element esenţial al stabilirii politicii ecologice 1a
nivel de întreprindere.
Termenul de "audit" provine din limba engleză şi înseamnă verificare,
revizie. Potrivit Camerei Internaţionale de Comerţ auditul ecologic este
instrumentul de management care constă în evaluarea sistematică,
documentată, periodică şi obiectivă a modului în care funcţionează firma,
conducerea şi echipamentele, în scopul de a ajuta la protejarea mediului
înconjurător prin controlul managerial al tehnicilor care îl implică şi de a
permite estimarea măsurii în care aceste practici respectă politica ecologice a
firmei.
Studiul ecologic ajută la protejarea mediului pentru că prin efectuarea
lui se stabileşte:
- dacă tehnologiile de fabricaţie, utilajele funcţionează corect sub
aspectul protecţiei mediului;
- dacă întreprinderea respectă legile şi normativele în vigoare;
- cum se pot minimiza riscurile legate de nerespectarea normelor;
- dacă publicul larg este informat asupra activităţilor întreprinderii în
cazul în care acestea prin produsele fabricate deteriorează factorii de mediu;
- posibilităţile de economisire a materiilor prime.
Eco-auditul trebuie să aibă în vedere mai multe probleme şi anume:
- mediul înconjurător - se urmăresc materiile prime folosite, depozitarea
lor, tehnologia de fabricaţie, produsele finite obţinute, substanţele poluante
emise în aer, apă, prevenirea scăpărilor accidentale;
- siguranţa în exploatare - se urmăresc normele de protecţie a muncii,
intervenţiile în caz de accidente, incendii, întreţinerea echipamentelor

91
specifice;
- medicina muncii – constă în expunerea personalului întreprinderii la
noxe (aer) sau la zgomote, radiaţii, modul de măsurare a acestor expuneri,
sistemele de ventilaţie, acordarea primului ajutor, controlul medical periodic;
- securitatea produselor - vizează calitatea lor, ambalajele folosite,
distribuirea, etichetarea, protecţia consumatorului. Expertizele de mediu se pot
efectua periodic, de către echipe interesate, ele trebuind să conţină persoane din
interiorul şi exteriorul întreprinderii, După întocmirea lor, se analizează datele
conţinute prin prisma criteriilor urmărite şi se trag concluziile.
Realizarea studiului ecologic se face în următoarele etape:
1. Pre-audit-ul :
- se stabileşte echipa care va participa;
- se identifică întreprinderea la care se va face studiul;
- se întocmeşte planul de desfăşurare a auditului; se culeg informaţiile
necesare, despre întreprindere şi zonă.
2. Efectuarea propriu-zisă a auditului
- deplasarea la întreprinderea interesată;
- contactele personale cu echipa managerială;
- analizarea activităţilor desfăşurate;
- studierea obiectivelor de mediu propuse;
- acumularea de informaţii, testări, verificări, controale referitoare la
problemele avute în vedere;
- evaluarea rezultatelor, listarea constatărilor făcute, prelucrarea lor;
- discutarea concluziilor cu personalul întreprinderii.
3. Post-auditul
- se întocmeşte raportul final;
- se evidenţiază acţiunile ce trebuie întreprinse pentru corectarea
neajunsurilor constatate;
- stabilirea planului de acţiune;
- implementarea planului de măsuri şi urmărirea executării lui;
Întreprinderea care solicită efectuarea audit-ului ecologic trebuie să
înţeleagă că nu este o operaţie de depistare a unor deficienţe nedeclarate, ci o
activitate de cooperare care îi oferă o serie de avantaje:
- întreprinderea se asigură că reglementările de mediu sunt respectate

92
punându-se la adăpost de eventualele sancţiuni;
- se reduc riscurile de accidente;
- se permite o îmbunătăţire a programelor existente;
- se furnizează o bază de date utilă pentru planificare;
- personalul este informat asupra impactului activităţilor desfăşurate
asupra mediului;
- se arată opiniei publice şi autorităţilor locale că firma se preocupă de
problemele de mediu.

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin eco-audit?
2. Ce se urmăreşte prin efectuarea eco-auditului?
3. Care sunt etapele de realizare a eco-auditului?
4. Ce avantaje oferă eco-auditul?

93
 CAPITOLUL 9

POLITICI DE MEDIU
Obiectiv: Acest capitol prezintă importanţa
adoptării unor politici de mediu în contextual
dezvoltării durabile. De asemenea, sunt prezentate
conţinutul şi dinamica politicilor de mediu precum şi
elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu.

Un domeniu atât de marcat de incertitudine, cum este mediul, nu putea

sa scape preocupărilor de elaborare a politicilor globale şi sectoriale; cu atât
mai mult se justifică apariţia şi dezvoltarea politicilor de mediu cu cât
realizarea unor obiective de ordin economic şi social reflectă natura stohastica
a evoluţiei mediului ca sistem aflat în interdependenţa cu sistemele antropice.
La aceasta se adaugă şi faptul ca mecanismul pieţei, gândit şi promovat în
termenii economiei neoclasice, este implicat de o maniera secvenţiala şi
nesemnificativa în reglarea relaţiei “mediu – sistem socio-economic”, ceea ce
reclama intervenţia directă a puterii publice printr-un ansamblu de măsuri
constituite ca parte componentă a politicii de mediu.
În condiţiile adâncirii şi globalizarii ecocrizei, la care se adaugă
multiplicarea interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţari, politica de
mediu tinde să devină o dimensiune permanentă a politicii generale a unui stat
în raporturile sale cu celelalte state, bunăstarea unei naţiuni fiind tot mai greu
de asigurat pe principiul preponderenţei efortului propriu.
Spaţiul politicilor de mediu este unul vast şi dificil de ordonat, astfel
încât, în contextul dat, ne vom limita la tratarea unor aspecte cum ar fi:
- conţinutul şi dinamica politicilor de mediu;
- elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu.

9.1. CONŢINUTUL ŞI DINAMICA POLITICILOR DE

MEDIU

Politica de mediu poate fi definită ca un ansamblu coerent de măsuri şi

mijloace prin care se urmăreşte conservarea capacităţii de suport a sistemelor
naturale.
Considerăm necesare câteva nuanţări ale definiţiei propuse:

94
 • optăm pentru un “ansamblu coerent” şi nu pentru un “sistem” de
măsuri şi mijloace deoarece realitatea indică dificultăţi greu de depăşit în
tentativa de proiectare a unei politici de mediu, cu puternice accente regionale
şi globale, care să dispună de mijloace intrinseci de control, constituite în bucle
de retroacţiune, aşa cum impune conceptul de sistem;
• “conservarea capacitaţii de suport” asigură finalitate politicii de
mediu, conceptul de “conservare” neexcluzând ci presupunând “cuplarea”
mediului la activitatea economico-socială, dar în limitele de manifestare a
legilor biologice, ecologice. De asemenea, făcând trimitere la “conservarea
capacităţii de suport”, se oferă suficient spaţiu pentru “maturizarea”
polemicilor privind obiectivele politicii de mediu, polemici şi dezbateri care se
înscriu în dinamica conceptului de “politica de mediu”.
Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementarilor
(generale şi specifice), dar şi modificarea comportamentului producătorilor şi
consumatorilor, a societăţii civile în ansamblul sau, inclusiv prin mijloace
financiare şi economice, la toate acestea adăugându-se problema transferului de
informaţie, a comunicării în domeniul mediului.
Politica reglementarilor este un exerciţiu prin care se oficializează un
nivel minim acceptabil al calităţii mediului, ca valoare a bunăstării economico-
sociale, dar şi intervenţia statului menită să depăşească (nu să substituie) unele
din limitele economiei de piaţă în reflectarea costurilor sociale reale, respectiv
asigurarea funcţionării în regim optimal a sistemului socio-economic,
restricţionată de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de mediu.
Politica reglementarilor cuprinde:
• legea mediului,
• standarde şi norme de mediu,
• condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu,
• legea planificării fizice,
• termenii de referinţă pentru elaborarea studiului de impact şi
evaluarea propriu-zisă a impactului de mediu.
Deoarece unele activităţi prezintă un nivel ridicat al riscului ecologic,
sunt necesare unele reglementari cu caracter specific:
• nominalizarea activităţilor şi produselor periculoase, precizarea
condiţiilor de producţie, manipulare, depozitare, consum;

