Professional Documents
Culture Documents
● principalele structuri ale statului oriental antic, cu diferenţe minore de la un stat la altul
şi de la o perioadă istorică la alta, sunt:
a. sincretismul etico-politico-religios al legitimităţii ordinii politice. Înseşi teogoniile şi
cosmogoniile orientale explică naşterea societăţilor politice printr-un act fondator, de
origine sacră. La baza apariţiei statului oriental stă o „nuntă cosmică” dintre un zeu
fondator şi o zeiţă sau o muritoare în urma căreia se naşte viitorul rege sau împărat.
Primele teorii contractualiste privind geneza statului relevă caracterul încă nediferenţiat al
relaţiei dintre puterea politică, religioasă şi ordinea morală. În Cartea legilor lui Manu,
scrisă în secolul al IV-lea î.e.n., Manu este trimis să pună capăt stării de anarhie din
primele societăţi umane. Ordinea politică propusă de Manu este întemeiată pe un sistem
de valori ce rezultă din stratificarea socială în caste. Castele sunt rezultatul virtuţilor din
vieţile anterioare care s-au materializat în scurtarea ciclului de naşteri(metempsihoze).
Brahmanii erau casta superioară deoarece ei aveau competenţa de a citi şi interpreta
textele şi legile. Regele se recruta din casa războinicilor şi era asistat în conducere de un
Consiliu regal, alcătuit din guvernatorii provinciilor.
b. legitimitatea teocratică a puterii politice. La început, puterea politică fiind profund
personalizată, prerogativele ei erau întrupate în persoana sacră a împăratului sau regelui,
consideraţi de origine divină. Prin urmare, legea terestră repeta ordinea divină.
c. tendinţa spre centralizare şi unitate, spre construcţia imperiului, tendinţă care se va
regăsi în construcţia statului european medieval după căderea Imperiului Roman de Apus.
d. statul oriental antic este un stat paternalist şi birocratic. Principala structură a statului
oriental antic era birocraţia compusă din funcţionarii centrali şi locali a căror principală
sarcină era strângerea impozitelor şi vărsarea lor la bugetul central, în schimbul unor
retribuţii foarte slabe. Aceşti funcţionari(mandarinii) reprezentau o elită administrativă şi
culturală. Alături de funcţionarii obişnuiţi, exista o mulţime de agenţi subalterni, de
asistenţi şi de administratori rurali tot mai numeroşi.
e. regimul juridic al proprietăţii Întreaga suprafaţă a ţării aparţinea împăratului, care
dăruia templelor şi membrilor curţii regale suprafeţe întinse de pământ, iar ţăranilor loturi
colective, în folosinţă pe un an calendaristic, percepând tribut în natură, care putea ajunge
la jumătate sau două treimi din recolta obişnuită. De aceea, aceste state s-au numit şi
„societăţi tributale”.
f. intervenţionismul de stat s-a manifestat cu precădere în amenajarea şi îngrijirea
canalelor de irigaţie, ceea ce le-a atras şi denumirea de „societăţi hidraulice”.
g. impermeabilitatea şi circulaţia închisă a elitelor politice. Funcţionarii superiori ai
statului se recrutau din rândul aristocraţiei. După o educaţie care dura aproape 7-12 ani
aceştia erau promovaţi în aparatul central al statului (scribi)
● exemple de state orientale antice: sumerian, babilonian, akkadian, egiptean, persan,
chinez şi indian.
SUBIECTUL 3
a). Conceptul de ideologie
● autoritatea politică. În cadrul sistemului politic, autoritatea este acel alter ego al puterii,
care-i asigură acesteia stabilitatea, presupunând concordanţa dintre obiectivele puterii şi
interesele majorităţii sociale. Sub acest din urmă aspect, autoritatea exprimă legitimitatea
puterii. Cea mai simplă definiţie a autorităţii politice ar putea fi capacitatea de a obţine
ascultarea în absenţa constrângerii. Legitimitatea(alt corelativ al puterii) reprezintă un
fenomen social în legătură nemijlocită cu actul întemeierii puterii, cu învestirea acesteia
cu atributele autorităţii şi cu capacitatea de a servi progresului politic şi social al societăţii
respective. Una dintre cele mai răspândite definiţii ale legitimităţii puterii din literatura
sociologică actuală se referă la consensul pe care această putere îl întruneşte în rândul
celor care se supun. Maurice Duverger consideră în acest sens că singura sursă a
legitimităţii unei puteri constă în faptul că ea este conformă schemei de legitimitate
definită de sistemul de valori şi norme al colectivităţii în cadrul căreia se exercită şi că
asupra acestei scheme există un consens în interirul colectivităţii. Carl Friedrich
consideră autoritatea drept capacitatea de a elabora raţional scopurile politice şi de a le
justifica adepţilor prin referire la valori şi la tradiţie. După el, geneza autorităţii este
valoarea şi nu legitimarea. Autoritatea politică se diferenţiază în raport cu puterea după
natura elementelor care o întemeiază şi după metodele folosite pentru a-şi realiza
scopurile propuse. Dacă puterea se sprijină pe ierarhii şi pe diviziunea necesară între
clasele de sus şi clasele de jos, autoritatea ne apare ca un complement necesar al puterii,
care menţine şi consolidează legătura dintre majoritatea socială şi reprezentanţii puterii.
Ea se întemeiază pe valorile progresiste ale societăţii respective, în măsura în care aceste
valori sunt promovate şi îi menţin valabilitatea istorică. Spre deosebire de putere care
mizează şi pe constrângere, autoritatea se întemeiază pe consensul unei majorităţi faţă de
obiectivele conducerii şi decurge nu din ierarhie, ci din reglementările normative.
● forţa. Forţa semnifică aplicarea de sancţiuni acolo unde nu există supunere de
bunăvoie; ea poate însemna limitarea sau chiar eliminarea totală a alternativelor într-o
acţiune socială. Deşi forţa este cel mai eficient instrument pentru acapararea puterii într-o
societate şi deşi rămâne permanent fundamentul oricărui sistem de inegalitate, ea nu
reprezintă cel mai eficient instrument pentru menţinerea şi exploatarea poziţiei de putere.
Indiferent de obiectivele unui regim, imediat ce opoziţia organizată a fost distrusă, este în
avantajul său să recurgă mai mult la utilizarea altor tehnici şi instrumente de control şi să
permită forţei să treacă pe planul doi pentru a fi utilizată doar atunci când celelate tehnici
nu dau rezultate. Din punct de vedere sociologic, putem denumi forţa politică ansamblul
de mijloace(umane şi materiale) de coerciţie, presiune, distrugere sau construire pe care
voinţa politică a unei clase, bazată pe instituţii şi grupări, le pune în acţiune pentru a
asigura respectarea unei ordini convenţionale sau, dimpotrivă, pentru a o schimba. Forţa
şi puterea nu sunt noţiuni antitetice, contradictorii, ci complementare. Dacă nu există
putere fără forţă, puterea, în schimb, adaugă forţei, inteligenţă, autoritate, prestigiu,
fermitate. În raport cu puterea, forţa este un mijloc ce nu devine eficace decât dacă este
aplicat, adică pus în mişcare de către o voinţă sau un organ. Forţa este un mijloc de
constrângere ce se confruntă cu alte forţe interne pe care le domină, până când una dintre
acestea înfrânge rezistenţa puterii. Considerarea forţei drept unul dintre factorii de
stabilitate politică socială degenerează uneori în cultul forţei şi în prezentarea sa drept
principal factor în menţinerea şi promovarea păcii, în timp ce nu forţa este principalul
factor ci un eventual echilibru de forţe.
● influenţa. Exercitarea influenţei determină o schimbare autentică a preferinţelor. Ea
este capabilă să schimbe convingerile. Influenţa seamănă cel mai mult cu puterea
persuasivă, deoarece amândouă se bazează pe valori şi sentimente, însă diferenţa constă
în profunzimea efectelor lor; persuasiunea interzice preferinţele supuşilor, fără a le
schimba. Influenţa are caracter reciproc, producând efecte dorite de diferite grupări sau
indivizi asupra puterii şi invers. Ca fenomen social, influenţa poate fi personală sau
impersonală, ea poate apărea în relaţiile interpersonale sau ierarhice şi, întrucât aceleaşi
persoane pot fi, în acelaşi timp, influenţate, exercitând la rândul lor, influenţă, ea este, de
asemenea intercursivă. Dar, în toate aceste cazuri, influenţa se realizează în absenţa
constrângerii. Din faptul puterii decurge un caz special de exercitare a influenţei; ea este
procesul influenţării cu ajutorul unor constrângeri în caz de nesupunere. Prin urmare,
influenţa este o variabilă fundamentală care poate interveni în mecanismul luării
deciziilor. Cele mai frecvente acceptţii ale termenului de influenţă o consideră ca pe o
acţiune de deviere (în absenţa constrângerii) de la tipul prevăzut de comportament al unui
individ sau mecanism social. Există însă şi cazuri, destul de frecvente, când influenţa este
realizată datorită temerii că în caz contrar ar urma o sancţiune negativă.
● prestigiul. Prestigiul poate fi interpretat ca un fenomen legat uneori de putere, în sensul
că grupuri puternice tind să devină prestigioase, şi invers, grupuri prestigioase tind să
devină puternice. Prestigiul separă indivizii sau grupurile unele de altele, determinând un
fel de stratificare ce apare în societăţile omeneşti. Dar cele două fenomene se manifestă şi
separat, sunt deci variabile independente. Prestigiul în sine nu este suficient pentru a crea
putere, dar este un însoţitor firesc al puterii. Un mod aparte de interpretare a prestigiului
realizează Lapierre. Potrivit analizei sale referitoare, aproape exclusiv la prestigiul
individual, acesta este un fenomen de putere, determinând supunerea celor din jur faţă de
persoana care-l posedă. Prestigiul apare astfel ca o extrapolare a autorităţii, competenţei
sau avantajelor obţinute într-un domeniu către alte domenii. Mambrii unui grup,
recunoscând la unul dintre ei o superioritate pe scara aptitudinilor, au tendinţa să-i
atribuie o poziţie asemănătoare în alte direcţii de activitate. În viaţa politică, prestigiul,
deşi nu este determinant, are o mare importanţă pentru cucerirea şi păstrarea puterii
SUBIECTUL 4
1. Puterea politica: definitii si caracteristici
Prin analiza puterii politice ne situam la nivelul cel mai general al societatii, una
dintre caracteristicile acestei forme de putere fiind exercitata la nivelul global al unei
comunitati umane. Datorita caracterului ei integrator, ea are capacitatea de a cuprinde in
sine si a subordona, ca resurse si mijloace proprii, celelalte forme de putere. Aceste forme
pot avea o influenta deosebita asupra puterii politice, avand, uneori, chiar tendinta de a i
se substitui sau a-i impune mijloacele de actiune, ori de a-i dicta scopurile, insa, in
principiu, subordonarea lor fata de acestea reprezinta conditia esentiala a realizarii
procesului politic in ansamblu, a dirijarii societatii luate ca intreg. Puterea politica
serveste necesitatii de a asigura echilibrul diferitelor colectivitati care alcatuiesc
societatea si compatibilitatea activitatilor ce se desfasoara in interiorul ei. Scopul ei este,
asadar, de a asigura existenta societatii si posibilitatea dezvoltarii ei. Georges Balandier
considera ca “puterea va fi definita ca rezultand, pentru orice societate, din necesitatea de
a lupta impotriva entropiei care o ameninta cu dezordinea-asa cum aceasta ameninta orice
sistem.”
Determinismul intern , care releva puterea ca o necesitate sociala, rezulta din
importanta mentinerii echilibrului si coeziunii interne ale oricarei societati. Dar ea rezulta
dintr-o necessitate externa, deoarece fiecare societate este in legatura cu exteriorul, este,
in mod direct sau indirect, in relatie cu alte societati; scopul puterii este, in acest caz, de a
organiza aliantele si apararea, de a afirma, in raport cu exteriorul, unitatea si coeziunea,
trasaturile distincte si interesele comunitatii pe care o reprezinta. Teoreticienii cei mai
importanti ai puterii politice recunosc suveranitatea drept una dintre caracteristicile
esentiale ale puterii politice. Aceasta presupune calitatea puterii de a fi instanta suprema
intr-o societate sau, altfel spus, inexistenta unei alte autoritati superioare ei, la care sa
poata face apel pentru a-i contesta deciziile. Scopurile politice cer ca acesta forma de
putere sa fie superioara in raport cu celelalte puteri sociale, sa fie supusa numai unor
limitari constitutionale si, in ultima instanta, ca numai aceasta putere sa aiba drept de
coercitie in caz de nesupunere fata de deciziile sale. Aceasta nu impiedica sustragerea
guvernantilor de la orice control social, sau independenta lor in fata reglementarilor
legale; detinatorii puterii politice- legislatori si guvernanti, avand ca functie sa hotarasca
in numele ansambului societatii globale, guverneaza prin deciziile lor toate celelalte
puteri sociale, fara a fi obligati sa se supuna vreuneia dintre acestea. Intelegerea puterii
politice ca o capacitate generalizata (la nivelurile societatii globale) de decizie si control
necesita sublinierea ca aceasta calitate nu reprezinta ceva efemer si ca ea este intruchipata
in diferite mijloace reale de infaptuire a vointei sale, fiind consolidata de puterea
aparatului de conducere. Este esential sa se inteleaga ca pentru mentinerea si consolidarea
puterii sale, o anumita clasa sau grup social nu folosesc numai un anumit mijloc, chiar
daca acesta este foarte eficace, ci totalitatea mijloacelor economice, sociale, politice si
ideologice.
Controlul politic reprezinta functia fundamentala a oricarei puteri de acest fel,
care le subordoneaza pe toate celelalte. Aceasta dimensiune a manifestarii sale este atat
de importanta, incat analistii puterii(Talcott Parsons) o definesc ca pe o varietate de
control imperativa. Prin exercitarea controlului politic, puterea isi asigura finalizarea
actelor si realizarea intereselor fortelor sociale pe care ea le reprezinta. Aceasta functie nu
semnifica doar verificarea conformitatii actiunilor reale cu vointa puterii, ci ea reprezinta
ansamblul procedeelor si mijloacelor care decurg din resursele si valorile acestei puteri si
fac posibila reglarea mecanismului social global, precum si dinamica acestuia, potrivit cu
imperativele puterii. In functie de natura regimului politic, de nivelul consensului si al
contestarii fata de valorile promovate de putere, ca si metodele prin care se exercita,
controlul puterii poate fi slab sau, dimpotriva, eficient in raport cu societatea. Acest
control este corelat, de asemenea, cu legitimitatea puteri; natura procedeelor sale este
determinata de nivelul de dezvoltare a democratiei si de echilbrul care exista, in
societatea data, intre controlul exercitat de putere asupra societatii si controlul pe care
societatea il poate avea asupra puterii sau de garantiile care exista impotriva abuzurilor
acestei puteri. Atunci cand exista o disociere intre valorile puterii si interesele majoritatii
sociale si cand controlul puterii este coercitiv in mod nediferentiat, rezulta o scadere a
nivelului activitatii sociale, ceea ce echivaleaza cu o scadere a capacitatii de control din
partea puterii.
Regimurile totalitare au incercat sa exercite un control total asupra societatii in
ansamblu si a membrilor acesteia. De fapt, tendinta de a exercita un control total asupra
membrilor unei societati da si denumirea generica a unor astefel de regimuri.
