Cap. 3 Convecţia Termicǎ

c cc

c

!
Convecţia termicǎ reprezintă transferul de cǎldurǎ între un perete şi

un fluid în mişcare. Procesul se realizează prin acţiunea simultanǎ a
în strat de fluid din imediata apropiere a peretelui şi a
propriu-zise care presupune amestecul particulelor de fluid.
Fluxul termic unitar transmis în procesul de convecţie va fi [21]:

á á [W/m2 ] , (3.1)

unde: á - este fluxul transmis prin conducţie; á ? r ±

fluxul transmis prin convecţie; ? ± densitatea fluidului; ± viteza fluidului;
r ± entalpia fluidului.
Atunci:

- ? r [W/m2 ] . (3.2)
Utilizarea ecuaţiei (3.2) pentru calcule tehnice este extrem de
dificilǎ, din aceste motive ecuaţia fundamentalǎ a convecţiei termice
(ecuaţia lui Newton) este:
Î [W/m2 ] , (3.3)

sau:

Î [W/m2 ] , (3.4)
unde: , sunt temperaturile peretelui, respectiv a fluidului; V, V ±
coeficientul local, respectiv mediu de convecţie, în W/(m2 K); ± suprafaţa
de transfer de cǎldurǎ, în m2.
Procesul de convecţie este strâns legat de hidrodinamica curgerii
fluidului. Existǎ douǎ tipuri de bazǎ de curgere a unui fluid: laminarǎ şi
turbulentǎ.
La " curgerea se desfǎşoarǎ în straturi paralele,
fǎrǎ transfer de particule (de masǎ) între acestea.
&' ´#$ %%!$%
c" ( presupune un amestec continuu a fluidului.

Viteza instantanee a acestuia fiind suma unei viteze medii temporale şi a
unei pulsaţii de vitezǎ. Pulsaţiile de vitezǎ sunt atât transversale cât şi
longitudinale. Pulsaţiile transversale fac ca particulele de fluid sǎ fie
deplasate perpendicular pe direcţia de curgere, împreunǎ cu pulsaţiile
longitudinale formând vârtejuri de fluid, care duc la o mişcare continuǎ de
amestec.
Între cele douǎ tipuri de bazǎ existǎ o "#, în care o
particulǎ de fluid are alternativ porţiuni de curgere laminarǎ şi turbulentǎ.
Regimul curgerii este caracterizat de á

, care
reprezintă raportul între forţele de inerţie şi cele de viscozitate:

Re , (3.5)
à
unde: ?, , à sunt densitatea, în kg/m3, viscozitatea dinamicǎ, în Ns/m2,
respectiv viscozitatea cineticǎ, în m2/s;
± lungimea caracteristicǎ, în m.
Valorile limitǎ a criteriului Reynolds care definesc regimurile de
curgere sunt funcţie de geometria curgerii şi vor fi prezentate în paragrafele
următoare.
Un concept deosebit de util studiului hidrodinamicii şi transferului
convectiv de cǎldurǎ este $.
) * reprezintă stratul de fluid din vecinătatea

peretelui care îşi păstrează regimul laminar de curgere, indiferent de regimul
de curgere al restului masei de fluid. El se datorează forţelor de frecare cu
peretele şi forţelor produse de viscozitatea fluidului.
Grosimea stratului limitǎ Õ se defineşte, în mod convenţional, ca
distanţa de la suprafaţa peretelui în care viteza acestuia creşte de la valoarea
zero la perete, la 99% din viteza fluidului neperturbat de perete Î (figura
3.1).
Stratul limitǎ hidraulic împarte zona de curgere în douǎ regiuni: una
subţire lângă perete, în care gradientul vitezei şi forţele de frecare cu
peretele sunt mari, şi o regiune exterioarǎ stratului limitǎ unde viteza este
constantǎ, iar efectele viscozitǎţii sunt neglijabile.
În mod analog se defineşte $ , în care
temperatura fluidului variază de la la 99% din temperatura fluidului
neperturbatǎ de perete (figura 3.1.b).
c &

0

Õ(¢)

U0
>
Õ
>
¢
a)

0

Õ (¢)

U0

Õ
¢
b)
+" Stratul limitǎ la curgerea peste o placǎ:

a) stratul limitǎ hidraulic; b) stratul limitǎ termic
La orice distanţǎ ¢ de la începutul curgerii peste o placǎ fluxul termic

unitar local se poate determina aplicând legea lui Fourier, pentru = 0:

. (3.6)
0
Coeficientul de convecţie va fi:

0
. (3.7)
o
Rezultǎ cǎ

á

á á
á á.
&, ´#$ %%!$%
O datǎ á á

á Õ (creşterea lui
¢) gradientul de temperaturǎ scade şi în consecinţǎ á á
á á
á

'
'
Pentru un element de volum din stratul limitǎ termic ecuaţia
conducţiei are forma:

2 2 2
2 2 2 - 2 (3.8)
> á ¢
Deoarece elementul de volum se aflǎ în mişcare derivata totalǎ a
temperaturii va fi:
¢
. (3.9)
> > ¢ > > >
Dar ¢ / >, / >, / > sunt componentele vitezei după cele trei direcţii:
¢, , . Atunci:

¢ (3.10)
> > ¢

reprezintă variaţia localǎ în timp a temperaturii,iar:
>

¢ este componenta convectivǎ a variaţiei
¢
temperaturii.
Înlocuind (3.10) în (3.8) rezultǎ ecuaţia conducţiei pentru un element
de volum al stratului limitǎ termic:

¢ - 2 . (3.11)
> ¢
''!%
Pentru determinarea acestei ecuaţii pentru elementul de volum din
stratul limitǎ hidraulic, vom stabili rezultanta forţelor care acţionează asupra
acestui element, care va fi egalǎ cu masa înmulţitǎ cu acceleraţia
c &-
elementului. Forţele care acţionează asupra elementului sunt: greutatea ,

forţele de presiune şi forţele de frecare (figura 3.2) [21].
0

0

¢

¢

¢
¢
¢

¢ ¢ ¢
¢
a) b)
+"' Forţele care acţioneazǎ asupra elementului în

mişcare. a) forţele de presiune şi greutate; b) forţele de
frecare
Proiecţia acestor trei forţe pe axa 0¢ este:

6 " acţionează în centrul de greutate al
elementului, proiecţia ei pe axa 0¢ este:
1 ? ¢ [N] , (3.12)
6 .$ care acţionează pe suprafaţa superioarǎ va fi:

. Presiunea pe suprafaţa inferioarǎ va fi ¢ , iar forţa
¢

corespunzătoare: ¢ . Rezultanta celor douǎ forţe
¢
va fi:

2 ¢ [N] . (3.13)
¢ ¢
6 forţa de frecare care acţionează pe suprafaţa din stânga a
elementului va fi ± ¢. Semnul minus este datorat faptului
cǎ viteza fluidului ¢ în stânga elementului este mai micǎ decât
în element. La suprafaţa din dreapta, în exteriorul elementului
&/ ´#$ %%!$%
viteza fiind mai mare sensul forţei de frecare se inversează. Ea va

fi ¢ . Rezultanta celor douǎ forţe este:

3 ¢ ¢ [N] (3.14)

Conform legii lui Newton forţa de frecare unitarǎ de suprafaţǎ este:
¢
[N/m2 ] , (3.15)

unde este viscozitatea dinamicǎ, în Pa.s. Atunci:
2 ¢
3 [N] . (3.16)
2
Ecuaţia (3.16) este valabilǎ numai pentru o mişcare unidirecţionalǎ.
În cazul general în care ¢ se modificǎ dupǎ toate cele 3 direcţii, proiecţia
forţei de ferecare pe axa 0¢ se va calcula cu relaţia:

2 2 ¢ 2 ¢
3 2 ¢ 2
2
- 2 ¢ (3.17)
¢
Prin însumarea celor trei forţe se obţine:

¢ - 2 ¢ [N] . (3.18)
¢
Conform legii a doua a mecanicii aceastǎ forţǎ va fi egalǎ cu masa
înmulţitǎ cu acceleraţia:
¢
[N] (3.19)
>
Atunci se va scrie după direcţia 0¢ ecuaţia mişcării:
¢
¢ - 2 ¢ (3.20)
> ¢
Dezvoltând derivata totalǎ a vitezei ¢:
¢ ¢
¢ ¢ ¢ ¢ , (3.21)
> > ¢
vom obţine forma ecuaţiei mişcării după direcţia 0¢:
¢
¢ ¢ ¢
¢ ¢ - 2 ¢ (3.22)
> ¢ ¢
În mod analog se poate scrie ecuaţia după celelalte douǎ direcţii:

c &0

¢ - 2
> ¢
(3.23)

¢ - 2
¢
În formǎ vectorialǎ ecuaţia va fi:

- - 2 (3.24)
>
'%
Pentru determinarea ecuaţiei continuităţii se considerǎ un element de
volum de fluid din stratul limitǎ hidraulic, pentru care se va calcula un
bilanţ masic (figura 3.3).

¢
¢¢
¢

+" Fluxurile masice pentru elementul

de volum .
Masa de fluid care intrǎ în elementul de volum după direcţia 0¢ este:

¢ ¢ > [kg] (3.25)
Masa care iese din elementul de volum după aceeaşi direcţie va fi:
Î ¢
¢ ¢ ¢

¢ > [kg] (3.26)
¢
Masa rǎmasǎ în element este:
&1 ´#$ %%!$%
Î¢
¢ ¢ ¢ > (3.27)
¢
În mod analog masa rǎmasǎ în element după direcţiile 0 şi 0 va fi:
Î
> , (3.28)

Î?
> . (3.29)

Suma acestor mase va conduce la modificarea în timp a densitǎţii
fluidului din elementul :

Î¢ Î Î
> > , (3.30)
¢ >
sau:
Î¢ Î Î

0 (3.31)
> ¢
Pentru fluidele incompresibile ( ? = const.) şi:

Î?¢ Î? Î?
0 , (3.32)
¢
sau:

0 (2.33)
',c
Ecuaţiile diferenţiale care descriu matematic procesul de convecţie
monofazicǎ sunt: ecuaţia fluxului convectiv (3.2), ecuaţia conducţiei (3.11),
ecuaţia mişcării (3.24) şi ecuaţia continuităţii (3.31). Pentru a diferenţia
fenomenul studiat de alte fenomene similare, setului de ecuaţii diferenţiale
trebuie sǎ li se ataşeze condiţii de determinare univocǎ a procesului.
Analog cu cazul conducţiei (vezi § 2.1.3) acestea sunt: condiţii
geometrice, condiţii fizice, condiţii iniţiale şi condiţii la limitǎ.
Primele 3 condiţii sunt similare cu cazul conducţiei. Dintre condiţiile
la limitǎ în cazul convecţiei putem avea: temperatura sau fluxul termic
unitar la peretele solid ( sau ), temperatura şi viteza fluidului la
începutul procesului de transfer, valoarea vitezei la perete (de obicei =0),
etc.
c &&
Pentru exemplificare, în cazul convecţiei forţate la curgerea

staţionarǎ a unui lichid printr-o ţeavǎ condiţiile de determinare univocǎ a
procesului sunt:
6 condiţii geometrice: diametrul şi lungimea
a ţevii;
6 condiţii fizice: ( ), á ( ), ( ), ? ( ) ;
6 procesul fiind staţionar nu se pun condiţii iniţiale;
6 condiţii la limitǎ: temperatura fluidului la intrare în ţeavǎ şi la
perete , viteza la intrare , iar viteza la perete = 0.
+ #$

Transferul de cǎldurǎ convectiv este determinat în primul

rând de modificarea sau nu a fazei. Din acest punct de vedere convecţia se
împarte în douǎ mari categorii: convecţia monofazicǎ (fǎrǎ schimbarea stării
de agregare) şi convecţia bifazicǎ (fierberea şi condensarea).
Transferul de cǎldurǎ convectiv monofazic este influenţat de patru
categorii de factori [39]: natura mişcării, regimul de curgere, proprietăţile
fizice ale fluidului şi forma şi dimensiunile suprafeţei de schimb de cǎldurǎ.
6 m
mişcarea unui fluid poate fi
( () sau .
! ( este cauzatǎ numai de modificarea densităţii
fluidului o datǎ cu modificarea temperaturii sale: fluidul prin încălzire îşi
micşorează densitatea şi se ridicǎ pe lângă suprafaţa de încălzire; la răcirea
sa, densitatea crescând fluidul coboară. Transferul de cǎldurǎ între un perete
şi un fluid care are o astfel de mişcare se numeşte (
().
! este datoratǎ unei fote exterioare produsǎ de o
pompǎ, un ventilator, diferenţa de nivel, vânt etc.
În acest caz transferul de cǎldurǎ se realizează prin
.
6 à a unui fluid poate fi: , ( sau
# (). Tipul de regim de curgere este determinat
de valoarea criteriului lui Reynolds şi de geometria spaţiului în care
are loc curgerea.
6
influenţează transferul de cǎldurǎ
convectiv. Principalele mărimi fizice care influenţează convecţia
monofazicǎ sunt cele care apar în ecuaţiile diferenţiale ale
convecţiei: conductivitatea termicǎ , căldura specificǎ á,
22 ´#$ %%!$%
viscozitatea dinamicǎ , densitatea ? . Aceste mărimi sunt variabile

cu temperatura fluidului şi uneori (pentru gaze) şi cu presiunea.
6 ð suprafeţei de schimb de cǎldurǎ: planǎ,
cilindricǎ, interioarǎ (prin canale), exterioarǎ (peste o placǎ, peste un
cilindru, peste un fascicul de ţevi) au o influenţǎ extrem de
importantǎ asupra hidrodinamicii curgerii şi legat de aceasta asupra
transferului de cǎldurǎ.
În funcţie de elementele menţionate anterior, în tabelul 3.1 este
prezentatǎ o clasificare a proceselor de convecţie.
,

Pentru determinarea coeficientului de convecţie se pot utiliza patru

metode principale:
6 soluţii matematice exacte a ecuaţiilor stratului limitǎ;
6 analiza aproximativǎ a stratului limitǎ prin metoda integrale;
6 analogia dintre transferul de cǎldurǎ şi impuls;
6 experiment şi analiza dimensionalǎ.
Determinarea unor relaţii pentru calculul coeficientului de convecţie
prin rezolvarea analiticǎ a ecuaţiilor stratului limitǎ este extrem de dificilǎ şi
se poate realiza numai pentru un număr extrem de limitat de tipuri de
curgere (de obicei pentru curgerea laminarǎ), prin introducerea unor ipoteze
simplificatoare şi a unor variaţii empirice pentru grosimea stratului limitǎ.
Practic nu existǎ astăzi o corelaţie de calcul a coeficientului de convecţie
determinatǎ analitic, care sǎ-şi fi dovedit utilitatea în calculele tehnice.
Nici analiza aproximativǎ a stratului limitǎ care foloseşte ecuaţii
simplificate pentru distribuţia vitezei şi temperaturii în stratul limitǎ, nu
oferă relaţii de calcul utile pentru coeficientul de convecţie.
Metoda analogiei între transferul de cǎldurǎ şi impuls are meritul de
a construi modele simplificate pentru fenomenele de convecţie, evidenţiind
modul în care diferitele mărimi influenţează coeficientul de convecţie.
Singura metodǎ care s-a dovedit utilǎ pentru studiul proceselor de
convecţie este cea 3.. Ea porneşte de la construirea unei
instalaţii experimentale utilizând elementele teoriei similitudinii, pe care se
va realiza un program de experimentări utilizând teoria planificării
experimentului.

c$
în spaţii mari
convecţie liberǎ
în spaţii limitate
monofazicǎ
convecţie forţatǎ
regim laminar
6 peste plǎci regim intermediar
regim turbulent
6 peste cilindri regim laminar
regim turbulent
Convecţia regim laminar
6 peste fascicule de ţevi regim turbulent
termicǎ
6 prin canale regim laminar
regim intermediar
regim turbulent
nucleicǎ
în volum mare pelicularǎ
nucleicǎ
fierbere cu convecţie forţatǎ pelicularǎ
bifazicǎ pe pereţi verticali
pelicularǎ pe cilindri orizontali
condensare
peste un fascicul
nucleicǎ
c 2
Forma ecuaţiei criteriale care caracterizează fenomenul se obţine prin

analiza dimensionalǎ, valorile exponenţilor şi constantelor ecuaţiei
dimensionale fiind determinate prin prelucrarea datelor experimentale.
Din aceste motiv în prezentul capitol vom analiza numai metoda
experimentalǎ de determinare a coeficientului de convecţie, la studiul
condensării peliculare prezentând şi o metodǎ analiticǎ de determinare a
coeficientului de convecţie
-)3..$