95
 • termenii de referinţă ai planului de intervenţie în caz de accident
ecologic;
• termenii de referinţă ai rapoartelor şi informărilor, în conformitate cu
dreptul societăţii civile de a fi informată curent şi în situaţii de urgenţa.
Masurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de
stimulare financiară şi economică – componentă a politicii de mediu – în
legătura cu care se manifestă o anumită opoziţie din raţiuni politice şi
economice private. Totuşi, măsurile şi mijloacele de natură economico-
financiară pot reabilita, într-o anumită măsură, statutul mecanismului economic
în raporturile cu sistemul natural, economia publică relevându-le superioritatea
faţă de măsurile şi mijloacele de reglementare.
Fără îndoială, componenta cea mai eficace şi mai economică a politicii
de mediu o reprezintă ansamblul de măsuri şi mijloace pentru modificarea
comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în
ansamblu, într-un sens favorabil mediului. Schimbarea opticii tuturor
utilizatorilor faţă de mediu, conştientizarea caracterului multidimensional al
sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului colectiv în conservarea
capacităţii de suport a mediului, reprezintă elemente esenţiale pentru atingerea
obiectivelor cuprinse în denumirea generica de “dezvoltare durabilă”.
Modificarea modului de a produce şi a consuma trebuie să devină o preocupare
permanentă şi coerentă, născută din recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor
biologice, a legilor ecologice a căror efecte sunt mai puţin perceptibile la scara
timpului economic.
Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de
mediu – politica de reglementare, politica economico-financiară şi politica
educaţională – se află într-o evidentă dependenţă de o a patra componentă:
politica surselor de informaţie şi comunicării.
Se sugerează de la început necesitatea asigurării fluxurilor
informaţionale directe, reflectând realitatea şi a fluxurilor informaţionale
indirecte, de răspuns din partea subsistemului superior de gestionare a datelor
de mediu.
În mod curent, principalele surse de informare sunt:
• rapoartele periodice, naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi
indicatori de mediu, dar care prezintă un grad ridicat de generalitate;

96
 • bazele de date la nivel naţional, actualizate, în principal cu ajutorul
sistemelor de informaţie geografică (S.I.G.);
• studii de impact de mediu;
• bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de întreprinderi,
administraţie publica, activităţi în derulare);
• rapoartele de evaluare prealabilă şi de fezabilitate (pentru proiecte sau
politici ce urmează a fi realizate);
• lucrări de cercetare ştiinţifică.
Politica surselor de informare şi a comunicării trebuie sa răspundă la
doua cerinţe: calitatea datelor şi informaţiilor ( de unde obţinem datele ) şi
costul informaţiei.
Pentru eficientizarea acestei componente, a devenit o practică tot mai
frecventă transferul estimărilor avantajelor (pagubelor) de mediu, care constă
în a utiliza într-o situaţie, total diferită, un ansamblu de date generale pentru
cerinţele unui caz particular.
O asemenea practica este aplicabila atunci când sunt reunite condiţii
cum ar fi:
• resursele financiare, de timp, umane sunt insuficiente pentru a realiza
un nou studiu (o noua estimare);
• zona de impact deja studiată este asemănătoare celei de aplicare a
proiectului;
• problemele în discuţie (propuneri de modificare a politicilor, natura
proiectului), sunt asemănătoare în cele doua cazuri;
• metodele de evaluare originale sa fie acceptabile iar tehnologia
cercetării să fi fost riguros respectată.
Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilităţilor” la “mediu – factor
limitativ” pentru activitatea economico-socială a însemnat şi schimbarea
filozofiei în politicile de mediu, centrate pe două direcţii complementare:
• modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode
directe, indirecte);
• finanţarea publică a proiectelor pentru protecţia mediului,
reconstrucţie ecologică, etc (finanţare directă şi indirectă, prin facilităţi fiscale).
Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective soluţionarea
unor probleme legate de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor solide

97
urbane şi conservarea spaţiilor naturale.
Aceasta primă trăsătură era rezultatul direct al mesajului de conservare
a resurselor naturale, (regenerabile şi neregenerabile), recepţionat de sistemul
socio-economic.
O a doua trăsătură consta în abordarea fragmentară, sectorială a
problemelor mediului şi fără a se urmări armonizarea cu politicile economico-
sociale sectoriale şi globale.
Existau, deci câteva verigi de interes ale relaţiei biunivoce “ mediu-
economie”, mediul ca sistem rămânând încă în afara preocupărilor.
În al treilea rând, politicile de mediu din prima generaţie erau concepute
prioritar pe baza principiului “poluator-plătitor” fiind marcate, în consecinţă,
de disproporţii între măsurile corective şi cele preventive, primele ocupând un
loc prioritar.
Aceste politici acreditau astfel ideea unei contradicţii între creşterea
economică şi calitatea mediului, neglijându-se faptul că sfârşitul perioadei de
boom economic nu a însemnat o diminuare a formelor de manifestare a eco-
crizei; se încerca, de fapt, evitarea punerii în discuţie a modelului de a produce
şi a stilului de viaţă.
În timp, căutarea soluţiilor de relansare economică a condus la
amplificarea conţinutului politicilor de mediu, acesta incluzând gestiunea
raţională a resurselor naturale, conservarea patrimoniului natural – cultural şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii (mediul apare, astfel, ca una din variabilele tot mai
importante ale funcţiei bunăstării economico-sociale).
Valabilitatea noii optici privind relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea
economică şi conservarea capacităţii de suport a mediului a fost exprimată, de
altfel, cu ocazia unor studii concrete, între care cel efectuat de Institutul de
Tehnologie al Statului Massachusetss, SUA.
Încercând să răspundă la întrebarea dacă preocupările pentru calitatea
mediului împiedica creşterea economică şi dezvoltarea, studiul a ierarhizat şi
analizat toate cele 50 de state ale SUA în legătură cu existenţa şi consistenţa
programelor lor ecologice, pentru a le corela cu ritmurile de creştere ale P.S.B.
(produsul brut al fiecărui stat), numărul locurilor de muncă (cu excepţia
agriculturii), numărul locurilor de muncă în construcţii, productivităţii muncii
în industria manufacturieră, productivităţii generale a muncii.

98
 Au fost testate doua ipoteze ale impactului politicilor de mediu:
• relaţia dintre gradul de ecologizare şi creşterea economică în perioada
de vârf a neocapitalismului –1982 –1989;
• analiza comparativă a sporurilor pozitive şi negative ale creşterii
economice în funcţie de gradul de ecologizare a statelor federale (1973-1980).
Datele pe ultimele două decenii, evaluate în cadrul studiului, elimina în
totalitate ideea unei contradicţii între politica ecologică şi cea economică, în
cazul fiecăreia din cele doua ipoteze.
Prima ipoteza a condus la concluzia ca statele cu politici de mediu mai
stricte nu au cunoscut rate de creştere şi dezvoltare mai mici decât statele cu
reglementari de mediu mai puţin severe, ci dimpotrivă: primele s-au dovedit
superioare la toţi indicatorii economici.
A doua ipoteza a relevat ca statele cu politici de mediu mai stricte nu au
cunoscut sporuri mai mici de creştere economică, performanţa economică fiind
superioară comparativ cu aceea a statelor federale care au promovat o politică
de mediu mai permisivă.
“Ipoteza impactului ecologist, deşi plauzibil în teorie, nu are
fundamentare empirică şi îndreaptă atenţia spre ceea ce este probabil unul
dintre factorii cel mai puţin importanţi ce afectează ritmul de creştere
economică şi dezvoltare al statelor”.
Sfârşitul anilor ’70 marchează pasul spre o nouă filozofie a politicilor
de mediu, concepută în jurul noţiunii de dezvoltare durabilă. Politicile de
mediu devin preponderent anticipative, implicând într-o măsură sporită
societatea civilă; de asemenea, devin evidente tendinţele de globalizare a
politicilor de mediu şi integrare a acestora în sistemul celor social-economice.
În acest scop, se va încerca armonizarea orizonturilor timpului
economic cu cele ale timpului biologic, ecologic, va fi abandonată treptat
abordarea sectorială, optându-se pentru una sistemică, holistă, iar limitele
reglementărilor naţionale şi internaţionale în materie de mediu vor fi suplinite
de societatea civilă, a cărei acţiune, bazată pe voluntariat, va da un nou impuls
transpunerii în practică, cu mai multă eficienţă, a programelor şi proiectelor de
mediu.
Cel de-al cincilea Program Comunitar de Politică şi acţiune în favoarea
Mediului şi dezvoltării durabile, lansat de Comisia Comunităţii Europene,