Totalitarismul comunist a dorit si el sa realizeze un control cat mai deplin asupra
societatilor in care a luat fiinta, mai intai sub forma extremismului bolsevic in Rusia si
apoi , cu sprijinul direct si indirect al Armatei Rosii, intr-o serie de tari din Europa de Est
si din Asia. Aceasta extindere si mentinere a unor asemenea regimuri a putut avea loc si
datorita unor crize specifice pe continetul European, dar si a unor erori grave de apreciere
din partea unor regimuri democratice cu traditie din Europa, cu privire la natura si
posibila evolutie a bolsevismului. In virtutea unor astfel de erori, fosta Uniune Sovietica,
guvernata pe tot parcursul sau de cele mai tiranice si criminale regimuri, a putut aparea
drept aliatul natural al Occidentului impotriva nazismului hitlerist, desi s-ar fi putut
imagina o politica prin care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, sa se fi prabusit
si nazismul si bolsevismul. In mod paradoxal atunci cand un regim incearca sa fie cat mai
opresiv, utilizand o gama nesfarsita de mijloace, el nu reuseste totusi exercite un control
total, ci, dimpotriva, rezumatul final nu poate fi decat cel cunoscut deja: o rezistenta tot
mai generalizata impotriva unei astfel de puteri.
Un alt aspect esential al puterii care reproduce, de fapt, modul sau de generare
intr-o colectivitate rezida in caracterul sau relational si asimetric. Puterea se infaptuieste
intr-o relatie sociala caracteristica, conducere-supunere, care constituie cele doua laturi
inseparabile ale fiecarui fenomen de putere. Acest fapt determina ca puterea sa fie o
relatie asimetrica care sa exprime o diferenta de potential intre cei care conduc si cei care
se supun. Intre conducere si supunere se stabileste o interactiune determinanta, prin care
una dintre parti cauta sa determine comportarea celeilalte. Dialectica puterii se realizeaza
intre cei 2 termeni ai relatiei-conducatori si condusi. Spre deosebire de alte acte ale
conducerii sociale, puterea are mereu un caracter imperativ, obligatoriu, care presupune o
superioritate determinanta a unei parti a relatitei puterii. Anumiti exponenti ai gandirii de
dreapta, plecand de la constatarea inegalitatii rolurilor in relatia de putere, procedeaza la
fetisizarea inegalitatii sociale, a relatiilor sociale in general, prezentata apoi ca o baza
permaneta a puterii. Cei care exprima extremismul de stanga, contesta valabilitatea si
legitimitatea oricarei puteri, considerand ca societatile umane isi vor regasi echilbrul
necesar numai dupa ce se se vor emancipa de manifestarea oricarei puteri si autoritati.
Existenta acestui statut inegal intre conducere si supunere in cadrul puterii nu trebuie sa
ascunda faptul ca, in procesul realizarii ei, cele doua parti de influenteaza reciproc, ceea
ce determina ca puterea sa fie o rezultanta a interactiunii ambilor factori. Orice societate
resimte nevoia de a fi reprezentata si condusa la nivel global, de a-si echilibra diferitele
forme de putere din interiorul sau, precum si de a se manifesta in raport cu alte natiuni.
Este necesara o selectare a celor mai valorosi indivizi intr-o comunitate umana pentru a
organiza si conduce societatea la divere niveluri. Ierarhiile si nivelurile puterii sunt, in
principiu mecanisme de oraganizare si conducere care asigura randamentul necesar si o
selectare corecta a valorilor in interiorul unei societati; in acest sens ele pot exprima
potentialul de progres al comunitatii in cauza, in masura in care ea poate ajunge sa fie
reprezentata de cei mai prestigiosi membri ai sai.
In evolutia regimurilor totalitare, in locul supunerii obtinute prin persuasiune,
neviolent, se obtine subordonarea exclusiv prin mijloace violente (constrangere
psihologica, violenta fizica). Legitimitatea regimului este contestata de majoritatea
societatii, detinatorii puterii devenind incapabili sa hotarasca pierzand controlul
instrumentelor puterii publice sau exercitand teroarea pentru a recastiga pozitia pierduta.
Regimurile democratice trebuie in mod necesar sa echilibreze sau sa determine
compatibilitatea controlului exercitat de putere asupra societatii cu procedurile
democratice pe care societatea, la randul ei le desfasora pentru a-si mentine puterea sub
control cat mai atent si riguros. Este adevarat ca experienta de pana acum ofera destule
motive de indoiala ca puterea, chiar si intr-un stat cu traditie democratica si cu destule
garantii in ce priveste ascendenta institutiilor abilitate sa exercite controlul asupra
guvernantilor, ar putea fi ferita de abuzuri. Sociologii si politologii care se ocupa de
studiul puterii in societatile democratic ar trebui, inainte de a se pronunta asupra sanselor
acestora de a-si controla guvernantii, sa faca o evaluare cat mai exacta asupra masurii in
care societatile totalitare amintite au indus in societatile occidentale anumite sindromuri
si comportamente straine de traditie democratica. Acest lucru s-a petrecut in mai toate
societatile occidentale, odata cu instalarea ordinii mondiale bipolare sub hegemonia celor
2 superputeri: SUA si URSS.
Raportul dintre stat si putere
In cadrul sistemului politic al oricarei societai actuale, statul reprezinta principalul
instrument al puterii politice, ipostaza in care el asigura realizarea deciziilor ei specifice,
precum si o mare parte a functiei de control pe care puterea o exercita in raport cu
societatea. Actualele cercetari stiintifice referitoare la stat releva faptul ca acest
instrument de putere concentreaza sub autoritatea sa majoritatea resurselor economice,
normative sau coercitive de care poate dispune o societate. Aceasta crestere continua a
prerogativelor statale, precum si a mijloacelor sale de intreventie in raport cu societatea
determina ca el sa poate indeplini o functie sociala generala.
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!Statul este doar un instrument al puterii politice.
In analiza puterii trebuie luati in considerare si alti facori extrastatali cum ar fi
partidele politice si organizatiile politice.
2. Statul de drept
Perioada cuprinsa intre Marea Revolutie Franceza si revolutiile de la 1848 poate fi
considerata, pe plan teoretic, o sinteza a teoriilor jurnalistice si a celor contractualiste, in
incercarea de a oferi garantii libertatilor politice in fata valului de revendicari economice
ce cuprinsese Europa. Conceptul de „stat de drept” a fost lansat in literatura juridica in
prima jum a sec al XIX+lea, mai cu seama in lucrarea lui Rudolf von Mohl. In
consecinta, afirmarea valorilor social-politice in principalele documente ale vremii s-a
bazat pe recunoasterea ca „toti oamenii sunt inzestrati de creatorul lor cu anumite drepturi
inalienabile”, ceea ce constituie, de atunci, osatura drepturilor si libertatilor politice.
Aplicata la liberalism, definitia legii data de Montesquieu, conform careia „legile, in
intelesul cel mai larg, sunt raporturile necesare care deriva din natura lucrurilor”, face ca
dreptul sa legitimeze politica deducand-o din sistemul de referinta al individului si din
libertatatile sale. De aceea, in societatiile civile, in doctrina liberala, liberatatea politica se
prezinta ca o prelungire, complementa de garantare a libertatii civile. Retragerea statului
din fata societatii civile inseamna emanciparea politica a indivizilor. Postuland libertatea
individuala ca valoare si ca scop, liberalismul postuleaza drepturile individului in cadrul
separarii ireductibile intre stat si societatea civila. El recunoaste liberul arbitru al
subiectului de drept, intrezicand statului sa patrunda in forul intim al liberatii personale,
expresie a dreptului natural. Societatea civila este sfera relatiilor stabilite la initiativa
indivizilor, cand acestia se unesc in mod liber, pe baza libertatii lor naturale, pentru a
poseda, contracta, concura, comunica si in care asocierea spontana trebuie sa fie ferita de
imixtiunea puterii politice, iar sfera activitatii statului sa fie limitata in functie de nevoia
de siguranta si aparare a indivizilor. Aparitia unei separari intre stat si societatea civila va
fi in functie de o cauza interna: complexitatea societatii nu va mai permite fortelor
agregative ale societatii civile sa garanteze armonia fara interventia reglatoare a puterii
politice. Daca nimic uman nu are sens decat prin relatia dintre indivizi, individul nu
exista ca fiinta autonoma, ca cetatean, decat ca personalitate politica si juridica. Respectul
persoanei, al demintatii sale se obtine prin libertatea politica. Ilabeas corpus, habeas
anima- aceasta dubla revendicare a individualitatii si a libertatii va constitui unul din
principiile statului de drept prin care acesta se va opune dreptului statului. Ceea ce
garanteaza drepturile si libertatile civile ale oamenilor este legea. Ea reprezinta factorul
de mediere intre interesele civile si cele politice, intre drepturile individuale si interesele
comunitatii. La Montequieu, legea contine si conotatia spatiului social in care
comportamentul uman este inserat in omologia real-rational. La Rousseau, legea devine
expresia vointei generale, a suveranitatii corpului politic. Prin contractul social, libertatea
naturala devine civila o data cu asocierea individului la comunitate. La Rousseau, deja,
statul de drept nu mai este rezultatul unei conventii juridice care confera oamenilor scutul
si garantia libertatilor. El este produsul legitimitatii, creat de vointa generala, prin care
libertatea naturala se transforma in libertate politica, deoarece supunerea in fata legii, a
vointei generale devine libertate. Dar modul in care libertatea naturala se transorma in
libertate sociala, politica si instituie legalitatea ca structura de baza a statului de drept
avea sa le demonstreze intr-un chip neegalat Aristotel. Ca animal politic, omul nu poate
exista in afara statului, deoarece statul este in el. Statul este, in acelasi timp, o comunitate
necesara si naturala. Conform teoriei sale ontologice, intregul este mai mare decat suma
partilor si preexista partilor.Prin apropierea bunurilor rezultate din munca de transformare
a naturii, paterfamiliae(cetateanul) isi demonstreaza capacitatea de a fi liber. Libertatea
lui naturala, intrucat se intemeiaza pe proprietatea privata, criteriul decisiv al departajarii
oamenilor in liberi(cetateni) si neliberi(supusi, lipsiti de proprietate). Dar liberatatea pe
baza de proprietate privata poate fi extinsa si la asociatii naturale mai mari, precum satul
sau statul(polisatul). Dupa cum liberatea este naturala si statul este natural, intrucat se
bazeaza pe comunitatea de interese particulare care se materializeaza in Binele Public.
Statul este universalul care contine si determina interesle individuale. Justitia este cea
care coordoneaza suma partilor in Intreg, interesle particulare in Binele general. Legea
regleaza raporturile politice din cadrul comunitatii pentru ca egalitatea politica sa devina
temeiul libertatii tuturor. De aceea, Legea este „suveranul printre oameni”, expresia celui
mai mare bine, „ratiunea umana fara patimile oarbe, eliberata de dorinta.”. Din acesta
constructie politico-juridica se deduce principiul legalitatii, cheia de bolta a statului de
drept, in sensul ca nimeni nu este mai presus de lege asa ca toti datoreaza supunere in fata
legi si respectarea ei ca expresie a suveranitatii populare. Totodata, urmatoarele principii
ale statului de drept se constituie ca un garant al drepturilor si libertatilor fundamentale
ale omului impotriva tendintelor sau posibilitatilor de transformare a statului in putere
absoluta sau arbitrara:
- controlul constitutionalitatii legilor
- controlul jurisdictional al actelor adminstrative
- separarea, echilibrul, cooperarea si controlul reciproc al puterilor in stat
- suprematia legii constituionale, ca lege fundamentala in spiritul careia deriva
legile organice
- respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului
- ocrotirea minoritatilor, in sensul de a se bucura de plenitudinea drepturilor
majoritatii
- drepturi si obligatii egale acordate opozitiilor politice minoritare, in sensul de a-si
asuma responsabilitatile conducerii si nu numai drepturile ce deriva din calitatea
de opozant.
SUBIECTUL 5
1. Principalele momente ale constituirii politologiei ca stiinta
Sociologia a devenit ramura specializata abia in anii 30 ai sec nostru. Dar
premisele pentru constituirea acestei stiinte au existat inca de mai inainte.
Fapt este ca in Antichitate, a fost sesizata existenta politicului ca obiect de
cercetare in general, ceea ce a facut ca elemente ale disciplinelor specializate care se vor
constitui ulterior sa existe inca din perioada inceputuilor reflectiei teoretice asupra
politicului si a politicii. Perspectiva sociologica asupra politicului are o istorie extrem de
bogata. Analistii desprind 2 momente hotaratoare:
A) cel al precursorilor
b) cel al intemeietorilor.
In acest caz fenomenul politic este abordat fie din perspectiva istoriei, mai ales legat de
marile personalitati istorice, capatand astfel o tenta anecdotica, evenimentiala, fie din cea
a dreptului, mai ales a dreptului public si constitutional, constituindu-se ca anexa a
acestor domenii, dobandind o tenta predominant descriptiva.
Seria precursorilor incepe cu Aristotel care in lucrarea “Politica”, subliniaza ca
omul este o fiinta politica pentru ca el este un animal naturalmente sociabil, capabil sa
traiasca ingrupuri organizate si reglate, in societatea civila si in corpuri politice, in cadrul
carora unii comanda, iar altii se supun. Spre deosebire de animale omul este civic,
deoarece numai el este in stare sa formeze societati civile si sa-si organizeze modalitati de
sociabilitate sub forma de grupari politice si stat. Contributia lui Aristotel este dosebita
mai ales in ceea ce priveste analiza raporturilor dintre cetatean, comunitate si stat,
folosirea metodei comparative in studiul constitutiilor cetatilor antice, distinctia intre
formele de guvernamant si succesiunea acestora pe baza criteriilor de nastere, avere si
numar. La Stagirit, decisiv este insa criteriul calitativ sau pur, si anume in folosul cui se
exercita actul de guvernamant. Daca acesta se exercita in favoarea sau in intresul celor
mai multi, adik al Binelui Public, atunci decisiv este criteriul calitativ. Succesiunea
formelor de guvernamant, astfel obtinuta, este paralela cu aceea a formelor de
guvernamant obtinute prin aplicarea criteriului impur sau derivate. Dar la Aristotel,
politica este stiinta celui mai mare Bine, a Binelui Public. Cauzele care actioneza
material, conform scopului, spre forme tot mai elaborate, actioneaza, deopotriva, si in
viata sociala. De aceea, Aristotel vedea in polis forma desavarsita a comunitatii politice,
ideala pt dezvoltarea presonalitatii cetateanului, ca proprietar, om liber grec prin nastere.
O a doua figura monumentala a precursorilor este Machiavelli, socotit, pe drept
cel care a conferit caracter stiintific preocuparilor teoretice privind politicul si politica
prin cele 2 opere fundamentale: “Discurs asupra primei decade a lui Titus Lixius” si
“Principele”. In ambele lucrari, dar mai ales in Principele, Machiavelli a decifrat legile
evolutiei statelor, a abordat faptele politice in inlantuirea lor cauzala si a relevat, pe de o
parte interesul ca element motor al actiunilor umane si rolul proprietatii ca izvor al
conflictelor de interese in societate, iar, pe de alta parte, a definit politicul ca domeniu de
reflectaresi manifestare a conflictului dintre interesele unor grupuri sau personalitati. El
este considerat creatorul discursului stiintific asupra politicii ca i-a conferit acestuia un
obiect propriu, metoda si, mai ales, legi proprii. In ceea ce priveste obiectul, Machiavelli
socoteste stiinta politica drept stiinta despre stat si stiinta a puterii. Referitor la metoda
cercetarii politice, Machiavelli a facut saltul de la filosofia politica la stiinta politica,
rupand-o pe aceasta din urma de teologie si concepand-o ca demers pozitiv. De aceea in
conceptia lui Machiavelli, studiul politicii este o disciplina descriptiva si nu normativa,
indicativa nu imperativa, constatativa nu valorizatoare, intemeindu-se pe studiul vietii
politice prin observare, inductie, comparatie. El fondeaza notiunea de lege sociologica,
adik legea care guverneaza faptele sociale. Din studiul istoricilor romani, coroborat cu
abordarea epocii sale, Machiavelli ajunge la concluzia ca natura umana este rea si
neschimbata in timp. Din aceeasi viziune isi extrage Machiavelli principiile propagandei
si psihologiei politice, arme redutabile in cucerirea si cresterea puterii.
