INST.

MIRELA POPA

Modalităţi de stimulare şi eficientizare a activităţii

independente la şcolarul mic prin lecţiile de limba
română, matematică şi istorie

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

ISBN 978-606-577-088-1
REFERENT ŞTIINŢIFIC,
Lector dr. SIMONA ALECU

1
CUPRINS

Motivarea alegerii temei...........................................................................................................3

CAPITOLUL 1
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ.....................................................................................6

1.1 Abordarea psiho -pedagogică a activităţii independente......................................7

1.2 Munca independentă –scop şi mijloc al activităţii didactice ..................................9
1.3 Cerinţele muncii independente................................................................................13
1.4 Deprinderile –componente fundamentale ale activităţii independente...............15

CAPITOLUL 2
SPECIFICUL ACTIVITĂŢII INDEPENDENTE LA VÂRSTĂ ŞCOLARĂ MICĂ...18

2.1 Particularităţi psiho-fizice ale şcolarului mic din perspectiva activităţii

independente......................................................................................................................... 19
2.2 Tratarea diferenţiată a elevilor şi munca independentă- obiective ale educaţiei
contemporane ..........................................................................................................20
2.3. Metode şi procedee didactice de realizare a activităţii independente la şcolarul
mic .....................................................................................................................................22
2.3.1 Programe suplimentare de muncă independentă................................................29
2.3.2 Materiale didactice folosite ca suport pentru activitatea independentă a
elevilor ...............................................................................................................................31
2.3.3 Forme de organizare a colectivului de elevi , pentru sporirea calităţii actului
instructiv-educativ..................................................................................................................33
2.4 Tradiţional şi modern în procesul instructiv –educativ.........................................37

CAPITOLUL 3
STUDIU EXPERIMENTAL PRIVIND MODALITĂŢILE DE STIMULARE ŞI
EFICIENTIZARE A ACTIVITĂŢII INDEPENDENTE LA ŞCOLARUL MIC ...........52

3.1 Ipoteza şi obiectivele cercetării......................................................................................53

3.2 Metodologia cercetării-metode, tehnici, instrumente, variabile ..............................54
3.3 Investigaţie preliminară privind activitatea independentă .......................................55
3.4 Strategii de stimulare şi eficientizare a activităţii independnte la şcolarul mic........58
3.4.1 Metode şi tehnici de stimulare şi eficientizare a activităţii independente
în cadrul orelor de matematică..............................................................................59
3.4.2 Abordarea activităţii independente în lecţiile de limba şi literatura
română......................................................................................................................71
3.4.3 Căi şi mijloace de stimulare şi eficientizare a activităţii independente în
cadrul orelor de istorie...........................................................................................91
3.5 Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor .................................................................104

CAPITOLUL 4 ............................................................................................................108
4.1 Concluzii şi recomandări...........................................................................................109
4.2 Bibliografie .................................................................................................................112

2
Motivarea alegerii temei

„Niciun om nu se întăreşte citind un tratat de gimnastică ,

ci făcând exerciţii; nicun om nu se-nvaţă a judeca citind
judecăţi scrise de alţi , ci judecând singur şi dându-şi seama
de natura lucrurilor .”
Mihai Eminescu –„Scrieri politice eşi literare ”

Pregătirea pentru schimbare, vizată de actuala reformă a învăţământului românesc,

formulează exigenţe noi privind formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice, abilitatea
optimă a acestora pentru proiectarea şi fundamentarea demersului educaţional pe legităţile
învăţării şi dezvoltării psihice, stimularea metodelor de evoluţie intra şi interpersonală,
valorificarea potenţialului creativ al copiilor. (*Furlan, Ivan 1975 –Învăţământul modern şi
instruirea intensivă, E.D.P.Bucureşti)
Ceea ce dă forme unei activităţi este atmosfera de învăţare, de muncă, de participare
activă a întregii grupe .
Ori, o lecţie devine educativă nu prin sine, ci prin acest activism al fiecăruia şi al
tuturora, prin faptul că obţine o participare activă a clasei întregi pe tot parcursul unei ore.
O activitate (lecţie) caracterizată prin participare slabă a clasei sfârşeşte altfel decât am
fi dorit, dispersează eforturile, duce la superficialitate şi efecte minime instructive şi
educative, mai ales. De aceea gradul de participare este pe bună dreptate considerat un indice
esenţial al calităţii şi eficienţei lecţiei.
Lecţia activă cere implicare, angajare deplină, individuală şi colectivă . După cum se
ştie, învăţarea este definită, adeseori, drept o modalitate de comportamente, obţinută în baza
unei experienţe trăite personal. Când vorbim despre învăţare ne gândim, deci la schimbările
ce pot avea loc în planul activităţii intelectuale (memorarea faptelor, îmbogăţirea unor
atitudini, convingeri, sentimente) ori, al acţiunii practice (formarea unor priceperi, deprinderi,
modul de actiune).
(* Ioan Bontaş –Pedagogie-Ed All)
Asemenea schimbări nu pot avea loc dacă cel care învăţă nu face nimic .Ele nu se
produc atâta timp cât copilul rămâne în postura unui simplu spectator la lecţie, rezumându-se

