Cuvént inainte la editia a doua df Cand le povestese uneori studengilor mei cat am apucat sé-l vid in copiliirie pe Célinescu, ca i-am cunoscut mai tarziu pe Cioculescu si pe Geo Bogza, ca am stat de vorba cu Marin Preda si cu Nichita Stanescu pe cand eram eu insumi student, mi se pare intotdeauna ci ma privese cu neincredere. Si nu pentru ca nu m-ar socoti destul de ba- tran ca sai fi participat la acele lumi scufundate, ci pentru ca insesi acele lumi au pentru ei, ca gi locuitorii lor, trans- parenta destrimata a irealului. Pentru ei, Nichita Stanescu n-a fost niciodaté un om pe care sit-1 fi putut cunoaste, ci un fel de abstractie: un nume, o fotografie, cateva versuri, o legenda. Este un soc pentru mintea unui om tanar ideea ca ar fi putut merge pe strada alituri de Arghezi sau de Sadoveanu, ci ar fi putut manca in acelasi birt cu Caragiale. Ca toti oamenii acestia care azi sunt carti au fost odata concreti, corporali, si cit si-au trétit viegile cu aceleasi probleme de toate felurile, cu necazurt marunte si griji meschine, ca toti oamenii, dar si cu bund- tate, talent, geniu uneori. A vorbi despre ei familiar starneste aceeasi uimire pe care trebuie sé fi trait-o iudeii, in exodul6 Eminescu. Visul chimeric lor, vatzind cum Moise vorbea zilnic, la usa cortului intal- nirii, cu Dumnezeu, asa cum vorbeste un om cu priete- nul sau“. Sunt sigur cat pentru multi scriitori, artisti si ganditori scufundarea in uitare ar fi fost de preferat acestei decor- poralizari, acestei spectralizari care, departe de a-i reduce (a esenta vietii lor, adesea, ristalmacind-o, le-o trideazd. Cat de mult si-a dorit Eminescu intrarea tn »vecinicul repaos*! Si cit de imposibila a devenit pentru el stingerea eterna! De citi stridenpa, de cdt neadevar au Jost acoperite viata si scrisul lui, in straturi succesive de neingelegere, idealizare, mitizare, mumificare in cele din urma in cdteva formule ale limbajului de lemn belferesc. Nici macar cum anita nu mai stim, in pofida (sau tocmai din cauza) celor céteva poze rimase de la el. Dacé l-am invélni azi pe stradé, cei mai multi dintre noi pur si simplu nu Lam recunoaste, aga cum nu-l recunoastem in banalitatea omenesc-prea-ome- neasca a corespondenyei cu Veronica. Faptul ci nu lam putut vedea niciodaté, cé nu am o imagine coerenta a lui, ca nu stiu cum arita fata lui (cind nu poza minute-n sir, rigid, in fata primitivului aparat cu placi de sticla acoperite cu azotat de argint, asteptand sé ritbufneasca flacttra de magneziu), cé nu-i pot auzi vocea a fost mereu una dintre cele mai mari frustrari ale mele. Foarte, Joarte mult mi-as Si dorit sti vorbese cu el, chiar 4a, cum vorbeste un om cu Prietenul séu“. Cum ins timpul, in-urma lui, a crescut, intunectindu-l, nu-mi riimane decdt sti resping, micar, ceea ce mi se vinde astéizi drept Eminescu, statuile care nu-i sea- mand, frazele in care nu s-ar recunoaste, mormantul bogat Cuvint inainte la editia a doua 7 si flamurile, si sit incerc recuperarea a ceva din frimantarile lui, din grandoarea mingii lui, din magia artei lui citind pur si simplu versurile pe care el le-a scris nu ca sit fie dil- tuite in marmuré nepieritoare, ci ca si ritmand obscure (pentru totdeauna, credea el, alaturi de Vergiliu si de Kafka) in caiete ieftine, cu pagini umplute in toate directiile de strofe si desene in cerneala, acum aproape de nedescifrat. 