Alaturi de Machiavelli, sunt considerati precursori importanti si Hobbes, Locke,
Rousseau si indeosebi Adam Smith, care au incercat, fiecare in maniera proprie, sa
explice prin factori economico-sociali temeiurile coeziunii diferitelor sisteme politice,
supunerea oamenilor fata de autoritatea politica si comportamentul politic al
conducatorilor, al indivizilor si al grupurilor.
Un alt precursor, care poate fi considerat un adevarat intemeietor al sociologiei
politice este Montesquieu. Prin “Spiritul legilor”, dar si prin cea de-a doua lucrare a sa”
Consideratii asupra cauzelor grandorii romanilor si a decaderii lor”, Montesquieu a avut o
contributie remarcabila la crearea premiselor pentru abordarea sociologica a politicului
prin postularea principiului legitatii ca decurgand din insasi natura lucrurilor”; prin
promovarea ideii relativitatii formelor de guvernamant Montesquieu constata ca nici o
forma de guvernamant nu are valoare absoluta a unei forme sau a alteia, ci trebuie
analizata corespondenta fiecareia cu spiritul poporului respectiv, cu specificul acestuia. O
alta contributie importanta a lui Montesquieu este aceea ce a fi sustinut si argumentat
ideeea ca exista relatii constante intre faptele sociale. De aceea, “stiinta care abordeaza
faptele sociale, ca si pe cele politice, trebuie sa fie, dupa Montesquieu, ceea ce numim
azi o stiinta nomotetica, adik o stiinta care se intemeiaza nu pe rationamente a priori, ci
pe observarea faptelor. Cu Montesquieu trecem de la precursori la intemeietorii abordarii
sociologice a politicului.
Intemeietorii:
La inceputul sec al XIX-lea o contributie marcanta la intemeierea sociologiei
politice au avut-o socialistii utopici-Saint-Simon, initiatorul “fiziologiei sociale”, Charles
Fourier, profetul “armoniei culturale, condusa de “legea atractiei universale” si Pierre-
Joseph Proudhon care considera ca”stiinta sociala” trebuie sa releve antinomiile mereu
noi ce survin in societate. Ideea ca omul se naste bun de la natura, dar ca societatea il
corupe se asociaza, in gandirea socialistilor utopici cu necesitatea unei pedagogii sociale,
bazata pe educatia claselor de jos. Saint-Simon realizeaza si distinctia intre producatori si
lenesi, faptul ca munca este singura sursa a valorii.Socialistii utopici preconizeaza
transformarea societatii in ansamblu si pun politicul si studiul acestuia in legatura cu
ansamblul social. Ei au relevat necesitatea si posibilitatea unei stiinte positive despre
politica, intemeiata pe observatie si experiment, aidoma stiintelor naturii. Aceasta idee va
fi preluata si dezvoltata de fondatorul pozitivismului si creatorul numelui sociologiei-
Auguste Comte. Comte fundamenteaza notiunea de sociologie, in lucrarea “Curs de
filosofie pozitiva”, adica acea stiinta care studiaza realitatea sociala, asa cum celelalte
stiinte studiaza realitatea fizica. El concepe sociologia ca o veritabila disciplina stiintifica,
adica obiectiva si pozitiva, observand faptele sociale dupa metode si tehnici stintifice. Pe
aceste baze , el revendica o politica pozitiva, ca parte componenta si finalitate a
sociologiei.El are marele merit de a fi exprimat cerinta ridicarii studiului politicii la
rangul de stiinta de observatie, capabila sa dezvaluie legile sociale. El a considerat ca
analiza fiecarui fenomen, in general, si a celui politic, in special, poate capata un caracter
stiintific numai daca ea este facuta sub un dublu aspect.
1) al armoniei fenomenului respectiv cu fenomenele coexistente
2) al inlantuirii acestuia cu starea anterioara si posterioara a dezvoltarii sale.
Comte pune accentul pe ordine si solidaritate, considerand ca rolul politicii ar fi acela de
factor al consolidarii ordinii, iar studiul politicii s-ar constitui intr-un fel de cod de
mentinere a echilibrului si unitatii organismului social.
Alexis de Tocqueville in principala sa opera, “De la democratie en Amerique”,
construieste o veritabila teorie a democratiei pe baza unui bogat material faptic adunat
din realitatile democratiei americane, prin metoda observatiei si prin aplicarea tehnicilor
anchetei si interviului. Contributia sa substantiala consta in elaborarea si fundamentarea
teoriei democratiei ca mod de guvernare, iar in plan metodologic a metodei observatiei.
Unii cercetatori contemporani care se ocupa cu istoria constituirii si dezvoltarii
sociologiei politice ca mod de abordare specific al politicului il considera pe Marx printre
precusrsorii disciplinei. Ceea ce aduce el nou este considerarea politicului la nivel global
si dezvaluirea in acest cadru a intreactiunii complexe a politicului cu structura social-
economica si de clasa a societatii. Otto Stammer aprecia ca marxismul a fost prima
conceptie care a propus“ ordinea politica in raport cu relatiile de putere si cu grupurile
concurente existente in societate.” Activitatea politica este un act esential pentru clasa
care domina societatea, in virtutea monopolului pe care il detine asupra proprietatii.
Esenta politicului este un raport de puteri, dar nu de puteri politice, ci economice.
Asadar Marx studiaza, mai intai puterea ca relatie de dependenta in procesul de
productie capitalist, ca o manifestare a relatiei dominatie si de servitute. Forma specifica
a procesului capitalist de munca determina forma relatiilor de putere predominante in
societatea capitalista. Intrucat puterea economica a capitalului se manifesta ca dominatie
asupra muncii la nivelul raporturilor dintre clase, care devin astfel antagonice, dominatia
economica devine, in acelasi timp, si dominatia politica, iar statul capitalist este
instrumentul principal al acestei puteri politice nascute din dominatia economica de clasa.
Totusi, puterea politica are o independenta relativa in raport cu baza sa economica.
Interdependenta dintre cele doua forme de putere-economica si politica, precum si felul
in care prima constituie o resursa pentru cea de-a doua, dictandu-I totusi interesele sale,
constituie o preocupare esentiala pentru teoria sociala. Ceea ce este excesiv in analiza
intemeitorilor marxismului este postularea caracterului antagonic al relatiilor de
productie. Pe langa faptul ca dezvoltarea istorica din acest secol a demonstrat ca nici o
societate nu se transforma in mod obligatoriu ca urmare a antagonismelor de clasa si ca
dimpotriva, e posibila transformarea sa radicala de pe urma unui sir succesiv de reforme
la nivelul fortelor sale de productie.
O figura proeminenta a epocii stiintifice a fost Max Weber, care a fundamentat
sociologia politica mai ales prin contributiile sale in caracterizarea politicului, definirea
statului si a rolului acestuia in interpretarea birocratiei si constituirea unei tipologii a
fenomenelor de dominatie. O idée centrala a sistemului teoretic weberian este ca
sociologia politica poate si trebuie sa fie o disciplina stiintifica distincta, avand sarcini si
arii problematice proprii. Pt el, sociologia politica isi propune sa inteleaga in ce sens si in
ce grad politica exercita o influenta semnificativa asupra oamenilor si orienteaza
comportamentul lor. Sociologia politica trebuie sa realizeze o definire a tipurilor de
actiune politica, nu dupa continutul sau scopurile urmarite, ci dupa mijloacele folosite,
preum si o tipologie a autoritatii dupa mecanismele social-psihologice ale motivatiei, care
confera acesteia legitimitate.
In prima jumatate a secolului al XIX-lea, intemeietorii viitoarei sociologii politice
au pus fundamentele acestei stiinte, sesizand urmatoarele aspecte esentiale:
a. politicul si socialul sunt doua realitati diferite, relativ autonome, aflate in relatii
de independenta si influenta reciproca
b. specificul institutiilor si proceselor politice in raport cu cele sociale
c. caracterul schimbator, dimensiunea temporala, istorica a tipurilor de ordine
politica.
A doua jumatate a sec XIX
In Franta: Le Play si discipolii sai care au pus bazele cercetarii empirice
Emile Durkheim care a contribuit la progresul sociologiei mai ales sub aspect
metodologic. Durkheim si scoala au dezvoltat abordarea sociologica a politicului prin
preocuparile pentru diviziunea muncii in societate.
Mauss, Halbwachs, Lucien Levy-Bruhl, Emil Boutmy care au intemeiat scoala
sociologica franceza, dezvlotand analizele lui Durkheim.Leon Duguit care a contribuit
substantial la aprofundarea raporturilor reciproce dintre juridic si politic. Charles Benoist,
Andre Siegfried care este intemeitorul sociologiei electorale.
In Marea Britanie figura centrala este Herbert Spencer care, prin lucrarea
“Principiile sociologiei” unde aplica notiunile de structura si functie din biologie,
orienteaza sociologia catre calea abordarii organicist-istoriciste a fenomenului politic.
James Bryce care in lucrarile sale principale – The American Commonwelath si Modern
democraties- dezvolta metoda comparativa si formuleaza expres principiul ca fiecare
organism politic, fiecare forta politica trebuie sa fie studiata in mediul social istoric in
care a aparut si in care functioneaza.
In Germania: s-a realizat prin contributia lui Max Weber si a altor autori trecerea
de la ceea ce se numea” sociologie a statului” la sociologia politica. Autori: Caspar
Blunthschli, Ferdinand Tonnies, Wilhelm Dilthey, George Simmel, Max Scheler, Herman
Heller.
In Italia : doua figuri proeminente:Gaetano Mosca care promoveaza conceptul de
clasa politica alaturi de cel de formula politica si Vilfredo Pareto care a realizat un tratat
de referinta in domeniu, prin fundamentarea teoriei circulatiei elitelor si analiza rolului
elitelor politice.
Statele Unite ale Americii reprezinta tara unde contributiile la edificarea si
aprofundarea viitoarei sociologii politice au fost cele mai substantiale. Reprezentanti: G.
Summer, F.H. Giddings si, mai ales, C. Cooley si G.H. Mead. Cercetatori: Bears,
Bontlay, Merriam, Laswell si Turnan.
In tara noastra preocuparile pentru sociologia politica apar atat in sisteme
sociologice cu vocatie mai mare( Xenopol si Spiru Haret), precum si in lucrarile unor
prestigiosi sociologi:
Virgil Barbat- Imperialismul american, Draghicescu- Partidele politice si clasele
sociale, P.P. Negulescu- Partide politice, Stefan Zeletin- Neoliberalismul.
P.P Negluescu in lucrarea sa “Destinul omenirii” realizeaza o analiza a regimurilor
politice totalitare; Dimitrie Gusti, în concepþia cãruia stiinta politicã apare ca o disciplinã
exclusive normativã si practicã, sarcina explicãrii fenomenului politic revenind
sociologiei si, în particular,unei viitoare sociologii politice, probând aceasta prin
sectiunea a doua a lucrãrii Sociologia militans, secþiune intitulatã Elementele sociologiei
politice si consacratã partidului politic si sociologiei rãzboiului; Petre Andrei, în lucrarea
Sociologia generalã argumenteaza ca politica este o parte a sociologiei, al carei obiect il
constituie statul. Mircea Djtivara considera ca unul si acelasi obiect-actiunea politica si
statul poate fi studiat din trei puncte de vedere distincte-sociologic, juridic si politic. In
perioada postbelica, sociologia romaneasca a avut un decurs sinous. Abia in 1965 a fost
recunoscuta oficial. A urmat apoi o perioadã de reflux, la capãtul cãreia sociologia a fost
scoasã din învãtãmântul superior, iar cercetarea sociologicã supusã unor puternice rigori,
încorsetãri si comprimãri.
Concluzie:
In acesta perioada s-a reusit lichidarea viziunii eronate a gandirii sociale a trecutului ce
opunea statul si societatea ca doua organisme independente si sa demonstreze ca statul
este doar unul dintre multiplele grupuri de institutii sociale; sa se stablieasca in
consecinta, ca raportul dintre instituþiile si grupurile de institutii sociale constituie
obiectul sociologiei generale, iar raportul dintre institutiile politice si celelalte institutii,
domeniul special al sociologiei politice;
Începând de prin anii ‘30-’40 ai secolului nostru, sociologia politicã se afirmã ca o stiintã
constituitã, dobândeste constiita specificitãtii sale si si-o revendicã, trece printr-un proces
viguros de specializare si profesionalizare si-si circumscrie valentele pragmatice ca
rãspuns la nevoia acut resimtitã de ameliorare a institutiilor, aspirând sã aibã utilitate
directã pentru actiunea politicã si sã-si afirme vocaþia reformatoare. Rãspunzând
unui asemenea imperativ, sociologia po1iticã trece prin trei etape mai importante:
a. etapa empiricã, marcatã de douã curente principale: empirismul si behaviorismul.
Empirismul este orientarea care opereazã ruptura cu epoca anterioarã a speculatiilor
teoretice si a „fãcãtorilor de utopii” si care întemeiazã sociologia politica pe afirmarea
cercetãrii empirice, a investigatiei concrete, a examinãrii datelor si evenimentelor, a for-
mulãrii constatãrilor factuale.
Behaviorismiul s-a centrat pe conceptul de comportament politic, definit ca ansamblu al
motivatiilor, reactiilor si actiunilor oamenilor, ale grupurilor si ale personalitãtilor fatã de
datele, faptele, procesele, evenimentele, structurile si instutiile politice.
b. etapa formalizarii se întinde, cu aproximatie, între 1955-1969, când s-a dezvoltat un
alt curent — cel al perspectivei teoretice. Acesta a abordat, cu predilectie, domenii ale
vietii politice ignorate pânã atunci, cum este cel al valorilor, istoria ideilor politice,
sistemul politic, puterea politicã, birocratia, partidele politice, elitele politice etc., iar sub
aspect metodologic a forjat metode rafinate si foarte moderne de analizã, cum este
metoda sistemicã, analiza functionalã, abordarea organizaþionalã sau analiza
structuralistã, teoria jocurilor. David Easton este unul dintre reprezentantii de marca ai
acestui curent care a fundamentat conceptul de partid politic si a implementat in
sociologia politica analiza sistemica. Alti reprezentanti de marcã sunt Talcott Parsons,
Marion Levy, Robert King Merton si, mai ales, Gabriel Almond, care au promovat
abordarea functionala, centratã pe conceptele-cheie de functie, status, rol.
G. Almond ana1izeazã functionarea sistemului politic la trei nivele:
a. interactiunea sistemului politic cu mediul sãu;
b. functionarea sa internã;
c. menþinerea si adaptarea sa.
El deceleazã astfel un întreg complex de functii a1e sistemului politic, functii
care, dacã nu sunt îndeplinite sau sunt imperfecte, imprimã sistemului politic o
functionare proastã.