Din punct de vedre istoric, analiza experimentalǎ a proceselor

termoenergetice este cea mai veche şi cea mai bogatǎ în informaţii. Ea a
apărut odată cu nevoia omului de a cunoaşte natura şi a o controla, iar mai
târziu de a o reflecta în universul sǎu tehnologic.
Cercetările experimentale se pot împǎrţi în douǎ mari grupe:
cercetări directe, la scarǎ naturalǎ şi cercetări indirecte, pe modele.
c% $ se realizează prin observaţii şi
măsurători direct în naturǎ, sau pe instalaţii tehnologice existente în
funcţiune. Scopul lor este de a obţine informaţii cât mai fidele despre
procesele analizate, în contextul inter condiţionǎrilor cu celelalte fenomene
şi procese existente în mediu investigat. Deşi prezintă avantajul obţinerii
informaţiilor direct de la sursǎ, cercetarea la scarǎ naturalǎ implicǎ o serie
de limitări şi restricţii care o fac uneori ineficientǎ.
c. se realizează pe standuri special construite, pe
baza teoriei similitudinii, într-un climat funcţional perfect controlabil.
În general, în procesul modelării spunem cǎ existǎ un sistem 0 ale
cărui proprietăţi urmeazǎ sǎ fie modelate şi pe care îl numim obiect modelat,
sau original şi un alt sistem care constituie un model al originalului.
Sistemul reflectǎ sistemul 0 în esenţa lui, fapt ce ne permite sǎ înlocuim
în anumite privinţe originalul cu modelul şi sǎ stabilim reguli de trecere de
la informaţiile obţinute pe model, la informaţiile obţinute pe original. În
desfăşurarea procesul modelării apar trei faze distincte [9,21,33]:
6 trecerea de la original la model;
6 cercetarea pe model;
6 transferul pe original a rezultatelor obţinute pe model.
2, ´#$ %%!$%
-´#$
În general, despre un model nu se poate spune cǎ este adevărat, sau
fals, pozitiv sau negativ, bun sau necorespunzǎtor, etc. Proprietatea
fundamentalǎ a unui model este lui, respectiv gradul de
reflectare al procesului sau sistemului original. Cu cât un model este mai
adecvat, cu atât $. lui cu originalul este mai puternicǎ.
Modul de abordare a unui model se numeşte $ şi ea
poate fi de naturǎ structuralǎ, sau funcţionalǎ. În primul caz, accentul se
pune pe asemănarea geometricǎ dintre model şi prototip, urmărindu-se o
realizare la scarǎ cât mai exactǎ a modelului, în raport cu originalul. În cel
de-al doilea caz, accentul se pune pe realizarea unei corespondenţe între
ecuaţiile care descriu procesul original şi cele care descriu procesul aferent
modelului.
Cea mai simplǎ şi mai intuitivǎ formǎ de similitudine este cea
". Între model şi prototip existǎ o similitudine geometricǎ dacǎ
este asiguratǎ proporţionalitatea lungimilor omoloage şi egalitatea
unghiurilor. Astfel, unui punct al modelului îi corespunde un singur punct al
prototipului şi reciproc. Punctele aflate în corespondenţǎ se numesc .
"şi ele pot determina, suprafeţe omoloage şi volume omoloage.
Noţiunea de similitudine poate fi însă extinsǎ la orice fenomen fizic.
Putem avea o asemănare între curgerea unor fluide: $
, o asemănare a forţelor care apar între douǎ curgeri similare:
$ , o asemănare a câmpurilor termice: $
, etc.
Teoria similitudinii se bazează pe o serie de reguli [33]:
a) Procesele $ trebuie sǎ aibǎ aceeaşi naturǎ şi ecuaţii
diferenţiale care le caracterizează identice ca formǎ şi conţinut. Dacǎ
procesele au ecuaţii care le caracterizează identice ca formǎ dar diferite în
conţinut procesele sunt ". (vezi analogia electricǎ a transferului de
cǎldurǎ, analogia între transferul de cǎldurǎ, masǎ şi impuls, etc.).
b) Orice fenomene fizice simile respectǎ similitudinea geometricǎ.
Deci studiul experimental a unui proces fizic nu se poate face decât într-un
model simil geometric.
c) La analiza fenomenelor simile se pot raporta numai mărimile care
au aceeaşi naturǎ fizicǎ şi aceeaşi ecuaţie dimensionalǎ, raportarea făcându-
se în coordonate şi la momente de timp omologe. Aceasta înseamnă cǎ, în
fiecare pereche de puncte omologe, la timpi omologi, fiecare mărime fizicǎ
trebuie sǎ determine un raport constant între valoarea ei pe model şi
valoarea corespunzătoare din modelul real. Aceste rapoarte constante se
numesc scările mărimilor fizice sau .($) $.
c 2-
Pentru mărimile fundamentale (lungime, masǎ, timp, temperaturǎ)

aceste rapoarte se numesc fundamentale:

>

' ; ' ; > ' ; ' , (3.34)

>
unde:
, , > , se referǎ la model şi
, , > , se referǎ la procesul
modelat.
Scările celorlalte mărimi derivate se pot stabili apoi în funcţie de
coeficienţii fundamental.
De exemplu pentru forţǎ:
2
>
> 2

> 2

> (3.35)
¢ >
>2
>
d)

á

áá
. Aceasta înseamnă cǎ în puncte şi la momente
omoloage orice mărime p de pe model este proporţionalǎ cu mărimea p'
din fenomenul modelat:
p p p' . (3.36)
Constantele de similitudine p nu depind nici de coordonate şi nici
de timp. Constantele de similitudine pentru diferitele mărimi care
caracterizează fenomene simile nu se iau la întâmplare. Între ele existǎ
"$ care rezultǎ din analiza modelului matematic al procesului.
Aceste legǎturi poartǎ denumirea de $. Ele sunt
complexe $ formate din mărimile care caracterizează un
fenomen. Pentru orice fenomen fizic, pornind de la descrierea matematicǎ a
sa se pot obţine criterii de similitudine.
Modul de determinare a criteriilor care caracterizează un fenomen
fizic, precum şi principalele criterii de similitudine vor fi prezentate în
paragraful următor.
Teoria similitudinii, care stǎ la baza construirii unui model
experimental se bazează pe trei teoreme:
6 $ se formulează astfel4 á

á
á
6 $ aratǎ cǎ á á
á á á

ááá á
!
Î1 , 2 ,.... 0 (3.37)
Aceastǎ ecuaţie poartǎ denumirea de . Deoarece
pentru procesele simile criteriile de similitudine au aceleaşi valori, rezultǎ cǎ
2/ ´#$ %%!$%
o ecuaţie criterialǎ stabilitǎ prin experimentări pe un model este valabilǎ

pentru orice alt proces simil.
6 A treia teoremǎ a similitudinii stabileşte care sunt condiţiile
necesare şi suficiente pentru ca douǎ fenomene sǎ fie simile. Ea
se formulează astfel: á
á
á á

áá
áá
á
á. Rezultǎ cǎ ecuaţiile criteriale care
caracterizează un proces conţin criterii de similitudine formate
numai din mărimile care caracterizează univoc procesul. Aceste
criterii se numesc .
În concluzie, teoria similitudinii permite ca pornind de la ecuaţiile
diferenţiale care caracterizează un proces, fǎrǎ a le integra, sǎ se determine
pe cale experimentalǎ o ecuaţie criterialǎ, valabilǎ pentru toate procesele
similare.
-' #$
Analiza dimensionalǎ porneşte de la premisa cǎ orice fenomen poate
fi descris de o ecuaţie dimensionalǎ corectǎ şi omogenǎ între anumite
variabile. Ea îşi propune stabilirea grupărilor adimensionale (numerele
criteriale) şi forma ecuaţiei criteriale care caracterizează fenomenul,
oferindu-ne un mod în care trebuie planificat experimentul şi modul de
prelucrare a rezultatelor experimentale.
Primele rezultate ale folosirii metodei au fost obţinute de Galilei,
Newton şi Mariotte. Fourier dezvoltǎ principiul omogenitǎţii dimensionale a
relaţiilor fizice, iar mai târziu Stokes, Froude, Reynolds, Rayleigh şi alţii
aduc contribuţii importante la dezvoltarea şi aplicarea analizei dimensionale.
$ ´4"* constituie o regulǎ de
determinare a numărului de criterii de similitudine necesare pentru
descrierea unui fenomen. Ea se formulează astfel:
á
á
á á

á á á á

á

á á

á ¢

á

á
Notând numele criteriale cu , rezultǎ cǎ ecuaţia criterialǎ care va
descrie un fenomen va fi de forma:

Î1 , 2 ,...., 0 . (3.38)
Analiza dimensionalǎ începe prin selectarea celor mărimi care
descriu univoc fenomenul, pornindu-se de la ecuaţiile diferenţiale şi
c 20
condiţiile de determinare univocǎ ale fenomenului. Selectarea parametrilor

iniţiali implicǎ existenţa unei bune experienţe în analiza dimensionalǎ. Dacǎ
nu sunt incluşi toţi parametri atunci rezultatele experimentale obţinute vor fi
incomplete sau insuficient de edificatoare. Dacǎ lista parametrilor conţine şi
mărimi nesemnificative, atunci vor apărea din analiza dimensionalǎ criterii
suplimentare, pe care experimentul nu le va valida sau le vor dovedi
nesemnificative.
Urmează stabilirea unui sistem de unităţi de mǎsurǎ primare care pot
descrie dimensional cele mărimi care descrie fenomenul. Pentru procesele
de transfer de cǎldurǎ şi masǎ aceste unităţi sunt: masa , lungimea ",
timpul şi temperatura · .
În tabelul 3.2 sunt prezentate principalele mărimi care pot interveni
în procesele termoenergetice, cu ecuaţiile lor dimensionale.

#
)(!%$.
5$

% # )$ )$$
)(
)
6·
1 2 3 4
Masǎ kg M
Lungime
m L
Timp > s T
Temperaturǎ C, K ·
Forţǎ N ML/T2
Cǎldurǎ $ J ML2/T2
Vitezǎ m/s L/T
Acceleraţie m/s2 L/T2
Lucru mecanic " J ML2/T2
2
Presiune N/m M/T2L
3
Densitate kg/m M/L3
Energie internǎ specificǎ J/kg L2/T2
Entalpie specificǎ J/kg L2/T2
Cǎldurǎ specificǎ á J/(kgC) L2/T2·
Entropia specificǎ J/(kgC) L2/T2·
21 ´#$ %%!$%

#
%á &
1 2 3 4
Viscozitatea dinamicǎ (Ns)m2 M/LT
Viscozitatea cinematicǎ '/ m2/s L2/T
Conductivitate termicǎ W/(m C) ML/T3·
Difuzivitate termicǎ m2/s L2/T
Rezistenţǎ termicǎ W/C T ·/ML2
3
Coeficientul de dilatare l/C l/·

Coeficientul de convecţie V W/(m2C) M/T3·
Pentru ilustrarea în continuare a modului de obţinere a formei

ecuaţiei criteriale care caracterizează un fenomen, vom considera un .$
# " #
.7[39].
Lista variabilelor care descriu acest proces cuprinde: conductivitatea
termicǎ ± , viteza fluidului ± , diametrul conductei ± , viscozitatea
fluidului ± , densitatea fluidului ± , căldura specificǎ a fluidului ± á şi
coeficientul de convecţie ± V. Unităţile de mǎsurǎ primare se vor exprima în
sistemul MLT·, conform tabelului de mai sus.
Aplicând teorema rezultǎ cǎ se pot determina ( = 7±4 = 3
grupuri adimensionale, astfel ca
ð Î 1 , 2 , 3 0 , sau 1 ð1 Î 2 , 3
Deoarece nu ştim structura acestor grupuri de la început, scriem o
relaţie funcţionalǎ generalǎ, de forma:
á ?á (3.39)
Introducând unităţile de mǎsurǎ fundamentale date în tabelul 3.2
pentru sistemul MLT·, rezultǎ:

á
2

3 3 2 3 . (3.40)

Pentru ca sǎ rezulte ca o mǎrime adimensionalǎ, trebuie ca suma
exponenţilor fiecărei dimensiuni primare sǎ fie egalǎ cu zero. Se obţine
astfel sistemul de ecuaţii:
c 2&
: 0
" : á 3 2 0

(3.41)
: 3 2 3 0
·: 0
Se observǎ cǎ sistemul este nedeterminat, deoarece conţine 7

necunoscute şi numai 4 ecuaţii. Pentru ieşirea din acest impas se vor
considera trei dintre aceşti exponenţi, cu valori cunoscute ( = ± 1, şi )
Rezultǎ:
: 1
" : á 3 2

(3.42)
: 3 3 2
·: 1
Soluţia sistemului, în funcţie de şi , este: = 1± , á ' ±1,
' ('. Punând 1 / ) , unde ) este o constantǎ oarecare, se obţine:
1 / 1 1 ? á 1 (3.43)
Rearanjând termenii, se poate scrie:

á
) (3.44)

sau, în forma grupurilor adimensionale
1 ð1 Î 2 , 3 (3.45)
Prin identificare directǎ, se obţin cele trei grupuri adimensionale:
)
1 Nu ; 2 Re ; 3 Pr (3.46)

Am recunoscut deci criteriile p
± care caracterizează
intensitatea procesului de transfer a cǎldurii la suprafaţa de contact dintre
fluid şi perete,
± care caracterizează regimul de curgere a fluidului
respectiv
± care caracterizează proprietăţile fizice ale fluidului.
Folosind analiza dimensionalǎ, relaţia funcţionalǎ dintre cei 7
parametri se transformǎ într-o relaţie mult mai simplu de cercetat
experimental, de forma:
Nu = )RePr (3.47)
Deşi obţinerea grupurilor adimensionale are la bazǎ o serie de

procedee matematice, fiecare dintre ele are o anumitǎ semnificaţie fizicǎ.
2 ´#$ %%!$%
Aceasta rezultǎ prin combinarea semnificaţiilor fizice ale mărimilor grupate,

care descriu procesul analizat. Prezentǎm, în cele ce urmează semnificaţia
fizicǎ pentru cele mai importante grupuri adimensionale, sau criterii folosite
în analiza experimentalǎ a proceselor termoenergetice.
)

(Re) caracterizează regimul de curgere a fluidului
şi se defineşte ca raportul dintre forţele de inerţie şi forţele de viscozitate
pentru unitatea de volum de fluid.
)

(Pr) caracterizează proprietăţile fizice ale fluidului
şi reprezintă raportul dintre difuzivitatea molecularǎ a impulsului şi
difuzivitatea molecularǎ a căldurii, respectiv raportul dintre distribuţia
vitezei şi distribuţia de temperaturǎ.
)
á
(Pe) se defineşte ca raport dintre fluxurile de cǎldurǎ
transmise prin convecţie, respectiv prin conducţie, la aceeaşi diferenţǎ de
temperaturǎ ÿ.
)
p
(Nu) reprezintă raportul dintre gradientul
temperaturii fluidului la suprafaţa peretelui şi un gradient de referinţǎ al
temperaturii.
)
(St) reprezintă raportul dintre fluxul de cǎldurǎ
transmis prin convecţie şi fluxul de cǎldurǎ acumulat de fluid.
)
*r (Gr) se foloseşte în deosebi în procesele de
convecţie liberǎ şi caracterizează acţiunea reciprocǎ a forţelor ascensionale
şi a forţelor de viscozitate a fluidului.
Criteriul (Bi) reprezintă raportul dintre rezistenţa termicǎ
interioarǎ la conducţie şi cea exterioarǎ la convecţie pentru transferul de
cǎldurǎ între un corp solid şi mediul ambiant.
Criteriul (Fo) este caracteristic proceselor de transfer de
cǎldurǎ tranzitorii şi exprimǎ timpul de propagare a cǎldurii, în unitǎţi
adimensionale.
Expresiile de calcul pentru aceste criterii sunt date în tabelul 3.3.

c$ $#.$"
c )(

1 2 3
Reynolds Re Re =
+ =
/
Prandtl Pr Pr = á/ = +
Péclet Pe Pe = Re Pr = ,
+
Nusselt Nu Nu = V
/
Stanton St St = Nu/Re Pr = V/á
Colburn j j = St Pr 2/3 = Nu/Re Pr 1/3
Grashof Gr Gr =
3ÿ/2
c