99
reprezintă o nouă strategie în domeniu, apărută ca reacţie la realitatea actuală,
aceea a puţinilor paşi concreţi făcuţi în direcţia asigurării funcţionalităţii
sistemelor naturale.
Noua strategie propune, deci, calea dezvoltării durabile, respectiv:
• recunoaşterea calităţii şi conservării corespunzătoare a mediului, a
resurselor naturale, ca fundamente perene ale activităţilor umane şi dezvoltării
economico-sociale;
• gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie,
consum, utilizare), de o maniera încât, ţinând cont de caracterul limitat al
resurselor de materii prime şi materiale, să faciliteze şi să încurajeze
reutilizarea şi reciclarea la un nivel optim, pentru a evita pierderile şi epuizarea
resurselor naturale;
• modificarea comportamentului societăţii civile în concordanţă cu
caracterul limitat al resurselor naturale, astfel încât consumul sau utilizarea
acestora de către un individ sa nu se facă în detrimentul altuia, aşa cum
exploatarea resurselor naturale de către o generaţie nu trebuie să limiteze
posibilităţile de consum ale generaţiilor viitoare.
Se propun următoarele criterii ale durabilităţii:
• evaluarea economică a costurilor şi avantajelor de mediu;
• evitarea, ori de câte ori este posibil, a degradării capitalului natural
(mai ales celui limitat);
• evitarea proceselor ireversibile;
• exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul randamentului
durabil sau mijlocirea unor proiecte compensatorii în cazul resurselor naturale
nereînnoibile;
• atribuirea de valori prealabile şi stabilirea de preţuri “verzi” pentru a fi
practicate în procesele economico-sociale reale.
“În acord cu declaraţia Consiliului European privind imperativele
mediului, marile principii directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel de-
al cincilea Program reflectă abordarea preventivă şi conceptul de împărţire a
responsabilităţilor, în acest ultim caz fiind vorba, mai ales, de aplicarea efectivă
a principiului poluator–plătitor”.
Un rol important în realizarea obiectivelor noii strategii îl va avea
aplicarea principiului subsidiarităţii, care nuanţează noţiunea mai vastă de

100
împărţire a responsabilităţilor. În baza acestui principiu, Comunitatea îşi asumă
răspunderea realizării unor programe şi proiecte de mediu, fără a submina rolul
fiecărui stat component în exercitarea competenţelor. Nu este vorba, deci, de
crearea unui nou centru de decizie, ci de a asigura o eficienţă mai mare acţiunii
de protecţie a mediului în situaţiile în care un stat sau altul nu le-ar putea
soluţiona la fel de bine ca şi Comunitatea.

9.2 ELABORAREA ŞI OPERAŢIONALIZAREA

POLITICILOR DE MEDIU

Având în vedere dimensiunea şi complexitatea activităţilor de elaborare

şi operaţionalizare a politicilor de mediu, precum şi contextul prezentării, ne
vom limita la enunţarea acestui subiect pe baza următoarelor structuri:
• etapele elaborării politicilor de mediu;
• cerinţele politicilor de mediu;
• operaţionalizarea politicilor de mediu.

9.2.1. Etapele politicilor de mediu

Proiectarea politicii de mediu solicită, ca efort minimal, parcurgerea a
cinci etape:
• identificarea şi delimitarea problemelor de mediu;
• evaluarea politicii de mediu promovată în perioada anterioară;
• formularea priorităţilor în legătură cu problemele de mediu;
• definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu.
Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor
fi canalizate către identificarea şi descrierea, pe cât posibil, a problemelor de
mediu, creându-se astfel posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii tendinţei de
evoluţie a calităţii mediului, a mecanismelor favorabile şi nefavorabile
menţinerii funcţionalităţii sistemelor naturale. În acelaşi timp, date fiind
condiţiile concrete de aplicare a oricărei politici de mediu, între care se remarcă
necesitatea participării unui număr cât mai mare de persoane, reprezentativ
pentru multitudinea şi diversitatea intereselor faţă de bunurile şi serviciile de
mediu, prezentarea problemelor de mediu urmează a se face într-un limbaj care
să permită transmiterea eficientă a mesajului în raport cu diversitatea
receptorilor.

101
 Odată stabilită sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru diminuarea
costurilor de operaţionalizare, pentru sporirea eficacităţii acesteia în condiţii de
economicitate, este de preferat o evaluare obiectivă, şi nu de pe poziţii
doctrinar-ecologiste, a politicii de mediu aplicată în perioada anterioara. Un
asemenea demers asigură sesizarea zonelor neacoperite prin politica de mediu,
localizarea factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu, toate acestea
constituindu-se ca premise ale îmbunătăţirii ansamblului de măsuri şi mijloace
de conservare a echilibrelor ecologice.
În condiţiile unor restricţii obiective de natura tehnico-materială,
financiară şi umană, mai ales în cazul economiilor cu performanţe scăzute,
pentru care acoperirea costurilor ecologice sporeşte, pe termen scurt şi mediu,
presiunea asupra echilibrului macro-economic şi social, o etapă importanta în
elaborarea politicilor de mediu o reprezintă formularea priorităţilor. Desigur,
criteriile de ierarhizare pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi:
• analiza cost-avantaje (sau cost beneficiu);
• analiza cost-eficacitate;
• analiza riscuri-avantaje, etc.
Dar acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care
operează o societate sau alta, o colectivitate sau alta. Mai mult, tendinţa de
globalizare a problemelor de mediu generează presiuni politice internaţionale,
asumate sau nu prin semnarea unor acorduri şi convenţii internaţionale în
materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întâmpinarea contextului naţional
sau regional de proiectare a politicilor de mediu.
Asemenea elemente indică adoptarea unei transparenţe maxim posibile
a acţiunii structurilor instituţionale administrative în raport cu societatea civilă;
numai prin explicarea clară a condiţiilor interne şi internaţionale de promovare
a politicii de mediu se vor putea justifica opţiunile pentru soluţionarea uneia
sau alteia din problemele de mediu, transparenţa în acţiune fiind premisa
principala a realizării unui parteneriat eficient între puterea publica şi societatea
civilă pentru atingerea obiectivelor conservării mediului.
Raţiunea unui asemenea parteneriat trebuie sa se regăsească în
realismul şi coerenţa politicii de mediu proiectată, a strategiei şi tacticii ce
urmează a fi adoptate. În cea de-a patra etapa a elaborării politicii de mediu –
formularea strategiei şi a tacticii – eforturile se vor concentra spre satisfacerea

102
următoarelor cerinţe:
• asigurarea preponderenţei premiselor certe de realizare a politicii de
mediu;
• formularea clara a obiectivelor strategice şi tactice;
• definirea sistemului instrumentelor de aplicare şi control a politicii;
• sporirea interoperabilităţii dintre structurile instituţionale şi civile
implicate în atingerea obiectivelor politicii de mediu;
• creşterea gradului de audienţă a politicii de mediu în rândurile
societăţii civile;
• armonizarea intertemporală a etapelor de aplicare a politicii de mediu,
a tacticilor adoptate.
O politica de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen lung, în
concordanţă cu ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care
parcurgerea celei de-a cincea etape – definirea posibilităţilor de finanţare a
politicii de mediu – va fi marcată de incertitudinea şi riscul din activitatea
economică.
Actuala evoluţie a economiilor naţionale şi a economiei mondiale,
departe de a se stabiliza, accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor de
intervenţie pentru păstrarea anumitor poziţii pe piaţa resurselor naturale, sunt
elemente care generează discontinuităţi în ceea ce priveşte performanţa
activităţii economice, discontinuităţi care, inevitabil, se vor reflecta în
capacitatea de finanţare a costurilor ecologice.
Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de
finanţare a proiectelor de mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea
canalelor ce ar putea fi folosite de public, de societatea civilă, pentru a
participa într-o măsura cât mai mare la realizarea obiectivelor politicii de
mediu; distribuirea efortului financiar de susţinere a activităţii de conservare a
mediului, a capacităţii de suport a acestuia nu poate fi asemuita cu o politică a
paşilor mărunţi, în discordanţă cu marile obiective ale politicii de mediu, cu
urgenţa refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât dezvoltarea tacticilor
intermediare se va realiza, în permanenţă, conform strategiei adoptate.

103
 9.2.2. Cerinţele politicilor de mediu
Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de
mediu numai în măsura în care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi :
• abordarea holistă a problemelor mediului;
• reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate şi
aplicate;
• integrarea cu politicile sectoriale şi globale;
• reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţională şi internaţională a
problemelor de mediu;
• armonizarea diverselor interese faţa de bunurile şi serviciile de mediu;
• compatibilitatea cu mecanismele de ameliorare a ansamblului de
măsuri şi mijloace având ca scop conservarea capacităţii de suport a mediului.