Un al treilea curent, în afarã de cel sistemist si functionalist a fost cel care a promovat
abordarea organizationalã, ce plaseazã functionarea sistemului politic în cadrul general al
organizatiilor sociale si al institutiilor politice, locul central ocupându-l statul.
c. etapa experimentãrii, a operationalizãrii instrumentelor, conceptelor si modelelor de
analizã a complexitãtii si vastitãtii realitãtii politice, este etapa actualã, ce se întinde de
prin anii ‘7O pânã în prezent.
2. Statul modern
Definitia statului : principala institutie prin care se exercita puterea politica in cadrul unei
societati, in limitele unui anumit teritoriu strict delimitat prin frontiere, de catre un grup
organizat minoritar care isi impune vointa sa asupra majoritatii privind modul de
organizare si conducere a respectivei societati.
Din acesta definitie rezulta 4 caracteristici esentiale ale statului:
1. sedentarizarea populatiei pe un anumit teritoriu;
2. institutionalizarea si centralizarea puterii principale
3. forma de organizare si conducere a unei comunitati umane
4. existenta unui grup conducator investit cu atributii de guvernare.
Esenta statului consta in relatia sa reciproca dintre supunerea voluntara a populatiei si
intarirea autoritatii centrale a statului. Continuitatea vietii de stat este asigurata si de
consensul cu privire la necesitatea functiilor esentiale ale guvernarii.
Cum arata si etimologia sa termenul stat(lat status=stare pe loc) trimite la ideea
de sedentarizare. Notiunea de stat a fost utilizata pt prima data de Machiavelli în
„Principele”, iar mai apoi se va impune în vocabularul politic al epocii moderne, pe
masura ce caracteristicile sale reflectau transformarile de la nivelul sistemului social
medieval.
Aparitia statului este conditionata de un lant de procese social politice indelungate
care au dus la aparitia structurilor institutionale. Evolutia formelor de asociere umana
confirma ipotezele ontologice ale lui Aristotel cu privire la geneza statului:
1. intregul este mai mult decat suma partilor
2. intregul este anterior partilor
Nevoile comunitatilor umane reclamau forme din ce in ce mai complexe de oraganizare
care vor fi grefate organic in orizontul de dezvoltare a noilor comunitati. Trecerea de la
puterea personificata si personalizata, specifica primelor comunitai umane, la puterea
politica institutionalizata, materialaizata intr-un ansamblu de norme si reguli este doar
une dintre acestea.
Forme de stat
1. Statul oriental antic
2. Satul in Grecia si Roma antica
3. Staul medieval
4. Staul mercantil
5. Statul modern
Statul modern este o incarnare a liberalismului clasic. Ideologia politica a Iluminismului
si procesele de rationalizarea economica din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea
ofera premisele necesare pentru intelegerea formarii statului modern.
Transformarile economice si politice care au condus la aparitia statului modern sunt:
- conflictele religioase din sec XVI-XVII se vor stinge prin intarirea statului in
raport cu Biserica si prin afirmarea bisericilor nationale
- procesele de secularizare lenta vor duce la o separare a Bisericii de Stat si a
invatamantului religios de cel laic;
- unificarea normelor juridice intr-un sistem de drept si crearea unei jurisdictii cu
aplicabilitate pe intreg teritoriul national
- concentrarea si centralizarea puterii politice intr-o singura instanta suprema;
depasirea caracterului policentric si fragmentar al puterii, specific evului mediu;
- aparitia administratiei publice caracterizata printr-o pregatire de specialitate, prin
separarea locului de munca de angajat si prin drepturi si datorii consfintite prin
reglementari rigide;
- suveranitatea nationala incarnata in vointa poporului ca titular al acesteia;
- puterea politica se manifesta indeosebi prin intermediul legilor, eleborate de
parlamentele nationale.
Statul modern impune noi structuri ale ordinii politice: putere impersonala, unicitatea
conducerii, monopolul fortei legitime pentru asigurarea ordinii sociale, controlul
aparatului administrativ si pe noii titulari ai acstor functii si organe. Noua delimitare
legala a autoritatii suprima suveranitatea absoluta a monarhului in numele
suveranitatii nationale. Puterea de stat evolueaza de la concentrarea ei personalizata la
separarea ei intre diversi titulari, sub forma unui sistem de norme abstracte, care
fixeaza competentele fiecaruia. Statul liberal clasic mai este definit ca „statul
minimal” sau statul „paznic de noapte”, care are sarcina asigurarea ordinii si a
cadrului juridic pentru dezvoltarea vietii economice.
Statul modern este marcat de 3 mari structuri care vor configura distinctiv
doctrina liberala in spatiu si timp:
- consolidarea noilor relatii de productie in economie
- aparitia societatii civile
- rationalismul de origine iluminista.
Odata cu afirmarea relatiilor de productie capitaliste si crearea pietelor nationale,
a sistemelor economice natioanale, relatiile sociale nu vor mai fi verticale ca in
„vechiul regim”, ci orizontale. La acestea se adauga abolirea relatiilor feudale,
suprimarea breslelor si a corporatiilor mercantile, capitalizarea terenurilor arabile.
Statul modern va stimula, de asemenea, libera concurenta de pe piata prin
acordarea de libertati vamale, financiare, contractuale, industriale. Statul nu are
voie sa intervina la nivelul pietei, intrucat preturile se formeaza liber prin
dialectica cerere-oferta.
Statul modern liberal se bazeaza pe urmatoarele principii:
1) Individualismul. Doctrina liberala este o doctrina a libertatii individuale in
conditiile legii. Ea face din individ, din drepturile si libertatile sale un principiu de
selectie sociala si o valoare morala. Exceptand egalitatea juridica in fata legii, in
liberalism orice cetatean are posibilitatea sa se afirme pe planul vietii sociale prin
munca si calitatile sale datorita cadrului juridic si conditiilor socio-economice puse la
dispozitia sa: libertatea de initiativa, de asociere, de contractare, libertatea opiniilor, a
credintei, a constiintei.
1
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.61
domensiunea ideologică şi pe cea organizaţională, în sensul că explică raţiunea existenţei
lor.
William Schoenfeld tratează partidele politice, în lumina oferită de studiul asupra
comportamentului electoral, ca „ polarizatori de interese, transmiţători de ideologie, de
doctrină şi de atitudini politice, modelatori de politici publice, creatori de legături între
cetăţeni şi guvern.”2 Francois Borella vede în partide”maşini electorale”, menite să
controleze şi să capteze energia populară. Max Weber a sesizat încă din 1919 că nu pot
exista alegeri fără partide politice. Aceasta explică totodată şi geneza fenomenului
partizan. „ Căci partidele actuale se definesc nu atât prin programul lor sau prin clasa
aderenţilor lor, cât prin natura organizaţiilor: un partid este o comunitate cu o structură
particulară. Partidele moderne se caracterizează înainte de toate prin anatomia lor-
protozoarelor din epocile anterioare le-a succedat partidul ca un organism complex şi
diferenţiat al sec al XX- lea. Această evoluţie se traduce în limbaj- americanii zic
„maşină „ pentru a desemna forme pe care le îmbracă uneori partidele lor; comunştii
numesc „aparat” strucura ierarhică a partidului lor şi îl desemnează în general cu acest
termen expresiv- Organizaţie.”3 Robert Michels este cel care a marcat un moment în
ştiinţele politice prin „ legea de fier” a partidelor politice pe care a propus-o. Potrivit
acestei „ legi”, un partid politic este ineluctabil o oligarhie birocratică caracterizată, la
vârful organizaţiei, de un cerc interior închis de lideri profesionişti, cerc practic
inamovibil. Pentru S. Elderfeld partidul politic este un ansamblu deschis, permeabil atât
la nivelul de jos, cât şi la cel al conducerii executive, rău definit şi slab conturat. El
susţine că „un partid este o structură deschisă, permeabilă nu numai la bază, ci şi la vârf,
grijulie să atragă categorii sociale marginale şi doritoare să le ofere un mijloc de acces la
centrele sale de decizi esenţiale, o posibilitate de promovare în cadrul structurii sale. Un
partid este de asemenea, mai degrabă, o structură de autoritate de tip elitist.”4
Înainte de toate veritabila raţiune de a fi a partidelor este accesul la guvernare sau,
altfel spus, cucerirea puterii. Un partid politic se distinge deci de orice altă organizaţie
socială prin aceea că el pretinde puterea, încredinţat că poate guverna ţara singur sau în
2
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.63
3
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.64
4
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.64
coaliţie cu alte partide. George Voicu consideră că elementele care compun definiţia
partidelor sunt:
a) partidul politic este o asociaţie de tip voluntar;
b) având drept liant o ideologie politică
c) în numele căreia acţionează pentru a cuceri puterea, prin intermediul
alegerilor, şi pentru a o exercita nemijlocit.
Joseph LaPolombara şi Weiner, descoperă cele patru caracteristici ale partidului politic
privit ca organizaţie:
1) este o organizaţie durabilă
2) o organizaţie completă
3) voinţa deliberată de a exercita,în mod direct, puterea
4) voinţa de a căuta sprijin popular
Având în vedere aceste caracteristici, putem spune că partidele unice nu erau partide în
adevăratul sens al cuvântului. George Voicu le numeşte partide-stat.Sistemul politic nu
poate fi redus la o singură parte, ci el trebuie să fie alcătuit din mai multe, ceea ce
reprezintă fundamentul democraţiei. Acest principiu obligă partidele la convieţuire cu
celelalte. Partidele politice nu sunt numai adversare, ci mai ales complementare. Din
perspectiva relaţiilor dintre ele partidele nu sunt numai partide contra, ci mai ales, cum
observa Sigmund Neumann, partide pentru, întrucât îndeplinesc o funcţie de integrare
politică. Partidele sunt astfel într-o relaţie de parteneriat.
Funcţiile partidelor politice
George Voicu consideră că principalele funcţii ale partidelor politice sunt cucerirea
puterii şi medierea între cetăţeni şi stat. Acesta din urmă este, după cum afirmă
politologul român, principala funcţie, cea care face medierea între societatea civilă şi
societatea politică. Este o funcţie de mobilizare care se maifestă tot timpul dar în chip
plenar, în timpul alegerilor, când se strabileşte o corespondenţă reciprocă între societate,
pe de o parte şi partidele politice, pe de altă parte. Altfel spus, partidele sunt interfaţa
dintre societate şi stat. Nu există un alt mijloc în afara partidelor care să permită
cetăţenilor să-şi aleagă felul în care doresc să fie guvernaţi; numai partidele pot oferi
alegătorilor instrumentul eficient şi democratic de a organiza politic societatea. Partidele
participă în chip esenţial la actul cel mai de preţ al vieţii politice constituţionale: alegerea
guvernanţilor. P.P. Negulescu sesizase foarte bine raţinea de ordin practic pentru care
partidele nu pot fi înlocuite în acest proces constituţional.” Pe când candidaţii pot fi
nenumăraţi, partidele sunt numai câteva, şi chiar când nu e cineva fixat de mai înainte
asupra lor se poate orienta cu mai multă înlesnire şi mai multă siguranţă(...)Pe de altă
parte – propaganda lor prin discuţii contradictorii pe care le provoacă cu privire la
problemele curente, contribuie cu putere la luminarea opiniei publice şi ajută astfel
popoarele să guverneze efectiv prin ele însele, fiindcă le dă puterea să ştie ce voiesc şi ce
trebuie să hotărască în faţa urnelor, când se indeplineşte actul esenţial al vieţii
constituţionale”5. Acestei funcţii bazal-constituţionale, P. Negulescu îi adaugă o alta: cea
care ţine de eficienţa parlamentară. Între structurarea votului şi recrutarea personalului cu
capacitate de guvernare există o relaţie foarte strânsă. Din acest punct de vedere, un
partid este deopotrivă o şcoală de formare a celor care vor ocupa posturile
guvernamentale şi parlamentare. Kay Lanson, în 1976, observă că „din toate instituţiile şi
organizaţiile bazate pe libertatea de asociere, numai partidele aspiră în mod deschis şi
6
neechivoc” să asigure legătura între mase şi puterea publică pentru a-şi plasa
reprezentanţii organizaţiei lor în posturi în care ei pot exerciata această putere în numele
masei. Raţiunea lor de a fi este crearea unei legături între guvernanţi şi guvernaţi.
Partidele sunt simultan producători şi produse în cadrul unor tipuri particulare de pieţe pe
care cercetătorii le-au numit pieţe politice. Pieţele politice sunt definite ca locuri în care
se schimbă produse politce contra sprijinului politic şi al voturilor. Antony King a făcut o
analiză exhaustivă a funcţiilor partidelor politice pe care ştiinţele politice le-au inventariat
de-a lungul timpului, stabilind că acestea pot fi reduse la 6 tipuri fundamentale:
a) structurarea votului
b) integrarea şi mobilizarea marelui public
c) recrutarea lideilor politici
d) organizarea guvernării
e) determinarea politicilor publice
f) coalizarea intereselor
5
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.65
6
George Voicu,Pluripartidismul.O teorie a democraţiei, ed. All, Bucureşti, 1998, pag.65
H. Merkl a propus regruparea şi redefinirea acestora în alte 6 categorii funcţionale:
1) ” recrutarea şi selectarea personalului conducător apt pentru posturile guvernamentale”
2) ” conceperea programelor şi controlul politicilor pentru guvernare”
3) ” coordonarea şi controlul organelor guvernamentale”
4) „ integrarea societară prin satisfacerea şi concilierea cererilor de grup sau prin
asimilarea unui sistem comun de credinţe sau ideologii”
5)” integrarea socială a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor şi prin socializare
politică”
6) „ funcţia contra- organizaţiei”
Acestea sunt funcţii ideale. Un partid nu trebuie să îndeplinească toate aceste funcţii. Este
totuşi o funcţie depistabilă într-o formă sau alta aproape în fiecare caz: aceea de mediere.
Ea apare ca fiind cea mai importantă, întrucât partidele sunt veritabile relee pentru voinţa
politică a societăţii sau a unor segmente sociale precum comunităţile religioase sau
etnice. Această funcţie este congruentă cu funcţia constituţională sau constituantă pe care
un partid politic o indeplineşte într-un sistem politic. Dincolo de posibilele funcţii
concrete şi variabile, partidele contribuie în chip fundamental la echilibrul sistemic al
unei societăţi democratice. Ceea ce este capital pentru acest echilibru este sistemul de
partide, pluralitatea lor auto-organizată. Există aşadar o funcţie fundamentală care
transcende orice partid luat separat şi care este realizată de toate partidele împreună, de
relaţiile dintre ele.
Cauze obiective:
1) Saracia crescanda
2) Cresterea economica rapida care genereaza schimbari sociale necontrolate, cum ar
fi dezradacinarea unor mase mari de oameni.
3) Dezechilibrele dintre productie si distributia bogatiei
4) Combinatia dintre cresterea economica pe termen lung si recesiunile pe termen
scurt
5) Aparitia noilor actori pe scena vietii politice
6) Tensiunile dintre stat si societatea civila
7) Conflictele politice internationale
Fiecare dintre aceste cauze este valabila in sine,dar o explicatie satisfacatoare a
izbucnirii unei revolutii nu poate face abstractie de lanturile cauzale multifactoriale
dintre cauze si conditii. Unele din cauzele subiective fundamentale ale izbucnirii
revolutiilor este aparitia unei mentalitati revolutionare obsesive. In orice situatie
revolutionara exista un grup de oameni atat de convinsi de justetea propriei lor cauze
si de necesitatea urgenta de a crea un nou Rai pe pamant incat orice obstacol sau
constrangere de natura morala, religioasa, politica sau sociala pot si trebuie sa fie
depasite in conceptia lor.