(á )
1 2 3
Biot Bi Bi = V
/
Fourier Fo Fo = >/
2
Rayleigh Ra Ra = Gr Pr =
3ÿ/
Froude Fr Fr = 3/
Galilei Ga Ga = Re2/Fr =
3/2
Arhimede Ar Ar = Ga ( ± 0)/
Kutateladse K K = +á
Newton Ne Ne = >/
Euler Eu Eu = ÿ /2
Graetz Gz Gz = *á/
Schmidt Sc Sc = /
Mach M M = +0
Notaţiile folosite în aceste relaţii sunt următoarele: , 0 ± densitatea fluidului în

douǎ puncte diferite, în kg/m3; ± viscozitatea dinamicǎ a fluidului, în (Ns)/m2; ±
viscozitatea cinematicǎ a fluidului în m2/s; á ± cǎldura specificǎ la presiune constantǎ, în
J/(kgC); ± conductivitatea termicǎ, în W/(mK); ± difuzitatea termicǎ, în m2/s; ±
coeficient de dilatare volumicǎ, în l/K; ± cǎldurǎ latentǎ de vaporizare, în J/kg; T ±
temperatura, în K; ± viteza fluidului, în m/s;
± lungimea caracteristicǎ a curgerii, în m; V
± coeficientul de convecţie, în W/(m2K); ± acceleraţia gravitaţiei, în m/s 2; ÿ± diferenţa
de temperaturǎ, în C; > ± timpul, în s; ÿ ± diferenţa de presiune, în Pa; * ± debitul de
fluid, în kg/s; ± coeficientul de difuzie, în m2/s; 0 ± viteza sunetului în fluid, în m/s.
- 3.!
3.
Planificarea experimentului reprezintǎ procedeul de alegere a
numărului şi condiţiile de desfăşurare a încercărilor, necesare şi suficiente
pentru rezolvarea unei probleme propuse cu precizia cerutǎ [9].
Planificarea experimentului asigurǎ cercetarea optimǎ a diverselor
procese şi instalaţii, în sensul:
6 minimizării numărului de experimentări prin urmare a timpului şi
cheltuielilor;
6 realizării unor planuri speciale ale experimentului care sǎ
prevadă varierea simultanǎ a tuturor variabilelor;
6 utilizării aparatului statisticii matematice care sǎ permită
formalizarea acţiunilor experimentatorului şi luarea de hotărâri
fundamentate (argumentate), dupǎ fiecare serie de experienţe.
' ´#$ %%!$%
Metodele de planificare a experimentului pot fi aplicate atât pentru

obiecte cât şi pentru procese şi instalaţii termoenergetice de diferite tipuri.
Toatǎ multitudinea de factori care determinǎ fenomenul (procesul) studiat
poate fi împărţitǎ în: (fig. 3.4a).
a) variabile controlabile şi reglabile ¢1, ¢2, ..., ¢, care în procesul de
experimentare pot sǎ se schimbe în concordanţǎ cu un plan oarecare. Se
considerǎ cǎ aceste variabile sunt independente între ele şi cǎ precizia de
determinare a lor este destul de ridicatǎ;
b) variabile nereglabile 1, 2, ..., ;
c) perturbaţii necontrolabile 1, 2, ....., ;
d) variabile de ieşire ca funcţii numerice 1, 2, ...., .
În figura 3.4b este prezentatǎ schema transformatǎ a obiectului
conectat cu o sigurǎ funcţie obiectiv: = + unde este valoarea realǎ
de ieşire a experimentului ; ± eroare adiţionalǎ, corespunzătoare
experimentului , constituitǎ ca urmare a însumării acţiunilor parametrilor de
intrare nereglabili.
Se considerǎ cǎ dependenţa = p(¢) este derivabilǎ şi se poate
dezvolta în serie Taylor.
1 2
¢1
1 ¢1
¢2 OBIECT 2 ¢2 OBIECT
STUDIAT STUDIAT

¢ ¢
1 2
a) b)
+", Schema structuralǎ a obiectului (fenomenului) cercetat
Planificarea experimentului se utilizează pentru rezolvarea

următoarelor tipuri de probleme:
6 determinarea factorilor cei mai importanţi care influenţează
experimentul;
6 aprecierea cantitativǎ a influenţei diferiţilor factori asupra
funcţiei obiectiv;
6 determinarea condiţiilor optime;
6 construirea modelului matematic a obiectului studiat;
c
6 stabilirea coeficienţilor, constantelor din modelul teoretic care

descrie fenomenul studiat şi alegerea celui mai bun model dintr-o
serie analizatǎ.
Planificarea experimentului a devenit în ultimii ani o ramurǎ
importantǎ a fizicii experimentale căreia i-au fost dedicate numeroase
lucrări .
Pentru 3. (
8 de exemplu ecuaţia (3.47) din exemplul anterior, se va
realiza o reprezentare graficǎ a materialului experimental obţinut într-o
diagramǎ logaritmicǎ pentru a obţine variaţii lineare. Într-adevăr, prin
logaritmarea ecuaţiei (3.47) se obţine:
log Nu log log e log r , (3.48)
care în coordonate logaritmice reprezintă o familie de drepte (fig.3.5).
log Nu log Nu
Re3
Pr3
Re2
Pr2
p Re1 Ä
Pr1
a) log Re b) log Pr

+"- Variaţia Nu = (Re, Pr):
a) pentru Pr = ct; b) pentru Re = ct
Cu cât numărul de experimentări este mai mare cu atât precizia

determinării exponenţilor şi va fi mai mare. Din figura 3.5 rezultǎ simplu
cǎ:
b = tg p; f = tg . (3.49)
Având valoarea lui Re, Pr, , rezultǎ imediat valoarea constantei ).
, ´#$ %%!$%
c(
Convecţia naturală apare datoritǎ modificării densităţii particulelor

de fluid încălzite sau răcite în contact cu o suprafaţǎ caldǎ sau rece.
Pentru majoritatea fluidelor întâlnite în practicǎ variaţia densităţii cu
temperatura este linearǎ. Astfel dacǎ un fluid cu temperatura şi densitatea
vine în contact cu un perete fierbinte cu temperatura (figura 3.6a),
densitatea fluidului într-un punct cu temperatura din stratul limitǎ format
va fi:
1 Î [kg/m3 ] (3.50)
unde: ð este coeficientul de dilatare volumicǎ a fluidului.
Deoarece asupra particulelor de fluid cu temperatura va
acţiona o forţǎ ascensionalǎ (arhimedicǎ) egalǎ cu:
Î? ? ? ðÎ [N] . (3.51)
Rezultǎ cǎ forţa ascensionalǎ care asigurǎ mişcarea naturalǎ a
fluidului este direct proporţionalǎ cu acceleraţia gravitaţiei, coeficientul de
dilatare volumicǎ şi diferenţa de temperaturǎ ÿ= ± .
> >
% Fluid în Fluid în
&& repaus repaus,
, Turbulent
¢á Tranziţie
Laminar ¢á L109
¢ ¢

a) b)
+"/ Stratul limitǎ la convecţia liberǎ pe lângă

un perete vertical: a) stratul limitǎ laminar;
b) tranziţia spre curgerea turbulentǎ
c -
Ecuaţia de definiţie pentru coeficientul de dilatare volumicǎ este:

1

[1/K] (3.52)

Pentru gazele ideale ? / à , rezultând:
1 1
2
. [1/K] (3.53)
/ à à
Pentru lichide sau gaze neideale valoarea lui în funcţie de
temperaturǎ se poate lua din tabele cu proprietăţile termodinamice ale
fluidelor .
Analiza dimensionalǎ a convecţiei naturale evidenţiază cǎ forma
ecuaţiei criteriale care o caracterizează este [21,14]:
Nu = (Gr, Pr) , (3.54)

unde: Nu = (3.55)
este criteriul lui Nusseldt;

3
Gr = ð 2 (3.56)
à
este criteriul lui Grashof;
á à
r (3.57)

este criteriul lui randtl.
'c($.
Convecţia liberǎ în spaţii mari apare în cazul contactului unui fluid

cu un perete vertical sau înclinat sau cu un cilindru, o sferǎ sau o placǎ
orizontalǎ, mai calde sau mai reci decât fluidul.
6
În cazul curgerii laminare se poate obţine o relaţie analiticǎ pentru
calculul lui V [20 ], pornind de la ecuaţiile diferenţiale ale stratului limitǎ.
Rezultǎ, pentru calculul coeficientului de convecţie local la distanţa
¢ de la începutul mişcării, relaţia criterialǎ [20 ]:

1/ 4
¢¢
Nu¢ = ¢ Îr , (3.58)
4
/ ´#$ %%!$%
unde:
0,75 Pr 1 / 2
ÎPr . (3.59)
Î0,609 1,221 Pr 1/ 4
1/ 2
1,238 Pr
Coeficientul de convecţie mediu pe toatǎ lungimea " a peretelui este:
"
1 4

"0 ¢ ¢ ¢
3
. (3.60)
În numeroase cazuri curgerea în stratul limitǎ format la un moment dat

devine turbulentǎ (figura 3.6b). Apariţia curgerii turbulente se produce de la
valoarea:
Î ¢ 3
Ra¢á= Gr¢á Pr 10 9 , (3.61)
à
unde Ra este criteriul lui Rayleigh (Ra = GrPr)

Y
- á
á

á á
á

á4
(

á
(

á
(

'./% &0á
Pentru determinarea lui la convecţia naturalǎ pe pereţi sau ţevi
verticale existǎ diferite ecuaţii experimentale.
În numeroase lucrări se recomandǎ relaţia:

Nu = à , (3.62)
unde: ± pentru curgerea laminarǎ: ) = 0,59, = 1/4;

± pentru curgerea tubularǎ: ) = 0,10, = 1/3.
*
-

á 4
' (.1%( &
c 0
Miheev [33], recomandǎ relaţiile:

Nu = 0,76 à 0 , 25 Îr / r
0 , 25
, (3.63)
3 9
pentru 10 ,Ra < 10 (regim laminar)
Nu = 0,15 à 0 ,33 Îr / r
0, 25
, (3.64)
5
pentru Ra >10 .
În aceste relaţii (Pr / Pr)0,25 este o corecţie care ţine seama de
variaţia temperaturii în stratul limitǎ.
Churchill şi Chu [12 ] propun o relaţie valabilǎ atât pentru curgerea
laminarǎ cât şi turbulentǎ:
2
0,387 à 1 / 6
Nu = 0,825 (3.65)

1 (
0, 492 / r )
9 / 16 8 / 27

În toate aceste relaţii lungimea caracteristicǎ este lungimea peretelui
".
6 $#
În cazul pereţilor înclinaţi (figura 3.7a,d) forţa ascensionalǎ are douǎ
componente: una paralelǎ cu peretele, care produce mişcarea fluidului în
lungul plǎcii şi alta perpendicularǎ pe perete. Rezultǎ o micşorare a vitezei
fluidului, comparativ cu peretele vertical şi în consecinţǎ o reducere a
coeficientului de convecţie. Pentru calculul coeficientului de convecţie se
pot utiliza aceleaşi relaţii ca pentru pereţi verticali, doar la calculul
criteriului Groshof Gr, respectiv Rayleigh, în locul lui se va utiliza
cos · , unde · este unghiul format de placǎ cu verticalǎ.
Pentru plăcile (pereţii) orizontali mişcarea este determinatǎ, atât în
cazul plăcilor calde cât şi a celor reci, de direcţia în care are loc convecţia
(figura 3.7)
Pentru calculul coeficientului de convecţie în aceste cazuri se pot
utiliza relaţiile propuse de Mc Adams [19 ]:
6 plǎci reci cu convecţia inferioarǎ şi plǎci calde cu convecţia
superioarǎ (figura 3.7 c, e):

Nu = 0,54 à1/ 4 Î10 4 10 7 ; (3.66)

V"
Nu = 0,151/ 3 Î10 7
1011 (3.67)

1 ´#$ %%!$%

+"0 Curgerea naturalǎ în cazul pereţilor înclinaţi sau orizontali:
a) perete rece înclinat; b) perete rece orizontal cu convecţie inferioarǎ;
c) perete rece cu convecţie superioarǎ; d) perete cald înclinat; e) perete
cald cu convecţie superioarǎ; f) perete cald cu convecţie inferioarǎ
6 plǎci reci cu convecţia superioarǎ şi plǎci calde cu convecţie

inferioarǎ (figura 3.7b, d):

Nu = Î
0,27 à 1/ 4 10 5 1010 (3.68)

În relaţiile de mai sus lungimea caracteristicǎ " se calculează cu

relaţia:
4
" [m] , (3.69)

unde reprezintă aria, respectiv perimetrul plăcii.
6 c#
În cazul cilindrilor orizontali (figura 3.8), valoarea localǎ a
coeficientului de convecţie este variabilǎ pe conturul cilindrului, fiind
maximǎ la partea inferioarǎ, unde grosimea stratului limitǎ este minimǎ.
c &
Nu·
Panǎ
0 /2

+
Strat fluid
limitǎ

·

+"1 Stratul limitǎ pentru convecţia
naturalǎ pe un cilindru orizontal
Pentru calculul valorii medii a coeficientului de convecţie pot fi

utilizate relaţiile:
6 relaţia lui Churchill şi Chu [12 ]:
2

0,387 à 1 / 6
Nu = 0,60 8 / 27
, (3.70)

1 Î0,559 / r 9 / 16

pentru: à R 1012
6 relaţia lui Miheev [33 ]:
V
0,5 0 , 25 ÎPr / Pr
0 , 25
Nu = , (3.71)

pentru: 10 3 à 10 8
''c($.
În cazul spaţiilor închise între doi pereţi verticali sau orizontali, sau
între doi cilindri, convecţia naturalǎ (mişcarea) este influenţatǎ atât de
poziţia suprafeţelor cât şi de distanţa între ele (figura 3.9).
'2 ´#$ %%!$%
În cazul pereţilor verticali dacǎ distanţa dintre ei este suficient de

mare (figura 3.9a) mişcarea pe cei doi pereţi (cald şi rece) se desfǎşoarǎ ca
şi pentru pereţii separaţi, dacǎ însă distanţa se micşorează (figura 3.9b) cei
doi pereţi se influenţează reciproc, în interiorul canalului formându-se bucle
de circulaţie.
În cazul pereţilor orizontali, dacǎ peretele cald este cel superior
(figura 3.9c) în canal nu apare mişcare, apărând o stratificare a fluidului, iar
transferul de cǎldurǎ se realizează numai prin conducţie.
În cazul în care peretele cald este la partea inferioarǎ, în canal apar
bucle de circulaţie ascensionalǎ ± descendentǎ (figura 3.9.d).
În cazul spaţiului dintre doi cilindri sau douǎ sfere mişcarea depinde
de care din cei doi cilindri este încălzit. Dacǎ cilindrul interior este cald
(figura 3.9e) mişcarea apare numai deasupra generatoarei sale inferioare.
Sub cilindrul interior nu apare mişcare. Dacǎ cilindrul exterior este cald
(figura 3.9f) mişcarea apare numai sub generatoare superioarǎ a cilindrului
interior.
+"& Convecţia naturalǎ în spaţii limitate

c '
În cazul convecţiei naturale în spaţii limitate pentru calculul

coeficientului mediu de convecţie se poate utiliza relaţia [21]:
ár
[W/(m2 K)] , (3.72)
Õ
unde: Õ este distanţa dintre pereţi, în m; ech ± conductivitatea termicǎ
echivalentǎ:
ár [W/(mK)] (3.73)
este un coeficient de corecţie care ţine seama de convecţia
naturalǎ care se poate calcula cu relaţiile:
6 0,105 à 0 ,3 , (3.74)
pentru 10 3 à 10 6
6 0, 4 à 0 , 2 , (3.75)
6 10
pentru 10 à 10
6 1 , (3.76)
3
pentru à 10 .
În cazul convecţiei naturale între douǎ plǎci orizontale (Î 0 ,
verticale Î 90 sau înclinate, pentru gazele biatomice la presiune
atmosfericǎ, şi à 10 7 , se pot utiliza relaţiile lui Graf Van der Held [20],
prezentate în tabelul 3.4.