3
doar să urmărească cele predate, să aculte, să repete, să reproducă pe de rost, să execute
mecanic sarcini impuse .
Simpla prezenţă a unui şcolar la lecţie nu conduce automat la producerea învăţării, la
dezvoltarea intelectuală a acestuia.
Cheia învăţării ,a reuşitei lecţiei este dată de :
 Trăirea deplină a experienţei de învăţare
 Angajarea autentică a copilului
 Implicarea lui plenară, cu toate forţele şi nu limitarea, în procesul învăţării
A realiza o lecţie bună nu înseamnă a face copilul să înmagazineze în mintea lui un
ansamblu cît mai numeros de cunoştinţe, ci a-l învăţa să ia parte activă la procesul
însuşi de învăţare care are loc în cadrul acesteia .
Numai o experienţă trăită cu intensitate şi plenar este în măsură să genereze o nouă
experienţă personală de cunoaştere,de acţiune şi de simţire, adică o nouă învăţare.
Copilul trebuie să se simtă implicat, angajat dacă vrea să profite de pe urma lecţiilor la
care este prezent. Învăţarea se produce numai ca urmare a unui efort personal de pus în acest
sens, numai pe baza unei paritcipări proprii, acţiune în actul învăţării.
Motivul pentru care am ales ca temă: Modalităţi de stimulare şi eficientizare a
activităţii independente la şcolarul mic prin lecţiile de limba romănă, matematică şi istorie –
este că, una din cerinţele învăţământului modern este aceea a formării la elevi a deprinderilor
de studiu individual şi de muncă independentă, a capacităţii de a gândi creator, de a soluţiona
individual sau prin conlucrare cu alţii multitudinea de probleme cu care se confruntă în anii de
şcoală, în exercitarea profesiei sa în viaţa socială.
Din scurta experienţă la catedră am constatat că valorificarea potenţialului intelectual
al elevilor, poate fi realizată plenar, folosind activităţile independente în cadrul lecţiilor, în
orice moment al ei.
Activităţile independente în cadrul orelor de matematică, română şi istorie, i-au
condus pe elevi la rezultate superioare, i-au determinat să-şi canalizeze eforturile spre a obţine
progrese, deoarece totdeauna aceste activităţi au fost controlate.
Folosirea judicioasă a metodelor are o importanţă deosebită pentru reuşita maximă a
muncii cadrului didactic.
Dar accentul se pune pe folosirea celor mai eficiente metode de individualizare a
învăţământului şi pe praticarea unui învăţământ activ care pretinde o activitate personală şi o
participare a elevului la învăţare.

4
 Activitatea proprie determină la elevi formarea unor noţiuni semnificative, bine
structurate şi cu mare posibilitate de transfer.
Herbart spunea că :„trei rânduri de muncă proprie valorează mai mult decât trei
pagini de lucrări făcute după indicaţie”.
Prin tot ceea ce facem trebuie să urmărim formarea de deprinderi de muncă şcolară
independentă care stau la baza învăţării acasă şi a învăţării ulterioare ca adult.
Pentru ca elevul să ajungă să aibă spirit de independenţă şi iniţiativă în gândire şi
acţiune, e necesar ca învăţătorul să ştie să organizeze procesul instructiv-educativ în aşa fel
încât acesta să devină o manifestare a activităţii proprii a celui care învaţă.Numai ceea ce este
însuşit prin procesul de gândire proprie, în mod conştient, devine bun deplin al omului.
Nu controlul şi imboldul din afară să-l împingă pe elev spre acţiune, ci ţelurile şi scopurile pe
care şi le propune singur.
Obişnuinţa cu munca independentă şi iniţiativa trebuie formate încă din timpul şcolii.
Bogăţia şi temeinicia cunoştinţelor, volumul şi profunzimea priceperilor, precum şi trăinicia
deprinderilor de muncă independentă îi vor face pe copii să gândească în mod independent,
şi pe viitor să fie creatori în probleme de viaţă. Iată necesitatea obiectivă, generală, a
obişnuirii elevilor cu munca independentă.
Modernizarea tehnicilor de învăţare este determinată de amplele transformări ale
societăţii zilelor noastre: ritmul accelerat al schimbării, cererea crescândă de educaţie,
spectaculoasele descoperiri în domeniul ştiinţei.
Această modernizare se impune şi datorită faptului că metodele existente până ieri nu
se raportează la complexitatea procesului educaţional de astăzi. Unele metode au fost
abandonate, altele supuse înnoirii, dar alături de acestea au fost elaborate noi modalităţi de
predare, învăţare, evaluare.
Dispunem aşadar, acum, de metode de instruire care mobilizează intens toate forţele
psihice de cunoaştere şi creaţie ale elvului, pentru a obţine în procesul didactic performanţe
maxime, însoţite constant de efecte instructiv-educative.
Mare parte din aceste metode şi procedee de lucru le voi prezenta în lucrarea mea ca
fiind modalităţi de eficientizare şi stimulare a activităţii independente la şcolarul mic, dat fiind
faptul că: „analfabeţii de mâine nu vor fi cei care nu ştiu să citească, ci vor fi cei care nu
ştiu să înveţe”.