Procesele psihologice prin care revolutionarii ajung la decizia de a elimina raul au la
baza lantul etiologic al violentei: frustrare-agresivitate-ura-revolta-trecerea la actul
violent al distrugerii. Mobilitatea sociala rapida atat pe verticala cat si pe orizontala,
si, in special, industrializarea si urbanizarea au produs cu siguranta un proces de
dezradacinare. Factorii obiectivi se combina cu cei subiectivi pentru a explica
anumite comportamente deviante in planul relatiilor sociale.In timp ce unii dintre noii
veniti sunt integrati intr-un mod eficient in noul lor strat social, altii nu se simt in
largul lor si incearca un sentiment de nemultumire difuza.Daca ei sunt umiliti si
respinsi de membrii de status la care ei aspira, pe baza nii lor pozitii si averi, este
posibil ca ei sa devina constienti de inferioritatea lor sociala, acesta putandu-i
determina sa adopte ideea de a determina ordinea social-politica. Ei pot incerca sa-si
atenueze sentimentul de nesiguranta prin impunerea cu forta a normelor si valorilor
noilor grupuri normelor si valorilor oficiale ale societatii. In explicarea cauzelor, care
determina izbucnirea, desfasurarea si reusiat unei revolutii, H. Eckstain intrebuinteaza
o paradigma in care factorii subiectivi si cei obiectivi interactioneaza, indiferent de
importanta lor. El examineaza patru variabile pozitive: procesul de dezorientare
sociala, ineficienta elitelor, subversiunea si mikloacele rebelilor si patru variabile
negative: mecanisme de diversiune; mijloace de constrangere aflate la indemana
puterii; mecanisme de adaptare si respingere efectiva. Fiecare tip de razboi intern, si
fiecare faza a fiecarui tip, poate fi explicat in termenii acestor 8 variabile. Procesul de
dezagregare sociala este o cauza profunda;ineficienta elitei guvernate este o structura
de comportament;represiunea efectiva a vointei politice. In modelul sau, Eckstein se
preocupa indeosebi de factorii care actioneaza cu succes in favoarea sau impotriva
violentei revolutionare.
Astfel, „razboiul intern” este „orice recurs la violenta in cadrul unei ordini publice
pentru a scimba constitutia sa, guvernantii sai, politica sa”. Caracterul comun al
revolutiiloe, razboaielor, loviturilor de stat este „intrebuintarea violentei pentru a
atinge obiective care nu pot fi atinse fara acesta violenta”. O societat lipsita de
violenta politica si de conflicte este o utopie. O obiectie fata de paardigma lui Ekstein
este aceea ca reuneste diferite niveluri ale explicatiei si nu reuseste sa mentina
distinctia fundamentala dintre peconditii si precipitanti. In al doilea rand, el se
concentreaza asupra factorilor care actioneaza in favoarea sau impotriva manipularii
incununate de succes a violentei, mai degraba decat asupra factorilor de profunzime
care actioneaza in directia crearii unui potential revolutionar.
SUBIECTUL 7
1. Islamul politic
- Dominique Sourdel-
2. Culturǎ politicǎ
- Mǎgureanu -
Sidney Verba : „Cultura politicã a unei societãti constã dintr- un sistem de credinte
ernpirice, simboluri expresive si valori care defînesc situatia în care are loc actiunea
politicã. Ea oferã orientarea subiectivã a politicii’’.
Stabileşte 3 dimensiuni :
- dimensiunea cognitiva : presiunea mediului si bombardamentul informational obligã,
oarecum, individul sã constientizeze realitatea politica( el stie câte ceva despre
institutiile supreme ale statului, despre liderii si partidele politice, despre evenimentele
politice importante la nivel mondia1).
- Dimensiunea afectiva : cuprinde latura emotionalã a va1orilor politice sau sociale,
atitudinea de atasament, de respingere sau de refuz fatã de fenomenele sau institutiile
politice. Ea are un rol important în formarea atitudinilor. Cunostintele sau înformatiile
politice sunt primite mai usor când existã o personalizare a relatiilor politice, adicã atunci
când ele provin de la o rudã, de la un prieten, de la un lider care suscitã o admiratie
personalã, independent de politica dusã
- Dimensiunea evaluativa : cuprinde judecãtile de valoare despre fenomenele si realitatea
politicã. Fiecare apreciazã viata politicã în functie de o scarã de valori ierarhizatã.
Eva1uarea fenomenelor politice necesitã cunostinte politice. Cunostintele
politice sunt însã modelate si orientate de sentimentele politice fatã de o ideologie, de un
lider, de un program de guvernare. cunostintele politice reprezintã etape necesare în
procesul de consolidare si interiorizare a atitudinilor si opiniilor politice, în urma cãruia
ele devin convingeri.
Din combinarea acestor trei dimensiuni, G. Almond si Sidney Verba elaboreazã trei
tipuri de culturã politicã cultura parohialâ (localã sau provincia1ã),
cultura de supunere (de subordonare),
cultura participativâ.
Pentru a le individualiza, autorii recurg la notiunea de congruenta între o
culturã politicã si o structurã politicǎ :
-culturã politica parohialã :
~ corespunde unei structuri politice traditionale,descentralizate la nivelul regiunii,
tinutului, satului. În cadrul acestei culturi
~ nu existã un interes deosebit pentru problemele de politicã nationa1ã sau pentru
sisternul politic national;
~ accentul cade pe problernele politice de interes local.
~ preotul, seniorul, învãtãtorul sunt liderii locali; iar biserica, scoala si primaria
sunt institutiile politice fundamentale.
~ tip de personalitate : provincialul
~ Traditia ritualizeazã comportamentul politic si suspendã temporalitatea; rolul
inovatiei si al spontaneitãtii este minim.
- culturii participative :
~ cetãtenii sunt constienti de mijloacele lor de actiune asupra
sistemului politic, ca si de posibilitatea lor de a influenta cursul evenimentelor politice
prin mijloacele specifice participãrii democratice: referendurnuri, alegeri, actiuni de
protest, greve etc..
~ corespunde unei structuri politice democratice.
~ tip de personalitate : participantul, cetateanul activ
Orientãrile politice ale unui individ contin în grade diferite elemente ale culturii
parohiale, de supunere si participative ; orice culturã politicã a unei ţǎri cuprinde
elemente parohiale, de supunere si participative. Proportia dintre aceste elemente este
datã de varibilele arãtate mai sus, la care se adaugã impactul tot mai mare al mass- media
asupra omogenizãrii culturale nationale, precum si dezvoltarea instructiei scolare.
Totdeauna, o culturã politicã nationalã este marcatã de specificul dezvoltãrii sale
istorice, de conditii le geopo1itice, de succesiunea regimurilor politice, de matricea
culturii sale populare. Cultura politicã nu include numai „sistemele de atitudini, credinte
si sentimente” care dau un sens actiunii politice la un moment dat. Componentele ei de
bazã nu sunt numai atitudinile, rnotivatiile si capacitatea de a convietui. Ea include,
totodatã, dimensiunea istorica a constiintei nationale, ref1ectatã în specificul national,
înteles ca mod specific de a gândi si reactiona la problemele fundamentale ale existentei
si nu, în ultimul rând, la cele politice( De aceea, la specialistii din tãrile lovite atât de greu
de conditiile istorice vitrege, dimensiunea constiintei nationale, problematica statului-
natiune si continuitatea idealurilor nationale reprezintã componente intrinseci ale culturii
politice).
2. Modele de revoluţie
- curs Frigioiu -
- este strâns legatã de aparitia si afirmarea proletariatului pe scena vietii politice în a doua
jumãtate a secolului al XIX-lea când Marx si-a elaborat teoria.
- reprezintã încununarea logicã a unor procese economice care aveau ca mobil suprem
satisfacerea intereselor si însusirea privatã a produselor muncii de cãtre posesorii
mijloacelor de productie care erau si stãpânii mijloacelor de productie simbolice, adicã ai
ideologiilor. Functia acestora era tocmai de a legitima stratificarea socialã si ierarhia
avantajelor pe baza constiinþei false, adicã a pseudomotivatiilor cu privire la meritele
sociale ale posedantilor.
- legea economicã fundamentalã a capitalismului creeazã, prin însãsi natura ei, tensiunea
economicã între actori, ceea ce duce la maturizarea conditiilor revoluþionare.
. Celebra teorie a plusvalorii, elaboratã de Marx în Capitalul (1867), aratã clar
mecanismele exploatãrii, ale producerii plusvalorii, care genereazã contradictia dintre
fortele de productie înaintate si relatiile de productie înapoiate: „Pe o anumitã treaptã a
dezvoltãrii lor, fortele de productie materiale ale societãtii intrã în contraditþie cu
relatiile de productie existente, sau ceea ce nu este decât expresia juridicã a acestora din
urmã, cu relatiile de proprietate în cadrul cãrora ele s-au dezvoltat pânã atunci. Din
forme ale dezvoltãrii fortelor de productie, aceste relatii se transformã în cãtuºe ale lor.
Atunci începe o epocã de revolutie socialã“.
- O componentã esentialã a modelului marxist de revolutie = clasa socialã capabilã sã
distrugã acest mecanism al exploatãrii. Singura clasã socialã care, prin forta ei numericã
şi prin structura ei organizatoricã poate realiza acest lucru este proletariatul
Modelul austro-marxist
1. Loviturile de stat
- Mǎgureanu –
Liberalismul in economie
-a promovat capitalismul impotriva mercantilismului -> teoria mercantilista: o tara isi
putea manevra puterea economica doar pe cheltuiala alteia =>razboi economic declansat
de statele natiuni europene in mai multe moduri:
-prin infiintarea de colonii extragerea de resurse si interzicerea adresata
colonistilor de a cumpara sau de a vinde altcuiva decat “tarii mama”
-prin stabilirea de taxe ridicate sau impozite pe bunurile importate pt descurajarea
importului de produse si incurajarea crsterii propriei industrii.
-prin monopol=garantarea controlului exclusiv asupra pietei unei sg firme
-clasa de mijloc a facut insa presiuni pt sanse mai largi si egale in competitia pt
profituri=>capitalism
Capitalismul – schimburile econ sunt o problema privata intre pers care urmaresc castigul
-piatra de hotar a gandirii econ liberale : lucrul cel mai bun pt a promova binele tuturor
este sa-i lasi pe oameni sa-si urmareasca intersele private.
-la mij sec XVIII fiziocratii sustin ca bazele adevarate ale bunastarii sunt asigurate prin
agricultura iar cea mai buna cale de a ajunge la bogatie e prin initiativa libera si
neingradita.
JEREMY BENTHAN(1748-1832)
-sustine ca soc tb reformata pt a fi mai rationala ina 1 pas in aceasta directie e a
recunoasterii ca oamenii isi urmeaza natura umana e condusa de 2 principii : durerea si
placerea , care i detemina in act lor de a cauta placerea si a evita durerea.
-pt el placerea inseamna utilitate, caci un lucru e utildaca ajuta pe cineva sa faca ceea ce-
si doreste->princ utilitatii : fa orice va aduce cea mai mare fericire pt cat mai multi
posibil!
-guvernamantul prin pedepse si recompense tb sa actioneze pt a aduce fericirea cea mai
mare celui mai mai mare nr de oameni posibil.
-considera ca guvernamantul :1.poate promova cea mai mare fericire a celui mai mare nr
posibil lasandu-i pe oamnei in pace acestia fiind cei mai buni
judecatori ai propriilor interese
2.in cautarea utilitatiii tb sa trateze toti oamnii egali pt ca
nu poate promova cea mai mare fericire a celor mai multi daca e controlat de un segment
mic al societatii.Guv tb sa cantareasca intersele tuturor si ac cere ca aproape toata lumea
sa aiba dreptul la vot.
Perspective filosofice
JOHN RAWLS (1921)
-un grup de oamnei semneaz un contract ce va stabili regulile dupa care ei vor trai in
societate.Ei stau sub un “val al ignorantei” care ii impiedica sa isi cunoasca prop
identitate prop capacitate .Aceasta ignoranta asigura impartialitatea prin faptul ca nimeni
nu va imagina reguli care sa ii promoveze interwsul personal pt ca nimeni nu stie exact
care e acest ineres personal.
-considera ca oamneii aflati sub valul ignorantei vor alege in unanimitate doua principii
fundamentale care sa le guvernbeze societatea:
1. fiecare tb sa fie liber in mod egal;
2.fiecare tb sa se bucure de egalitatea de sanse-fiecare pers tb sa iab ao parte egala de
bogatii si putere in afara de situatia in care se poate demonstra ca o distributie inegala va
veni in ajutorul persoanelor mai sarace
-daca dreptatea cere sa se dea rasplata mai mare unora mai mult decat altora, nu e pt ca ac
merita mai multv ci pt ca ac e calea cea mai buna de a promova intersele celor mai
defavorizate persoane din societate
-oamenii nu se pot bucura nici de libertate nici de sanse egale atat timp cat exista
inegalitati mari si nedreptati in ceea ce priveste bogatia
TIPOLOGIA TOTALITARISMELOR
Diferite tipuri de regimuri totalitare de ex:fascismul italian nu a avut o componenta antisemita
ca cel german,insa le aseamana ideea imperiala-aceste diferente si similaritati exista datorita
specificului culturilor nationale,realitatilor istorice si obiectivelor urmarite.
Totalitarismul fascist
-hipertrofiata pana la statocratie,bazele traditionale ale puterii in stat
-exista o mistica a statului,o infaibilitate a deciziilor Fuhrerului
-natiunea este o comunitate solidara si voluntara,statul este absolutul,totul exista doar in
stat,nimic nu exista in afara acestuia.
Totalitarismul chinez
-numita dictatura democratica a intregului popor reprezinta o alianta intre taranime,clasa
muncitoare,burghezia comerciala ,in conditiile unei societati subdezvoltate.
-ideea formarii omului nou,esuata in totalitarismul sovietic e menita sa asigure instaurarea
comunismului<revolutia culturala chineza viza modelarea spiritului uman impotriva
capitalismului 1967
-o revolutie pt tarani care viza inlaturarea instinctului de proprietat
Regimuri totalitare in Europa Centrala si de S-E
-odata cu caderea Germaniei la sf celui de al 2 lea razboi mondial Rusia Sovietica a cucerit
Berlinul si se anunta ca putere mondiala=>pentru a salva Grecia si Mediterana de caracatita
sovietica,Churchill a negociat cu Stalin Sferele de influenta sacrificand europa Centrala si de
S-E=>1945-1948 regimul sovietic s-a instaurat progresiv
-au existat mari eforturi ale claselor politice romanesti de salvare din fata dictaturii insa
Occidentul a refuzat sa reactioneze Mihai 1, Iuliu Maniu, Radescu.
-instaurarea regimurilor comuniste
in:Cehoslovacia,Polonia,Ungaria,Albania,Bulgaria,Romania
Instaurarea regimului comunist in Romania
1944-1945-instaurarea guvernului democratic-popular dr.Petru Groza
-semnarea armistitiului de pace cu URSS=>propulsarea partidului comunist in viata
politica prin amestecul agresiv al Moscovei ,impunerea unora dintre membrii comunisti in
guvernul democratic popular>Ana Pauker,Al.Barladeanu
1945-1952-nucleul comunist format in cadrul guvernului conduce efectiv Romania in acea
perioada
1947-suprimarea pluralismului politic prin desfiintarea partidelor politice istorice
-abolirea monarhiei constitutionale si proclamarea republicii
1948-elaborarea unei Constitutii a partidului unic conducator
-desfiintarea institutiilor burgheze si inlocuirea lor cu cele de tip sovietic:Marea Adunare
Nationala
-instituirea terorii si justificarea ei ideologica printr-o propaganda anticapitalism
-lupta de clasa fundamentala pt viata politica=>distrugerea elitelor politice si intelectuale
-nationalizarea principalelor mijloace de productie
1962-colectivizarea fortata a agriculturi
-industrializarea accentuata a economiei nationale pe baza planurilor cincinale
=>regimul comunist din Romania repeta aidoma etapele,modelele,masurile luate de regimul
sovietic in construirea socialismului,aceasta si datorita faptului ca exista consilieri sovietici in
toate institutiile centrale ale statului.
