Referat Ştiinţe

FENOMENE OPTICE FOTONICE

CUPRINS
FENOMENE DE IONIZARE ÎN ATMOSFERĂ
 Ionizarea atomilor şi moleculelor
 Plasma
 Aurore polare
 Ozonul
EFECTE INDUSE DE FOTONI
 Efectul fotoelectric
 Efectul Compton
 Efectul Mössbauer

FENOMENE DE IONIZARE ÎN ATMOSFERĂ

IONIZAREA ATOMILOR ŞI MOLECULELOR

Atomii şi moleculele sunt neutri din punct de vedere electric deoarece numărul electronilor având
sarcini negative este egal cu numărul protonilor care au sarcini pozitive.
Atomii şi moleculele pot dobândi sarcină electrică atunci când există surse energetice disponibile; acest
proces numit ionizare.
Straturile atmosferei conţin ioni pozitivi şi negativi produşi datorită interacţiunilor dintre radiaţiile
cosmice, radiaţiilor radioactivităţii terestre cu particulele care compun atmosfera.

PLASMA

Plasma este una dintre cele patru stări ale materiei. Este cea mai răspândită stare a materiei. Soarele
este în fapt o mare sferă de plasmă; enorma temperatură din Soare dislocă electronii atomilor de
hidrogen şi heliu ce formează masa solară.
Plasma este în fapt un gaz ionizat în care electronii sunt îndepărtaţi de atomii lor, permiţând astfel
electronilor şi ionilor să coexiste independent.
De obicei, fenomenele plasmatice nu se petrec pe Pământ în mod natural, cu excepţia fulgerelor. În
timpul descărcărilor electrice se formează dâre subţiri de molecule de aer ionizate în procent de
aproximativ 20%.
Deşi pe Pământ plasma se găseşte în cantităţi neglijabile, ea constituie 95% din materia
Universului.Este constituentul stelelor şi al norilor interstelari ionizaţi.
O cantitate importantă de plasmă este prezentă în ionosferă. Aici radiaţiile UV şi X provenite de la
Soare determină disocierea şi ionizarea moleculelor din atmosferă. Au loc numeroase descărcări
electrice şi deplasări ale sarcinilor datorită câmpului magnetic terestru. Plasma rezultată se extinde în
spaţiu, în zona inferioară a magnetosferei, alcătuind plasmasfera.
Formarea plasmei în ionosferă contribuie la protejarea şi menţinerea echilibrului natural la suprafaţa
Pământului. Particulele de mare energie şi radiaţiile provenite de la Soare ar bombarda suprafaţa
Pământului, distrugând materia vie.
Plasma are numeroase aplicaţii tehnologice cum ar fi tratarea suprafeţelor, funcţionarea laserilor,
iluminatul electric, obţinerea reacţiilor de fuziune nucleară.
Erupţiile solare sunt una din cauzele producerii ionilor în atmosferă. Ele sunt formaţiuni luminoase de
viaţă scurtă, formează nori mari corpusculari.

1
Vântul solar ajunge în atmosferă având implicaţii serioase asupra comunicaţiilor şi asupra sănătăţii
oamenilor.

AURORE POLARE

În urma puternicelor explozii solare, sunt expulzate în spaţiu particule puternic încarcate energetic
(ioni) ce călătoresc cu viteze ce variază între 300 si 1200 km/s în jur de două zile înainte de a ajunge în
preajma Terrei, care este protejată de centurile magnetice, al căror rol este tocmai acela de a opri
respectivele particule. Un “nor” de astfel de particule formează plasma. Fluxul de plasmă ce vine de la
Soare este cunoscut sub numele de vânt solar.
Când particulele ionizate ale aşa-numitului "vânt solar" ajung în apropierea Pamântului, curentul de
ioni izbeşte învelişul magnetic al planetei -magnetosfera.
Datorită impactului, o parte din electronii şi ionii pozitivi care compun "vântul solar" sunt prinşiî in
magnetosferă şi redirecţionaţi spre Pamânt, pe liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru. Ele
urmează apoi liniile câmpului magnetic în jos spre ionosferă.
Particulele ionizate "cad"în atmosfera înaltă de deasupra regiunilor polare, producând o "ploaie " de
particule care se ciocnesc de moleculele de oxigen şi azot din atmosferă.
Când particule ionizate interacţionează cu gazele din ionosferă produc un impresionant spectacol de
lumini, numit auroră. Luminile sunt în continuă “mişcare” datorită interacţiilor dintre vântul solar şi
câmpul magnetic terestru.
Aurorele polare sunt denumite aurore boreale în emisfera nordică şi aurore australe în emisfera sudică.
Gama de culori variază între roşu, verde, albastru şi violet, în funcţie de energia particulelor incidente,
dar şi de concentraţia moleculeleor din atmosferă. Cel mai des întalnite sunt cele de culoare verde-
deschis, care rezultă din coliziunea electronilor captaţi de câmpul magnetic terestru cu atomii de oxigen
din atmosferă, la altitudiuni mai mici de 400km.
Regiunile din lume în care aurorele pot fi observate cel mai bine sunt: Norvegia, Suedia, Finlanda,
nordul Rusiei, nordul S.U.A., Siberia ,Alaska şi Canada.
Dincolo de aceste explicaţii aurorele polare rămân totusi un spectacol unic, grandios.