5
 CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA
TEORETICĂ

6
 1.1 Abordarea psiho-pedagogică a activităţii independente

O privire asupra cercetărilor efectuate în domeniu demonstrează că introducerea în

procesul de învăţare a elementelor de autoinstruire nu duce la supraîncărcarea elevilor, ci
contribuie chiar la reducerea încordării intelectuale în activitatea şcolară, mai ales dacă pe
lângă munca cu cartea, sunt introduse forme de activitate cu caracter practic, activităţi de
observare, de cercetare, activităţi creatoare.
Procesul muncii intelectuale reprezintă drumul parcurs de subiect de la primirea sau
cunoaşterea de informaţii la producerea de noi informaţii cu valoare operaţională pentru
procesul instructiv- educativ.
Se consatată că problemele de formare, dezvoltare a deprinderilor, abilităţilor şi
capacităţilor de învăţare şi studiu le este acordată astăzi o atenţie specială în multe programe
educaţionale.
Deschiderea constantă spre autoformare presupune din partea şcolii şi educatorilor
preocupări sistematice pe linia acordării unui loc mai important activităţilor de studiu
independent la toate disciplinele şcolare, dezvoltării responsabilităţilor faţă de propria
conduită de învăţare, formării şi dezvoltării gustului pentru cercetare, a motivaţiei pentru
autoinstruire şi autoevaluare, a încrederii elevilor faţă de sursele de informare şi faţă de
capacitatea lor de a progresa, apelând sistematic la ele. (*Andrei, Barna –„Autoeducaţie,
autoinstruire”)
Eficienţa formativă a învăţămîntului la clasele I-IV poate fi sporită atât prin calitatea
sistemului cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, cât şi prin moduri de organizare şi
îndrumare a asimilării acestora.
În ceea ce priveşte calitatea cunoştinţelor, este important ca învăţătorul să prezinte
elevilor acele noţiuni la nivelul posibilităţilor lor de înţelegere .
Utilizarea şi mai apoi transferul cunoştinţelor se realizează nu prin simpla transmitere
a acestora de la învăţător la elev, ci prin îndelungate, dar dirijate, procese de căutare şi
descopereire a lor de către elevi. De aici caracterul activ şi relativ dificil al muncii
independente.
Pentru ideea caracterului activ al învăţămantului pledează şi poziţia centrală a
elevului, anume statutul lui de subiect activ care realizează actul învăţării mai ales prin efort

7
propriu, care o dată cu însuşirea noţiunilor respective învaţă şi anumite tehnici de investigare
şi rezolvare caracter mai general .(* Ioan Jinga-Educaţia ca investiţie în om)
Potrivit din perspectiva psiho-pedagogiei moderne, acţiunea educaţională presupune
un sens teleologic ( anticiparea în plan teoretic şi mintal a rezultatelor pe care le avem în
vedere ). În orice moment educaţia trebuie orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile pe care
le urmăreşte. Cadrul didactic trebuie să aibă clare: idealul, scopul, obiectivele. Educatorul, dar
şi cel educat trebuie să aibă în vedere următoarele principii legate de învăţare:
a) Învăţarea presupune obligatoriu investiţii continue de timp şi de efort
b) Autodisciplină
c) Elevii învaţă în stiluri diferite
d) Învăţarea trebuie să pornească de la aspectele relevante pentru dezvoltarea personală a
elevului şi pentru integrarea sa în viaţa socială
e) Învăţarea se produce prin studiu individual şi activitate de grup.( *Tendinţe
tradiţionale şi moderne în predare-Iniţiative didactice-revistă de ştiinţe şi eucaţie –Ed .
Delta Cart Educaţional )
Şcoala trebuie să formeze la elevi deprinderea de a studia şi capacitatea de a înţelege şi
însuşi mereu noi şi noi cunoştinţe.( *Vasile Bunescu-Munca independentă a elevilor )
Aceasta nu numai că cunoştinţele căpătate în perioada de şcolarizare nu pot cuprinde
totul, dar şi pentru că, dacă nu studiem mereu, le pierdem şi pe acestea .
Independenţa şi spiritul inovator, iniţiativa trebuie să facă parte din trăsăturile
fundamentale ale omului.Aceste trăsături sunt formate în perioada de şcolarizare şi, ele sunt
mai ales rezultatul unei mai juste îndrumări a muncii independente, de studiu individual, a
obişnuinţei cu munca independentă.
Munca din clasă, condusă de cadrul didactic şi cea independentă nu pot fi rupte şi nici
nu pot fi puse pe acelaşi plan.
Munca independentă constituie una din ideile fundamentale ale educaţiei moderne.
Diferitele ei forme îndeosebi ele specifice studiului individual –colectarea informţiilor din
diverse surse, punerea independentă a unor probleme, descoperirea unor soluţii prin efort
personal se regăsesc într-o formă sau alta în toate metodele moderne.Cunoştinţele dobâdite de
elevi prin munca independentă, prin „inteligenţa mâinilor ”sunt mult mai temenice şi apte
pentru mai variate întrebuinţări, decât cele memorate din cărţi sau din expunerea profesorului
.