2 Nu Lam cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar asa de bétrin. De multe ori m-am gandit ins cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care |-au vazut si l-au auzit, si carora asta nu li s-a parut nimic deosebit. Caci, fireste, Eminescu a devenit cu adevarat Eminescu abia dupa boala si moarte. Pand atunci era un ziarist in forfota bucuresteand, puteai sta langé el in tramear sau intr-o berdrie, iar daca cineva ti-ar fi zis: ,Asta-i poetul Eminescu“ poate cét i-ai fi aruncat 0 a doua privire. Infatisarea lui nu corespundea mitului creat ulterior. Nu era nici inalt, nici cu pletele-n vant. Devenise, dupa varsta de treizeci de ani, un om cor- polent, putin greoi, cu golfuri adanci la tample. Vorbea pro- babil cu accent moldovenesc imediat sesizabil pentru urechile miticilor din jur. Cand a venit la Bucuresti, orasul care La distrus, nu scrisese inca nici Luceafarul, nici Scrisorile, dar perioada genial a poeziei si prozei lui se incheiase, totusi. Scrisorile sunt un monument de deziluzie si mizantropie. Viata sa se desfisura de-acum ca-ntr-un cosmar absurd, in lipsa oricarei speranye si-a ovicarui proiect. Eminescu se simpea gi se purta8 Eminescu. Visul chimeric ca un om terminat, cu tot viitorul in spate. Nu mai credea in nimic. Trétia intr-o dezordine Siri margini, abuza de tutun si cafea, care-i ingdlbenisera degetele si dingii. Nu mai avea prieteni. Incepuse sit umple paginile caietelor cu schige si formule ciudate. Tot ce-ai Si putut recunoaste ca JSiind ,eminescian“ in el erau doar, cred, blandetea si visa- toria extraordinare din ochi, vizibile chiar si-n ultima pozii, unde arati ca un om de saizeci de ani. Un biet om care scrisese versuri demne de Dante, de Gongora si de Shakespeare intr-un fund de lume, pentru cagiva insi care abia dacé-l ingelegeau pe jumatate. Dac-as fi trait in vremea lui, n-as fi stiut cai el este Emi- nescu, poate nici macar daca i-as fi citit versurile. Caici mai erau poeti in preajméd, si pe-atunci distanta dintre el si Samson Bodnarescu sau Dimitrie Petrino nu pérea atat de abisala ca azi. Pentru Macedonski si destui alii, poezia lui Eminescu era vetusta gi confuzd. Ajungea sit na-l citesti sau si-l citesti resentimentar ca sé-l excluzi fara remuscari din réndul celor valorosi. Ma intristeaza gandul cé poate nu m-as fi apropiat de el, nu Las fi pretuit, poate ca nici macar nu Las fi remarcat. Poate-as Si fost un junimist zeflemitor sau un imbecil de la Revista contimporana, care i-ar fi contabilizat greselile de exprimare. N-as fi fost, oricum, Creangi, singurul om care La iubit cu adevarat, desi nici el nu stia ca iubeste un poet, ci doar un om mai curat si mai fantast decit cei din jur. Cuvant inainte la editia a doua 9 3 Cineva care n-a scris niciodaté poezie ar putea avea dificultati in imaginarea a ce inseamnd, de Sapt, 0 opera poetica. Imaginea comund a scriitorului, aa cum apare in biograftile romantate, in filme sau chiar in enciclopedii, este aproape intotdeauna de o falsitate frapanta. Acolo seriitorii par sa aiba wndeva in ei, de la-nceput, intreaga lor opera, deja incheiati, din care extrag, din ciind in céind, in admiratia tuturor celorlalte personaje, cate un poem, perfect de la-nceput, cum ai scoate, perla cu perla, un colier dintr-o cutie cu bijuterii. Topi ceilalti sunt preocupati ex- clusiv de ei si de soarta lor, ca si cand ar “fi stiut de pe-atunci cu ce titani au de-a face. In realitate, artistii au fost de obicei fiinge retrase si care n-au stdrnit interes public — cit de periferici sunt ,,marii clasici* in Saimosul tablou al Junimii! —, iar scrisul lor, atat de crud pe atunci, n-a devenit