2
. V$.
# 9(

1 2 3
þ = 0 Gr <2103 Nu = 1
(pereţi orizontali) 2 103 < Gr < 5 104 Nu = 0,0507 * 0 , 4
5 104 < Gr < 2 105 Nu = 3,8
Gr > 2105
Nu = 0,0426 * 0 ,37
þ = 30 Gr <2103 Nu = 1
2 10 < Gr < 5 104
3
Nu = 0,0507
0 , 4
5 104 < Gr < 2 105 Nu = 3,6
Gr > 2105
Nu = 0,0402
0 ,37
'' ´#$ %%!$%

2
%á &
1 2 3
þ = 60 Gr <5103 Nu = 1
5 104 < Gr < 5 104 Nu = 0,0431
0 ,37
Gr > 2105
Nu = 0,0354
0 ,37
þ = 90 Gr <7103 Nu = 1
(pereţi verticali) 7 10 < Gr < 8 104
4
Nu = 0,0384
0 ,37
Gr > 8104
Nu = 0,0317
0 ,37
La calculul lui Nu şi Gr lungimea caracteristicǎ este distanţa între

plǎci Õ.
Pentru alte gaze decât cele biatomice la determinarea lui V, criteriu
Nu calculat cu relaţiile din tabelul 3.4 se înmulţeşte cu factorul de corecţie:
ÎPr
0 , 37
. (3.77)
c #3
c "
.$.
La curgerea unui fluid în lungul unei plǎci pe aceasta începe sǎ se

formeze stratul limitǎ hidraulic (figura 3.10) în care viteza fluidului variază
de la zero la perete la viteza fluidului neperturbat de perete 0. La început
curgerea fluidului în strat este laminarǎ, grosimea stratului crescând în
lungul curgerii. La un moment dat la distanţa ¢á1 începe o zonǎ de curgere
instabilǎ, caracterizatǎ de valoarea criteriului Reynolds Reá1. La coordonata
¢á2, caracterizatǎ de Reá2, începe curgerea turbulentǎ stabilizatǎ la suprafaţa
peretelui rămânând un micro strat laminar.
Studiile experimentale au evidenţiat cǎ Reá are valori între 104 şi
6
410 , în funcţie de intensitatea transferului de cǎldurǎ, rugozitatea peretelui,
vibraţii etc.
În cele mai multe lucrări se recomandǎ Reá = 5 105 [22,33,34]
c '
0
Zona
0 0
turbulentǎ
Strat tampon
Substrat laminar
¢á1
¢á2
Laminar Turbulent
Tranziţie
+"2 Stratul limitǎ hidraulic

la curgerea peste o placǎ
Grosimea stratului limitǎ laminar se poate calcula cu relaţia:

0,5
¢
¢à
Õ
5 0 ,5 5 . (3.78)
e¢ 0
Pentru grosimea stratului limitǎ turbulent se recomandǎ relaţia:
1/ 5
¢
¢4à
Õ 0,37 0 , 2 0,37 . (3.79)
e¢ 0
În procesul de transfer de cǎldurǎ la perete se formează stratul limitǎ
termic în care temperatura variază de la la temperatura fluidului
neperturbat . În figura 3.11 se prezintă variaţia grosimii stratului limitǎ
termic ÿ. În stratul limitǎ laminar diferenţa între ÿ şi Õ este datǎ numai de
valoarea lui Pr. Pentru Pr = 1, grosimea celor douǎ straturi este egalǎ:
ÿ
Õ
. La curgerea turbulentǎ variaţia temperaturii de la la se face în
microstratul vâscos de lângă perete în care curgerea rămâne laminarǎ. Din
figura 3.11b, c, rezultǎ cǎ atât în stratul limitǎ laminar, cât şi cel turbulent
variaţia vitezei şi temperaturii sunt analoge.
Un prim calcul teoretic a distribuţiei temperaturii în stratul limitǎ
laminar a fost realizat de Pohlhausen, în 1921, în ipoteza unei temperaturi
constante a peretelui şi a unor proprietăţi fizice a fluidului constante în
stratul limitǎ.
', ´#$ %%!$%
+" Stratul limitǎ laminar şi turbulent

la curgerea peste o placǎ
El a stabilit cǎ variaţia temperaturii a fluidului în stratul limitǎ, la

distanţa de perete este funcţie de Pr şi de o variabilǎ :

p ÎPr, , (3.80)

unde: 0 / ¢à .
Fluxul termic unitar transmis va fi:

(3.81)
0

Derivata , ţinând seama de (3.80) este:
0
Î
Î
0
0

(3.82)
0
Î
à ¢ 0
Studiile lui Pohlhausen [20] au arătat cǎ:

c '-
p
0,33 Pr 1 / 3 (3.83)
0
Atunci:
Î 0,33 Î
0 1 / 3
Pr (3.84)
à¢
Înmulţind în ambii membri ai egalităţii cu ¢, se obţine:
1/ 2
V¢
¢
0,33 0 Pr1 / 3 , (3.85)
à
sau:
Nu¢ = 0,33 Re 1¢/ 2 Pr 1 / 3 . (3.86)
Pe baza prelucrării unui bogat material experimental pentru calculul
coeficienţilor de convecţie locali şi medii la " peste o
placǎ, Jukauskas [24]propune relaţiile:
Nu¢ = 0,33 e 0¢ ,5 r 0 ,33 Îr / r

0 , 25
(3.87)
şi
Nu
= 0,66 e
0,5 r 0
,33 Îr / r
0 , 25
(3.88)
Pentru " (, calculul coeficientului local de

convecţie se poate face cu relaţia:
Nu ¢ = 0,0296 e 0¢,8 r 0 , 43 Îr / r

0 , 25
. (3.89)
Valoarea medie în lungul plăcii a coeficientului de convecţie este:
1, 25 ¢ . (3.90)
Pentru calculul a coeficientului de convecţie pentru o

curgere mixtǎ, iniţial laminarǎ, apoi turbulentǎ (figura 3.10) se poate utiliza
ecuaţia:
Nu" = Î0,037 e 0,8 871 r 0 ,33 (3.91)
Relaţia este valabilǎ pentru 0,6<Pr <60, 5 105<Re"108 şi Reá = 5105 .

'/ ´#$ %%!$%
'c "
.$
La curgerea peste un cilindru curgerea laminarǎ pe întregul profil al

cilindrului nu se poate observa decât la valori extrem de mici a lui Reynolds
(Re < 5).
La valori mai mari în punctul frontal (figura 3.12) liniile de curent se
separǎ viteza fluidului în stratul limitǎ diferă de viteza din faţa
cilindrului .
+"' Stratul limitǎ la curgerea

peste un cilindru
Viteza fluidului în stratul limitǎ creşte pe mǎsurǎ ce presiunea

scade. Într-o primǎ zonǎ, datoritǎ unui gradient favorabil de presiune (
/¢ > 0, când +¢ < 0), ea creşte de la = 0 la punctul frontal, până la o
valoare maximǎ atinsǎ când +¢ = 0, apoi ea începe sǎ scadă datoritǎ unui
gradient de presiune advers ( /¢ < 0, când +¢ > 0). În .
$. gradientul vitezei la perete devine nul / 0 0 . După acest
punct viteza îşi schimbǎ direcţia în zona de la perete apărând un
¢
şi formându-se vârtejuri (figura 3.13).
c '0
Gradient de presiune favorabil Gradient de presiune advers

0
¢
0
¢
(¢)
Punct de
separare
Flux vârtejuri
invers
+" Formarea fluxului invers şi vârtejurilor

la curgerea peste un cilindru
Unghiul la care are lor desprinderea stratului limitǎ este funcţie de

Re. Pentru Re R 2 10 5 , punctul de separare este la · 80 90 . Dacǎ
e 2 10 5 , punctul de desprindere se mutǎ spre · 140 (figura 3.14) [20]
+", Efectul turbulenţei asupra punctului de desprindere

a) desprinderea stratului limitǎ laminar; b) desprinderea
stratului limitǎ turbulent
'1 ´#$ %%!$%
Variaţia coeficientului de convecţie pe periferia cilindrului este

legatǎ de forma curgerii (figura 3.15) [22]
+"- Variaţia coeficientului de convecţie

pe periferia cilindrului: 1 ± Re = 70800;
2 ± Re = 219000
În cazul stratului limitǎ laminar (figura 3.15, curba 1) coeficientul de

convecţie are valoarea maximǎ la punctul frontal ( · 0 ) când grosimea
stratului limitǎ este minimǎ. Pe mǎsurǎ ce · creşte, grosimea stratului limitǎ
creşte şi coeficientul de convecţie scade. După depăşirea punctului de
separare V începe sǎ crească datoritǎ turbulenţei formate.
În cazul curbei 2 (Re > 2105) vom avea douǎ pante ascendente: una
datoratǎ trecerii de la stratul limitǎ laminar la cel turbulent, iar cea de a doua
datoratǎ desprinderii stratului limitǎ turbulent şi formǎrii vârtejurilor.
Valoarea coeficientului de convecţie în punctul frontal se poate
calcula cu relaţia:
c '&
0
Nu ( 0) 1,15 Re 0 ,5 Pr 0 ,33 (3.92)
à
Pentru calculul coeficientului mediu de convecţie se poate utiliza
relaţia lui Hilpert [20 ]:
Nu = ) Re Pr1/3 . (3.93)
Valorile constantelor ) şi pentru cilindri circulari sunt prezentate în

tabelul 3.5. Ecuaţia 3.93 poate fi utilizatǎ şi pentru prisme cu diferite
secţiuni, valorile constantelor ) şi fiind prezentate în tabelul 3.6.
(-
$c!.
c
0,4 ± 4 0,989 0,330
4 ± 40 0,911 0,385
40 ± 4000 0,683 0,466
4000 ± 40000 0,193 0,618
40000 ± 400000 0,027 0,805
(/
$c!".$.$
§ l c
5 103±105 0,246 0,588
V
5 103±105 0,102 0,675

V
5 103±1,95 104 0,160 0,638

V 1,95104±105 0,0385 0,782
5 103±105 0,153 0,638
V
4103 ±1,5104 0,228 0,731

V
2 ´#$ %%!$%
Jukauskas [24] propune pentru calculul coeficientului mediu de

convecţie următoarele relaţii:
6 pentru 5 < Re < 103
Nu = 0,5 Re 0 ,5 Pr 0 ,38 ÎPr / Pr

0 , 25
; (3.94)
6 pentru 103 < Re < 2105
Nu = 0,25 Re 0 ,6 Pr 0 ,38 ÎPr / Pr

0 , 25
; (3.95)
6 pentru 2 105 <Re < 2106
Nu = 0,023 e 0 ,8 r 0 ,37 Îr / r

0 , 25
(3.96)
În toate aceste relaţii lungimea caracteristicǎ este diametrul exterior

al cilindrului .
Relaţiile prezentate sunt valabile pentru cazul în care unghiul
Ä format de fluxul de curgere cu axa cilindrului (unghiul de atac) este de
90. Dacǎ Ä = 30 90 se va introduce o corecţie pentru valoarea lui V:
V Ä V Ä 90 Î1 0,54 cos 2 Ä (3.97)
$ "

.$ $
În numeroase aparate de transfer de cǎldurǎ curgerea fluidelor se

face peste un fascicul de ţevi. Ţevile sunt aşezate în fascicul, în cele mai
multe cazuri, () sau !* () (figura 3.16).
Curgerea fluidului este influenţatǎ atât de modul de aşezare a ţevilor
în fascicul, cât şi de pasul longitudinal (în lungul curgerii) " şi cel
transversal (perpendicular pe direcţia curgerii) (figura 3.17).
Turbulenţa fluidului creşte de la primul rând, în profunzimea
fasciculului. În numeroase lucrări se considerǎ cǎ turbulenţa s-a stabilizat
numai dupǎ 20 de rânduri [20 ], alte lucrări considerǎ stabilizatǎ curgerea de
la rândul al 10-lea, sau chiar al 4-lea [4,21,33].
c
"
"

1
, , 2 1
2 1
a) b)
+"/ Aşezarea ţevilor în fascicul

a) în coridor; b) alternatǎ
+"0 Curgerea fluidului prin fascicul

a) aşezarea în coridor; b) aşezarea alternatǎ
Pentru calculul coeficientului mediu de convecţie de la rândul al 10-

lea încolo, Grimison propune relaţia [20 ]:
' ´#$ %%!$%
Nu Îp " 10
1,13)1 Re max Pr 1 / 3 , (3.98)
unde: Remax este valoarea criteriului Reynolds la viteza maximǎ din fascicul:

e max max . (3.99)
à
Valoarea exponentului şi constantei )1 din relaţia (3.98) sunt date
în tabelul 3.7, în funcţie de tipul aşezării şi de paşii longitudinali şi
transversali.
(0
$c!&1
l
'- - '2 2
l c c c c
Coridor
1,25 0,348 0,592 0,275 0,608 0,100 0,704 0,0633 0,752
1,50 0,367 0,586 0,250 0,620 0,101 0,702 0,0678 0,744
2,00 0,418 0,570 0,299 0,602 0,229 0,632 0,198 0,648
3,00 0,290 0,601 0,357 0,584 0,374 0,581 0,286 0,608
Alternat
0,600 ± ± ± ± ± ± 0,213 0,636
0,900 ± ± ± ± 0,446 0,571 0,401 0,581
1,000 ± ± 0,497 0,558 ± ± ± ±
1,125 ± ± ± ± 0,478 0,565 0,518 0,560
1,250 0,518 0,556 0,505 0,554 0,519 0,556 0,522 0,562
1,500 0,451 0,568 0,460 0,562 0,452 0,568 0,488 0,568
2,000 0,404 0,572 0,416 0,568 0,482 0,556 0,449 0,570
3,000 0,310 0,592 0,356 0,580 0,440 0,562 0,428 0,574
La aşezarea ţevilor în coridor viteza maximǎ se obţine în secţiunea

1 (figura 3.16a) şi va fi:

max . (3.100)

În cazul aşezării alternative secţiunea minimǎ de curgere este 1 sau
2 (figura 3.16b). Se considerǎ viteza maximǎ în secţiunea 2 dacǎ:
c
2 1/ 2

2 . (3.101)
2 2
Atunci:

. (3.102)
2Î
max
Relaţia 3.98 este valabilǎ de la rândul 10 de ţevi din fascicul. Pentru

ţevile din primele 9 rânduri se introduce un coeficient de corecţie )2 :
Nu Îp " 10 =)2 Nu Îp " 10 (3.103)
Valorile lui C2 sunt prezentate în tabelul 3.8.
(1
+c' 2
p" 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Aliniate 0,64 0,80 0,87 0,90 0,92 0,94 0,96 0,98 0,99
Alternate 0,68 0,75 0,83 0,89 0,92 0,95 0,97 0,98 0,99
Jukauskas [24] propune pentru calculul coeficientului de convecţie
după al 20 rând relaţia:
r 0,36 Îr / r
0 , 25
Nu Î 20 e max

(3.104)
Valorile constantei ) şi exponentului sunt prezentate în tabelul

3.9.
(&
c$c!2,
c " l83 c
Coridor 10 ± 102 0,80 0,40
Alternat 10 ± 102 0,90 0,40
Coridor 102 ± 103
Ca la cilindri izolaţi
Alternat 102 ± 103
Coridor 103 ± 2 105 0,27 0,63
(/" > 0,7)a
Alternat 103 ± 2 105 0,35(/")1/5 0,60
(/" < 2)
Alternat 103 ± 2 105 0,40 0,60
(/" > 2)
Alternat 2 105 ± 2 106 0,021 0,84
Coridor 2 105 ± 2 106 0,022 0,84
a
Pentru /" > 0,7 transfer ineficient nu se recomandǎ aşezarea în coridor
, ´#$ %%!$%
În mod analog cu relaţia lui Grimison, pentru primele 19 rânduri de

ţevi din fascicul se introduce corecţia )2, prezentatǎ în tabelul 3.10.
(2
$c'

p" 1 2 3 4 5 7 10 13 16
Aliniate 0,70 0,80 0,86 0,90 0,92 0,95 0,97 0,98 0,99
Alternate 0,64 0,76 0,84 0,89 0,92 0,95 0,97 0,98 0,99
Miheev [33] propune o serie de relaţii valabile pentru ţevile de la

rândul 3 din fascicul:
6 Aşezarea în coridor:
Nu = 0,56 e 0 ,5max r 0 ,36 Îr / r
0 , 25
, (3.105)
3
± pentru Re max < 10 ;
Nuf = 0,22 e 0 ,65 max r
0 , 36
Îr / r 0, 25 , (3.106)
3
± pentru Re max > 10 ;
6 Aşezarea alternatǎ:
Nu = 0,5 Re 0 ,5max Pr 0 ,36 ÎPr / Pr
0 , 25
, (3.107)
3
± pentru Re max < 10 ;
Nu = 0,40 e 0 ,6max r 0,36 Îr / r
0 , 25
, (3.108)
3
± pentru Re max > 10 .
Factorii de corecţie )2 pentru primul rând de ţevi este )2 = 0,6, iar
pentru cele de al doilea rând )2 = 0,9 la aşezarea în coridor şi )2 = 0,7 la
aşezarea alternatǎ.
Valoarea medie pe fascicul a lui V se determinǎ ca o medie
ponderatǎ:
ð 2 ð2 ..... ð
á 1 1 , (3.109)
ð1 ð2 .... ð
unde: V 1 , V 2 ...V sunt valorile lui V pentru rândurile 1, 2 ...: 1, 2, ...
± suprafeţele ţevilor din rândurile 1, 2.....
c -
,c #

".
,c".
La curgerea prin canale pot apare trei regimuri de curgere:

± regimul laminar: pentru Re 2300;
± regimul intermediar: pentru 2300 Re < 104;
± regimul turbulent: pentru Re > 104
,$

"
6 Õ"
La intrarea fluidului cu viteza într-un canal circular cu raza 0 şi
diametrul , fluidul este frânat datoritǎ frecării cu peretele. Datoritǎ forţelor
de viscozitate care apar pe perete se formează un strat limitǎ (figura 3.18).
+"1 Structura curgerii laminare

în canale circulare
La " grosimea acestui strat creşte în lungul

canalului până când în acesta se stabilizează acelaşi regim de curgere în
toatǎ secţiunea. Aceastǎ lungime poartǎ denumirea de "
$(# * şi pentru curgerea laminarǎ are valoarea:

r L 0,05 àe [m] (3.110)
La curgerea laminarǎ stabilizatǎ ecuaţia profilului vitezei este:
0 Î1 2 / 02 [m/s] , (3.111)
unde 0 este viteza în axul canalului.
Viteza medie de curgere prin canal va fi:
/ ´#$ %%!$%
1
0,50 , [m/s] (3.112)
unde: este secţiunea transversală a canalului în m2; ± debitul volumic, în

m3/s.
6 $ %%
Analog ca în cazul hidrodinamicii curgerii la intrarea în canal există
o zonă de intrare în care $ % nu cuprinde toată secţiunea
canalului (figura 3.19). Lungimea de stabilizare termică
se determină cu
relaţia:

L 0,05 àe r . (3.113)
+"& Variaţia stratului limită termic

la curgerea laminară printr-un canal circular
Rezultă că dacă Pr > 0 lungimea de stabilizare termică este mai

mare decât cea hidraulică. Pentru unele fluide, cum ar fi uleiurile la care Pr
50, lungimea de stabilizare termică la curgerea laminară poate depăşi 5000
de diametre. Pentru gaze la care Pr = 0,6...0,8 diferenţa între cel două
lungimi de stabilizare nu este mare, în schimb pentru metalele lichide (Pr <
0,02) lungimea de stabilizare termică este foarte mică.
Există numeroase analize analitice a transferului de căldură la
curgerea laminară stabilizată, care pornesc de la ecuaţiile diferenţiale ale
convecţiei şi utilizează două tipuri de condiţii la limită: temperatura
peretelui constantă în lungul canalului ( = ct) sau fluxul termic unitar de
suprafaţă constant ( = ct). Problema este tratată de asemenea, în două
ipoteze:
c 0
a) în zona încălzită a canalului hidrodinamica curgerii este

stabilizată, existând numai $(# % (ipoteză
valabilă dacă există o zonă neîncălzită la intrarea în canal în care
se stabilizează curgerea sau în cazul valorilor mari ale lui Pr (Pr
100);
b) în canal se suprapune stabilizarea hidraulică cu cea termică
ÿ$(#(%).
În figura 3.20 se prezintă rezultatele obţinute de Kays [ ] în ambele
ipoteze şi cu ambele tipuri de condiţii la limită.