9.2.2.1. Abordarea holistă şi reflectarea condiţiilor de incertitudine şi

risc

Necesitatea reflectării holiste a problemelor de mediu în politicile de

mediu îşi găseşte suportul în relaţiile de puternică interdependenţă dintre
componentele biotice şi abiotice ale mediului, mediul ca sistem funcţionând pe
principiul specializării şi în consecinţă neputându-se aplica reguli de substituire
a unor componente, verigi cu altele.
În afara abordării holiste, respectiv optând pentru abordări sectoriale,
există riscul transferării unor probleme, de exemplu, de la are la apă, sau de la
o scară de mărime la alta. De asemenea, stabilirea priorităţilor, în condiţiile
unor puternice relaţii de interdependenţă, va fi greu de făcut, dacă nu chiar şi
ineficientă, în contextul abordării sectoriale: prin considerarea mediului ca
sistem, unele măsuri pot fi aplicate o singură dată pentru a soluţiona
problemele de la nivelul mai multor componente ale mediului, ceea ce se va
reflecta favorabil în nivelul costurilor pentru controlul poluării sau menţinerea
calităţii mediului.
Practic, este imposibil de evaluat în mod precis ansamblul efectelor
activităţii economico-sociale asupra sistemelor naturale, chiar şi datorită
ignorării unor efecte în efortul de proiectare şi derulare a diferitelor procese.
Situaţia de incertitudine este generată de următorii factori:
• sistemul informaţional şi de cunoaştere a mediului ambiant;

104
 • sistemul criteriilor de delimitare a premiselor şi formulare a
obiectivelor şi priorităţilor în probleme de mediu;
• capacitatea de prognozare a variabilelor tehnico-economice şi social-
politice cu impact asupra mediului, astfel încât chiar dacă vom stabili
probabilitatea de apariţie a unui impact, rămân de depăşit importante dificultăţi
în cunoaşterea amplitudinii, locului şi momentului producerii impactului.
Tranziţia de la situaţia de incertitudine la situaţia de risc, prin atribuirea
de probabilităţi dimensiunilor spaţio-temporale ale impactului, necesită
concentrarea eforturilor în următoarele direcţii:
• realizarea de investiţii pentru dezvoltarea bazei de date;
• evaluarea probabilităţii de apariţie a impactului şi a formelor sale de
manifestare;
• evaluarea capacităţii decidentului de a percepe riscul precum şi
evaluarea preferinţelor publicului;
• adoptarea unor reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile de
aplicat în activitatea de gestionare a riscului.
Principalele forme de a investi pentru dezvoltarea bazei de date sunt:
• finanţarea studiilor de impact asupra mediului;
• testarea unor proiecte pilot, în condiţii controlate, în legătură cu
efectele asupra mediului;
• finanţarea analizelor comparative ale diferitelor variante ale
proiectelor de mediu pe baza raportului cost-eficacitate sau a costului de
oportunitate;
• finanţarea analizelor de senzitivitate a celor mai importante variabile
ale politicilor de mediu. (Chiar dacă nu poate fi apreciat nivelul probabilităţii,
este important de cunoscut, de exemplu, modificarea unor variabile ale politicii
de mediu sub influenţa nivelului randamentului sau a valorii actuale nete).
Eforturile pentru dezvoltarea bazei de date vor fi astfel dimensionate
încât să asigure premisele unei cunoaşteri pe cât posibil precise a efectelor
asupra mediului, ceea ce va permite reducerea marjei de securitate luată în
calcul la elaborarea proiectului şi deci creşterea eficienţei aplicării principiului
precauţiei. În forma sa extremă, principiul precauţiei presupune eliminarea
oricărei acţiuni ce ar putea genera, cu o probabilitate cât mai mică, efecte
negative semnificative asupra mediului.

105
 Ca demers, evaluarea riscului (respectiv procesul de transformare a
incertitudinii în risc) se realizează în trei etape principale:
• Analiza factorilor generatori de risc, precum şi a mecanismului de
apariţie şi propagare a riscului;
• Precizarea amplitudinii şi importanţei riscului;
• Prognozarea probabilităţilor (p) de apariţie a efectelor (r) şi a valorilor
scontate (pr), (valoarea scontată a proiectului sau a politicii de mediu rezultând
din însumarea algebrică a valorilor scontate pentru fiecare efect posibil).
În raport cu valorile scontate, determinate pe baza unor probabilităţi
obiective (rezultate din observări şi evaluări ştiinţifice şi nu din aprecierile
subiective ale specialiştilor decidenţilor), perceperea riscului de către indivizi
se poate manifesta prin:
• adoptarea unei atitudini neutre (optând pentru valorile obiectiv
scontate);
• înclinaţie semnificativă către risc;
• aversiune semnificativă pentru risc.
Aplicarea preferinţelor la valorile scontate va permite determinarea
utilităţilor dorite; diferitele consecinţe, efecte nu vor fi ponderate numai cu
probabilităţile (obiective) ci şi cu utilităţile respective: dacă decidentul va avea
aversiune faţă de pierderi, de exemplu, va recurge la un coeficient de ponderare
stabilit în funcţie de intensitatea dorinţei de a evita un asemenea rezultat, astfel
încât valoarea scontată a proiectului sau politicii se va diminua.
Pe măsura posibilităţilor, problema incertitudinii va trebui să devină
una de gestiune a riscului.
Ţinând cont de valorile scontate în mod obiectiv, precum şi de
utilităţile, rezultatele dorite, pot fi luate în calcul o serie de reguli de decizie şi
strategii de investiţii posibile de aplicat în gestionarea riscului:
• eliminarea acelor componente ale proiectului, sau politicii,
generatoare de risc, ceea ce poate să însemne conceperea unui noi proiect sau a
unei noi politici;
• aplicarea unor reguli de decizie:
- mini-max: minimizarea pierderilor maxime generate de
aplicarea proiectului sau politicii de mediu,
- maxi-min: maximizarea efectelor (favorabile) minime, ce pot

106
 fi generate de aplicarea proiectului sau politicii de mediu,
- matricea câştigurilor şi matricea regretelor;
• calculul costului promovării unei decizii eronate: realizarea
proiectului deşi se va dovedi a fi fezabil (se are în vedere, deci, pierderea
scontată de oportunitate);
• calcularea costului incertitudinii, respectiv evaluarea regretului când
cea mai bună decizie luată este aceea de a renunţa la realizarea proiectului sau
aplicarea politicii de mediu (Sub influenţa situaţiei de incertitudine, nu se
manifestă suficientă încredere în fezabilitatea proiectului sau politicii de mediu,
ulterior eventuala renunţare la realizarea politicii dovedindu-se o eroare totală
sau parţială).

9.2.2.2. Integrarea politicilor de mediu

Oportunitatea integrării politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi
globale rezultă din natura biunivocă a relaţiei dintre mediu şi sistemul tehnico-
productiv şi social-economic. Premisele şi principiile integrării ar putea fi
rezumate astfel:
• asumarea publică de către diferite ministere, a obiectivului de
integrare a politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globale;
• formularea unor obiective clare, concise, măsurabile, delimitate în
timp şi prin sistemul legislativ;
• adoptarea planificării anticipative, atunci când se pun în evidenţă
impacte reciproce între politicile de mediu şi cele sectoriale şi globale;
• limitarea şi eliminarea în timp a măsurilor contradictorii (încurajarea
extinderii suprafeţelor cultivate inclusiv în zone fragile şi acordarea de sprijin,
pe de altă parte, celor care consimt să conserve sau chiar să prezerveze astfel
de zone);
• extinderea posibilităţilor de intervenţie a societăţii civile în procesele
decizionale.
„Deşi politicile de scoatere din circuitul agricol a terenurilor prezintă
anumite inconveniente şi nu constituie decât o ultimă soluţie tranzitorie, ele pot
permite realizarea simultană a obiectivelor agricole, bugetare şi ale mediului
înconjurător”. Posibilităţile de concretizare a acestor avantaje sunt cu atât mai
mari cu cât sunt satisfăcute următoarele condiţii:

107
 • programele de scoatere din circuitul agricol a anumitor terenuri
vizează regiunile sensibile din punct de vedere ecologic, aflate în principalele
zone de producţie;
• amânarea acordată pentru scoaterea din circuitul agricol a acestor
terenuri să fie suficientă, ca durată, pentru stimularea agricultorilor în direcţia
adoptării de activităţi propice mediului înconjurător;
• alegerea terenurilor ce urmează a fi scoase din circuitul agricol se va
face în cadrul unei proceduri tip licitaţie, după criterii care se bazează pe
evaluarea incidenţei externe probabile a continuării activităţii productive şi pe
estimarea economiilor bugetare potenţiale care rezultă din retragerea
terenurilor din circuitul agricol;
• programul de retragere a unor terenuri din circuitul agricol trebuie
prezentat agricultorilor, având în vedere rolul acestora în conservarea,
întreţinerea şi ameliorarea calităţii mediului.