8
 Prin învăţământul individual elevii de astăzi sunt pregătiţi mai bine să integreze în
cultura lor varietatea de informaţii primite prin mijloacele de comunicare de masă: cinema,
radio, televizor, ziare, reviste, internet
Începând să-şi însuşească tehnicile de muncă independentă chiar din şcoală, elevii
sunt orientaţi treptat în practica muncii de cercetare, lăsându-le mai multă libertate în alegerea
procedeelor de de efectuare a temelor şi îi fac mai responsabili faţă de activitatea lor .
Sub îndrumarea cadrului didactic se formează deprinderile de muncă independentă şi
deprinderea generală, obişnuinţa cu munca independentă şi acest lucru este principal ; dar
odată create aceste deprinderi, odată formată obişnuinţa cu munca independentă, aceasta
capătă un rol hotărâtor în activitatea de îmbogăţire a cunoştinţelor, în formarea de noi
priceperi şi deprinderi.
Munca independentă este pe de o parte un mijloc instructiv –educativ de îmbogăţire a
cunoştinţelor, de formare de noi priceperi şi deprinderi, iar pe de altă parte, deprinderile de
muncă independentă şi obişnuinţa de a munci independent sunt rezultatul activităţii didactice.
În pedagogie se vorbeşte în general despre munca independentă a elevilor în sensul muncii
efectuate de elevi acasă .Sunt şi unii pedagogi care susţin că munca independentă a elevilor
cuprinde întreaga activitate depusă de elevi în procesul de învăţare; pornind în această
interpretare de la principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor.
Vasile Bunescu spunea că munca independentă este „ mijlocul instructiv –educativ
constând în activitatea de îmbogăţire a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, fără a apela
la ajutorul altora şi ducând, sub îndrumarea cadrului didactic la formarea spiritului de
independenţă şi a iniţiativei.
( *V.Bunescu-Munca independentă a elevilor-Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-
1954)
Arătând astfel sensul muncii independente a elevilor apare ca esenţial faptul că ea este
un mijloc instructiv educativ, folosit nu numai în şcoală, dar în orice caz îndrumat de şcoală.
În lucrarea mea voi aborda munca independentă ca activitate desfăşurată de elevi în
şcoală sub îndrumarea cadrului didactic la orele de matematică, limba română şi istorie .

1.2 MUNCA INDEPENDNTĂ- scop şi mijloc al activităţii didactice

Folosirea muncii independente ca mijloc instructiv-educativ presupune un minim de

cunoştinţe şi priceperi din partea elevilor.

9
 Rezolvarea independentă a unei sarcini este posibilă numai în cazul când principalele
căi ce duc la justa ei rezolvare sunt cunoscute şi totodată numai atunci când aceste căi clare
oferă posibilitatea înlăturării greutăţilor ce se ivesc în cale rezolvării depline.Cunoştinţele de
bază şi tehnicile de muncă intelectuală sunt asemuite de Jean Piaget cu o scară pe care elevul
trebuie să înveţe să urce. Profesorul pune în faţa elevului această scară care duce la
descoperirea de noi cunoştinţe şi îl ajută să urce pe ea.De exemplu: nu se poate da ca subiect
al muncii independente un exerciţiu de aflare a unui termen necunoscut la adunare sau scădere
decât după ce s-au efectuat în clasă numeroase asemenea exerciţii şi desigur după ce elevii
ştiu şi au deprinderea unui astfel de exerciţiu.
Un minimum de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de muncă independentă, care să ne
permită să folosim munca independentă ca mijloc instructiv –educativ de îmbogăţire a
cunoştinţelor au copiii chiar din primele zile de şcoală ale clasei I .Ei ştiu să ţină creionul în
mână, încet, încet muşchii mainii fac mişcări din ce în ce mai ordonate şi se deprind cu
mişcările necesare scrisului.De asemenea sunt deprinşi să deschidă o carte şi să studieze o
imagine, să observe.Aceste deprinderi sunt folosite pentru a forma,pe baza lor,alte deprinderi
şi lărgi şi aprofunda deprinderile mai vechi de muncă independentă.Elevul activează cu atât
mai independent cu cât are mai multe cunoştinţe şi deprinderi de a munci independent.Acest
lucru este propriu întregului proces de asimilare a cunoştinţelor .Asimilarea noilor cunoştinţe
are la bază tocmai stabilirea legăturilor între cunoştinţele vechi şi cele noi ce trebuie asimilate.
În vederea folosirii acestei paritcularităţi şi formarea deprinderilor de muncă
independentă se disting două aspecte ale problemei:
1. Activitatea de formare a deprinderii de muncă independentă, a spiritului de
independenţă, a iniţiativei
2. Munca independentă ca mijloc de dobândire de noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
Efectuarea independentă a unor teme este un mijloc folosit de învăţător pentru a forma
deprinderi de muncă independentă .
Folosirea acestui mijloc cere din partea cadrului didactic o deosebită grijă .
Aceasta trebuie să fie una din preocupările principale pe care cadrul didactic şi le
propune în întrega sa activitate de conducător al procesului instructiv-educativ.
Activitatea de formare a deprinderilor de muncă independentă începe cu munca
învăţătorului.Încă de la întocmirea proiectului de lecţie el trebuie să stabilească acele
cunoştinţe şi deprinderi pe care să le formeze la elevi, pe baza cărora elevii sunt în măsură să
execute, apoi, lucrări în mod independent.