+"'2 Variaţia criteriului Nussett
la curgerea laminară [20]
Variaţia lui Nu este prezentată în funcţie de inversul numărului

Graetz:
àe r

. (3.114)
¢/
La intrarea în canal (¢ = 0) numărul Nusselt este în principiu infinit
şi scade apoi asimptotic în zona stabilizată hidraulic şi termic el devenind
constant, independent de valorile lui Re şi Pr.
Se recomandă deci pentru ţevile foarte lungi:
1 ´#$ %%!$%
Nu = 3,66 (3.115)
pentru = ct
Nu = 4,36 (3.16)
pentru = ct
Pentru ţevile scurte sau foarte scurte cele mai des recomandate relaţii
sunt prezentate în tabelul 3.11.[20,21,33,34]

. #%
"8.

c(

Nu = 3 3,66 3 1,613 Re Pr /
0,1<RePr+
<104 Schliinder
0,0668( /
) Re Pr
Nu = 3,66 0,1<RePr+
<104 Hansen
1 0,04[( /
) Re Pr] 2 / 3
1/ 3

0 ,14
100<Re<2100

àe r
Nu = 1,86
+<0,1RePr Sieder±Tate

/
0,48<Pr<100
0 , 25

+>10
/
5/6
Nu = 1,4ÎRe /
0, 4
Pr 0 , 33
ÎPr / Pr Re Pr 15 Miheev
1
Nu = 0,664 àe r /

+<10 ohlhausen
6 r
Nu = 1,55Î /
1/ 3
Î /
0,14

1

1, 7

1 1

0,1 1 2,5 0,1 Petuhov
Re Re
Re
c &
,'$ %%

"(%
În cazul curgerii turbulente la intrarea în canal se formează pe o
porţiune un strat limită hidraulic laminar, care la o anumită lungime de la
intrare se transformă într-un strat limită turbulent, la contactul cu peretele
rămânând un microstrat laminar (figura 3.21).
+"' Hidrodinamica curgerii şi variaţia coeficientului

de convecţie la curgerea turbulentă printr-un canal circular
Coeficientul de convecţie scade în zona stratului limită laminar, pe

măsura creşterii grosimii acestuia, urmează apoi o creştere a lui V la
începutul formării stratului limită turbulent. După o uşoară scădere în zona
de stabilizare termică, valoarea coeficientului de convecţie se stabilizează.
+"'' Profilul vitezei (a) şi valoarea vitezei

medii la curgerea turbulentă
,2 ´#$ %%!$%
Profilul vitezei la curgerea turbulentă (figura 3.22a) poate fi

aproximat cu o lege logaritmică, fiind mult mai aplatisat ca la curgerea
laminară. Viteza medie va fi în consecinţă mai apropiată de viteza maximă
în centrul canalului (figura 3.22b), fiind de obicei în intervalul
Î0,8...0,9 0 .
Primele studii ale transferului de căldură turbulent prin canale au fost
făcute de Nusselt, utilizând pentru prima dată teoria similitudinii şi stabilind
forma ecuaţiei criteriale care este de forma:
Nu = ) Re Pr
, (3.117)
unde
şi sunt corecţii pentru lungimea de stabilizare şi variaţia
proprietăţilor fizice ale fluidului în stratul limită.
Valorile corecţiei pentru stabilizarea curgerii sunt prezentate în
tabelul 3.12 [33] sau se poate calcul cu relaţia [20]:
2

1 , (3.118)

/
sau
2/3

1 (3.119)

#
:ÿ8;."(%

' - 2 - '2 2 ,2 -2
1·104 1,65 1,50 1,34 1,23 1,17 1,13 1,07 1,03 1
2·104 1,51 1,40 1,27 1,18 1,13 1,10 1,05 1,02 1
5·104 1,34 1,27 1,18 1,13 1,10 1,08 1,04 1,02 1
1·105 1,28 1,22 1,15 1,10 1,08 1,06 1,03 1,02 1
1·106 1,14 1,11 1,08 1,05 1,04 1,03 1,02 1,01 1
Corecţia se poate calcula pentru lichide cu relaţiile:
0 , 25

r
, (3.120)
r

sau
c ,
0 ,14

(3.121)

Pentru gaze corecţia se poate calcula cu relaţia [22 ]:

0.55

, pentru 1<Tp/Tf<3,5

1, 27 0,27 pentru0,5< Tp/Tf<1 (3.122)

unde: şi sunt temperaturile absolute ale fluidului şi peretelui, în K.
În tabelul 3.13 sunt prezentate principalele relaţii recomandate
pentru curgerea turbulentă de diverşi autori, ele dând rezultate apropiate. În
toate aceste relaţii lungimea caracteristică este diametrul interior al ţevii sau
diametrul hidraulic în cazul canalelor cu secţiune necirculară:
4
r , (3.123)

unde este secţiunea de curgere a canalului, în m2 ; ± perimetrul canalului

udat de fluid, în m.

.
"(%.<'28''828,=
c

(
1 2 3
Re >104;
Nu = 0,023Re0,8Pr1/3 0,7<Pr <160 Colburn

+ > 60
Ref >104;
Nu = 0,023 Re 0,8 Pr
0,7 < Pr 120 Dittus±Boelter
= 0,4 (încălzire); = 0,3 (răcire)
+ 60

Pr
0 , 25
104 < Re < 5·106
Nu = 0,021Re 0 ,8
Pr 0 , 43 0,6 < Pr < 2000 Miheev
Pr
l+ > 50
,' ´#$ %%!$%

%á &
1 2 3

0 ,14
Ref >104;
Nu = 0,027 àe 0 ,8 r 1 / 3 0,7 < Pr < 16700 Sieder±Tate

+ > 10
Nu =
Î / 8 Re Pr

1,07 12,7 / 8 ÎPr 2 / 3 1
± coeficientul de frecare 104 < Re < 5·106
= 1/(1,82 lg Re ± 1,64)2 sau 0,5 < Pr < 2000 Petuhov
=1/(0,790 ln Re ± 1,64) 2
+> 50
= (Ș /Ș); = 0,11 (încălzire)
= 0,25 (răcire)
Nu =
Î / 8 ÎRe 1000 Pr 2300 < Re < 5·106 Gnielinski

1 12,7 Î / 8 ÎPr 2 / 3 1
1/ 2
0,5 < Pr < 2000
2/3

Î
Nu = 0,0214 Re 0 ,8 100 Pr 0 , 4 1

0,6 < Pr < 1,5 Gnielinski
2300 < Re < 5·106
2/3
(simplificată)
Î
Nu = 0,012 àe 0,87 280 r 0 , 4 1

1,5 < Pr < 500
Re >104
= const.
Nu = 4,82+0,0185Pe0,827 Skupinski
0,003 < Pr < 0,05
(metale lichide)
În cazul "de curgere (2300 < Re < 10 4) pot fi

utilizate relaţiile lui Gnielinski din tabelul 3.13 sau relaţiile:
6 Relaţia lui Miheev [33]:
0 , 25

Pr
Nu = 0 Pr 0 , 43 , (3.124)
Pr

unde:
c ,
0 = (Re) valorile fiind prezentate în tabelul 3.14

2
A2',
Re·10-3 2,2 2,3 2,5 3,0 3,5 4 5 6 7 8 9 10

0 2,2 3,6 4,9 7,5 10 12,2 16,5 20 24 27 30 33
6 Relaţia lui Hausen [20]:
0 ,14

2/ 3
Nu = 0,116 Îàe 2/3
125 r 1/ 3 1 (3.125)

În cazul transferului de căldură prin ( (figura 3.23),

schimbarea direcţiei de curgere în coturi, curbe, serpentine măreşte
coeficientul de convecţie V, în comparaţie cu ţevile drepte. Datorită mişcării
centrifuge, fluidul este presat către peretele exterior, apărând şi o circulaţie
secundară în secţiunea transversală, fluidul căpătând o mişcare elicoidală
(figura 3.23a).
Pentru ţevile în serpentină cu diametrul interior şi raza de curbură
, se definesc două numere Reynolds limită:
0 , 28
16,4

Re ; Re" 18500 . (3.126)
2
Aceste numere limită delimitează 3 domenii:
6 Ref < Re¶ (regiunea 1): curgerea este laminară fără circulaţie
secundară, pentru determinarea lui V se utilizează relaţiile pentru
ţevi drepte.
6 Re¶ < Ref < Re´ (regiunea 2): curgerea este laminară cu
circulaţie secundară, pentru determinarea lui V se poate utiliza
relaţia lui Petuhov pentru curgerea turbulentă prin ţevi drepte
(tabelul 3.13).
6 Ref > Re´ (regiunea 3): curgerea este turbulentă cu circulaţie
secundară, pentru determinarea lui V utilzându-se relaţiile pentru
curgerea turbulentă (tabelul 3.13) multiplicate cu corecţia :
,, ´#$ %%!$%

1 1,8 . (3.127)

log Re1

3 Re¶

2
(
Re´
1
log (+)
a) b)
+"' Transferul de căldură convectiv prin ţevi curbe

a) curgerea fluidului printr-un cot; b) domeniile de curgere
,'c".
Cu o aproximaţie acceptabilă în cazul canalelor necirculare se pot

utiliza relaţiile prezentate anterior pentru canalele circulare, lungimea
caracteristică fiind diametrul hidraulic (relaţia 3.123). Pentru câteva tipuri
de canale mai des întâlnite în aparatele de transfer de căldură studiile
diferiţilor cercetători au propus şi relaţiile speciale.
,'c
La aceste canale caracterizate de diametrele şi (figura 3.24),
diametrul hidraulic are valoarea:
r
4 Î
2 2
(3.128)
Î
c ,-

+"', Secţiune printr-un canal inelar
În cazul " de curgere, în ipoteza temperaturii

constante a peretelui se poate utiliza relaţia lui Stephan [20]:

Nu = Nu + 1 0,14Î /
0 , 5
1 00,,19 ÎRe Pr /
r
0, 8
, (3.129)
117 ÎRe Pr /
0 , 467
r
unde:
este lungimea canalului; Nu ± este valoarea Nusselt când lungimea
canalului este foarte mare (curgere complet stabilizată):
Nu = 3,66 + 1,2 ( / )±0,8 . (3.130)
Relaţia este valabilă pentru, Re < 2300; 0,1 < Pr < 103; 0 < / < 1.
În cazul curgerii turbulente Isacenko recomandă relaţia[21]:
Nu = 0,017 àe 0 ,8 r 0 , 4 Îr / r Î /
0 , 25 0,18
. (3.131)
Keys [20] recomandă pentru regimul turbulent utilizarea relaţiilor

pentru ţevi drepte, introducându-se corecţia:
,/ ´#$ %%!$%
0,86 Î /
0 ,16
á . (3.132)
,''c"
În cazul canalelor cu secţiunea dreptunghiulară (figura 3.25)
diametrul hidraulic este:
4 2
r . (3.133)
2Î 1 /
În cazul în care lăţimea canalului este mult mai mare ca înălţimea sa
(>>) se poate utiliza: r = 2.
+"'- Secţiune printr-un canal rectangular
În cazul regimului laminar stabilizat prin astfel de canale, valoarea

criteriului Nu şi a coeficientului de frecare sunt prezentate în tabelul
3.15.[20]

//
!."
%.$(#%
r r
l

ÿ " ; ÿ ; Re r
)
1 2 3 4 5
± 4,36 3,66 64

1,0 3,61 2,98 57

1,43 3,73 3,08 59
c ,0

/
%á &
1 2 3 4 5

2,0 4,12 3,39 62

3,0 4,79 3,96 69

4,0 5,33 4,44 73

8,0 6,49 5,60 82

8,23 7,54 96
± 3,11 2,47 53
Pentru " ( se pot utiliza relaţiile pentru ţevile

circulare (tabelul 3.13), lungimea caracteristică fiind în locul diametrului
interior al ţevii, diametrul hidraulic.
,'c
În cazul schimbătoarelor de căldură cu plăci, canalele prin care se
realizează curgerea au o formă ondulată (figura 3.26). Principalii parametri
geometricei sunt:
± unghiul de ondulare V, format de direcţia principală de curgere cu
direcţia pliurilor plăcii. Se disting geometri de ondulare perpendiculare pe
direcţia de curgere: V = 90 (figura 3.26a) sau geometri de ondulare
înclinate: V < 90 (figura 3.26b);
± pasul ondulării : distanţa între două ondulări;
± înălţimea canalului 0;
± înălţimea ondulărilor (figura 3.26c)
,1 ´#$ %%!$%
± diametrul hidraulic r 20.

"
=90 =60
a) b)

0

c)
+"'/ Geometria canalelor ondulate:
a) ondulare perpendiculară; b) ondulare
înclinată; c) parametri geometrici ai
canalului
În figura 3.27 se prezintă diferitele structuri ale curgerii, într-un
canal cu ondulare perpendiculară, în funcţie de valoarea numărului
Reynolds.
c "" c$"

< 100
Curgere laminară uniformă
CCurgere divizată în două zone:

100 6 curgere predominant laminară în
G centru
200 6 recirculare dinamică şi stabilă în
cavităţi
CCurgere divizată în două zone:
200 6 curgere predominant laminară în
G centru
350 6 curgere turbulentă instabilă în
cavităţi
c ,&
200
G CCurgere turbulentă instabilă în tot canalul
2000
CCurgere turbulentă divizată în două zone:
6 curgere predominant turbulentă în
>2000 centru
6 zone cu viteze relative reduse la
periferie
+"'0 Regimuri de curgere într-un canal

ondulat cu unghiul de ondulare V=90 [46]
Pentru calculul coeficientului de convecţie se recomandă relaţia [46]:

Nu = Re Pr 0 ,33 ÎPr / Pr
0 ,13
. (3.134)
Valorile constantelor şi , în funcţie de unghiul de ondulare V sunt
prezentate în tabelul 3.16 [46].

3
$ ! ,
§ 9
(
V = 15 0,102 0,685 40 < Re < 12600
V = 30 0,212 0,638 45 < Re < 14600
V = 45 0,289 0,653 45 < Re < 14600
V = 60 0,287 0,705 45 < Re < 13200
V = 75 0,282 0,698 45 < Re < 12500
-2 ´#$ %%!$%
-$ %% (
-c$ .$ (
+( este procesul de transformare a lichidului aflat la

temperatura de saturaţie în vapori. Fierberea este un proces

. Pentru un fluid dat fierberea poate avea loc între coordonatele
punctului triplu şi cele ale punctului critic (figura 3.26)
) Punctul
critic
fierbere
SOLID LICHID VAPORI

Punctul
triplu

+"'1 Punctul triplu şi critic
Fierberea, în funcţie de locul de amorsare a procesului poate fi:

($. % sau ( ("(%).
+($. % este procesul în care formarea vaporilor se
face la o suprafaţă solidă încălzită cu care lichidul vine în contact.
+( se realizează în toată masa de lichid, de obicei
prin expandarea (micşorarea presiunii) acestuia.
În prezenta lucrare vom discuta numai despre fierberea de suprafaţă.
În funcţie de deplasarea sau absenţa curgerii fluidului fierberea poate fi:
( ( (%) sau (
%.
+( se produce pe suprafeţe încălzire care vin
în contact cu un lichid $. Fierberea % apare într-
un canal încălzit prin care lichidul, apoi amestecul bifazic curg.
În funcţie de $ procesului de fierbere se disting:
( % şi ( .%. În cazul ( pe
suprafaţa de schimb de căldură se formează bule de vapor care cresc, se
c -
desprind de suprafaţă şi se deplasează în masa de fluid, transferul de căldură

fiind foarte intens. La ( .% pe suprafaţa de transfer de
căldură se formează o peliculă de vapori.
În funcţie de temperatura în stratul limită fierberea poate fi:
$ sau $(%%. În primul caz (figura 3.29a) întregul volum de
lichid se află la temperatura de saturaţie, în cel de al doilea caz (figura
3.29b), fierberea se produce numai în stratul limită de lângă perete, unde
temperatura depăşeşte temperatura de saturaţie, în restul lichidului
temperatura fiind inferioară celei de saturaţie.