9.2.2.3. Armonizarea efectelor distributive ale politicii de mediu

Ca sistem, mediul este un bun public şi în consecinţă politicile de
mediu, generând bunuri publice (mediul cu diferite nivele de calitate, poluare
de diferite nivele) îndeplinesc o evidentă funcţie socială de transfer, justificând
întrebări cum ar fi:
-Care sunt principalii beneficiari ai resurselor de mediu ?
-Cine câştigă mai mult în urma activităţii de protecţie a mediului, de
reconstrucţie
ecologică ?
-Cine suportă costurile politicilor de mediu ?
O politică de mediu ale cărei efecte distributive de un anumit sens
(pozitive sau negative) vizează doar anumite categorii sociale îşi va limita
suportul material şi uman, astfel încât probabilitatea atingerii obiectivelor sale
se va diminua în mod corespunzător. Politica de mediu poate, până la urmă, să
fie promovată de o structură instituţională, de un grup social, dar aplicarea sa în
condiţii de eficacitate şi economicitate nu se poate realiza decât cu contribuţia
întregii societăţi şi de aceea se va impune în mod inevitabil armonizarea
efectelor sale distributive. Soluţionarea acestei probleme este cu atât mai
necesară cu cât, de multe ori, preocupările pentru conservarea rolului activ al
mediului asupra dinamicii sistemului tehnico-productiv şi economico-social

108
sunt percepute ca fiind apanajul unor elite, sau ca factor de blocaj al creşterii şi
dezvoltării economice. Depăşirea principalului handicap în tentativa de
reconciliere a omului cu natura, acela al comportamentului individului sau
colectivităţii, nu va putea fi înregistrată decât dacă politica de mediu va reflecta
şi eforturile de atenuare a disparităţilor privind avantajele şi dezavantajele pe
care le generează.
În acest context vor trebui luate în calcul următoarele tipuri de efecte
distributive ale politicilor de mediu:
• distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia fizică;
• distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia valorică;
• distribuţia costurilor politicilor de mediu;
• distribuţia avantajului comparativ în schimburile internaţionale
(relevând astfel şi dimensiunile naţională şi internaţională ale efectelor
distributive ale politicilor de mediu).
Datele empirice demonstrează că, datorită diversităţii structurilor
demografice şi urbane, este imposibilă generalizarea unui model al inegalităţii
economice, calitatea mediului sau poluarea fiind distribuite atât de o manieră
regresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mari) cât şi
progresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mici). Mai mult,
coeficienţii de corelaţie dintre nivelul de poluare şi cel al veniturilor variază
mult de la un tip de poluare la altul (constatându-se de exemplu o corelaţie
semnificativă între nivelul poluării sonore şi cel al veniturilor).
Pot fi analizate trei situaţii:
a. reducerea uniformă a emisiilor poluante (o), caz în care efectul
politicii de mediu va fi resimţit în mică măsură de zonele cu un nivel scăzut al
poluării (cu o categorie sau alta de substanţe), locuite de obicei de cei cu
venituri mari şi în mai mare măsură de zonele puternic poluate, dar poluate de
categorii cu venituri mai mici;
b. punerea în practică a unor măsuri de protecţie a mediului (inclusiv de
reducere a poluării) în zonele cu cele mai evidente tendinţe spre dezechilibre
ecologice, caz în care politica de mediu este de factură exclusiv progresivă;
c. realizarea unor programe şi proiecte de îmbunătăţire a parametrilor
calitativi ai mediului în zonele rezidenţiale, fiind vorba deci de o politică de
mediu regresivă.

109
 Faptul că, în general, categoriile cele mai expuse diferitelor forme de
poluare sunt cele cu venituri mici, conduce totuşi la concluzia că acestea sunt
principalii beneficiari ai politicilor de mediu. Caracterul progresiv al măsurilor
de conservare a mediului se poate amplifica în timp dacă avem în vedere că
reducerea poluării în zonele puternic poluate se va reflecta, în timp, în creşterea
preţurilor locuinţelor, terenurilor, etc., bunuri ale căror proprietari sunt
preponderent reprezentanţi ai categoriilor defavorizate.
Analiza distribuţiei avantajelor/pagubelor politicilor de mediu în
expresie valorică se bazează pe conceptul de consimţământ de a plăti (pentru a
beneficia de un avantaj sau pentru a evita o pagubă) al consumatorilor.
Faptul că principalii beneficiari ai politicilor de mediu pot fi categoriile
sociale defavorizate nu înseamnă în acelaşi timp că valoarea atribuită de
acestea creşterii calităţii mediului este întotdeauna mai mare decât valoarea
atribuită de categoriile sociale cu venituri mai mari unei creşteri mai mici a
calităţii mediului; din aceste considerente este posibil ca expresia valorică a
avantajului reprezentat de îmbunătăţirea calităţii mediului (sau evitarea unei
pagube) în cazul categoriilor defavorizate, măsurată pe baza consimţământului
de a plăti, să fie mai mică decât în cazul categoriilor sociale înstărite, atunci
când acestea beneficiază în mai mică măsură de îmbunătăţirea calităţii
mediului (măsurată în termeni fizici), ceea ce ar plasa politica de mediu în sfera
regresivităţii.
De aceea, unii autori propun ca evaluarea raportului dintre caracterul
regresiv şi progresiv al politicii de mediu să se facă pe baza elasticităţii cererii
faţă de ameliorarea mediului în funcţie de venit (de puterea economică a
individului sau colectivităţii):
Ev = ∆CM/∆V în care
∆CM = modificarea relativă (%) a cererii pentru calitatea mediului,
∆V = modificarea relativă (%) a veniturilor.
Atunci când Ev> 1 se poate aprecia că politica de mediu este
preponderent regresivă, în favoarea bogaţilor, aceştia atribuind o valoare mai
mare decât cea socialmente recunoscută pentru o anumită creştere a calităţii
mediului, întrucât în funcţia de utilitare importantă variabilei „calitatea
mediului” este direct proporţională cu creşterea veniturilor. (Pentru acelaşi
nivel al satisfacţiei exprimat prin curba de indiferenţă – rata de substituire

110
dintre bunurile de mediu şi alte bunuri se modifică în favoarea bunurilor de
mediu odată cu creşterea veniturilor).
În contextul creat de conceptul consimţământului de a plăti (pentru a
beneficia de un avantaj sau a evita o pagubă), categoriile defavorizate sunt prea
sărace pentru a atribui (a acorda) o valoare mai mare îmbunătăţirii calităţii
mediului, iar categoriile cu venituri mari sunt prea bogate pentru a reacţiona
semnificativ favorabil faţă de un asemenea avantaj, atunci când acesta nu se
apropie suficient de nivelul dorit: am putea concluziona, deci, că principalii
beneficiari ai avantajelor/pagubelor politici de mediu sunt persoanele
aparţinând clasei mijlocii.
Un loc important în sistemul efectelor distributive ale politicilor de
mediu îl ocupă cele referitoare la costurile generate de aplicarea măsurilor de
conservare a mediului, costuri care pot fi analizate:
• la nivelul sectorului familial;
• la nivelul sectorului productiv;
În cazul sectorului familial, distribuţia costurilor va depinde de:
• elasticitatea cererii la diferite produse în raport cu modificarea
preţurilor (elasticitate-preţ), având în vedere că principalele instrumente ale
politicii de mediu pot determina o creştere a preţurilor;
• destinaţia acordată veniturilor bugetare rezultate din utilizarea
instrumentelor pentru protecţia mediului. Studiile de specialitate au pus în
evidenţă caracterul regresiv al politicilor de mediu în ceea ce priveşte
distribuţia costurilor la nivelul sectorului familial:
„...lupta împotriva poluării provocate de automobile în SUA afectează
8,2% din venitul familiilor cu un buget mai mic de 3000$. Acest impact se
reduce la 2,7% pentru grupa de venituri 20.000 – 25.000$ şi la mai puţin de 2%
pentru grupele superioare. În cazul combaterii poluării apei, Gionessi şi Peskin
stabilesc de asemenea un impact regresiv, dar în mai mică măsură decât în
cazul poluării atmosferice şi aceasta mai ales datorită importantelor subvenţii
federale şi locale acordate pentru finanţarea acestor programe”. Desigur,
caracterul regresiv al politicilor de mediu în materie de distribuţie a costurilor
se diferenţiază în funcţie de grupa de produse alimentare, nealimentare de
strictă necesitate, de lux. Din acest punct de vedere este de subliniat caracterul
dual al politicilor de mediu, deoarece elasticitatea – preţ mai scăzută a cererii