OZONUL

Constituent natural al atmosferei, ozonul (O3) este dispus în stratosferă la altitudini cuprinse intre 18 si
40 km. Stratul de ozon nu este nici pe departe o patură groasă. Concentratia acestuia, la altitudinile
respective nu depăşeşte 10 parti la un milion. Înseamnă foarte puţin din punct de vedere cantitativ, dar
foarte mult din punct de vedere al efectelor sale benefice pentru viaţa de pe Terra.
Ozonul are proprietatea de a reţine radiaţiile ultraviolete (cu lungimea de undă mai mică de 290 mm)
biologic nocive.
Stratul de ozon reglează temperatura din stratosferă, influenţează circulaţia aerului ţi a climei şi
protejeză toate formele de viaţă de pe Pământ.
Deasupra Antarcticii şi Arcticii ozonul stratosferic s-a diminuat cantitativ de cîteva ori anual.
Diminuările sânt exclusiv rezultatul poluării atmosferei de către om cu diferiţi agenţi chimici, cum ar fi
clorofluorocarbonaţii (CFC, cel mai agresiv devorator de ozon, folosit pe vremuri ca agent de racire la
frigidere), hidroclorofluorocarbonaţii (HCFC), dar şi compuşi conţinând bromuri, compuşi de halogen
şi oxizi de azot. În pofida tuturor măsurilor luate, diminuarea concentraţiei de ozon stratosferic este un
proces care continuă să se extindă.

2
EFECTE INDUSE DE FOTONI

EFECTUL FOTOELECTRIC
Efectul fotoelectric extern a fost observat pentru prima oara de H. Hertz (1887).
Herz a descoperit că un electroscop încărcat cu sar-cină negativă se descarcă da-că este iluminat cu
radiaţie ul-travioletă.

Efectul fotoelectric a fost stu-diat experimental de Phillip Lenard din 1902.

În 1905, Lenard primeşte pre-miul Nobel pentru descoperirea legilor efectului fotoelectric.

Legile efectului fotoelectric extern

 I.Intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este direct proporţională cu fluxul radiaţiilor

electromagnetice incidente când frecvenţa este constantă.

 II.Energia cinetică maximă a fotoelectroniilor este proporţională cu frecvenţa radiaţiei incidente

şi nu depinde de fluxul acesteia.

 III.Efectul fotoelectric extern se produce numai pentru radiaţii incidente a căror frecvenţă este
mai mare decât o anumită valoare numită frecvenţă de prag.

 IV.Efectul fotoelectric se produce practic instantaneu.

Efectul fotoelectric a fost explicat de Einstein în 1905, folosind noţiunea de cuantă de energie.
Einstein primeşte premiul Nobel pentru fizică în 1921, pentru explicarea efectului fotoelectric.

3
EFECTUL COMPTON

Efectul Compton
 Pune în evidenţă natura corpusculară a luminii. A fost observat (Compton în 1923) în
împrăştierea razelor X pe electronii liberi (sau slab legaţi). Lungimea de undă a radiaţiei
împrăştiate este superioară celei a radiaţiei incidente; diferenţa λ ∆ variază în funcţie de
unghiul dintre direcţia de propagare a radiaţiei incidente şi cea din care se observă lumina
împrăştiată, conform formulei date de Compton:  θ
∆λ = 4π sin 2
mc 2

Se observa ca λ ∆
nu depinde de lungimea
de unda incidentă.
Mărimea ,
ħ/mc
poarta numele de
lungime de unda Compton
a electronului.

Fig.7
hc Efectul
λ ' foton Compton

θ difuzat
e-
hc φ
λ
foton e- electron
incident difuzat

• deplasarea Compton λ ∆
• lungimea de unda Compton Λ =2h/moc

2h θ
∆λ = λ'−λ = sin 2
m0 c 2

Teoria corpusculară a efectului Compton constă în a scrie că energia totală şi impulsul total se conservă
în cursul ciocnirii elastice dintre fotonul incident şi electron.

EFECTUL MÖSSBAUER

 Efectul Mössbauer, sau rezonanţa gama fără recul, a fost descoperit în 1958 de către Rudolf
Ludwing Mössbauer.
 Spectroscopia Mössbauer reprezintă absorbţia sau emisia fără recul a razelor gama de către
nuclee înglobate într-o matrice solidă. Importanţa ei constă într-o lărgime foarte mică a liniei
razelor gama. Se poate astfel examina variaţiile în energia nivelelor nucleare care rezultă din
schimbări discrete ale stării chimice sau vecinătăţii nucleului Mössbauer.

4
  Aceste schimbãri energetice sunt măsurate prin modificarea prin efect Doppler a energiei
razelor gama incidente pe proba studiată. Fracţii fără recul semnificative se obţin numai energii
gama mai mici de 150 keV.
 După absorbţia rezonantă nucleul se dezexcită prin emisia razelor gama sau printr-un proces de
conversie internă în care electroni ai paturilor interioare (K sau L) sunt emişi. Emisia de
electroni de conversie este acompaniată de o radiaţie X caracteristică, emisă ca urmare a
repopulării nivelelor energetice interioare. Detecţia celor 3 radiaţii împraştiate (raze gama, raze
X şi electroni) permite efectuarea unor studii de suprafaţă.
 Spectroscopia Mössbauer are una din cele mai importante trăsături
 capacitatea de a efectua simultan analize de volum şi suprafaţă. Ea este o tehnică nedestructivã
care poate fi aplicată pentru a investiga suprafeţe de grosimi variabile de la filme subţiri la
acoperiri fără a fi nevoie a le îndeparta de pe substratul lor.

Realizatori
Barna Rhea
Borş Alice
Bucătaru Emmanuel
Dovîncă Cornelia
Mogoşneanu Bogdan
Clasa a XI-a A