10
 Baza formării deprinderilor de muncă independentă o constituie lecţia .Temele pentru
acasă şi alte forme de acitvitate independentă consolidează prin exersare aceste deprinderi.
Învăţătorul trebuie să dea acele indicaţii care să ajute la actualizarea legăturilor dintre
cunoştinţele şi priceperile elevilor, necesare rezolvării, fără a înlătura prin aceasta toate
greutăţile ce stau în calea rezolvăriidepline a temei date.Temele date, sarcinile primite pentru
a fi efectuate independent trebuie astfel alese, ca rezolvarea lor să presupună un efort din
partea elevilor, o activizare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor elevilor, mai înainte
asimilate şi formate.Cu alte cuvinte, deprinderile de muncă independentă cresc numeric şi
calitativ pe baza cunoştinţelor, a priceperilor şi deprinderilor deja asimilate.
De asemenea cadrul didactic trebuie să ţină seama în activitatea sa, de adevărul că
numai deprinderile care s-au format în urma unei analize conştiente sunt temenice şi pot folosi
în situaţii noi.
Prin lecţiile ţinute, cadrul didactic trebuie să facă în aşa fel încât cele mai mici
amănunte să fie sesizate şi înţelese de elevi.Astfel deprinderile devin superficiale şi de
nefolosit în munca viitoare de îmbogăţire a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor.În
fiecare sarcină dată pentru a fi executată independent, elevul trebuie să învingă unele
dificultăţi, dar niciodată el să nu fie pus în situaţia unor probleme ce solicită cunoştinţe care
nu au fost aplicate în cursul lecţiilor pentru care nu are deprinderi deja formate.
Activitatea instructiv-educativă desfăşurată de cadrul didactic, pentru formarea
deprinderilor de muncă independentă educă şi spiritul de independenţă şi de iniţiativă.Pe
măsură ce elevul rezolvă singur, fără sprijinul altora, probleme din ce în ce mai grele,
îndeplineşte sarcini din ce în ce mai dificile creşte atât satisfacţia îndeplinirii, cât şi tentaţia
de a lucra astfel, întărindu-se în felul acesta nu numai deprinderile de muncă independentă,
dar şi încrederea în forţele proprii, curajul abordării într-un mod nou a problemelor, deci
spiritul de iniţiativă.
Iniţiativa este strâns legată de independenţă .Spre deosebire de spiritul de
independenţă, iniţiativa constă în faptul că omul nu se limitează numai la îndeplinirea
independentă a unei sarcini ce i-au fost trasate, ci el îşi propune singur şi alte sarcini noi. (*
NICOLA, IOAN – Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, Editura Aramis, 2001)
Această capacitate de a-şi propune sarcini noi nu apare la elevi decât ca urmare a
deprinderilor de a gândi şi acţiona în mod independent .În felul acesta însărcinările primite
pentru a fi îndeplinite indepndent, repetate şi dozate judicios, duc nu numai la crearea
deprinderilor de muncă independentă dar şi la educarea spiritului de independenţă şi
iniţiativă.