decat mult mai térziu al lor. Au trebuit sa treack wreizeci de ani de la moartea sa pentru ca Eminescu sit deviné cu adevitrat Eminescu. Imaginea operei unui artist este la randul ei cel putin gresita in imaginatia omului comun. Ea nu este, cum crede el, un cumul de obiecte (poeme, romane, simfonii, picturi), ci un proces orb, 0 bajbdire in toate directiile, o pasla aleatorie de reminiscente, teme si subiecte, dar mai ales de fragmente incaleite unele-n altele, 0 hartét cerebral a celui care scrie, si care evolueaza in timp atit de mult, incdt uneori tanarul artist e mai deosebit de el insusi la maturitate decét doi artisti diferiti intre ei. Operele intregi, finisate, sunt zonele iluminate ale acestui proces de cautare totala — mistica, stiingifica, filozofica,10 Eminescu. Visul chimeric poctica, erotica, bahica si de toate celelalte feluri imagina- bile -, cdutare fara sa stii ce cauti, dar cu sentimentul coplesitor, cateodata, ca in sfarsit ai gasit. Nu existét nici un vers pe care sa-l fi stiut inainte de a-l fi scris, desi, intr-un Jel incriptat si obscur, el inmugurise de mult in tine. Textele concrete, frumos aranjate in paginile cartilor, sunt doar semnele de suprafaré ale acestor procese fragmentare si contradictorii care aledtuiesc viata poeziei, asa cum din miceliul subteran cresc cupolele exterioare incitrcate de Spori. Ele pistreazi cu toatele ins, oricdt de risipite in cioburi ar fi, amprenta inconfundabila a mitului personal care le subintinde si le dé unitatea. 4 Nu stiu cum ar fi putut suna vocea lui Eminescu. In Principiu, ea ar fi putut fi inregistrata cu un Sonograf, dis- pozitiv inventat in 1877 de Edison, pe cand poetul avea 27 de ani. Simt un gol in stomac cand imi imagines cit ag fi putut auzi vocea acestui om care pentru noi e obscurizat de mit si adulatie, cele mai sigure instrumente de falsificare. Era o voce melodioasé si placuté de tenor, evocata adeseori de contemporani. Datorita ei, Eminescu era lectorul oficial al Junimii: nu citea in sedingele cenaclului numai poeziile sale, ci si pe ale celorlalti poeri. Textele sale le citea monoton, de parca ar fi apartinut alteuiva. In schimb, accentua fiecare nuanya din poeziile celorlalti. Fara-ndoialé, péastra un audibil accent moldovenese chiar si in perioada bucures- teand (in poezia sa, ,cranguri rimeaza cu »sdnguri®...). In Cuvant inainte la editia a doua 11 urma sederii de cinci ani in spapiul Serman, cépitase obis- nuinga nazalizirii unor anume cuvinte. De asemenea, din Srecventarea filozofiei i se tragea abuzul (tn opinia contem- poranilor) de termeni neologici, cu care roménii nu erau deloc familiari pe atunci: ,subiectiv “si nobiectiv™... Totusi, daca l-am fi auzit vorbind ‘pe stradé, cu un amic, absolut nimic nu ne-ar fi atras atentia. Vorbea simpli, aproape popular, cum se vede in corespondenga sa cu Veronica, Scri- sorile lui le-ar fi putut scrie oricine. Nu e nici urmi din marele poet acolo. E si firesc: cu cdt un om se poarta si araté mai mult ca un artist, cu atat sunt mai mici sansele sit fle unul autentic. Eminescu era simplu si direct, cu nimie poetic” in maniere. Dimpotrivé, la teatru radea in hohote, indecent de tare, deranjandu-i pe spectatori. Lasau de dorit, pare-se, si manierele lui in societate. Sigur cét lucrurile astea sunt triviale si n-au nici o lega- turd cu geniul artistic, dar daci vrem cu adeviirat, dacéi vrem cu disperare sit ni-l apropiem pe acest om, si ni-l putem inchipui ,asa cum a Jost (34 disperarea vine din constiinga