Strat limită de Strat limită de
lichid supraîncălzit lichid supraîncălzit

$

a) b)
+"'& Fierberea la saturaţie (a) şi fierberea subrăcire (b)
Fierberea la saturaţie şi la subrăcire pot fi de tip nucleic sau

pelicular.
-'+(
-'c$%
Pentru amorsarea fierberii trebuie să se îndeplinească două condiţii:
± încălzirea fluidului peste temperatura de saturaţie ;
± existenţa centrelor de nucleaţie.
Pentru apariţia fierberii, experimentele au arătat că temperatura
lichidului la perete trebuie să depăşească temperatura de saturaţie
corespunzătoare presiunii respective. Diferenţa de temperatură ÿ
(, sunt temperatura peretelui, respectiv de saturaţie), necesară pentru
formarea primelor bule de vapori pe suprafaţa de schimb de căldură
(declanşării nucleaţiei) este funcţie de proprietăţile fizice ale fluidului, de
-' ´#$ %%!$%
puritatea sa, prezenţa gazelor dizolvate în lichid, rugozitatea suprafeţei de

schimb de căldură. Experimentele au evidenţiat că la fierberea apei această
diferenţă este L 5 C. Dacă însă suprafaţa de schimb de căldură este
foarte fin prelucrată, lichidul este pur şi degazat această diferenţă poate
atinge zeci de grade. Până la urmă însă procesul de fierbere se produce însă
la un moment dat, având un caracter exploziv, căldura de supraîncălzire a
fluidului producând schimbare de fază şi temperatura lichidului scăzând
brusc până la .
Existenţa (neregularităţi pe suprafaţa de
schimb de căldură, gaze dizolvate în lichid, impurităţi) favorizează formarea
bulelor de vapori în jurul acestora. Buclele formate cresc în diametru şi la un
moment dat se desprind de la suprafaţa de schimb de căldură. După
desprindere la început diametrul lor continuă să crească. Aceasta se explică
prin faptul observat experimental (figura 3.30) că temperatura în volumul de
fluid depăşeşte uşor temperatura de saturaţie. Astfel la fierberea apei la
presiunea atmosferică, supraîncălzirea este de 0,2 0,5C.
Pe măsura creşterii lui ÿ intensitatea generaţiei de bule creşte,
transferul de căldură devenind tot mai intens
C
109
108
107
Temperatura
106
105
104
103
102 Suprafaţa apei

Apa
101 Abur
100,4
o
100 100
0 1 2 3 4 5 6 7 cm 8
+"2
Distanţa de suprafaţă
Variaţia temperaturii în volum
de apă la fierbere (p = 109,1C, = 1 bar,
= 22500 W/m2)[33]
c -
-''" (

Evidenţierea regimurilor care apar la transferul de căldură în volum
mare a fost făcută pentru prima dată de Nukiyama în 1934, printr-un
experiment în care a studiat fierberea apei în jurul unei sârme de nichel±
crom şi ulterior de platină, la presiunea atmosferică. Instalaţia (figura 3.31)
constă dintr-un vas în care o sârmă încălzită electric a fost imersată în masa
de apă. Prin mărirea intensităţii curentului electric la o tensiune dată s-a
realizat mărirea fluxului termic.
Vapori, 1atm
Apă, Fir, , ÿ=±

+" Instalaţia experimentală a lui Nukiyama
Prin măsurarea diferenţei de temperatură între temperatura peretelui

şi temperatura de saturaţie: , s-a trasat curba de variaţie
Îÿ , care evidenţiază 4 regimuri de transfer de căldură (figura
3.32).
; c % #% apare în porţiunea
4 . În această zonă nu apare încă fierberea. Transferul de căldură
se realizează prin convecţie naturală, coeficientul de convecţie fiind
proporţional cu ÿ la puterile 1/4 sau 1/3, deci fluxul termic unitar va fi
proporţional cu ÿ la puterile 5/4 sau 4/3.
;'+(%
În punctul excesul de temperatură este suficient de mare ca să
permită nucleaţia bulelor de vapori în zonele adiacente suprafeţei încălzite.
În prima parte a zonei ( () deoarece temperatura nu a atins temperatura de
-, ´#$ %%!$%
saturaţie în toată masa de lichid bulele desprinse de pe suprafaţa de schimb

de căldură, condensează cedând căldura latentă fluidului care se încălzeşte.
Această subzonă caracterizată de > s > este zona (
$(% (#). După punctul temperatura de saturaţie s-a atins
în toată masa de fluid, astfel că bulele nu mai condensează şi sub formă de
jeturi sau coloane de bule străbat masa de lichid şi ies prin suprafaţa sa
liberă. Este zona ( $ (#%). Pe măsura
creşterii lui ÿ densitatea de bule pe suprafaţa de schimb de căldură,
crescând coeficientul de convecţie, ceea ce permite realizarea unor fluxuri
termice unitare de suprafaţă mari la diferenţe de temperatură moderată, de
ordinul zecilor de grade.
Convecţie Fierbere Fierbere Fierbere

naturală nucleică tranzitare peliculară
nedezvoltată dezvoltată
107

Fluxul critic
)
á1
106
(W/m2)

105
* á2
Punctul
104 Leidenfrost á2
ÿ ÿ ÿ) ÿ
103
1 5 10 30 120 1000
ÿ = ± (C)
+"' Regimurile fierberii pentru

apă la presiunea atmosferică
c --
În punctul ) la atingerea fluxului critic á se produce #

$ %% (, datorită trecerii de la
fierberea nucleică la fierberea peliculară. După atingerea punctului )
parcurgerea curbei fierberii depinde de modul de încălzire a suprafeţei de
schimb de căldură. Dacă încălzirea se face la flux termic constant ca în cazul
încălzirii electrice sau a elementelor combustibile a reactoarelor nucleare, în
momentul apariţiei unor zone de fierbere peliculară, în acele porţiuni
creşterea temperaturii este explozivă, trecerea făcându-se pe c şi
este însoţită de obicei de arderea suprafeţei de schimb de căldură. Spre
exemplu dacă presupunem á1 = 1,2·106 W/m2, ÿá = 30C şi
. á
40000 W/(m2·K), în momentul trecerii la fierberea peliculară,
peretele venind în contact cu un gaz, coeficientul de convecţie scade brusc
la circa V .
á 600 W/( m2·K), rezultă la acelaşi flux termic ÿ = 2000C.
Fenomenul care s-a observat şi în cazul experimentului lui
Nukiyama prin arderea sârmei de nichel±crom, a fost numit iniţial (
(arderea în limba engleză).
Criza transferului de căldură la fierbere este un fenomen extrem de
periculos în special pentru reactorii nucleari, caracterizaţi de fluxuri termice
mari. Din aceste motive el trebuie evitat absolut în instalaţiile energetice,
putând conduce la accidente extrem de grave.
În cazul încălzirii suprafeţei de schimb de căldură cu abur care
condensează, păstrându-se constantă astfel temperatura peretelui şi în
consecinţă a lui ÿ, curba fierberii poate fi urmărită pe calea ) .
;+(#
Regiunea corespunzând ÿ ,) ÿ ÿ , poartă denumirea de
(#8 (.%$(% sau (.%
.%. În aceste condiţii, bulele de vapori se produc cu o frecvenţă
mărită, iar densitatea centrelor de nucleaţie devine atât de mare încât practic
suprafaţa de schimb de căldură se acoperă cu un film de vapori, care, în mod
periodic, se distruge şi apoi se reface, dând procesului un caracter de
instabilitate termică şi hidrodinamică. Transferul de căldură se face atât prin
fierberea nucleică cât şi prin convecţie prin filmul de vapori cu valori
scăzute ale coeficientului de convecţie, ceea ce pentru ÿ = const., produce
o reducere a fluxului .
;,+(.%
Fierberea peliculară stabilă apare după punctul , caracterizat de
á2, care poartă denumirea de .6 $. Pe suprafaţa de schimb
de căldură se formează un film stabil de vapori transferul de căldură creşte
uşor, la temperaturi ridicate şi datorită radiaţiei termice, păstrându-se însă la
-/ ´#$ %%!$%
valori coborâte. Creşterea fluxului termic se realizează în special datorită

creşterii diferenţei de temperatură.
Trecerea de la fierberea peliculară la cea nucleică, poartă denumirea
de tranziţia Leidenfrost (*) şi are loc la al doilea flux critic á2.
-'$ %%

(%
Procesul fierberii nucleice poate fi împărţit în mai multe stadii.
Stadiul iniţial îl constituie .( în centre de nucleaţie de
la suprafaţa de schimb de căldură. Dimensiunea minimă a bulelor în
momentul formării lor este caracterizată de # % (). Cea mai
simplă relaţie pentru raza critică, rezultată numai din echilibrul de forţe are
forma:
2
, (3.135)
Î
unde: şi sunt temperaturile peretelui şi de saturaţie; ± densitatea
vaporilor; ± căldura latentă de vaporizare; ± tensiunea superficială a
lichidului.
Rezultă ca raza critică se micşorează o dată cu creşterea diferenţei de
temperatură ÿ şi cu micşorarea tensiunii superficiale.
După formarea bulelor în centre de nucleaţie cu > are loc
!(, prin primirea de căldură prin conducţie de la fluidul mai
cald din jurul bulei prin suprafaţa laterală a bulei şi prin suprafaţa de sub
bulă . Parametrul care determină viteza de creştere a bulelor este criteriul
lui Jakob:
á ÿ
5 Ã (3.136)

unde á este caldura specifică a lichidului
Criteriul lui Jakob creşte cu mărimea excesului de temperatură ÿ şi
cu micşorarea presiunii.
Pentru presiuni mai mari ca presiunea atmosferică ( 5 R 20 ),
mărirea razei bulei în timp se face după legea:
à 2ð 5 > , (3.137)
unde: este difuzivitatea termică a fluidului; > ± timpul de contact a bulei cu
peretele.
Pentru presiuni coborâte legea de variaţie este:
2 5 > . (3.138)
c -0
Parametri şi depind de gradul de udare a peretelui de către lichid,

având valori: 0,1
0,49 ; = 6.
Bula formată creşte până la un diametru ., la care ea se desprinde
(figura 3.33).
9 0 se determină din echilibrul de forţe care
acţionează asupra bulei (forţa de adeziune, forţa arhimedică şi forţa de
greutate). El se poate calcula cu relaţia:
0 0,0208 / Î?
? , (3.139
unde · este unghiul de udare la fierbere.
0
2

+" Schema simplificată de creştere a bulei
Procesele de formare, creştere, desprindere şi deplasare a bulei

influenţează transferul de căldură prin intermediul a trei procese principale:
conducţie termică prin suprafaţa laterală a bulei de la lichidul
supraîncălzit;
evaporarea la suprafaţa microstratului de sub bulă;
convecţia liberă pe suprafeţele neacoperite de bule de vapori.
Intensitatea transferului de căldură la fierberea nucleică este cu unul
sau chiar două ordine de mărime mai mare ca la convecţia monofazică,
aceasta putându-se explica prin trei mecanisme (figura 3.34):
-1 ´#$ %%!$%
agitaţia impus de bule (figura 3.34a)

schimbul vapori-lichid (figura 3.34b)
evaporarea microstratului de sub bulă (figura 3.34c).
Primul mecanism consideră intensificarea transferului de căldură pe
seama "$( de vapori.
Al doilea mecanism este caracterizat de ..>, care
ridică prin creşterea şi desprinderea bulelor stratul de lichid fierbinte de
lângă perete, permiţând ocuparea locului rămas cu lichid mai rece.
Al treilea mecanism atribuie creşterea transferului termic pe seama
procesului de evaporare a microstratului de lichid de sub fiecare bulă.
a)
Lichid fierbinte
Lichid rece
b)
Condensare
Lichid supraîncălzit
Evaporare
c)
Microstrat
de lichid
+", Mecanisme ale fierberii nucleice
Una dintre primele relaţii pentru calculul coeficientului de convecţie

la fierberea nucleică în volum mare a fost propusă de Rohsenow [37]:

Î
3
Î?
?

(3.140)
º r
,
c -&
Indicii
şi indică faptul că mărimile fizice respective se referă la
lichid sau vapori. Coeficienţii ) şi sunt funcţie de combinaţiile fluid-
perete. În tabelul 3.17 sunt prezentate valorile pentru o serie de combinaţii

6
c!
.( .
c( . c

1 2 3
Apă cupru rugos 0,0068 1,0
Apă ± cupru lucios 0,0130 1,0
Apă ± oţel inoxidabil 0,0130 1,0
Apă ± nichel 0,0060 1,0
Apă ± alamă 0,0060 1,0
Apă ± platină 0,0130 1,0
n ±Penton ± cupru 0,0154 1,7
Benzen ± crom 0,1010 1,7
Alcool etilic ± crom 0,0027 1,7
Relaţii care dau o bună concordanţă cu materialul experimental sunt

cele propuse de Labunţov [21]:
Nu* = 0,125 Re *0 ,65 Pr 1 / 3 , dacă Re* 0,01; (3.141)
Nu* = 0,0625 Re *0 ,5 Pr 1 / 3 , dacă Re* < 0,01 , (3,142)
unde:

*
* à
á

àe * ; Nu* = ; Pr ;
*
? à

Î
2
Formulele lui Labunţov sunt valabile pentru 0,86Pr7,6; 105Re*

4
10 ; = 0,045...175 bar.
Pentru apă, în tabelul 3.18 sunt date valorile
*,
*/ ( , ? à
) şi

/( , à
) .
/2 ´#$ %%!$%

1
%c8c ( , à
) !
/( , à
)
ÿ,;?ÿ,';..%

*

*

*106 10 6 10 2
*106 10 6 10 2
à
à
à
à
C m C m
m2/W l/C m2/W l/C
1 2 3 4 5 6 7 8
30 16450 276870 1040 200 0,296 0,123 27,5
40 5950 73345 782 210 0,200 0,0718 23,5
50 2305 20894 587 220 0,136 0,0426 20,2
60 960 6543 450 230 0,0938 0,0254 17,3
70 423 2201 347 240 0,0646 0,0155 15,1
80 197 798 273 250 0,0451 0,00989 13.6
90 96 304 216 260 0,0318 0,00593 11,4
100 48,7 122,4 172 270 0,0224 0,00373 9,80
110 25,9 51,8 138 280 0,0158 0,00243 8,80
120 14,2 22,8 110 290 0,0114 0,00153 7,47
130 8,05 10,7 96 300 0,0080 0,000911 6,16
140 4,70 5,13 75 310 0,00565 0,000609 5,64
150 2,82 2,58 60,5 320 0,00398 0,000388 4,93
160 1,73 1,33 52,6 330 0,00278 0,000249 4,34
170 1,08 0,710 44,5 340 0,00192 0,000158 3,77
180 0,715 0,396 37,5 350 0,00126 0,0000989 3,36
190 0,450 0,216 32,2
Pentru fierberea nucleică dezvoltată o relaţie răspândită este şi cea a

lui Kutadeladze:
22,2 0 ,54 Î
3, 33
, (3.143)
unde este presiunea în bar.

Fluxul critic a fost mult studiat, existând numeroase relaţii de calcul,
unele contradictorii. Una dintre relaţiile cele mai răspândite este cea
obţinută de Kutadeladze prin analiză dimensională şi Zuber prin analiza
stabilităţii hidrodinamice, pentru fierberea apei:
á 1 0,149?
Î
?
?
1/ 4
. (3.144)

? 2
c /
Pentru alte fluide decât apa Borişanschi recomandă introducerea în

relaţia lui Kutadeladze a unei corectii: 4.2 0.4
Î1 ,unde
'+áá fiind presiunea critică a fluidului.
Pentru mai multe detalii privind fluxul critic se pot consulta lucrările lui
Tong [44] şi Doroşciuk [17].
Fluxul critic al tranziţiei Leidenfrost poate fi calculat cu relaţia
propusă de Zuber [20]:
Î

1/ 4
(3.145)
á 2 0,09
Î

2

-',$ %%

(.%
În procesul de fierbere peliculară (în film) pe suprafaţa de schimb de
căldură se generează un strat de vapori care izolează lichidul de suprafaţa
încălzită. Căldura este transferată prin conducţie până la interfaţa lichid±
vapori unde se produce evaporarea. Coeficientul de convecţie este influenţat
de poziţia suprafeţei (orizontală, verticală), natura fluidului şi excesul de
temperatură ÿ .
În tabelul 3.19 sunt prezentate câteva relaţii pentru fierberea în film
[20,13].