11
 Întreaga muncă din perioada de şcolarizare se caracterizează prin această trăsătură:
elevii învaţă să muncească independent, efectuând teme şi îndeplinind sarcini.Acest procedeu
duce,desigur şi la îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor, la formarea de priceperi şi cunoştinţe
noi.
Aceasta nu înseamnă că munca independentă a devenit un mijloc puternic şi care să
poată să rămână singurul de îmbogăţirea acestor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.
Numai când, ca scop al muncii didactice s-a format şi s-a consolidat deprinderea
generală, obişnuinţa cu munca independentă, ea devine şi mijloc deosebit de important,
determinant chiar, pentru îmbogăţirea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi deprinderilor .
În sensul acesta se poate vorbi despre munca independentă ca scop şi mijloc în acelaşi
timp al activităţii didactice, pentru că noi folosim munca independentă ca mijloc de asimilare,
de noi cunoştinţe,de consolidare şi adâncire a vechilor cunoştinţe, deşi munca independentă
nu a devenit obişnuinţă, adică nu a fost deplin realizat scopul muncii instructiv-educative pe
această latură.
Cu alte cuvinte folosim munca independentă ca mijloc, chiar înainte de a fi realizată
ca scop.
Faptul acesta ne arată că spiritul de independenţă, ca deprindere de a gândi şi lucra
independent,este prezent pe orice treaptă a dezvoltării elevilor, şi că el este în continuu proces
de formare; că nu se poate vorbi decât de un grad mai mare sau mai mic de independenţă, de
obişnuinţa de a lucra independent la un nivel mai ridicat sau mai scăzut, în raport cu
cunoştinţele, priceperile şi mai ales în raport cu deprinderile de muncă independente formate.
În concluzie, pentru ca munca independentă să se realizeze ca mijloc şi ca scop al
activităţii didactice trebuie să ţinem seama de :
 grija pentru pregătirea elevilor, în vederea efectuării cu bune rezultate a temelor
pentru acasă:
 folosirea, de câte ori este posibil a temelor diferenţiate ;
 pregătirea minuţioasă pentru fiecare lecţie
 faptul că formarea deprinderilor de muncă independentă trebuie să fie o preocupare
obişnuită şi permanentă
Munca independentă la orice obiect de învăţământ se sprijină în mare măsură pe însuşirea
unor algoritmi specifici disciplinei respective. Elevii îşi însuşesc aceşti algoritmi de la
învăţător, în cadrul muncii frontale.Fără stăpânirea lor, munca independentă sau pe grupe ar
avea efecte cu totul neînsemnate.

12
1.3 Cerinţele muncii independente
Pentru reuşita formării deprinderilor de muncă independentă şi a obişnuinţei de a
munci independent este necesară respectarea unor cerinţe pedagogice, determinate de faptul
că munca independentă constituie alături de predarea lecţiei, forma cea mai importantă prin
care se realizează sarcinile învăţământului.
O primă cerinţă ar fi ca:
 Sarcinile de muncă independentă să respecte prevedereile programei şcolare privitoare
la volumul de cunoştinţe, obiective, conţinutul lecţiei .
 Fiecare sarcină nouă trebuie să aibă la bază experienţa anterioară a elevului şi să
constituie baza pentru o sacrină nouă.
 Sarcinile noi trebuie să se concretizeze prin teme accesibile, variate care să solicite un
efort intelectual gradat logic şi să stimuleze interesul şi potenţialul elevilor, indiferent
de nivelul lor de pregătire.
 Este necesar să se ţină seama de particularităţile individuale ale fiecărui elev şi să se
pregătească teme suplimentar, sarcini de muncă individuală pentru elevii rămaşi în
urmă la învăţătură, pe măsura posibilităţilor lor.
 Dozarea raţională în timp şi ca volum, evitând atât supraîncărcarea elevilor, cât şi
apariţia unor „timpi morţi” în economia orei de curs.
Anterior formării deprinderilor de muncă independentă temeinică, este necesară
formarea deprinderii de a observa relaţiile, legăturile, cerinţele, subtilităţile, constituie un prim
pas petnru reuşita ulterioară, pentru dezvoltarea spiritului creator, a iniţiativei şi a
inventivităţii.
Această deprindere de a observa presupune conştientizarea sarcinilor didactice şi a
procedeelor de lucru cerute de munca independentă, respectarea cu stricteţe a principiului
atitudinii conştiente şi active a întregului proces de învăţământ ,dar mai ales în munca lor
independentă.
Fiecare elev trebuie să aibă clar în minte ori de câte ori are de îndeplinit o muncă
independentă următoarele :
 Ce trebuie să facă ?
 De ce trebuie să procedeze într-un fel sau altul ?
 Din ce etape se compune operaţia pe care o are de făcut?
 În ce ordine se vor succeda aceste etape care îl duc la îndeplinirea sarcinii?