imposibilitatii acestui lucru), fiecare aménunt de acest fel conteazit. Splendida cochilie rasucita-n spiral e produsul meleului moale, amorf, vulnerabil, tragic pana la urma. Este un simbol geometric al insesi vulnerabilivatii sale. Opera artistului e cochilia sa, dar “pe mine ma intereseazi animalul care-a secretat-o din sdngele si din carnea lui. Cum n-o si putem descrie niciodata ‘pentru altcineva femeia pe care-am iubit-o, la felnu putem niciodata sé ne imagindm cu adevirat cum a fost, cum se purta, cum se mica si cum vorbea un autor pe care nu lam cunoscut. Céci oamenii12 Eminescu. Visul chimeric nu sunt nici ei obiecte, ci de asemenea procese, intretéieri de istorii, reflectiri in ochii altora. Cele patru fotografi ale lui Eminescu sunt ca patru sectiuni tomografice prin trupul de timp, alungit dinspre nastere catre moarte, al poetului. Sunt, intr-un fel, ca fazele lunii: e aceeasi lund, dar infa- pisdrile ei succesive nu seamand una cu alta. Timpul pare sé inainteze teribil de repede intre fotografi, grotesc si intristator. In mai putin de doud decenii, trupul ado- lescentului cu ochi calzi si buze senzuale se ruineazd cu desivarsire. In ultima impresie a luminii pe azotatul de argint nu-l mai recunoastem pe Eminescu, si totusi acolo este el cu adevirat, daca adevérul nostru, al tuturor, e ruina si dizolvarea-n acizii timpului. 5 In copiliivie era ,mic si indesat’, foarte negricios, ca togi Sratii sai. La Cernéuti avea o frica patologica de stafii* . Adolescent, ,era un tdnar sindtos ca piatra’, care la scal- da ,punea in mirare pe toti cu manevrele ce facea inot“? La maturitate devenise un barbat mai degraba scund (1,64-1,65 m), cu ,musculatura herculitana si deosebit de paros: Eva foarte paros Mihai, pe pulpele si cele de jos sicele de sus, credeai cé-i omul lui Darwin.© Avea platfus la ambele picioare. In timpul episodului ardelean ,,avea apa- 1. Th. Stefanelli, 1861. 2. Th. Stefanelli, 1909. 3. Stefan Cacoveanu, 1904. 4, Matei Eminovici, 1886. 5. Idem. Cuvant tnainte la editia a doua 13 renta unui om vagabund“ (Grigore Dragos). N. Densusianu se sperie de el: ,O spun, nu in dezonorarea acestui om, ci in adeviratul ingeles al cuvdntului, curgeau zdrentele de pe el.“ Era pe atunci ,un tandr cu fata negricioasa, cu ochi mari deschisi, cu un zdmbet pe buze“° Dupa zece ani, Mite Kremnitz il priveste cu detasare: »Mai mult scund decat inalt, mai mult voinic decat zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu inf 7 fisarea prea matura pentru cei 26 de ani ai sai, prea cérnos la fata, nebérbierit, cu dingi mari galbeni, murdar pe haine si imbracat fara nici o ingrijire.“ Primul dejun luat impreund o socheazi: ,la masi, ménci cu zgomot, rase cu gura plind, un ras care tmi suna brutal... Un om cu totul lipsit de maniere“. Rasul siu, de alifel, era proverbial printre amici: ,radea mult, cu lacrimi si zgomotos, ti era deci greu sa asiste la comedii, caci rasetele ii erau deseori oarecum scandaloase“’ . Mite revine de mai multe ori la un amanunt: »O mana mica de copil, binevoitoare, neingrijitd, poate nespalata. “ Abuza de excitante: cafea si tutun. Pana in 1883 nu a baut exagerat. Viata ti era complet dezordonati: , Uneori era atat de adancit in lucru, ca scria pand foarte tarziu noaptea si atuncea nici nu mergea seara la cind, ci trime- tea pe cineva sa-i cumpere paine, branza, o sticla de bere si lucra mai departe. Cand veneau apoi colegii sai acasé, aflau in cameré un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt si de lampd, de nu erau in stare sit respire, 6. N. Densusianu, 1899. 