111
de bunuri alimentare sau nealimentare dar de strictă necesitate va determina în
cazul promovării unor măsuri de protecţie a mediului care vor afecta aceste
grupe de produse, „sacrificarea” unei părţi din celelalte grupe de produse
pentru consum familial, ceea ce echivalează cu o regresie a funcţiei de utilitate
specifică familiilor defavorizate.
Din perspectiva destinaţiei veniturilor bugetare provenite din utilizarea
instrumentelor pentru protecţia mediului, pentru armonizarea efectelor
distributive ale politicilor de mediu se va ţine cont de următoarele situaţii:
• introducerea eco-taxelor în condiţiile unui nivel relativ constant al
fiscalităţii, presupune eliminarea altor taxe, sau diminuarea cuantumului
acestora, motiv pentru care o parte din veniturile bugetare provenind din eco-
taxe ar putea fi folosite doar ca o compensare a pierderilor de venituri bugetare,
ceea ce va atrage însă un pronunţat caracter distributiv al politicii de mediu;
• veniturile bugetare aferente eco-taxelor vor fi folosite preponderent
pentru reechilibrarea bugetului familiilor defavorizate, măsurile de protecţie a
mediului căpătând astfel un caracter distributiv moderat.
În cazul sectorului productiv, distribuţia costurilor va depinde de
numeroşi factori, între care:
• structura funcţională a pieţei (monopol, oligopol, etc);
• posibilităţile de substituire între factori, inputuri (cum este cazul
diferitelor forme de energie);
• nivelul concurenţei internaţionale;
• tipul instrumentelor pentru protecţia mediului puse în practică.
Acţiunea singulară sau cumulativă a acestor factori trebuie analizată
separat, în funcţie de sfera relaţiilor de interdependenţă, astfel încât vom avea
în vedere:
• distribuţia costurilor între sectorul „producţie” şi sectorul „consum”;
• distribuţia costurilor între producători.
Dacă evoluţia raportului „cerere-ofertă” va permite transferarea
întregului cost generat de aplicarea politicilor de mediu în preţul produselor,
cei care vor suporta pagubele vor fi consumatorii: excluzând cazurile de
monopol, o asemenea situaţie este însă puţin probabilă, iar producătorii, pentru
a-şi menţine poziţia pe segmentele de piaţă specifice, vor reflecta asupra
posibilităţii „sacrificării” unei părţi din profit, pentru ca preţul să nu se

112
transforme într-un factor inhibitor pentru consumator, ceea ce va conduce la
distribuirea costurilor politicii de mediu între cele două categorii de parteneri.
În legătură cu impactul măsurilor de protecţie a mediului asupra
performanţei activităţii poluatorilor, ar trebui definit mai întâi conceptul de
echitate între aceştia. Principiul egalităţii în afara legii sugerează, de exemplu,
obligarea tuturor poluatorilor, aparţinând unei grupe omogene, să se încadreze
în aceleaşi limite ale emisiilor poluante (fig.9).

Fig.4. Distribuţia costurilor aplicării politicii de mediu între diferiţi

poluatori

Se constată însă că , în condiţiile unor costuri marginale diferite de

reducere a poluării, A1B1P1<A2B2P2<…..<ANBNPN astfel încât ceea ce pare a fi
echitabil pentru pouatori devine inechitabil pentru societate, soluţia propusă
având un evident caracter anti-economic.
Dacă în schimbul costurilor totale (corespunzătoare limitelor
L1L2…..LN ) se acreditează ideea egalizării costurilor marginale ale depoluării
prin introducerea, de exemplu, unei taxe de poluare, t, impactul distributiv va fi
discriminatoriu pentru poluatori, poluatorul 1, care prezintă cele mai mici
costuri ale depoluării, fiind obligat să suporte costuri de reducere a emisiilor
poluante incomparabile mai mari decât ceilalţi poluatori: După criteriul
economic, societatea în ansamblul ei ar fi un beneficiar sigur al politicii de
mediu.
Distribuţia avantajului comparativ în relaţiile internaţionale este şi o
formă de manifestare, de exprimare a obiectivelor, instrumentelor şi

113
mecanismelor de finanţare specifice fiecărei politici de mediu. Cum ansamblul
măsurilor şi mijloacelor pentru conservarea mediului depinde de:
- caracteristicile mediului;
- structurile demografice;
- preferinţelor socio-culturale;
- nivelul de dezvoltare şi structura economiei.
Factori destul de diferiţi de la o ţară la alta, şi care dau conţinut
conceptului de avantaj comparativ, apar frecvent situaţii de distorsiuni
comerciale în ceea ce priveşte fluxurile şi structura schimburilor internaţionale.
Plusul de competitivitate a unor ţări pe piaţa internaţională, inclusiv ca
urmare a unor costuri ecologice mai scăzute, explicabile pe baza unor factori
naturali favorizanţi, este expresia unui avantaj comparativ ce nu poate fi
asimilat unei situaţii de distorsiune comercială.
În schimb, atunci când avantajul comparativ apare ca urmare a
subevaluării (voluntare sau involuntare) costurilor ecologice generate de
aplicarea politicilor de mediu, putem vorbi de impactul acestor politici asupra
distribuirii avantajului comparativ, de distorsiuni comerciale (ca urmare a
internalizării parţiale a externalităţilor de mediu). De asemenea, supraevaluarea
costurilor ecologice menţionate echivalează cu o subvalorificare a avantajului
comparativ sau în ultimă instanţă, cu un „transfer” de avantaj comparativ către
partenerii din schimburile internaţionale.
Care sunt mecanismele prin care politicile de mediu subevaluează
şi/sau supraevaluează costurile ecologice, generând astfel un impact distributiv
asupra avantajului comparativ ? În primul rând, atunci când obiectivele politicii
de mediu sunt mai puţin severe decât o reclamă realitatea , în schimburile
internaţionale se realizează o absorbţie de avantaj comparativ, nivelul
competitivităţii având, parţial, premise false. De menţionat că, în timp, această
„ fraudă ecologică ” se poate întoarce împotriva ţărilor care practică în măsura
în care activitatea economico-socială va supralicita capacitatea de suport a
mediului.
Un alt mecanism al distribuirii avantajului comparativ are ca suport
sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului.
Dacă nivelul scăzut al normelor de emisie poate reprezenta o premisă
falsă a competitivităţii, atunci când este stabilit mai ales pe criterii de politică

114
economică, normele referitoare la produse, în afara principiului non-
discriminării (aplicarea aceloraşi restricţii de fabricaţie, de calitate pentru
produsele, de import caşi pentru cele autohtone), se pot transforma în bariere
netarifare în schimburile internaţionale pentru a compensa lipsa de
competitivitate pe piaţa internă.
La rândul lor, instrumentele utilizate în politicile de mediu se află la
originea unor efecte distributive asupra avantajului comparativ, cel puţin în
măsura în care, de exemplu, taxele şi impozitele de mediu obligă producătorul-
poluator să suporte nu numai costurile depoluării şi pe cele ale poluării
reziduale ci şi o taxă reziduală (o suprataxă), diminuându-se nivelul de
competitivitate conferit de avantajul comparativ.
În al treilea rând, modalităţile de finanţare a politicilor de mediu
constituie un factor determinant al apariţiei distorsiunilor concurenţiale.
De exemplu, comparativ cu o ţară care subvenţionează programele şi
proiectele de protecţia mediului, la nivel sectorial, ţara care aplică principiul
„poluator-plătitor” se va afla în inferioritate absolută sau relativă (cel puţin pe
termen scurt şi mediu) în derularea schimburilor sale internaţionale.
Identificarea tipurilor de efecte distributive ale politicilor de mediu
trebuie completată cu prefigurarea posibilităţilor de armonizare a acestor
efecte, în contextul următoarei alternative :
• înglobarea în politica de mediu a unor măsuri corective,
• constituirea efectelor distributive ca o problemă separată de politica
de mediu, ce urmează a fi soluţionată prin mecanisme specifice.
Măsurile corective pot fi grupate în două categorii :
• măsuri care prin aplicarea lor afectează nivelul eficacităţii politicii de
mediu;
• măsuri care prin aplicarea lor nu au urmări opuse obiectivelor
principale ale politicilor de mediu.
Din prima categorie fac parte: stabilirea de restricţii ecologice mai puţin
severe, scutirea de la plata unor eco-taxe, subvenţionarea activităţii de
producţie; asemenea măsuri diminuează impactul politicii de mediu asupra
politicii economice, cel puţin pe termen scurt şi mediu, dar trebuie evitate ori
de câte ori este posibil, mai ales pe termen lung şi aceasta datorită rolului pe
care îl pot avea în perpetuarea activităţilor mai puţin performante din punct de