SUB XI
Regimuri politice democratice si autoritare
Tipologia regimurilor politice
Organizarea in 1967 la Bruxelles, a unui Congres International de stiinta politica
a avut ca obiect al dezbaterii problema clasificarii regimurilor politice. S-au constituit
doua mari orientari privind pozitiile tipologizarii regimurilor politice, fapt ce nu anuleaza,
indeosebi in interiorul acestor orientari, marea diversitate de optiuni, atitudini:
a.Clasificarile care pornesc de la fundamentarile traditionale (M.Prelot si
G.Vedel, constituind in aceasta orientare autori de referinta);
b.Clasificarile care depasesc cadrul traditional (M.Duverger, G.Burdeau, R.Aron)
Una dintre clasificarile traditionale ale regimurilor politice este cea a lui M.Prelot;
el imparte regimurile politice in grupe, dupa numarul conducatorilor. Dupa acest criteriu,
el deosebeste urmatoarele tipuri de regimuri politice: democratia, monocratia, oligarhia si
regimul mixt.
Mult mai complexe si mai apropiate de realitatea vietii politice sunt clasificarile
facute regimurilor politice de politologii orientarii care depasesc cadrul traditional.
Una dintre aceste clasificari este cea facuta de M.Duverger. Ea pune la baza
clasificarii regimurilor politice patru criterii, care vizeaza: baza puterii politice; problema
alegerii si structurii conducatorului; formarea organelor de conducere; relatiile dintre
acestea etc.
Pornind de la aceste criterii, M.Duverger distinge doua grupuri fundamentale de
regimuri:
-regimurile liberal-democratice;
-regimurile autoritare;
In cadrul regimurilor liberal-democratice sunt incluse regimurile prezidentiale si
cele parlamentare.
Regimurile autoritare sunt impartite in: regimuri comuniste, fasciste si regimurile
politice ale tarilor in curs de dezvoltare.
O interesanta clasificare a regimurilor politice o intalnim la G.Burdeau.
Pornind de la trei criterii esentiale: originea si baza puterii, scopul regimului si
tipul de societate; sistemul de organizare a organelor puterii de stat si de repartizare a
competentelor intre ele, G.Burdeau distinge doua mari tipuri de regimuri politice:
“autoritare si democratice”18.
“Autoritarismul – precizeaza in continuare autorul – se caracterizeaza prin
dominatia sefului statului si limitarea libertatilor politice” . Toate regimurile politice
autoritare G.Burdeau, sunt dictaturi si ele provin “nu atat din teoria politica cat si din
criza sociala”.
In interiorul regimurilor democratice, G.Burdeau descopera: regimuri ale
“democratiei conduse” si regimuri ale “democratiei care conduce”.
In primul tip de regimuri, ale democratiei conduse, poporul, sustine G.Burdeau,
este condus de sus. Asemenea regimuri au fost cele ale democratiilor liberale clasice din
secolul al XIX-lea.Aici sunt incluse si fostele regimuri comuniste.
Incepand cu secolul al XX-lea, se constituie regimurile democratiei care conduce.
Ele se caracterizeaza prin faptul ca asigura posibilitatea poporului de a exercita o
influenta directa asupra infaptuirii puterii de stat. In acest ultim tip de regimuri politice,
G.Burdeau include tarile burghezo-democratice contemporane.
La randul sau, Raymond Aron porneste in clasificarea regimurilor politice de la
partidele politice, mai precis de la numarul partidelor politice ce conduc in societate. din
acest punct de vedere el distinge urmatoarele tipuri de regimuri politice:
-regimurile politice monopartidiste, considerate prin continutul si esenta lor
regimuri nedemocratice, totalitare;
-regimuri politice multipartidiste sau constitutional pluraliste, democratice prin
caracterul lor.
Aceste doua tipuri de regimuri, dupa R.Aron, “simbolizeaza doua moduri
caracteristice de exprimare institutionala a ideii de suveranitate populara, doua moduri de
organizare a luptei fortelor politice”.
In cadrul regimurilor monopartidiste R.Aron include regimurile fasciste si cele
din tarile foste comuniste.
In ceea ce priveste regimurile politice multipartidiste, dupa parerea lui R.Aron:
“este imposibil sa se faca o clasificare consecventa a lor”22. Din acest motiv, autorul se
limiteaza la analiza “principalelor lor variabile”.
Pornind de la aceste orientari, regimurile politice pot fi clasificate in:
a)regimuri politice democratice;
b)regimuri politice dictatoriale sau totalitare.
Regimurile politice democratice
Una dintre primele forme de organizare a vietii social-politice a constituit-o
regimurile democratice. Regimurile politice democratice au luat nastere inca din
societatea sclavagista, exemplu fiind regimul politic atenian.
In feudalism, dominante sunt regimurile autoritare de tip monarhist in aceasta
societate regimurile democratice dispar, ceea ce se mentine sunt anumite elemente ale
democratismului politic si nu regimuri politice democratice in sine sau ca atare.
Renasterea si proliferarea regimurilor democratice are loc odata cu epoca
moderna, cand, pentru unele tari dezvoltate, ele devin principala forma de exercitare a
conducerii politice, a societatii. Astazi, regimurile politice democratice constituie o
dominanta a vietii politice contemporane, spre ele indreptandu-se atat tarile foste
comuniste din Europa rasariteana si centrala, cat si majoritatea tarilor din lumea a treia.
In teoria si practica politica, regimurile democratice se individualizeaza printr-o
serie de note distincte:
-organele de conducere ale puterii de stat, politice,se constituie si actioneaza prin
consultarea cetatenilor.
- exista si se aplica in practica politica principiul separarii puterilor de stat, aceasta
constituind o garantie a vietii democratice si in mod deosebit, a democratismului politic;
-existenta unui larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti, a caror aplicare in
practica este garantata de organele puterii de stat, constituie o caracteristica majora a
acestor regimuri;
-pluripartidismul politic si pluralismul ideologic constituie o alta componenta
majora a acestor regimuri, fapt ce naste si asigura functionalitatea opozitiei politice, a
diversitatilor de optiuni, opinii, de ideologii in societate.
Regimurile politice democratice reprezinta, apara si promoveaza interesele
generale ale tuturor membrilor societatii, ale societatii in ansamblul ei.
Regimurile politice democratice imbraca, in functionalitatea lor practica,
urmatoarele forme:
-regimurile politice parlamentare. Parlamentul, in raport cu celelalte organe ale
puterii de stat detine un rol preponderent, concretizat intr-un surplus de atributii si
prerogative. Seful guvernului si, in unele tari, insasi seful statului, este desemnat de
parlament si raspunde pentru intreaga sa activitate in fata acestuia. Parlamentul poate
dizolva guvernul prin exprimarea votului de neincredere, poate initia si desfasura anchete
si control asupra activitatii sale, dezbate si aproba tratatele politice, economice cu alte
state, hotaraste in problemele majore ale dezvoltarii interne si externe etc. Exemple
Anglia, Germania, Italia etc.
-regimuri politice prezidentiale. Seful statului este investit cu conducerea suprema
a statului, detinand, in sistemul organelor de stat o pozitie privilegiata avand largi
atributii si prerogative ca: numirea primului ministru, a membrilor guvernului, initiativa
legislativa, exercitarea unor functii importante in stat (comandant suprem al armatei),
opunerea veto-ului unor legi, incheierea unor tratate internationale, promulgarea legii.
Exemple SUA, Franta, Indonezia, Filipine etc.;
-regimurile politice parlamentare semiprezidentiale
Lupta pentru suprematie, din cadrul unor societati, dintre puterea executiva
(guvern, seful statului) si puterea legislativa (parlament) a impus aparitia unui element de
mediere, de echilibru dintre acestea. Acest element a fost gasit in persoana sefului
statului, presedintelui care din dorinta de a limita puterea parlamentului, a fost inzestrat
cu prerogative ce tin atat de executiv, cat si de legislativ, el putand astfel media intre
acestea. Exemplu societatile foste comuniste din Europa centrala si rasariteana.
Democratismul politic a fost prezent si in cadrul societatii romanesti, inca din
perioada feudala. Edificatoare in acest sens sunt institutiile politice feudale romanesti,
marea adunare a tarii, adunarile obstesti si chiar sfatul domnesc. Asa de exemplu, marea
adunare a tarii, desi era compusa din reprezentantii starilor privilegiate avea largi atributii
politico-sociale, ca: alegerea domnului, aprobarea masurilor sociale si fiscale, ratificarea
tratatelor de pace si de vasalitate. Importante elemente de democratim social-politic se
intalnesc si in cadrul adunarilor obstesti.
In epoca moderna, odata cu afirmarea in viata sociala a noii clase, burghezia, se
accentueaza elementele democratismului politic. Viata de stat moderna romaneasca se
manifesta odata cu inceputul secolului al XIX-lea, Constitutia carvunarilor ,proiect de
constitutie, elaborat in Moldova in 1822 .Sunt inscrise principiile moderne de organizare
si conducere a societatii, apar primele elemente de democratism politic.Acest prim
proiect de constitutie nu a fost aplicat.
Desi infranta, revolutia din 1821 a constituit un puternic imbold in actiunea de
modernizare a societatii romanesti. 1822-1828 elaborarea sub supravegherea generalului
rus Pavel Kisseleff, a Regulamentelor organice considerate prima constitutie aplicata in
Principatele romane.
Noua organizare de stat se baza pe principiul separarii puterilor in stat: executiva
(domn), legislativa (Adunarea obsteasca), judecatoreasca (exercitata de instantele
judecatoresti).
Desi regulamentele mentineau relatiile feudale, privilegiile boierimii, totusi, prin
masurile identice de organizare, exprimau necesitatea unirii, modernizarii societatii
romanesti. Realizarea in 1859 a statului modern roman prin larga consultare si voinţa
poporului, a consensului national, a constituit un profund act de democratism politic,
avand in acelasi timp un rol major in impunerea in fata Europei a Unirii.
Reformele in spirit burghezo-liberal intreprinse si realizate de A.I.Cuza si
indeosebi Constitutia din 1866 au pus bazele democratismului politic modern romanesc.
Constitutia din 1866 proclama o suma de principii ale revolutiei franceze din 1789, dar si
ale revolutiei romane din 1848-1849 ca: libertatile si drepturile fundamentale ale
cetateanului, suveranitatea nationala, separarea puterilor in stat, responsabilitatea
ministrilor.
Fiind o continuare a Regulamentelor organice, ale Statutului Dezvoltator al
Conventiei de la Paris, Constitutia din 1866 reprezinta un nou pas pe linia modernizarii si
democratizarii societatii romanesti, a asezarii vietii politice romanesti si a intregului sau
edificiu in concordanta cu marile transformari politice petrecute in Europa la inceputul
secolului al XIX-lea.
Marea Unire din 1918 va pune in evidenta democratismul vietii politice
romanesti. Unirea Transilvaniei, a Bucovinei si a Banatului cu Romania s-a realizat prin
mijloace politice profund democratice - adunari reprezentative. Reprezentantii acestor
adunari au fost alesi prin vot universal sau de organizatii legal constituite. Prezenta la
adunarile de unitate nationala a multimii populare, a dat caracterul reprezentativ al unirii
si unul plebiscitar, profund democratic.
Constitutia din 1866, legiferarea votului universal in 1918 si indeosebi,
Constitutia din 1923 au creat in Romania interbelica, un regim politic parlamentar cu
profunde valente democratice.
Regimul politic parlamentar romanesc a avut si unele limite. Pana in 1918 s-a
mentinut votul cenzitar, fapt ce limita participarea la viata politica a unor importante
categorii sociale, in special taranimea si clasa muncitoare. Chiar si dupa 1918, importante
segmente sociale (femeile, militarii, functionarii de stat) erau excluse de la viata politica.
Cu toate limitele, precum si oscilatiile pe care le-a cunoscut regimul politic
romanesc pana in 1938, el poate fi apreciat in ansamblu, ca un regim parlamentar
democrat.
Procedele si fenomenele social-politice ce s-au desfasurat dupa decembrie 1989
au refacut regimul politic democratic romanesc. Astazi, putem aprecia ca in Romania s–a
instaurat un regim politic parlamentar. semiprezidential, democratic.
Regimurile politice dictatoriale
Notiunea de dictatura provine, de la latinescul “dictatura” ce inseamna a porunci,
a domina nelimitat o persoana sau un grup de persoane.In politiologie, termenul de
dictatura este identic cu cel de totalitarism, absolutism, despotism, autocratie.
Politologul francez Raymond Aron a sintetizat esentialitatea totalitarismului prin:
monopolul unui singur partid, ideologia oficiala de stat, monopolul statului asupra
intregii puteri, caracterul absolut al autoritatii suverane.
Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice, dictatoriale se
individualizeaza in teorii si practica vietii politice prin urmatoarele trasaturi:
-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o persoana sau
un grup de persoane care concentreaza in mainile lor intreaga putere, indeosebi cea
politica;
-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau chiar
daca acest principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic;
-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca acestea
sunt prezente in viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt considerabil restranse.
Organele puterii, atat cate exista, sunt numite, ele subordonandu-se total puterii. In
aceasta situatie nu se mai poate vorbi de existenta statului de drept;
-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei politice.
In cadrul societatii se instaureaza dominatia politica si ideologica a unui singur partid, a
celui aflat la putere. Singura ideologie admisa este ideologia partidului unic, aceasta
devenind ideologia oficiala a puterii. Ea va intemeia si va promova interesele partidului,
ale grupului aflat la putere, impunandu-se adeseori si prin forta;
-prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea cultului
personalitatii sefului partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui A.Hitler, B.Mussolini,
V.Stalin, I.B.Tito, Mao Tzedun, N.Ceausescu, Kim Ir Sen etc.;
-regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare de la
cele legale, pana la cele ilegale, de la manipularea “pasnica”, pana la violenta deschisa.
Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de momentul concret istoric, de
forta grupului aflat la putere etc.
In antichitate si in feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma
monarhiilor absolute. In epoca moderna, odata cu burghezia si marea societate,
capitalismul, regimurile dictatoriale incep a fi inlocuite de regimurile democratice.
In perioada contemporana, cele mai reprezentative forme ale regimurilor
dictatoriale au fost si mai sunt regimurile coloniale, regimurile fasciste, regimurile
comuniste si regimurile militare.
Stalinismul
În prima fazã, de la cucerirea puterii si pânã la îmbolnãvirea lui Lenin (1922) ceea
ce caracteriza Partidul Bolsevic era dezbaterea de idei din interiorul partidului care nu-i
afectau nici deciziile guvernamentale, nici ideologia, nici interesele stategice: „Unitatea
este una din cheile gândirii si demersurilor lui Lenin. Obsesia unitãtii a marcat evolutia
partidului, a scandat istoria sa, ea explicã lipsa de rezistentã fatã de partid, fatã de Lenin.
(…) Acest principiu unitar impune membrilor partidului o fidelitate absolutã nu fatã de
ideile lor, ci fatã de deciziile echipei conducãtoare sau ale conducãtorului suprem.