7
.
(.%
§

1/ 4
Nu = V ) Î

3
Ţevi orizontale,
Bromley à ÿ
sfere
) = 0,62 pentru cilindri) = 0,67 Pentru sfere
1/ 4
Nu = 0,425 8 Î
Î 0,4á ÿ
3
Ţevi orizontale Berenson ÿ
8 / Î

Î á
1/ 3
Nu = 0,24

Suprafeţe verticale Labunţov
± înălţimea peretelui
1 / 3
0, 6 2

Ţevi verticale Hsu 0,0114 àe

Î

?
? ? 3

/' ´#$ %%!$%
4
;* ± debitul de vapori la partea
àe

superioară a ţevii; ± diametrul exterior
În cazul temperaturilor ridicate ale peretelui ( 300C) la efectul

convecţiei se adaugă şi radiaţia, coeficientul total de convecţie se va calcula
cu relaţia
V = Vá + V , (3.146)
unde: Vá se va calcula cu una din relaţiile din tabelul 3.19, iar V cu
relaţia:
º 0 Î 4 4
, (3.147)

unde: este factorul de emisie al peretelui, º 0 factorul de emisie al corpului
negru (vezi capitolul 4): º 0 =5,67 10-8 W/(m2 K4 ).
-+( %
- %$
Curgerea bifazică presupune prezenţa celor două faze: lichid şi
vapori, care se deplasează împreună şi interacţionează reciproc,
hidrodinamica curgerii şi transferul de căldură fiind legate între ele.
Principalele mărimi care caracterizează amestecul bifazic sunt:
6 $ care reprezintă raportul între debitul de vapori şi
debitul total al amestecului :

¢ . (3.148)

6 (coeficientul de goluri) reprezintă raportul între

volumul (suprafaţa din secţiunea canalului) ocupat de vapori şi
volumul (suprafaţa totală) a canalului:

ð . (3.149)

6 $$( #, care se poate scrie:

c /

. (3.150)

Dar: ?

/ ?
; ? / ? ; ð ? / ? ; 1 ð ?
/ ?
Atunci:
? ?
Î1 ð ? ð (3.151)
6 .$( # se determină cu relaţiile:

¢ Î1 ¢ [kJ/kg], (3.152)
unde:
, sunt entalpiile lichidului, respectiv al vaporilor la saturaţie;
=±
± căldura latentă de vaporizare.
6 se defineşte din ecuaţia entalpiei:
¢ Î
/ . (3.153)
Pentru >
titlul termodinamic are aceleaşi valori ca titlul masic.
Spre deosebire de aceasta însă, titlul termodinamic poate avea şi valori
negative, care caracterizează fierberea subrăcită.
6 # este definită ca raportul vitezelor celor două
faze:
¢ 1
(3.154)

1 ¢
Alunecarea fazelor este o mărime care intervine în calculul

pierderilor de presiune la curgerea bifazică.
-')"( #
Configuraţia sau structura curgerii bifazice, respectiv forma
geometrică şi modul de dispunere a fazelor, are deosebită importanţă pentru
interacţiunea termohidraulică dintre fluidul bifazic şi canalul de curgere.
6 c( (%#)
/, ´#$ %%!$%
În cazul canalului neîncălzit principalele tipuri de structuri

ale curgerii bifazice sunt (figura 3.25):
± bule de vapori dispersate în masa de lichid;
± dopuri de vapori;
± curgere inelară;
± picături de lichid dispersate în masa de vapori.
În canalele orizontale pe lângă cele 4 tipuri de curgere de la canalul
vertical mai pot apărea:
± curgerea stratificată a fazelor;
± curgerea stratificată cu valuri de suprafaţă.
Film de
Dopuri de Vapori
Bule de lichid
vapori
vapori
Picături
Vapori de lichid
Lichid Lichid
Picături
de lichid
lichid
a) b) c) d)
Valuri de
Vapori Lichid suprafaţă
e) f)

+"- Structura curgerii bifazice printr-un
canal adiabat (neîncălzit) [33]
Titlul vaporilor creşte progresiv de la prima spre ultima configuraţie.

Tipul configuraţiei este funcţie atât de titlul ¢ cât şi de viteza masică . În
figura 3.36 este prezentată una dintre diagramele întocmite de Becker pentru
stabilirea structurii curgerii [8, 17].
c /-
kg / (m2·s)
8 ·10-3
6
4
3
1
2
1
0,8
0,6
0,4
2
¢
0,2
0 0,5 1,0
+"/ Diagrama regimurilor de curgere bifazică (p=70bar)

1± bule de vapori; 2 ± inelară; 3 ± dispersă
6 c( (%#)
În cazul unui canal încălzit în care intră un lichid subrăcit şi ies

vapori suraîncălziţi se pot evidenţia 6 zone de curgere şi de transfer de
căldură aferent (figura 3.37).
@ #
lichidul este subrăcit (¢ < 0), temperatura peretelui fiind
mai mică ca temperatura de saturaţie, nu există condiţii de apariţiei a
fierberii. Curgerea este monofazică, iar transferul de căldură se realizează
prin convecţie forţată monofazică.
@ #
la perete s-a depăşit temperatura de saturaţie existând

condiţii de nucleaţie . Bulele de vapori formate cresc, se desprind de perete
şi se deplasează în fluxul de fluid condensând. Curgerea este cu bule de
vapori dispersate în lichid, iar transferul de căldură este fierbere nucleică
subrăcită (nedezvoltată). Titlul termodinamic este în continuare negativ.
@ #
temperatura fluidului depăşeşte uşor temperatura de

saturaţie în toată masa de fluid, fierberea nucleică fiind la saturaţie
(dezvoltată). Bulele se generează cu o frecvenţă crescândă iniţial sub forma
unei spune de vapori, apoi sub formă de dopuri de vapori din ce în cei mai
mari.
// ´#$ %%!$%
Configuraţia Transferul
curgerii de căldură
Simplă fază

Vapori Convecţie VI
supraîncălziţi monofazică
Convecţie
monofazic ă
¢
á
Vapori saturaţi
Vaporizarea picăturilor
V
dispersate
Film inelar
pe perete
Convecţie prin
Picături
dispersate
filmul de lichid IV
şi fierbere
în centru
Dopuri de vapori
Fierbere nucleică
Spumă în toată masa
de fluid (fierbere III
la saturaţie)
Bule de vapori
Spumă

¢
Bule de vapori Fierbere nucleică
detaşate de perete numai lângă
perete (fierbere II
Bule de vapori subrăcită)
ataşate
¢ 9 Simplă
fază Convecţie
á Lichid
monofazică I
subrăcit
300 200 100 0 100 0

Temperatura, C Titlul, %

+"0 Configuraţia curgerii bifazice
într-un canal încălzit
@ #
titlul volumic creşte mult, apărând tranziţia către
curgerea inelară, când pe perete se formează o peliculă de vapori, iar vaporii
cu picături de lichid dispersate în el curg în centrul canalului. Transferul de
căldură se face prin convecţie în pelicula de lichid şi prin vaporizarea
picăturilor dispersate.
La un moment dat pelicula de lichid se transformă într-o
micropeliculă asupra căreia acţionează următoarele fenomene: vaporizarea
micropeliculei, ruperea de picături de lichid din peliculă datorită alunecării
mari între cele două faze şi transportul unor picături de lichid dispersate în
vapori
c /0
în micropelicule. Cele trei fenomene conduc la distrugerea (uscarea)

micropeliculei. În acest moment peretele vine în contact cu vaporii,
coeficientul de convecţie scăzând brusc şi în consecinţă înregistrându-se un
salt al temperaturii peretelui. Fenomenul poartă denumirea de #%

$ %% (, sau criza fierberii prin
uscarea filmului de lichid (CFU) sau Ädryout´. Saltul de temperatură nu este
la fel de brusc ca la criza de ordinul I, fenomenul fiind numit în unele lucrări
# % ($A (). MMrimea care caracterizeazM acest fenomen
este titlul critic ¢ á .
@ # secţiunea canalului este umplută de vapori cu picături
dispersate de lichid ± "% (mist-flow). Transferul de căldură este
predominant monofazic, cu vaporizarea picăturilor dispersate. La sfârşitul
acestei zone titlul atinge valoarea 1, procesul de vaporizare încheindu-se.
@ #
vaporii saturaţi uscaţi încep să se supraîncălzească.
Convecţia termică este monofazică în faza de vapori.
-$ %%

( %
Toate metodele recomandate pentru calculul coeficientului de
convecţie în acest caz se bazează pe suprapunerea efectelor fierberii şi
convecţiei forţate. În acest scop se calculează coeficientul de convecţie la
fierberea nucleică în volum mare, V şi coeficientul de convecţie la
curgerea monofazică lichidă, Vá .
Pentru calculul coeficientului de convecţie la fierberea cu curgere
forţată se recomandă diferite relaţii [21]:
6 relaţia lui Kutadeladze:
2
2á ; (3.155)
6 relaţiile lui Labunţov:

± dacă V / V á 0,5 : V Vá ; (3.156)
± dacă 0,5 < V /Vá < 2:
4 á
á ; (3.157)
5 á
± dacă /Vá 2:
. (3.158)
6 relaţia lui Gungor
/1 ´#$ %%!$%
V V V á , (3.159)
unde: şi sunt coeficienţi determinaţi în funcţie de criteriul Lockart ±

Martinelli:
0,9 0,5 0 ,1

1 ¢
?

(3.160)
¢ ?

Pentru calculul parametrului se poate utiliza relaţia:
0, 86

1
P 1 24000 1,16
1,37 (3.161)

Numărul fierberii , caracterizează contribuţia fierberii în
coeficientul de convecţie:

(3.162)

Coeficientul se poate determina cu formula:
1
, (3.163)
1 1,15 10 6 2 Re 1
,17
unde:
? Î1 ¢
àe

; - fluxul termic unitar, în W/m2;
± viteza

lichidului, în m/s; ¢ ± titlul amestecului; ± căldura latentă, în J/kg.
Pentru titlul critic la care apare criza de ordinul doi la fierberea apei
prin ţevi se recomandă relaţia [17]:
¢ á Î920 0.0034 1000 / ? . (3.164)

/$ %%$

Condensarea este procesul prin care vaporii saturaţi sunt transformaţi
în lichid saturat. Procesul, ca şi cel de fierbere, este izobar şi izoterm.
c /&
În tehnică condensarea se realizează prin contactul vaporilor cu o

suprafaţă rece (figura 3.38a, b). Acest tip de condensare poartă numele de
$ . $. %. Condensarea se poate realiza şi în
. prin scăderea presiunii acestora, formându-se o ceaţă (figura
3.38c). Se poate obţine de asemenea condensarea vaporilor prin contactul
acestora cu picături reci de fluid sau barbotarea vaporilor printr-o masă de
lichid rece (figura 3.38d).
< <
Picături Vapori
Film
Ceaţă
a) b) c)
Lichid
Vapori
Vapori
Lichid
pulverizat
Picături
Lichid
d)
+"1 Moduri de realizare a condensării

a) peliculară pe suprafaţă; b) nucleică pe
suprafaţă; c) omogenă prin scăderea presiunii;
d) prin contact direct
Condensarea de suprafaţă poate fi: peliculară sau nucleică. La

$ .% pe suprafaţa de schimb de căldură se formează o
peliculă de condensat care curge laminar sau turbulent sub acţiunea forţei
gravitaţiei. În cazul $% pe suprafaţa de schimb de căldură
se formează picături de condensat. Condensarea peliculară apare la fluidele
02 ´#$ %%!$%
care udă suprafaţa de schimb de căldură, iar cea nucleică la fluidele care nu
udă suprafaţă de schimb de căldură.
/c$.%

La condensarea peliculară pe un . curgerea
condensatului în peliculă poate fi (figura 3.39):
± laminară cu suprafaţa plană a peliculei;
± laminară cu suprafaţă ondulată a peliculei;
± turbulentă.
Elementul care caracterizează tipul curgerii este criteriul Reynolds:
? ¢ ár
àe (3.165)
Dar pentru o peliculă cu lăţimea peretelui de 1 m ( = 1) ár = 4Õ, iar

debitul de lichid care circulă prin peliculă este *(x) = ? ¢ Õ . Atunci:
àe (3.166)
Dar din bilanţul termic:

r
şi Î , (3.167)
unde r este înălţimea peliculei. Rezultă:
V ÿr
* , (3.168)

Laminar, plan
¢
ReÕ 30
Laminar, ondulat
Õ ReÕ 1800
Turbulent
*(¢) =
Õ(¢)
a) b)
+"& Curgerea fluidului prin peliculă
c 0
Atunci:
r
àe 4 (3.169)

Valorile limită ale lui àeynolds, cel mai des întâlnite în literatură
sunt:
6 Re 30 pentru limita între curgerea laminară plană şi ondulată;
6 Re (1600...1800) pentru curgerea turbulentă.
/$ %%$

.%"%
Una dintre primele relaţii propuse prin tratarea ecuaţiilor stratului
limită este datorată lui $$, care a făcut următoarele ipoteze
simplificatoare:
± temperatura la suprafaţa peliculei este constantă şi egală cu
temperatura de saturaţie ;
± temperatura peretelui este constantă în lungul peretelui, ;
± curgerea lichidului în peliculă este laminară;
± frecarea între faza lichidă şi gazoasă se neglijează, pelicula având o
suprafaţă plană;
± caracteristicile fizice ale condensatului nu depind de temperatură;
± forţele de inerţie în peliculă sunt neglijabile faţă de forţele de
frecare şi de greutate;
± densitatea vaporilor este mică faţă de densitatea condensatului;
± se neglijează transferul de căldură convectiv în peliculă şi
conductiv în lungul ei, luându-se în considerare numai schimbul de căldură
conductiv transversal (perpendicular pe perete).
w(¢ )

w
s (· ¢)
¢

¢ w
Vapori
Õ (¢)
w w
Stratul limită hidraulic

0
Õ
Stratul limită termic

0' ´#$ %%!$%
+",2 Stratul de condensat în

ipoteza lui Nusselt
În ipotezele făcute ecuaţiile diferenţiale pentru pelicula de condensat

sunt:
6 ecuaţia conducţiei unidirecţionale:
2
0 ; (3.170)
2
6 ecuaţia mişcării:
2 ¢

Î
=0 (3.171)
2
Condiţiile la limită vor fi:
± la = 0 , = şi ¢ = 0
¢
± la = Õ , = şi 0 (din ipoteza că frecarea cu faza lichidă

este neglijabilă = (¢+ ) = 0)
Din ecuaţia conducţiei, prin integrare rezultă:

1 şi )1 ) 2 (3.172)

Punând condiţiile la limită obţinem:

2 ; 1
Õ
Atunci:

. (3.173)
Õ
Coeficientul de convecţie va fi:

Õ
. (3.174)

Deci:
c 0
V (3.175)
Õ
Prin integrarea ecuaţiei mişcării (3.171) rezultă:

2
¢
)1 ) 2 (3.176)

Punând condiţiile la limită rezultă:
Î?
? Õ
)2 = 0 şi 1 .
Atunci:
?
?
1 2
¢ Õ (3.177)

2
Cantitatea de lichid, care trece în unitatea de timp prin secţiunea ¢,
pentru o lăţime a peretelui = 1 m, este:
Õ Õ
1

1 2
*

¢ Õ
Õ
Õ 0 ¢

0

Õ
2
(3.178)
3
Õ
*

3
Rezultă:
3*à
Õ 3 . (3.179)
Î

Debitul * este format prin condensarea vaporilor în porţiunea 0±¢, el
putând fi determinat din ecuaţia bilanţului termic:
¢
$ ¢
0
¢ * . (3.180)
Înlocuind în (3.180) valoarea lui * din (3.178) şi cea a lui din

(3.174) se obţine:
3
¢
¢
Î
Õ . (3.181)
0
Õ 3à
Deoarece la¢ = 0, Õ = 0, ecuaţia lui Õ, în funcţie de ¢este de forma:

Õ ¢ . (3.182)
Înlocuind ultima expresie în (3.181) se obţine:
0, ´#$ %%!$%
Î ¢1 3 3

) ¢ . (3.183)
) 1 3à
Deoarece indicii puterii lui¢ trebuie să fie identici în cei doi membri,
rezultă:
1± = 3, deci = 1/4.
Înlocuind valoarea lui în (3.183) rezultă:
4 Î à

1/ 4
(3.184)
Î?
?
Atunci:
4 ¢ Î à
¢
1/ 4
Õ (3.185)
Î?
?
Înlocuind în (3.175), rezultă valoarea coeficientului local de
convecţie:
1/ 4
3 Î?
?
(3.186)
Õ 4 Î à
¢
Valoarea medie a coeficientului de convecţie pe înălţimea r a plăcii

va fi:
1/ 4
4 3 Î

r
1
r 0
¢ , (3.187)
3 4 Î à
r
sau:
1/ 4
3 Î?
?
0,943 (3.188)
Î à
r
Dacă se notează:
1/ 4
3 Î?
?
4 , (3.189)
à
c 0-

V 0,943 . (3.190)
Îÿ r 1/ 4
Studiile lui Sparow, Chen [20] şi Labunţov [22] au evidenţiat că

ecuaţia lui Nusselt dă rezultate bune (eroare sub 3%) pentru valori ale

á ÿ
criteriului Jakob 5 0,1 5 şi 1 Pr 100.