13
  Care este scopul final al muncii?
Învăţătorul se va convinge dacă elevii au înţeles sarcinile prin câteva întrebări,
realizând conexiunea inversă.
Pentru îndeplinirea reuşită a unei activităţi independente, este necesar,în ultimă
instanţă,finalizarea acesteia cu controlul îndeplinirii ei şi cu aprecieri asupra calităţii, pentru
menţinerea interesului elevilor, depistarea şi eliminarea la timp a lacunelor şi asigurarea
unităţii lecţiei.
Nu se pot forma deprinderi de muncă independentă, nu se poate vorbi de educarea
spiritului de independenţă şi iniţiativă, fără să avem în vedere că lecţia este forma de bază a
îndeplinirii oricărei sarcini instructiv-educative.
Lecţiile trebuie alcătuite în aşa fel încât să trezească interesul elevilor şi participarea
lor activă la ele .
Lecţia este cea care asigură baza cunoştinţelor şi priceperile necesare deprinderilor
ce vrem să le formăm.Acţiunea pe care vrem să o transformăm în deprindere trebuie să apară
clar în toate componentele ei, încă din timpul lecţiei.
Această deprindere îşi caută baza în explicaţiile date de învăţător în timpul lecţiei şi ea se va
consolida în urma unor repetate exerciţii similare, care se vor realiza în mod independent.
Lecţia de comunicare de cunoştinţe constituie baza pentru deprinderile de muncă
independentă,deoarece în timpul acestor lecţii elevii îşi însuşesc şi înţeleg, în mod conştient
fiecare parte componentă a deprinderii.Dacă o deprindere nu s-a format în urma însuşirii
conştiente a fiecărei părţi din operaţia respectivă, ea va deveni o frână în dezvoltarea muncii
independente la elevi.
Lecţiile de comunicare a cunoştinţelor constituie baza creării deprinderii de muncă
independentă la majoritartea obiectelor de învăţământ .Acţiunea pentru formarea deprinderilor
de muncă independentă trebuie reluată la unele lecţii de fixare a cunoştinţelor, la cele de
recapitulare –lecţii în care elevul aplică şi ,deci,demonstrează că şi-a însuşit în deprinderea
formată atât baza teoretică a operaţiei ,cât şi împărţirea părţilor ei constitutive şi înlănţuirea
lor.
Lecţiile de fixare şi de recapitulare , au de asemenea, rol în formarea deprinderilor
de muncă independentă . În cadrul acestor lecţii,deprinderile se consolidează,iar prin repetiţie
ele devin mai trainice.
Verificarea sistematică şi permanentă duce la formarea spiritului de răspundere, la
educarea conştiinciozităţii, lucruri de mare importanţă în formarea deprinderilor.( *Ioan
Cerghit, 1980, p .9)

14
 Deşi învăţătorul foloseşte toate tipurile de lecţie pentru formarea deprinderilor de
muncă independentă,este necesară şi reoganizarea unor lecţii speciale,după cum voi arăta în
capitolele următoare.

1.4 Deprinderile–componente fundamentale ale activităţii

independente
 Rolul deprinderilor în dezvoltarea personalităţii umane

Vorbind despre deprinderi, nu trebuie restrânsă sfera acestei acţiuni la mişcări

automatizate,deşi la cele mai multe deprinderi componenta motrică este vizibilă şi aparent
predominantă, la altele însă motricitatea are numai un rol aproape inexistent –ca la analiza
unui exerciţiu de matematică, a unei probleme sau în cazul calculului mintal . (*BONTAŞ,
IOAN – Pedagogie, Bucureşti, Editura ALL,1994)
Deprinderile sunt componente automatizate ale unor activităţi mai complexe .Ele
asigură efectuarea în mai bune condiţii a activităţilor respective.* H.Puni –Pedagogie
psihologică
Deprinderile ca mijloace automatizate şi relativ stabile de executare a unor activităţi
umane, sunt rezultatul organizării dinamicii corticale .Fiziologic, formarea deprinderilor se
bazează pe activitatea sistematică a scoarţei cerebrale, pe elaborarea stereotipului dinamic şi
consolidarea acestuia.
Însuşirea oricărei deprinderi începe cu o activitate reflex condiţionată, instabilă,
neorganizată.Pe măsura reflectării, şirul reflexeelor dobândite unifică componentele acţiunii
într-un lanţ de legături complexe (P.P:Pavlov) organizate sistematic la nivelul celui de-al
doilea sistem de semnalizare.Automatizarea operaţiilor conştiente şi transformarea lor în
moduri de a executa cu succes acţiunea dată, se realiează prin transmiterea acestor legături
condiţionate în primul sistem de semnalizare şi cu o eliberare relativă a celui de-al doilea
sistem de semnalizare.
Automatizarea acţiunii sub formă de deprinderi –formarea stereotipului dinamic –duce
la economia energiei nervoase, la desfăşurarea rapidă şi cu randament crescut a acţiunii.
În procesul de învăţare, deprinderile reprezintă moduri de acţiune şi operaţii
conolidate prin exerciţiu, care favorizează însuşirea temeinică a cunoştinţelor. Deprinderile
şcolare sunt acţiuni dobândite ajunse la un anumt grad de automatizare.Automatizarea unei