Autoritatea de care Lenin se bucura printre colaboratorii sãi din ratiuni istorice – vointa
sa; constanta sa; rolul jucat în construirea partidului – devine un principiu central al vieþii
partidului pe care îl vor mosteni toti succesorii“. Se cunoaste, astfel, rolul de arbitru al lui
Lenin în disputele violente dintre Trotki si Stalin, Zinoviev si Kamenev, pe de o parte,
Buharin, pe de alta.Monolitismul puterii personale se aflã în monopolul puterii partidului
ca partid de cadre, structurat piramidal, în care rolul secretarului general derivã din
principiile ideologice si organizatorice ale acestui partid de tip nou: din centralismul
democratic si democratia internã de partid. Partidul e detasament de avangardã al clasei
muncitoare, singura care se aflã în posesia legilor obiective ale dezvoltãrii sociale si
progresului: deciziile sefului nu pot fi nici criticate, nici blocate pentru cã ele reprezintã
personificarea ideologicã a partidului de cadre. Pânã aici nu existã deosebiri de esenþã
între fizionomia partidelor de dreapta sau de stânga. Deosebirile apar odatã cu arsenalul
ideologic si tehnicile de propagandã specifice întrebuintate pentru aplicarea utopiei
radicale. Acum apare în prim-plan geniul diabolic al lui Stalin, rece si meticulos, maniera
în care a stiut sã exploateze si sã profite de avantajele situatiei. Maniera în care a stiut sã
teasã „pânza de pãianjen“ în jurul lui Lenin, pregãtind conditiile pentru eliminarea
potentialilor adversari sau pretendenti la functia supremã.Erijându-se în continuator
legitim al lui Lenin, Stalin a stiut sã beneficieze de toate avantajele pe care i le confereau
mitul unitãþii partidului si monolitismul puterii ce decurgea din însãsi structura
organizatoricã a partidului. Centralizarea puterii derivã din legitimitatea politicã a
funcþiei si din conditia de continuator legitim al ideilor leniniste.
Acestea, combinate, îi permit sã-si neutralizeze adversarii, în primul rând, ca apãrãtor al
dogmei infailibile: ideologia marxist-leninistã, a cãrei versiune caricaturalã o poate apãra
si impune cu ajutorul vechilor cadre de partid, în luptã cu ideile rivale ale lui Troþki,
Buharin, Zinoviev, Kirov, Kamenev. Astfel, în timp ce Troþki milita pentru revoluþia
mondialã ºi pentru exportul de revoluþie, Stalin reuºise sã adopte, ca linie oficialã a
partidului, teza construirii socialismului într-o singurã tarã, înconjuratã de dusmani si teza
ascutirii luptei de clasã dupã fiecare etapã de construire a noii societãti. Aceste teze au
avut un impact politic decisiv în consolidarea legitimitãþii ei pe plan internaþional, în
special în cadrul miscãrii comuniste si muncitoresti, unde orice gresealã internã (crime,
excese ale cultului personalitãtii, abateri grave de la linia oficialã a teoriei) erau scuzabile
în numele greutãtilor inerente întâmpinate de prima tarã care construia un alt mod de
productie. La adãpostul acestor campanii publicitare, mai mult decât binevoitoare, Stalin
a putut pregãti în tihnã o revolutie socialã totalã, iniþiatã de sus, care va marca profund
raporturile dintre societatea civilã sovieticã si sistemul ei politic.Modernizarea economicã
a U.R.S.S., impusã de Stalin, în conformitate cu legile economice ale socialismului, prin
colectivizarea forþatã si industrializarea acceleratã, rup în douã societatea sovieticã prin
instituirea clivajului sat-oras.Tãrãnimea, neavând o constiintã de clasã revolutionarã, ci
una conservatoare sau traditionalã, trebuia „ajutatã“ sã se lepede de instinctul atavic al
posesiei si proprietãtii private.
2. Justificarea ideologicã a terorii este cheia de boltã a totalitarismului sovietic, placa
turnantã pe care se bazeazã toate acþiunile si tactica lui Stalin în vederea acaparãrii
puterii totale. Ea se sprijinã pe urmãtoarele mãsuri care au marcat ordinea revolutionarã si
au asigurat succesul proiectului politic al lui Stalin:
a) Atomizarea societãþii sovietice cu ajutorul cuplurilor dihotomice din discursul
ideologic.
Cuplului tarism-revolutie sau chiar expoatare-eliberare; se adaugã cuplurile trãdãtor-
erou;muncitor fruntas-sabotor; chiabur-tãran sãrac, muncitori-tãrani; muncitori
necalificati -specialisti. Aceste cupluri, centrate în special în jurul sintagmei „clasã
muncitoare“,legitimeazã lupta de clasã prin favorizarea categoriilor sociale cu interese
opuse.
b) Procesele spectacol sau demonstrative . Spre deosebire de procesele politice clasice,
care opun pe acuzaþi si pe acuzatori într-un conflict politic real si care respectã regulile
procedurale, oralitatea si contradictorialitatea, functia procesului-spectacol este de a
legitima noul sistem de valori în curs de consolidare si, indirect, de a legitima teroarea.
Vechii adversari ai lui Stalin: Buharin;Zinoviev; Kamenev nu numai cã renuntã la ideile
lor, dar în memorii disperate si repetate ei cersesc „tãtucului“ iertarea, asigurându-l de
fidelitatea lor si regretând „rãtãcirile“ din trecut fatã de orientarea genialã a „pãrintelui
popoarelor“. Mai mult, în timpul precesului Buharin a recunoscut toate capetele de
acuzare imaginare împotriva lui si a cerut o pedeapsã exemplarã pentru el însusi. Când s-
a pronunþat sentinþa la moarte prin împuscare a sfârsit strigând: „Trãiascã tovarãsul
Stalin!“
c) Crearea statului de drept totalitar se bazeazã pe „combinaþia dintre mãsurile de
urgenþã ºi un legalism crescând“. Asocierea terorii si a dreptului conferã legitimitate
juridicã tuturor mãsurilor teroriste prin validarea lor de cãtre vointa popularã care, în
cadrul democratiei populare, atinge aproape unanimitatea. Dar si vointa popularã este
trucatã si manipulatã, prin mecanismele terorii, la fel cum legalitatea este una de paradã.
„Teroarea si legalitatea sunt cele douã aspecte inseparabile ale unei aceleiasi atitudini
totalitare. Teroarea creeazã imprevizibilul, legalitatea restaureazã previzibilitatea“.
d) Consolidarea statului-partid si, apoi, a partidului-stat. Ca stat al dictaturii
proletariatului, statul sovietic este voinþa clasei dominante ridicate la rang de lege.
Iniþial, stat al muncitorilor si tãranilor, stat al întregului popor, statul va deveni
monopolul forþei în mâinile unei elite conducãtoare compusã din activistii de partid,
aparatciki si din membrii temutului NKVD. Acest stat va da nastere unei birocratii
numeroase care vor controla total activitãþile sociale, fiind controlate, la rândul lor, de
cele douã instituþii, pânã când vor fi înghitite în structura monoorganizationalã a
partidului.
e) Crearea omului nou si rotaþia cadrelor. O formã indirectã de control asupra societãtii
era inocularea în inconstientul noilor elite si echipe de cadre cã nimeni nu este de
neînlocuit. Progresiv cu consolidarea puterii personale, oligarhia partidului va fi înlocuitã
prin valuri succesive de cadre de rezervã care vor anihila stabilitatea si securitatea
locurilor de muncã si vor înãbusi orice încercare de rezistenþã, datoritã neîncrederii în
noii veniti. Aceastã clasã instabilã trebuia sã execute, în schimbul avanatajelor temporare,
indicatiile de sus, concurând pentru a intra în gratiile stãpânului de la Kremlin, în
îndeplinirea sarcinilor, în spionarea si delatiunea reciprocã. Prin aceste caracteristici,
clasa politicã din anii ’40 si-a subminat bazele puterii proprii si a declansat cultul desãntat
al personalitãtii. Voinþa lui revolutionarã si credinta în justetea cauzei trebuiau sã
transcendã de fiecare datã instinctele lui naturale, ceea ce propaganda numea „influente
ale vechii societãti“. El trebuia sã aibã o atitudine intransigentã fatã de aceia care sovãiau
sau se eschivau de la sarcini; trebuia sã înfiereze cu mânie proletarã orice atitudine
defetistã sau dusmãnoasã la adresa noii societãti; trebuia sã punã mai presus interesele
generale decât cele particulare. Aceastã credintã în justetea cauzei a fost transformatã de
propagandã într-un sistem de urmãrire si delaþiune generalã, într-un fel de bellum
omnium contra omnes, cu efecte spectaculoase asupra eficienþei controlului total si
implicit, asupra atomizãrii societãþii civile. De altfel, se cunoaste cazul pionierului
Kovalov, larg popularizat, care la nouã ani si-a trãdat pãrintii pentru cã în casã criticau
stãrile de lucruri din cadrul societãþii sovietice.
f) Rolul poliþiei politice în amplificarea terorii ºi consolidarea sistemului. Politia politicã
va deveni instrumentul privilegiat al lui Stalin în controlul societãþii sovietice si în
consolidarea ei, prin amplificarea terorii la cote inimaginabile. Prin puterile dicretionare
acordate, politia politicã (CEKA; NKVD si apoi KGB) se va eschiva oricãrui control din
partea statului sau societãþii civile. Ea nu va fi rãspunzãtoare sau obedientã decât în fata
secretarului general al partidului, deopotrivã sef al statului si comandant suprem al
fortelor armate. Aceastã concentrare a puterilor într-o singurã persoanã va pregãti
înghitirea statului de cãtre partid, apoi a statului-partid de cãtre politia politicã. Va ajunge
sã fie un stat în stat, imposibil de a mai fi controlat si care, datoritã cresterii exponentiale
a puterii sale, va face din propriul ei pãrinte o marionetã, adeseori obligatã sã joace o
pantomimã, un rol ingrat, acela de a justifica propriile ei actiuni.
SUB XII
Tipuri de sisteme de partide
Sisteme partidiste
Sistemul partidist are in vedere modul de structurare, de functionare a partidelor
politice in cadrul vietii politice dintr-o societate. El se refera cu precadere la numarul
partidelor politice care exista intr-o societate si prin a caror participare se deruleaza, se
realizeaza viata politica din cadrul acesteia.
Notiunea de sistem partidist a fost folosita pentru prima oara in perioada
interbelica si avea in vedere numarul si natura partidelor politice dintr-o societate care
erau angajate in viata politica.
Sistemul partidist nu a fost si nu este identic in toate societatile, ci el depinde in
fiecare tara de o serie de factori:
-momentul aparitiei capitalismului si al afirmarii burgheziei;
-natura regimului politic;
-nivelul organizarii si functionarii vietii politice in general, a celei partidiste in
special;
-obiectivele si sarcinile urmarite in plan social, economic, politic sau national,
cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economica sau politica, in special cea legata
de democratism, sau infaptuirea unor obiective ale luptei de eliberare nationala;
-anumite traditii istoric-nationale.
Sistemul partidist se structureaza si evalueaza in functie de doua criterii esentiale:
1) al numarului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau si asigura
functionalitatea vietii politice. Din acest unghi de vedere avem urmatoarele tipuri de
sisteme partidiste:
a)monopartidiste
b)bipartidiste
c)pluripartidiste
2)al paradigmei doctrinare si ideologice
Sisteme monopartidiste
Monopartidismul consta in fundamentarea activitatii si vietii politice din societate
pe existenta si functionalitatea unui singur partid politic.
-existenta unui singur partid politic tine de momentul initial al aparitiei
partidismului, in special de lupta antifeudala cand fortele progresiste de esenta burgheza
s-au grupat intr-un singur partid politic, de regula liberal;
-In alte societati constituirea monopartidismului a fost legat de indeplinirea unor
obiective ale luptei nationale (obtinerea independentei, unitatea nationala, inlaturarea
subdezvoltarii, etc.).
-Monopartidismul se intalneste si in perioada de maxima criza, cand fortele
reactionare pentru a-si instaura propria putere, dictatura, apeleaza la sistemul unipartidist.
Asa a fost cazul in perioada interbelica cu regimurile fasciste din Germania si Italia.
Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majora, determinanta a regimurilor
comuniste din Europa rasariteana, Asia si America Latina.
Sistemul monopartidist a fost prezent si in Romania in 1938, cand regele Carol al
II-lea a interzis partidele politice, creand Frontul Renasterii Nationale, ca partid unic si
pentru o scurta perioada de timp in 1940, in timpul asocierii la guvernare, de catre
generalul Antonescu, a legionarilor.
Al doilea moment si cel mai lung si greu este cel din perioada regimului comunist
1948-1989.
Prin esenta sa, sistemul monopartidist este fondator si generator de regimuri
nedemocratice, dictatoriale.
Sisteme bipartidiste
Bipartidismul este sistemul intemeiat pe existenta si functionalitatea a doua
partide politice. El se intalneste in aproape toate fazele vietii partidiste, democratice, la
inceputul acestuia, in perioada de dezvoltare si maturizare a sa.
Momentul aparitiei bipartidismului poate fi legat de cel al aparitiei partidelor
politice, in speta a luptei antifeudale, cand cele doua forte combatante-burghezia si cea
feudala, s-au organizat fiecare intr-un partid politic opus, de regula liberal si conservator.
Apare din necesitatea crearii opozitiei politice si implicit a alternantei politice in
organizarea si conducerea societatii.
-democratismul politic a determinat si el aparitia bipartidismului.
-bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a nascut si dezvoltat
pluripartidismul.
Sisteme pluripartidiste
Pluripartidismul a aparut in perioada interbelica si s-a extins dupa cel de-al doilea
razboi mondial in tarile din Europa occidentala. Cauzele ce au condus la aparitia
pluripartidismului constau in:
-impunerea si generalizarea votului universal.
-Complexitatea vietii sociale, diversitatea intereselor, optiunilor grupurilor si
categoriilor sociale a determinat aparitia unor noi paradigme doctrinare si ideologice care,
pentru a se materializa si exprima in practica sociala aveau nevoie de propriile partide si
formatiuni politice; ex. doctrina comunista-partidele comuniste, doctrina ecologista,
democrata, crestina sau social-democrata-partidele ecologiste, crestin-democrate sau
social-democrate, etc.
-Dezvoltarea si amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea,
aparitia unor partide politice.
Prin principiile si valorile pe care le promoveaza, multitudinea optiunilor politice
si ideologice ce se confrunta, atat sistemul bipartidist dar indeosebi cel pluripartidist,
intemeiaza sistemele politice democratice.
Primul sistem bipartidist a fost creat in Anglia iar cel mai reprezentativ este astazi
cel din S.U.A.
In Romania pana la primul razboi mondial in anumite perioade prin prezenta
Partidului liberal si a celui conservator se poate vorbi de un sistem bipartidist.
Pluripartidismul a fost si este prezent si in societatea romaneasca atat in perioada
interbelica 1944-1947 si indeosebi dupa 1989.
Sistemul partidist doctrinar-ideologic
Prezenta pluripartidismului, a numeroase si variate orientari doctrinar-ideologice
a impus structurarea sistemului partidist contemporan si in functie de acest ultim aspect,
adica cel al paradigmei doctrinar politice.