Pentru a ţine seama de variaţia proprietăţilor fizice ale fluidului cu
temperatura în pelicula de condensat şi de ondularea peliculei, Miheev[33]
recomandă relaţia:
0 . (3.191)
unde: este corecţia pentru variaţia temperaturii în pelicula de condensat; 0

± corecţia pentru ondularea peliculei.
Se recomandă:
1/ 8

3
; (3.192)

0 Îàe / 4
0, 04
.
În cazul ţevilor înclinate cu unghiul Ä faţă de orizontală se va
introduce o corecţie suplimentară [33 ]:
Ä Îsin Ä
1/ 4
. (3.193)
Labunţov [22] recomandă pentru curgerea laminară o peliculă de
condensat pe un perete vertical relaţia:
Re V ÿ r 3,8 ; 0 ,78 (3.194)
unde:
4
; (3.195)

à
r 4 ; (3.196)
1/ 3

. (3.197)

à à
Relaţia este valabilă pentru Re 1600 şi ; < 2300.
0/ ´#$ %%!$%
Pentru condensarea pe # Nusselt propune relaţia:
1/ 4
3
?
Î?
?
0,725
, (3.198)

unde este diametrul ţevii.

Labunţov recomandă relaţia:
0 ,75 1
V 3, 25 , (3.199)
Îÿ 0, 25
şi au aceleaşi valori ca la relaţia pentru pereţi vertical; este

raza ţevii.
La curgerea peste un $ cu p rânduri se recomandă
introducerea unei corecţii pentru fascicul, pentru care se recomandă relaţia
[33]:
1

4
. (3.200)
p
Pentru un calcul mai exact se recomandă metodologia lui
Kutadeladze [29], care propune calcularea valorii coeficientului de
convecţie pentru fiecare rând cu relaţia:
0, 07

*
V 1
, (3.201)
V1 *

unde: * este debitul de vapori condensaţi pe rândul .
Valoarea coeficientului de convecţie mediu pe fascicul se
caracterizează ca o medie ponderată pentru fiecare rând din fascicol (relaţia
3.107).
/'$ %%$

.%"(%
În cazul curgerii turbulente a peliculei de condensat pe un perete
vertical, cu Re > 1600 sau ; > 2300, Labunţov [22] recomandă relaţia:
c 00
0 , 25 4/3

r
àe r 253 0,069 r0 ,5 Î 2300 , (3.202)
r

Notaţiile sunt aceleaşi ca la curgerea laminară a peliculei de condensat.

La condensarea pe ţevi orizontale cu curgere turbulentă acelaşi autor
propune relaţia:
1/ 3 3 0 ,16

?
2 3

Nu = 1,14 àe 0, 282

, (3.203)
2 á

unde:
3/ 4

ÿ Î
1/ 3
Re á 9,11
5/ 3

. (3.204)

/
#.$.

Relaţiile prezentate în paragrafele anterioare sunt valabile pentru
condensarea vaporilor în repaus sau pentru viteze mici ale vaporilor. La
viteze mari ale aburului apare o interacţiune dinamică între abur şi pelicula
de condensat. Dacă aburul are aceeaşi direcţie de curgere cu pelicula acesta
produce o mărire a vitezei de curgere în peliculă, o micşorare a grosimii
acesteia şi o intensificare în consecinţa a transferului de căldură. La o
curgere a vaporilor de jos în sus, viteza de curgere în peliculă este frânată şi
coeficientul de convecţie scade. La viteze mai mari însă se rup picături din
peliculă şi grosimea acesteia scăzând, coeficientul de convecţie creşte.
Pentru luarea în considerare a vitezei vaporilor la condensarea pe ţevi şi
$. , se poate utiliza relaţia:
0 ,5
2 Î1
0,5
r 2
r
Nu = (3.205)
3 1 Î1 0, 5 0, 5
unde:
16 r
,
Î
01 ´#$ %%!$%
în care:, , sunt densitate, viscozitatea dinamică şi conductivitatea

condensatului, ± viteza vaporilor; r ± înălţimea ţevii.
În cazul condensării pe #, pentru valori ale debitului
specific < 1 kg/(m2·s), viteza aburului este neglijabilă. Pentru > 1
se poate utiliza relaţia:

28,3 0 ,8 p 0 ,58 , (3.206)

unde:
2
. (3.207)

/,
.#"#$(
$.$%.
Dacă vaporii condensează în prezenţa unor gaze
necondensabile, moleculele de vapori antrenează şi pe cele de gaz în
mişcarea lor spre pelicula de condensat. Gazele necondensabile se
acumulează la suprafaţa peliculei de condensat formând un film de gaz. Se
creează o barieră prin care vaporii trebuie să treacă pentru a ajunge la
peliculă (figura 3.41).
pelicula de gaze
perete condensat necondensabilă
lichid
refrige-
rant

amestec vapori
+
gaze necondensabile
2 1
á -
c 0&
+", Condensarea în prezenţa

gazelor necondensabile
Filmul de gaz incondensabil creează o rezistenţă termică

suplimentară importantă, înrăutăţind transferul de căldură.
Aşa cum rezultă fin figura 3.42, 10% gaz necondensabil (aer) în
vaporii de apă reduc coeficientul de convecţie la condensare cu mai mult de
50%. Din aceste motive în toate condensatoarele de vapori trebuiesc luate
măsuri speciale pentru eliminarea aerului sau altor gaze necondensabile din
aparat.
1
V/V0
0,9
0,8
0,7
0,6
= 5m/s
0,5
= 2m/s
0,4
0,3
0,2
= 0,5m/s
0,1
¢
0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
+",' Efectul prezenţei aerului asupra

transferului de căldură la condensare
/-c$.%

Dacă într-o ţeavă răcită intră un debit *: de vapori cu viteza , pe
măsura condensării unei părţi a vaporilor debitul de vapori scade în lungul
12 ´#$ %%!$%
ţevii şi corespunzător se micşorează şi viteza sa, în schimb debitul de

condensat * se măreşte.
Particularitatea condensării în ţevi o constituie
%între vapori şi pelicula de condensat.
În ţevile verticale la curgerea vaporilor de sus în jos, interacţiunea
dinamică a vaporilor şi forţa de greutate acţionează în acelaşi sens. La ţevile
scurte şi pentru viteze limitate ale vaporilor, pelicula se deplasează în
special datorită forţei de greutate, influenţa vaporilor fiind neglijabilă. În
acest caz pentru determinarea coeficientului de convecţie pot fi utilizate
relaţiile la condensarea pe pereţi verticali. În cazul ţevilor lungi, atunci când
viteza vaporilor este importantă, viteza condensatului în peliculă creşte,
grosimea peliculei se micşorează şi coeficientul de convecţie creşte.
În cazul în care vaporii curg prin ţevi verticale de sus în jos se
calculează:
2
?
à àe 2
Ä 2/3
àe
¢0 ,28 , (3.208)
?
à

unde:
3 ¢
àe 2
; àe
¢
;

à à

Dacă Ä 35 influenţa vitezei aburului este neglijabilă. În caz contrar

raportul între coeficienţii locali de convecţie cu luarea şi fără luarea în
considerare a vitezei aburului este:
¢
0,005Ä Î0,005Ä 2 1 . (3.209)
¢
În cazul condensării prin #8 structura curgerii şi
transferul de căldură depind de viteza vaporilor. Pentru valori limitate ale
acesteia:
?
àe 35000 , (3.210)

pelicula de vapori se îngroaşe la partea inferioară umplând o mare parte din
partea inferioară a ţevii (figura 3.43a). La viteze mari a vaporilor curgerea
devine inelară, grosimea peliculei fiind uniformă pe periferia ţevii (figura
3.43b).
Condensat
Vapori
Vapori
Condensat
a) b)
c 1
+", Condensarea peliculară în ţevi orizontale

a) secţiune transversală prin ţeavă la viteze reduse
ale vaporilor; b) secţiune longitudinală la viteze
mari a vaporilor
Pentru viteze mici a vaporilor Chato [20] recomandă relaţia:
1/ 4
? Î? ? 3
*
0,555

, (3.211)

Î
unde:
3
* á
Î . (3.212)
8
/'$ %%

$%
Condensarea nucleică apare în cazul în care condensatul nu udă

suprafaţa de schimb de căldură, forţele de coeziune a condensatului fiind
mai mari ca forţele de adeziune la suprafaţa de schimb de căldură.
Observaţiile experimentale cu camera rapidă de luat imagini au
evidenţiat că picăturile de condensat formate în jurul unor neregularităţi pe
suprafaţa de schimb de căldură, cresc la început cu o viteză foarte mare. pe
măsura creşterii dimensiunilor viteza de creştere se micşorează, apărând în
acelaşi timp un proces de unire a picăturilor, care sub acţiunea gravitaţiei şi
a vitezei vaporilor se desprinde de la suprafaţa de schimb de căldură. La
diferenţe de temperatură (ÿ = ±) mari se poate observa şi formarea
unei micropelicule cu grosime de aproximativ 1 « m, care este instabilă, se
rupe în picături şi apoi se reface.
Transferul de căldură la condensarea nucleică este foarte intens, fiind
de obicei cu un ordin de mărime mai mare ca la condensarea peliculară. Din
acest motiv trecerea de la condensarea peliculară la cea nucleică este una
dintre metodele de intensificare a transferului de căldură la condensare.
1' ´#$ %%!$%
Variaţia coeficientului de convecţie la condensarea nucleică a

vaporilor de apă pe suprafeţe hidrofobe, în funcţie de ÿ este prezentată în
figura 3.45 [30 ].
Griffith [20] propune ca pentru condensarea nucleică a vaporilor de
apă să se utilizeze relaţiile:
51104 2044 [W/(m2K)] , pentru 20C 100C (3.213)
V 255510 [W/(m2K)] , pentru > 100C (3.214)
O analiză detaliată a procesului de formare a picăturilor de condensat
este făcută de Isacenko [22], care recomandă pentru calculul coeficientului
de convecţie relaţiile:
+",, Variaţia coeficientului de convecţie

la condensarea nucleică a vaporilor de apă în
funcţia de ÿ = ± şi
6 pentru Re¢ = 8·10-4 3·10-3 :

Nu = 3,2·10-4 Re *0 ,84 1,16 Pr1 / 3 ; (3.215)
6 pentru Re¢ = 3·10-3 3,5·10-2 :
Nu = 5·10-6 àe *1,57 1,16 r 1 / 3 , (3.216)
unde:
V V 2 *
Î
Nu = ; Re* ;

Î à

à Î 2 2 à
2
; r ,
?
à
?
2 à
2
c 1
în care: ± raza critică a picăturilor (raza minimă pentru formarea

acestora):
2
, (3.217)

Î
± tensiunea superficială a condensatului;
1
º
± coeficientul de temperatură a tensiunii superficiale.
º

Cap. 3 Convecţia Termicǎ

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Cap. 3 Convecţia Termicǎ

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

c cc

 ! 

Convecţia termicǎ reprezintă transferul de cǎldurǎ între un perete şi

c" ( presupune un amestec continuu a fluidului.

)  * reprezintă stratul de fluid din vecinătatea

+" Stratul limitǎ la curgerea peste o placǎ:

La orice distanţǎ ¢ de la începutul curgerii peste o placǎ fluxul termic

O datǎ á á   

elementului. Forţele care acţionează asupra elementului sunt: greutatea ,

+"' Forţele care acţioneazǎ asupra elementului în

Proiecţia acestor trei forţe pe axa 0¢ este:

viteza fiind mai mare sensul forţei de frecare se inversează. Ea va

În mod analog se poate scrie ecuaţia după celelalte douǎ direcţii:

+" Fluxurile masice pentru elementul

Masa de fluid care intrǎ în elementul de volum după direcţia 0¢ este:

Î¢ Î Î

Pentru fluidele incompresibile ( ? = const.) şi:

Pentru exemplificare, în cazul convecţiei forţate la curgerea

+ #$ 

Transferul de cǎldurǎ convectiv este determinat în primul

viscozitatea dinamicǎ , densitatea ? . Aceste mărimi sunt variabile

Pentru determinarea coeficientului de convecţie se pot utiliza patru

Forma ecuaţiei criteriale care caracterizează fenomenul se obţine prin

Din punct de vedre istoric, analiza experimentalǎ a proceselor

Pentru mărimile fundamentale (lungime, masǎ, timp, temperaturǎ)

o ecuaţie criterialǎ stabilitǎ prin experimentări pe un model este valabilǎ

condiţiile de determinare univocǎ ale fenomenului. Selectarea parametrilor

Coeficientul de dilatare l/C l/·

Pentru ilustrarea în continuare a modului de obţinere a formei

Se observǎ cǎ sistemul este nedeterminat, deoarece conţine 7

Deşi obţinerea grupurilor adimensionale are la bazǎ o serie de

Aceasta rezultǎ prin combinarea semnificaţiilor fizice ale mărimilor grupate,

c )( 

Notaţiile folosite în aceste relaţii sunt următoarele: , 0 ± densitatea fluidului în

Metodele de planificare a experimentului pot fi aplicate atât pentru

Planificarea experimentului se utilizează pentru rezolvarea

6 stabilirea coeficienţilor, constantelor din modelul teoretic care

Cu cât numărul de experimentări este mai mare cu atât precizia

Convecţia naturală apare datoritǎ modificării densităţii particulelor

+"/ Stratul limitǎ la convecţia liberǎ pe lângă

Ecuaţia de definiţie pentru coeficientul de dilatare volumicǎ este:

Nu = (Gr, Pr) , (3.54)

Convecţia liberǎ în spaţii mari apare în cazul contactului unui fluid

În numeroase cazuri curgerea în stratul limitǎ format la un moment dat

unde Ra este criteriul lui Rayleigh (Ra = GrPr)

unde: ± pentru curgerea laminarǎ: ) = 0,59, = 1/4;

Miheev [33], recomandǎ relaţiile:

6 plǎci reci cu convecţia superioarǎ şi plǎci calde cu convecţie

În relaţiile de mai sus lungimea caracteristicǎ " se calculează cu

Pentru calculul valorii medii a coeficientului de convecţie pot fi

În cazul pereţilor verticali dacǎ distanţa dintre ei este suficient de

+"& Convecţia naturalǎ în spaţii limitate

În cazul convecţiei naturale în spaţii limitate pentru calculul

# 9( 

La calculul lui Nu şi Gr lungimea caracteristicǎ este distanţa între

c  #3

La curgerea unui fluid în lungul unei plǎci pe aceasta începe sǎ se

+"2 Stratul limitǎ hidraulic

Grosimea stratului limitǎ laminar se poate calcula cu relaţia:

+" Stratul limitǎ laminar şi turbulent

El a stabilit cǎ variaţia temperaturii a fluidului în stratul limitǎ, la

Studiile lui Pohlhausen [20] au arătat cǎ:

Nu¢ = 0,33 e 0¢ ,5 r 0 ,33 Îr / r

c cc

!

c" ( presupune un amestec continuu a fluidului.

) * reprezintă stratul de fluid din vecinătatea

+" Stratul limitǎ la curgerea peste o placǎ:

O datǎ á á

+"' Forţele care acţioneazǎ asupra elementului în

+" Fluxurile masice pentru elementul

Î¢ Î Î

+ #$

Coeficientul de dilatare l/C l/·

c )(

+"/ Stratul limitǎ la convecţia liberǎ pe lângă

+"& Convecţia naturalǎ în spaţii limitate

# 9(

c #3

+"2 Stratul limitǎ hidraulic

+" Stratul limitǎ laminar şi turbulent

Nu¢ = 0,33 e 0¢ ,5 r 0 ,33 Îr / r

Pentru " (, calculul coeficientului local de

Nu ¢ = 0,0296 e 0¢,8 r 0 , 43 Îr / r

Pentru calculul a coeficientului de convecţie pentru o

Nu" = Î0,037 e 0,8 871 r 0 ,33 (3.91)

Relaţia este valabilǎ pentru 0,6<Pr <60, 5 105<Re"108 şi Reá = 5105 .

+"' Stratul limitǎ la curgerea

Viteza fluidului în stratul limitǎ creşte pe mǎsurǎ ce presiunea

+" Formarea fluxului invers şi vârtejurilor

+", Efectul turbulenţei asupra punctului de desprindere

+"- Variaţia coeficientului de convecţie

Nu = ) Re Pr1/3 . (3.93)

Valorile constantelor ) şi pentru cilindri circulari sunt prezentate în

5 103±105 0,102 0,675

4103 ±1,5104 0,228 0,731

Nu = 0,023 e 0 ,8 r 0 ,37 Îr / r

$ "

+"/ Aşezarea ţevilor în fascicul

+"0 Curgerea fluidului prin fascicul

Valorile constantei ) şi exponentului sunt prezentate în tabelul

,c #

,$

+"1 Structura curgerii laminare

La " grosimea acestui strat creşte în lungul

+"& Variaţia stratului limită termic

,'$ %%

+"' Hidrodinamica curgerii şi variaţia coeficientului

+"'' Profilul vitezei (a) şi valoarea vitezei

Corecţia se poate calcula pentru lichide cu relaţiile:

Pentru gaze corecţia se poate calcula cu relaţia [22 ]:

În cazul "de curgere (2300 < Re < 10 4) pot fi

În cazul transferului de căldură prin ( (figura 3.23),

+"' Transferul de căldură convectiv prin ţevi curbe

+"', Secţiune printr-un canal inelar

În cazul " de curgere, în ipoteza temperaturii

Nu = 3,66 + 1,2 ( / )±0,8 . (3.130)

+"'- Secţiune printr-un canal rectangular

Pentru " ( se pot utiliza relaţiile pentru ţevile

± diametrul hidraulic r 20.