115
vedere de vedere economico-ecologic. (Susţinerea acestor activităţi se justifică
numai pentru perioada în care sunt efectuate demersuri de identificare a
posibilităţilor de resorbire a impactelor economico-sociale ocazionate de
limitarea sau eliminarea lor). În consecinţă, atenţia trebuie concentrată asupra
măsurilor corective din a doua categorie, cum ar fi subvenţionarea directă sau
creditarea cu dobândă bonificată a programelor şi proiectelor de mediu,
mijloacele financiare având ca sursă o parte din veniturile bugetare constituite
prin aplicarea eco-taxelor. Odată cu dezvoltarea „fiscalităţii ecologice” se va
putea recurge la sisteme bugetare „neutre” în care noile „ecotaxe” sunt
compensate prin scăderea altor impozite (cum se procedează în Suedia).
A doua variantă, bazată pe mecanisme specifice de armonizare a
efectelor distributive, sugerează necesitatea dimensionării corecte a politicii de
mediu în funcţie de problemele ecologice apărute sau prognozate, urmând ca
prin politica economică să se asigure susţinerea globală a activităţilor
„sensibile” la costurile ecologice. În acest caz, de exemplu, agricultorii trebuie
să suporte taxele pe factori de producţie cum ar fi : îngrăşăminte chimice ,
erbicide, pesticide, etc., instituite cu scopul protejării solului, apei, sănătăţii
populaţiei, iar politica agricolă să prevadă mecanisme de ajutorare a fermierilor
: ecotaxele pe factorii de producţie cu efecte negative asupra mediului sunt
percepute de producători drept costuri, ceea ce reprezintă un semnal important,
punctual, de adaptare a tehnologiilor la restricţiile ecologice, în timp ce ajutorul
global nu va fi asociat în mod automat cu introducerea eco-taxelor.
La nivelul schimburilor internaţionale, armonizarea efectelor
distributive ale politicilor de mediu îşi găseşte expresia în următoarele soluţii :
• uniformizarea măsurilor de protecţie a mediului (norme, standarde,
taxe, etc.),
• încheierea de acorduri privind pragul minim sau intervalul de valori
pentru norme şi standarde de protecţie a mediul,
• încheierea de acorduri asupra mijloacelor comune de combatere a
poluării, a degradării mediului, urmând ca utilizarea acestora de către fiecare
ţară să se facă în funcţie de condiţiile concrete;
• asumarea, în cadrul unor acorduri şi convenţii internaţionale, a
principiilor economice ale poluării : poluator-plătitor, poluat-plătitor,
compensare reciprocă.

116
 9.2.3. Operaţionalizarea politicilor de mediu.
Indiscutabil, fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de
posibilităţile de aplicare şi de control asupra acesteia. Coerenţa, severitatea
politicii de mediu sunt atribute de reţinut, dar se pot transforma în simple
speculaţii dacă din motive obiective şi/ sau subiective ansamblul măsurilor şi
mijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii acestuia, nu pot
fi aplicate într-o proporţie suficient de mare.
Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru
asigurarea eficientizării, inclusiv din punct de vedere al armonizării impactelor
distributive, etapă a cărei parcurgere presupune satisfacerea următoarelor
condiţii:
• asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză
cât mai dezvoltate;
• existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre
particular şi general (pentru a putea acoperi cazuistica oferită de activitatea
practică) şi să se bazeze pe un transfer informaţional consistent. Efectele
politicilor de mediu se manifestă mai ales pe termen mediu şi lung, motiv
pentru care, respectând anumite cerinţe, sunt de preferat evaluarea şi
valorificarea exigentă a rezultatelor cercetării şi practicii interne şi
internaţionale, trecută şi prezentă;
• realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele propuse a se
utiliza în aplicarea politicii de mediu şi baza tehnico-materială, ţinând cont de
posibilităţile de extindere şi modernizare a acesteia;
• proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolul
aplicării politicii de mediu.
În efortul de aplicare a politicilor de mediu, elementul central este
reprezentat de sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului. Pornind de la
obiectivele politicii de mediu, dimensionate în funcţie de problematica
mediului şi caracteristicile economico-sociale ale dezvoltării fiecărei ţări,
regiuni, etc. se va structura sistemul instrumentelor alternative pentru atingerea
obiectivelor formulate, sistem care, în timp, trebuie să îşi găsească susţinerea în
plan legislativ, al resurselor umane şi tehnico-materiale.
Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizarea următoarelor
tipuri de măsuri:

117
 • măsuri directe (punctuale);
• măsuri indirecte şi de susţinere;
• măsuri economice generale.
Primul tip de măsuri se va concretiza în:
• instrumente legislative;
• instrumente economice;
• instrumente pentru sprijin orizontale;
• promovarea proiectelor de mediu.
Instrumentele legislative trebuie să asigure, în principal, un nivel ridicat
de protecţie a sănătăţii publice şi a mediului, mai ales în cazul activităţilor care
prezintă un nivel ridicat al riscurilor ecologice, precum şi respectarea
obligaţiilor cuprinse în acordurile şi convenţiile internaţionale şi pe probleme
de mediu.
Instrumentele economice (taxe, subvenţii, sisteme de consignaţie,
acreditive de mediu, permise de poluare negociabile), acţionând în direcţia
internalizării costurilor ecologice externe (a externalităţilor), corectează nivelul
preţurilor şi contribuie la o utilizare responsabilă a resurselor naturale, la
diminuarea nivelului poluării şi la o gestiune activă şi eficientă a deşeurilor.
Instrumentele de sprijin orizontale vizează:
• ameliorarea bazei de date despre mediu;
• promovarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în direcţia
creării unor tehnologii mai puţin poluante sau corective (cum ar fi cele pentru
tratarea solurilor contaminate);
• ameliorarea planificării sectoriale şi amenajării teritoriului;
• dezvoltarea sistemelor de informare a publicului şi de formare
profesională. Sfera măsurilor indirecte şi de susţinere cuprinde:
• revizuirea instituţiei proprietăţii privind:
0 - modul de utilizare a terenurilor;
1 - accesul pe proprietate;
2 - posibilităţile pe care comunitatea le poate valorifica cu scopul
exercitării controlului asupra activităţii desfăşurate în perimetrul proprietăţii.
• raţionalizarea costurilor de operaţionalizare a politicii de mediu prin:
- îmbunătăţirea sistemului informaţional;
- simplificarea procedurilor juridice;

118
 - reforme juridice.
Cel de-al treilea tip de măsuri – economice generale – exprimă
necesitatea armonizării politicilor economice cu cele de mediu, în contextul
programelor de ajustare, structurală şi sectorială prin politici monetare,
bugetare, în domeniul pieţelor de capital, a energiei, etc. .
În cazul politicii monetare, prin rata dobânzii şi a celei de actualizare
poate fi influenţată dezvoltarea economică în consens cu restricţiile ecologice,
sporind profitabilitatea unor domenii de activitate ca un bilanţ pozitiv al
impactelor asupra mediului şi deci schimbând direcţia de mişcare a capitalului
în favoarea conservării capacităţii de suport a sistemelor naturale.
Politica bugetară, în măsura în care va acorda o atenţie mai mare
veniturilor bugetare din taxe pe utilizarea resurselor, paralel cu reorientarea
sistemului de subvenţii, în direcţia limitării distorsiunilor pe care acesta le
generează la nivelul sistemului de preţuri şi cu sporirea volumului de resurse
financiare pentru susţinerea programelor ecologice, poate juca, de asemenea,
un rol important în diminuarea efectelor negative şi amplificarea celora
pozitive asupra mediului.
În domeniul pieţelor de capital pot fi întrevăzute măsuri de sprijinire
financiară într-o proporţie mai mare a sistemului de gestionare a resurselor şi
de control a poluării.
Politica energetică rămâne unul dintre principalele domenii cu impact
semnificativ asupra calităţii mediului, influenţând rata de substituire a
diferitelor surse de energie, măsurile de politică energetică pot contribui la
reducerea presiunii asupra ecosistemelor forestiere, dar şi a nivelului şi
intensităţii poluării aerului, a altor componente ale mediului. Şocurile
energetice se propagă în întregul sistem tehnico-productiv şi social-economic,
motiv pentru care “mesajul”lor trebuie să fie şi unul în favoarea mediului. Nu
în ultimul rând trebuie subliniat impactul politicilor în domeniul investiţiilor
asupra mediului; în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cu o piaţă excedentară a
forţei de muncă, există riscul atragerii de investiţii străine în domenii
energofage, puternic poluante, astfel încât avantajele temporale legate de
reducerea presiunii sociale şi efectul antrenant asupra economiei se pot
transforma, pe termen mediu şi lung, în importante dezavantaje sub forma unor
costuri ecologice greu de suportat.