15
acţiuni nu exclude caracterul ei conştient. Dimpotrivă prezenţa conştiinţei este o premiză atât
a formării deprinderilor cât şi a perfecţionării lor.
 Clasificarea deprinderilor:
Deprinderile se clasifică în trei grupe fundamentale:
a) Deprinderi motrice
b) Deprinderi senzoriale
c) Deprinderi intelectuale
Cercetările psihologice stabilesc că orice deprindere, chiar şi de ordin motor, se
însuşeşte rapid şi temeinic, dacă subiectul înţelege scopul acţiunii. De asemenea
perfecţionarea deprinderii este posibilă numai dacă toate verigile acţiunii au fost înţelese şi
parcurse eficient.
Deprinderile necesare activităţii şcolare se achiziţionează treptat, procesul de
elaborare al oricărei deprinderi parcurgând mai multe etape.
Formarea deprinderilor începe cu o fază iniţială de cunoaştere a activităţii- faza
familiarizării prealabile a subiectului cu acţiunea.În această etapă, elevii descifrează
operaţiile pe care le vor însuşi.Această fază se caracterizează prin operaţii necoordonate,
elevii fac greşeli şi sunt nesiguri.Pe măsura exersării activităţii în procesul învăţării,
deprinderile intră în faza lor de organizare şi sistematizare.
În această nouă etapă operaţiile disparate se corectează şi devin mai precise.
Elevii urmăresc conştient realizarea fiecarei operaţii şi caută să lege componentele
acţiunii între ele. Operaţiile şi componentele acţiunii continuă să constituie încă scopul
prinipal al exersării; desfăşurarea operaţiilor se face lent, copiii depun un efort mărit în
executarea acţiunii.
Cea de-a treia etapă în formarea deprinderilor este etapa automatizării lor .Ca efect
al unor exerciţii sistematic efectuate componentele acţiunii se automatizează.
În faza automatizării, deprinderile nu mai constituie un scop pentru elevi, ci mijloace de a
executa cu succes activităţile sau operaţiile învăţate.
În sfârşit, faza superioară a formării deprinderilor o constituie perfecţionarea şi
desăvârşirea lor în practică, respectiv etapa introducerii deprinderilor automatizate în
activităţi complexe.
Particularităţile fazelor de dezvoltare a unei deprinderi, numărul lor, cât şi viteza de
elaborare sunt variate.Ele depind de natura activităţii exersate ca şi gradul de antrenare a
elevilor în activităţi şi deprinderi similare, anterior formate.
Exerciţiul constituie condiţia fundamentală în elaboarea şi consolidarea deprinderilor.

16
Prin exersare se reiau repetat şi în mod selectiv componentele activităţii, insistându-se
conştient asupra corectitudinii şi sistematizării lor.Prin exerciţiu se reduce efortul voluntar şi
conştient depus în efectuarea acţiunii şi scade totodată timpul de executare a ei.
Exerciţiile rămân însă ineficiente dacă se reduc la o repetare mecanică, mereu aceeaşi
a acţiunii şi fără tendinţa vooită de a o perfecta. Repetarea mecanică poate fixa moduri
inadecvate sau chiar greşite de executare a acţiunii –fapt ce se răsfrânge negativ şi asupra
dobândirii altor deprinderi.
După scopul pe care îl urmărim în executarea acţiunii, exerciţiile sunt de mai multe
feluri:
 exerciţiu de familiarizare cu activitatea dată;
 exerciţiu care introduce elemente noi(suplimentare ) faţă de prima activitate;
 exerciţii speciale care pregătesc în activitatea psihică a elevilor transferul spre alte
acţiuni, spre rezolvarea altor sarcinişi a altor tipuri de probe cu ajutorul deprinderilor
date.
Condiţia ca repetarea unor operaţii să devină realmente un exerciţiu este mai întâi
reprezentarea clară a acestor acţiuni în mintea elevului şi cunoaşterea scopului exersarii lor.
O altă condiţie esenţială în elaborarea şi perfectarea oricărei deprinderi, o constituie
de asemenea cunoaşterea rezultatelor fiecărui exerciţiu şi analiza conştientă a greşelilor
săvârşite.
Procesul de formare a deprinderilor este uşurat dacă elementele care compun acţiunea
sunt întărite.Această întărire este posibilă fie prin repetarea parţială a operaţiilor cu motivarea
conştientă a unor asemenea repetări, fie prin întărirea verbală(încurajare, laudă, dojană ).
Metodele şi procedeele de lucru utilizate în exerciţiu influenţează vădit calitatea şi
viteza exersării.
Efectul pozitiv al metodei în exersare se resimte şi în reducerea timpului necesar
elaborării deprinderii. Rezultate bune se obţin printr-o corectă repartiţie în timp a exerciţiilor,
astfel, la început, repetările trebuie să fie cât mai dese,iar în etapele următoare exerciţiile vor
fi făcute mai distanţate în timp.

17