7. Th. Stefanelli, 1909.14 Eminescu. Visul chimeric iar pe Eminescu nu il puteau zéri prin norii de fum“. Ducea, prin urmare, ,un fel de viata de boemian. Avea voce de tenor si ti placea st fredoneze. La Junimea el citea cu voce tare poeziile tuturor, cici avea glasul ,simpatic, sonor si cadenyat“°. Cand recita, ,el ridica totdeauna ochii cu duiosie spre podele“. Folosea numeroase cuvinte germane si pronunta germanizat unele neologisme: ,,zenzibilizare, conzervativ™ ete. Injura intr-un singur fel: ,’Tu-i neamul nevoii! Nu arita in nici un fel a poet. Toti cei ce-l cunosteau din scris sunt dezamitgiti cand il intdlnese: In general Emi- nescu era tacut, ganditor... Figura lui cea plind si dulce de mocan respira blindetea... Nimic nu te putea face st ghi- cesti in el pe marele poet.“'' ,Eram atat de deceptionata — scrie si Mite Kremnitz —, incdt ma durea deosebirea dintre adevaratul Eminescu si cel care triise in inchipuirea mea. unde-i poezia? Russu-Sirianu il intélneste in 1882. Si-l imaginase ca pe un ,,Fat-Frumos din basme“. Cunoaste in schimb un barbat cu infatisare neobisnuita, cu privirea ostenité, trista si dreapta, palpdind sub pleoape grele, vadit pretimpuriu imbatranit, cu umerii tristi, putin adus de spate, cu gura amaré, stufita de 0 mustata neingrijita, cu chipul palid britzdat si barba uitata®. Veronicai ti spunea Nicuta, iar ea, lui — Titi. Colegii ti ziceau Emin sau Eminache. Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodaté (singura sursd, necreditabili, este sora lui, 8. Idem. 9. Maiorescu, 1894. 10. Iacob Negruzzi, 1889. 11. AL Ciureu, 1911. Cuvant inainte la editia a doua 15 Harieta). Boala sa mintala nu a fost paralizia generala progresiva, pentru care a fost tratat eronat cu mercur, ci psihoza maniac-depresiva ereditaré, asa cum i s-a pus, de JSapt, primul diagnostic, la prima sa internare. Intreaga viatét a fost un cicloid, penduland intre extreme: ,, Vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru.“"? Frapa combinatia de modestie si (hiper)constiinga a valorii sale: ,Acest amestec straniu, de sfialé si trufie, il ficea susceptibil, iritabil, solitar. Toata atitudinea sa in societate ca si in literaturé péarea a zice: «noli me tangere»“?. Stia perfect cine este: »Eminescu nu este un vanitos marunt, de felul celor care abunda in lumea literelor, are insé un sentiment inaintat despre sine si nu mai este indoiala ca se socoteste cel mai mare poet al vremii’." ,Eu am fost, sunt si voi fi, ti spune el, la 25 de ani, unei tinere.’° Simptome fizice bizare lau insopit toara viata. Otita de la 12 ani recidiveaza la 20 si 30. Picioarele sunt aco- perite de ulceratii. Cauza mortii va fi nu nebunia, ci 0 endocardita invechita. Dar inspaimdntatoare cu adevitrat sunt simptomele psihice care au precedat boala mintala, datorate probabil surmenajului intelectual din vremea cand scria la Timpul (,aceasté masturbatie intelectuala’): »Pe un scaun, garbovit, cu capul in pamant, Eminescu pa- rea propria sa umbra... Ce privire stinsa! Cat e de palid... 12. Caragiale, 1889. 13. Slavici, 1909. 14. G. Panu, 1908. 15. S. Tautu, 1909. 