119
 De aceea, politica investiţională trebuie să fie una care să determine
îmbunătăţirea performanţelor economice şi deci sporirea capacităţii de
finanţare inclusiv a costurilor ecologice, fără a accepta din start practici care
atentează grav, uneori ireversibil, la integritatea mediului.
Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a
politicilor de mediu, se conturează o tendinţă tot mai evidentă de extindere a
instrumentelor indirecte (economice) de protecţie a mediului.
Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului se
manifestă atunci când aplicarea acestora determină o modificare a costurilor,
respectiv beneficiilor aferente diferitelor alternative tehnico-productive
promovate de agenţii economici, de o manieră care să influenţeze
comportamentul într-un sens favorabil mediului.
Trebuie remarcată acţiunea indirectă a instrumentelor economice pentru
protecţia mediului, atâta vreme cât acestea modifică doar parametrii externi
sistemului decizional, în limitele cerute de menţinerea caracterului concurenţial
al pieţei, şi nu decizia în sine, care va reflecta capacitatea managerială a
agentului economic.
Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru protecţia
mediului nu se opun reglementărilor directe (norme, standarde,etc.) într-un
asemenea domeniu, ci se alătură acestora, precum şi instrumentelor
nerestrictive (negocierea directă cu grupurile “ţintă”, creşterea gradului de
informare privind riscurile ecologice şi bunăstarea socială, etc.)
Comparativ, este de subliniat însă superioritatea de principiu a
instrumentelor economice pentru protecţia mediului în raport cu reglementările
directe. Această afirmaţie ar putea fi contrazisă de realitatea imediată,
caracterizată printr-o utilizare mult mai largă a măsurilor administrative de
reducere a impactului negativ provocat de activitatea economico-socială asupra
mediului. O asemenea situaţie se explică, în ceea mai mare parte, prin
ascendentul pe care-l manifestă “politicul” în relaţiile cu “economicul”, fapt
ce denotă o percepere încă insuficientă a dimensiunii eco-crizei şi a
funcţionalităţii tandemului “economie-mediu”.
Chiar şi o simplă inventariere a limitelor celor două categorii de
instrumente poate pune în evidenţă necesitatea de a acorda un rol mai
important reglementărilor indirecte în negocierea conflictului dintre om şi

120
mediu şi promovarea unui model de dezvoltare durabilă bazat pe raţionalizarea
procedurală.
În ceea ce priveşte normele şi standardele, prin care se stabilesc în mod
direct restircţiile ecologice de desfăşurare a unei activităţi, principalele limite
se manifestă prin :
-caracterul dual – normele şi standardele exprimând în acelaşi timp atât
interdicţia de a depăşi un anumit nivel al emisiilor şi efluenţilor cât şi
“autorizarea” de a polua până la acest nivel fără a suporta cel puţin o parte din
pagubele asfel provocate;
-caracterul uniform – ceea ce face ca, în condiţiile unor ecobilanţuri
diferite de la zonă la zonă, să apară posibilitatea înregistrării de “fraude
ecologice”atât în relaţiile dintre regiunile aceloraşi ţări cât şi în relaţiile dintre
ţări (în acest din urmă caz, fiind cunoscută tendinţa de transferare a activităţilor
cu un puternic potenţial poluant în ţările care prevăd restricţii ecologice mai
puţin severe);
-caracterul static – normele şi standardele riscând să se transforme într-
un factor de blocaj în raport cu funcţionalitatea relaţiei “mediu-activitate
economico-socială”;
-favorizarea intervenţionalismului în economie, ceea ce poate diminua
şansele evoluţiei economiei spre starea de optimalitate.
La rândul lor, reglementările indirecte sunt marcate de dificultăţile în
stabilirea nivelului financiar şi/sau incitativ şi asigurarea operaţionalităţii (mai
ales în cazul drepturilor de poluare negociabile), inclusiv ca urmare a opoziţiei
factorilor politici.
Desigur, aceste dificultăţi diferă în funcţie de structura sistemului
măsurilor indirecte de control al echilibrului ecologic.
Din punct de vedere al obiectivelor urmărite, instrumentele economice
pentru protecţia mediului se pot clasifica în :
- instrumente de finanţare;
- instrumente de incitare (incitative);
Instrumentele de finanţare au ca obiectiv principal, în cel mai bun caz,
alimentarea unor fonduri necesare finanţării proiectelor de mediu, sau asimilate
(ex: colectarea deşeurilor) dacă nu, alimentarea bugetului de stat central sau a
bugetelor de stat locale, din care pot fi finanţate, total sau parţial şi proiecte de

121
mediu.
Pentru aceasta, cuantumul în care se aplică este scăzut, astfel încât
impactul asupra activităţii economico-sociale şi mediului este redus, dar
întâmpină o mai mică rezistenţă din partea factorilor politici şi decizionali,
fiind astfel, mai uşor de aplicat.
Instrumentele incitative au ca obiect principal descurajarea creşterii
fondului şi stocului de capital tehnic activ în domeniile poluante sau a
promovării de tehnologii “agresive” faţă de mediu.
Evident, în practică, cele două obiective – constituirea de fonduri pentru
finanţarea şi stimularea unui comportament adecvat cerinţelor de menţinere a
autoportanţei sistemului natural se întrepătrund, distincţia fiind necesară pentru
stabilirea nivelului taxelor, impozitelor de mediu, etc.
În afara unei astfel de delimitări, instrumentele economice pentru
protecţia mediului îşi pot pierde caracterul operaţional, mai ales în cazul
economiilor aflate în criză, când blocajele financiare sunt frecvente sau de
lungă durată.
Din punct de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice
pentru protecţia mediului se pot clasifica în :
- instrumente pentru protecţia ecosistemelor;
- instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului.
Raţiunea acestei clasificări porneşte de la faptul că poluarea tinde să-şi
transforme caracterul local sau regional în unul global şi de aceea preocupările
în direcţia menţinerii echilibrului ecologic numai pot fi centrate exclusiv la
nivelul diferitelor ecosisteme, modelele elaborate trebuind să includă şi
relaţiile dintre ecosisteme, deci mediul în ansamblul său. Tendinţa de
globalizare a poluării mută centrul atenţiei de la contradicţia dintre necesarul
de resurse şi raritatea acestora, la contradicţia dintre funcţiile ecologice şi
funcţiile economice ale mediului. Instrumentele din prima categorie vizează
doar implicit funcţionarea mediului, ele putând să servească prioritar
conservării suportului material natural al activităţii economico-sociale,
neglijând suportul primordial – cel ecologic, care a făcut posibilă apariţia şi
menţinerea vieţii pe pământ. Cu alte cuvinte, nivelul variabilelor la care se
realizează cuplarea optimă între diferite ecosisteme poate să difere de nivelul
aceloraşi variabile la care se asigură echilibrul fiecărui ecosistem în relaţia sa

122
cu mediul economic, ceea ce impune şi testarea compatibilităţii cu funcţiile
mediului ca sistem.
Ţinând cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru
protecţia mediului se pot clasifica în:
- instrumente pentru protecţia resurselor naturale;
- instrumente pentru reducerea volumului emisiilor şi efluenţilor.
- instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante.
Necesitatea de a opera cu acest criteriu rezultă din faptul că orice proces
de producţie “atentează” la capitalul natural atât prin consumul de resurse
naturale pe care-l presupune (cantitativ, calitativ şi structural), cât şi în fazele
producţiei propriu-zise şi consumului.

Întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin politica de mediu?
2. Care sunt criteriile durabilităţii?
3. Enumeraţi principalele etape ale politicilor de mediu.
4. Care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească
politicile de mediu astfel încât acestea să fie realiste şi
coerente?
5. Care sunt măsurile utilizate în vederea aplicării politicilor
de mediu?

BIBLIOGRAFIE:

1. Dumescu F., Gureanu D. – Geografia resurselor şi Economia

mediului, Editura Servo-Sat, Arad, 1998;
2. Negrei C. – Economia şi politica mediului, Editura ASE,
Bucureşti, 2004;
3. Negruţ C. şi colab. – Economia şi protecţia mediului, Editura Presa
Universitară Română, Timişoara, 1997;
4. Rojancschi V., Bran Florina, Grigore F. – Elemente de economia
şi managementul mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

123