16. Eminescu, 1878.16 Eminescu. Visul chimeric Ce misciri chinuite avea. Parea ci tot trupul il doare cao rand uriasa. Cu buzele in amara friimantare, micina incet JSirele mustizei, ochii nu mai priveau nimic. Legina necon- tenit incet si greu grumazul... si privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamégiri, a unui cal de rasd care si-a frant picioarele si asteapta st moara... Deodaté, ca scutu- rat de friguri, salta din sold si brate, ma loveste cu capul. Se sfredeleste din mijloc si se opreste o clipa piept in piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sunt? Pleoapele ridicate in sus au pierit inghitite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la cei ce se-neaci. [si izbeste pumnii in tample... Deodati s-a intors, si-a infipt mainile in par, ochii se casca intr-o spaimda grozava. O ia la fuga pe sciri. Era acum ca posedat... Aud un soptit cumplit. Cumplit soptit: — Smulge-mi capul!’ Alteori discursul i se curmé subit: ,povestea multe si cu haz, deodata ins el se gpria de a mai vorbi, lisa in jos buza inferioara si nici un cuvant nu mai putea scoate din guré“'*. Stia bine ce avea st urme- 20: Si... deodata il scutura o cutremurare. Bustul tresilta, capul se proiecta in sus, ca pe un resort. Fruntea se incretea, sprancenele se strangeau, tot chipul se deforma intr-o haind crispare. Cu ochii albi de spaima privea scurt, cu alarma, inapoi... Desigur si el simtea cai se pierde. Se prindea repede cu palmele de fiilci, se incorda, pared sa opreascét o alunecare. $i ochii i se lasau pe spate, ca o citdere, ca o vastignire.“” 17. V. Russu-Sirianu, 1969. 18. S. Secula, 1899. 19. V. Russu-Sirianu, 1969. Cuvant inainte la editia a doua 17 Cu o lund inainte de prima crizé Maiorescu stie. Cu o siptimand inainte, la Union, poetul ii spune lui E. Oca- sianu: ,Eu ma apropii cu pasi repezi de nebunie, sa aveti grija de mine.“ Totusi, pana in ultima zi, el serie la Timpul si redacteazé scrisori perfect coerente (ceea ce ruineaza diagnosticul de PGP luetic). Prima crizd este maniacal si dureazd trei luni. Urma- toarele vor fi predominant depresive. In ultimii ani ai vietii destructurarea moralé e totala, iar corpul se distruge cu desévarsire. Poetul e altul, de nerecunoscut. Dar, pentru ca abia in acei ani celebritatea sa depaseste micul cere al Junimii, multi si-l vor aminti doar in acea ultima, sfa- sietoare ipostaza: , Cand l-am vazut atunci, nu-l mai recu- noscui pe poetul de odinioara... El era micsorat, scdzut sufleteste... Intra si statea in mijlocul cunoscutilor intr-un mutism complet, intr-o absenté totala de inteligenta si vointa.“ Chiar si in aceasté stare insd, pare constient de soarta sa: ,La ce si mai porti prin lume un om mort! ii spune lui Vlahuga, care voia sa-lia cu el la para. Inchis in repetate randuri, fortat, pentru tulburarea linistii publice, manifesta in cele din urméa gatism si tendinte clastice. Dupé un sir de sincope, inima ti cedeazd. Autopsia reveleaza un adevirat om al durerii: ,Inima in stare de ipertrofie pasiva cu degenerescenta grasoasa a pesutului muscular... degenerescenta grisoast s-a gésit in acelasi stadiu si la tesuturile ficatului, care, bineinteles, erau putin ipertrofiate. Splina in stare ipertrofica si degenera- tiune.“ Alcoolismul si supradozele de mercur au fost cauzele 20. N. Petrascu, 1892.18 Eminescu. Visul chimeric principale. Creierul, in greutate de 1490 & avea aderente meningeale si encefalita difuzid. Emisfera stanga era mai dez- voltata decat cea dreapti. Lobii frontali erau hipertrofiati.> Vitat la soare, pe fereastra, creierul s-a alterat siya tre- buit sé fie aruncat in lada cu ramasite, frunze si ingre- diente...“? 21. Dr. Alexianu si Sutu, 1989. 22. Dr. Ioan Nica, 1972. PARTEA I »Cu gandiri si cu imagini Innegrit-am multe pagini: S-ale cartii, s-ale vietii, Chiar din zorii tineretii.