Din aceasta perspectiva, partidele politice se pot structura in trei mari grupe:
a)gruparea partidelor de dreapta cu diferite nuante, de dreapta, de centru dreapta
sau de extrema dreapta. In aceasta categorie sunt incluse partidele cu orientare de dreapta,
partidele conservatoare, neoconservatoare, liberale, neoliberale, republicane, etc. In
cadrul orientarii de extrema dreapta sunt considerate partidele fasciste, neofasciste sau
cele ale noii drepte.
b)gruparea partidelor de centru cuprinde in general partidele democrat-crestine,
social-crestine si ecologiste;
c)gruparea partidelor de stanga. Este o grupare mai larga in cadrul careia se pot
face diferite nuantari ca cea de stanga, de centru stanga si extrema stanga. In categoria
celor de stanga si centru stanga pot fi incluse partidele socialiste, social-democrate,
radicale si chiar unele occidentale. In cele mai multe cazuri insa, partidele comuniste fac
parte din cadrul partidelor de extrema dreapta.
In prezent, in lume se constata un proces de restrangere atat numerica, cat si a
sferei de manifestare si influentare atat a partidelor de extrema dreapta, cat si a celor de
extrema stanga. Acest proces este determinat de consecintele nefaste istorice pe care
aceste partide le-au provocat si intretinut (declansarea celui de al doilea razboi mondial,
impunerea regimurilor fasciste si comuniste), dar si datorita extensiunii pe care o
cunoaste astazi sistemul democrat.
Subiectul XII
2.Personalitatea politica
Orientarea spre politica a unei persoane e determinata atat de factori ce tin de individ (conditionari
pshice,culturale,educationle,familiale,profesionale,de personalitate) dar su de factori externi|
(sistemele politice in care evolueaza,sistemul si regimul politic)
Exista mai multe viziuni asupra motivatiilor omului politic:
Viziunea elitista:indivizii inzestrati cu calitati naturale de osebite lupta pt castigarea unui
stat si are un rol de exceptie in viata politica
Viziunea liberala:in lupta politica se angajeaza si triumfa cei mai inteligenti,mai curajosi
si mai puternici,mai indrazneti si mai apti pt munca
Viziunea pshilogica si psihanalista (Laswell):omul se angajeaza in politica datorita nevoii
de a scapa de conflicte infantile nerezolvate,transformate in frustrari,eventualul succes si
notorietatea in plan poltic oferindu-i compensatiile necesare.
Liderul politic este o persoana caracterizata prin capacitatea si realizarea deosebita care prin
prezenta sau activitatea sa influenteaza, conditioneaza ,exprima interesele unui grup,scopurile
lui,strategia si tacticile actiunii sale politice
- de obicei detine putere executiva in cadrul grupului
- calitati necesare:capacit de a vb si de a convinge,instinctul puterii,bun
simt,temperament de luptator,incredre in sine,spirit hotarat,intuitie in raport
cu asteptarile celorlalti,forta de convingere si de reprez prin activitatea si
imagine pe care si-o creeaza->in cadrul luptei pt puterea politica in care se
angajeaza aceste calitati denotand competente politice
Max Weber:Charisma=calitatea extraordinara a unei persoane,dotata cu forte sau
caracteristico”supraumane”sau inaccesibile muritorului de rand si care se
considera datorita lor conducator(sociologie politica)
Liderul carismatic apare de obicei in peioada de criza simbolizand sperantele grupului,entuziasmul
raspunzand asteptarlor si necesitatilor obiective ale momentului->carisma nu e
atat un talent personal al liderului cat o calitate atribuita
Roger G. Schwartzenberg:Analizeaza liderii politici in termeni de vedete politice ->orice lider isi
proiecteaza o imagine care o cvultiva ulterior obligatoriu(abandonarea ei
brusca risca sa-i afecteze credibilitatea)->orice lider se specializeaza intr-un
rol,intr-un
model(parintele,salvatorul,filosoful,mcriticul,modestul,nemultumitul)care
determina tipul de actiune politica pe care o
exerseaza(autoritara,conservatoare,reformista,revolutionara)->de exemplu
liderul de sarm va urmari sa seduca,cel autoritar sa impuna si criticul sa
convinga.
De asemenea femeile cand ajung lideri politici mascheaza identitatea lor feminina
incercand sa-si construiasca o iamgine virila
Atrage atentia asupra industriei persuasiunii care a luat locul intr-o oarecare
masura totalitarismului folosind metode si servicii ale publicitatii
moderne”candidatul nu mai este impus ci vandut iar alegatorul sedus”-
>candidatul trebuie sa cucereasca un electorat- piata si sa declanseze voturile-
cumparaturi,campaniile electorale devenind campanii publicitare in care
comunicarea simbolica,non-verbala devine mai importanta decat cea verbala.
Liderul politic=cel mai important agent politic individual
Personalitatea=rezultanta intersectarii diferitelor componente individuale:temperament, caracter,
reflexe, nevoi, interse, aptitudini “nu devii om politic in orice tara si in orice
moment ci in functie de situatia si institutiile cu care intri in relatii” (Gravoitz)
Motivatiile omului politic-> diferite: de la credinta in dreptate sociala sau sentimentul national,
pana la setea de putere si reusita.
Viziunea liberala: in lupta politica se angajeaza si triumfa cei mai inteligenti.
Laswell : omul se angajeaza in politic adatorita nevoii de a scapa de conflictele infantile
nerezolvate , transformate in frustrari , succesul si notorietatea in plan politic
oferindu-i compensatiile necesare.
Luderul politic=o persoana caracterizata prin capacitati si realizari deosebite si care prin activitati
influenteaza , conduce, si exprima interesele unui grup, formuleaza scopurile si
elaboreaza strategiile si tacticile actiunii politice ale acestu
-seful institutional al uinui grup sau este considerat ca atare de membrii grupului.
-exercita cea mai mare influenta in stabilirea si realizarea scopurilor
-de obicei, detine puterea executiva in cadrul cionducerii grupului
-alege acel model actinoal care sa coerspunda atat asteptarilor grupului,cat si
necesitatilor momentului
Gravitz: “oamneii de stat – in general personalitati de tip solitar”
Liderul politic- este o realiatet construita, fabricata din necesitati obiective, dar care denatureaza
individul
Din cauza influenţelor crescânde ale Moscovei asupra partidelor comuniste din
Occident s-a urmărit disocierea clară a valorilor socialismului democratic de ideologia
totalutarismului stalinist. După 1945 se observă o orientare bipolară în structura
geopolitică a lumii pe de o parte datorită poziţiei filoatlantiste a partidelor social-
democrate, pe de altă parte condiţiei impuse de planul Marshall (primeau fonduri doar
ţările în care guvernele social-democrate urmau o orientare liberală în economie).
Toate acestea au contribuit la erodarea lentă, dar ireversibilă a identitîţii politice şi
economice a doctrinei social-democrate. Preluarea tezelor reformiste interbelice are loc în
intervalul 1945-1952, iar postualarea acestor teze programatice are în documentele
oficiale din aceast perioadă avea mai mult o funcţie de identificare partizană şi de
continuitate ideologică.
În afară de Partidul Laburist din UK, partidele social-democrate de pe continent
îşi inspiră activitatea din tezele postulate în Declaraţia Internaţionalei Socialiste de la 2
iulie 1951 – „Despre scopurile şi obiectivele socialismului democratic”.
Bazele reformiste ale social-democraţiei contemporane sun oglindite în partea a
doua a Declaraţiei, realizarea sa presupunând mutarea centrului de greutate de la
problematica proprietăţii la problematica conducerii şi a repartiţiei.
Socialismul democratic nu este posibil ca regim politic decât acolo unde puterea
de stat este controlată de socia’etatea civilă în mod democratic, iar statul este un garant al
controlului societîţii asupra puterii economice.
Declaraţia de la Frnakfurt stipulează că democraţia economică se caracterizează
prin satisfacerea tuturor nevoilor şi nu prin exploatarea individului, motiv pt care se
postulează în Declaraţie angajarea deplină a forţei de muncă, creşterea producţiei şi a
bunăstării, repartizarea echitabilă a veniturilor. De asemenea se specifică faptul că
economia social-democrată se poate împăca şi cu proprietatea privată în anumite ramuri
ale economiei.
Planificarea economiei în condiţiile economiei de piaţă presupune însă existenţa
dirijismului, adică preluarea puterii economice de către un grup restrâns de oameni, fapt
cu care social-democraţia nu este de acord.
Partea a doua, punctul 3 al Declaraţiei stipulează că aria proprietăţilor sociale
asupra mijloacelor de producţie şi formele de planificare urmează să depindă de structura
economică a diferitelor state. De asemenea statul trebuie să se asigure că masele populare
nu sunt exploatate de către carteluri şi monopoluri şi că proprietarii particulari nu vor
abuza de forţa lor economică.
Conform Declaraţiei, există 2 moduri prin care poate fi creată proprietatea privată
sau colectivă:
a. etatizarea fabricilor şi întreprinderilor deja existente
b. crearea de noi ăntreprinderi de folosinţă publică, întreprinderi comunale sau
cooperative de consum.
Formele proprietăţii sociale nu sunt un scop în sine, ci au o dublă finalitate:
a. instrument al controlului public asupra industriilor cheie al căror caracter privat
nu îl include
b. mijloc de raţionalizare a industriilor din punct de vedere tehnic
Declaraţia avertizează cu privire la posibilitatea ca uniunile sindicale să
degenereze în instrumente de centralizare a birocraţiei sau în sisteme corporatiste.
Astfel, modelul democraţiei economice descris în Declaraţie se bazează pe
modelul economiei mixte în care se găseşte atât proprietatea privată, cât şi cea publică,
iar mecanismele interne de funcţionare a economiei sunt reglementate de piaţă şi de
sistemul planificării, care este lipsit de caracterul totalitar.
Documente oficiale ale social-democraţiei posbelice afirmă că realizarea
democraţiei economice va duce la diminuarea progresivă a teoriei capitalismului. Se
evidenţiază şi faptul că social-democraţia nu a renunţat la transformarea societăţii pe cale
reformistă. Reformele propuse de social-democraţi nu sunt părţi componente ale unei
transformări pe termen lung, ci sunt soluţii aparte propuse pentru o problemă dată.
Tezele democraţiei industriale şi coparticipării la conducere sunt elemente
importante de acţiune în favoarea schimbării structurii de clasă şi a repartiţiei economice.
Principala diferenţă dintre cogestiune şi democraţia economică este reprezentanţii
muncitorilor pentru consiliile de conducere sunt aleşi din masa totală a muncitorilor şi nu
doar de sindicat sau din rândul membrilor de sindicat. Avest lucru a atras nemulţumirea
sindicatelor şi a liderilor care îşi vedeau ameninţat monopolul intereselor.
Eclectismul principiilor care stau la baza doctrinei social-democrate postbelice
este trădat de pendularea între conformism şi pragmatism, între scop şi mijloace. Între
obiectivele pe termine scurt şi cele pe termen lung. Se remarcă o varietate de şcoli,
idologii, şi teorii:
a. programul de la Bad-Godesberg din 11-13 noiembrie 1959 al PSD
German(PSDG)
b. Bruno Kreisky în cadrul PS Austriac – recunoaşterea planificării orientative şi a
naţionalizării unor întreprinderica forme de gestiune ale economiilor
contemporane de piaţă
c. Olof Palme elabora la sfârşitul anilor 60 teoria valorilor egale a muncii şi
capitalului
Epoca de aur a social-democraţiei europene poate fi localizată în perioada boom-
ului economic postbelic până la apariţia recesiunii prelungite din 1974-1976. În această
perioadă social-democraţia reuşeşte să îşi transpună în practică o parte din paradigmele
economice şi sociale ale doctrinei:
a. ecomia mixtă axată pe principiul redistribuirii
b. socializarea unor activităţi financiare cheie
c. principalele jaloane ale statului social (ex: solidaritatea şi jutiţia socială)
Elemente ale teoriei şi practicii social-democrate ao fost însuşite în teoria şi
practica altor doctrine contemporane din cauza tot mai pronunţatei interdependenţe dintre
componentele sistemului politic intern pe de o parte şi a interdependenţei dintre sistemele
economice şi politice aflate în plin proces de integrare regională:
a. închiderea dimensiunii ecologice în activitatea politică
b. protecţia socială
c. elemente ale statului social şi democraţiei sociale
d. lupta pentru drepturile omului
Principiile economiei mixte care şi-au dovedit utilitatea în asigurarea stabilităţii
postbelice (valori ale social-democraţiei):
a. coexistenţa diferitelor forme de proprietate în acelaşi sistem
b. asiguraarea unui raport optim dintre planificare orientativă şi concurentă: la
nivel macro să predomine planificarea, iar la nivel micro (IMM-uri) să
predomine concurenţa
c. principiul „simetriei sociale” – Bruno Kreisky, 1971 – nici un grup nu poate
obţine foloase necuvenite pe urma exploatării altui grup
d. valoarea egală a muncii şi a capitalului (Olof Palme – 1969)
e. recunoaşterea intervenţionismului etatic în viaţa economică ca urmare a
creşterii funcţiei sociale a statului şi a extinderii sectorului public
Politici publice care configurează intervenţionismul etatic:
a. politica de spijinire şi socializare a investiţiilor
b. politica de creditare şi subvenţionare de la buget
c. subvenţionarea serviciilor publice (învăţământ, sănătate etc.)
d. corelaţia dintre legislaţia socială şi politicile profesionale în domeniul forţei de
muncă
e. protecţia socială
f. redistribuirea echitabilă a venitului naţional
Principiul schimbării ordinii sociale prin reforme culturale a cunoscut în perioada
postbelică atenuări considerabile, astfel că statului parlamentar îi revenea sarcina
transformării sistemului economic într-un mod necear gradual. Se remarcă două mijloace
esenţiale în vederea atingerii acestui scop:
a. naţionalizarea unor sectoare a economiei prin votul parlamentului şi cu
indemnizaţii egale cu valoare întreprinderilor naţionalizate acordate foştilor
proprietari
b. introducerea în cadrele societăţii deja existente a garanţiei statale a deplinei
utilizări a forţei de muncă
Ideea socializării integrale a fost progresiv abandonata după al doilea RM din
raţiuni geopolitice (condiţia planului Marshall).
13-15 noiembrie 1959 la Bad-Godesberg în programul elaboraat de PSDG se
renunţă la ideea socializării unor ramuri industriale deoarece sturctura economică a unei
societăţi este dată de mărimea întreprinderi lor şi a forma lor de administrare şi nu de
relaţiile de producţie şi raporturile de clasă generate din acestea. In economia mixtă nu se
mai pune problema socializării proprietăţii private , ci controlul puterii economice a
managerilor. În conceăţia social-democrată, economia mixtă se concretizează prin
asigurarea rolului reglator al statului în viaţa economică, ceea ce se manifestă prin:
a. stimularea investiţiilor
b. subvenţionarea anumitor ramuri şi sectoare
c. favorizarea unor politici de creditare a cererii
Statul apare astfel din ce în ce mai mult ca investitor, devine instrumentul
stimulării creşterii economice postbelice şi al asigurării unei politici sociale şi
profesionale a forţei de muncă.
Socializarea investiţiilor este o nevoie resimţită larg de către agenţii economici
după perioada de fluctuaţii în economie datorate celor două războaie. Prin urmare statul
devine puterea reglementativă care limitează fluctuaţiile ciclice care au dus la risipă de
resurse materiale, financiare şi umane, precum şi sontrolorul instituţiilor financiare.
Se simte însă din ce în ce mai mult nevoia de modernizare în anumite domenii ale
industriei, în special în ramurile de vârf, prin urmare statul devine principalul investitor,
în detrimentul domeniului privat. Numeroase domenii necesită pentru dezvoltare un
capital atât de mare, încât doar statul îl poate oferi.
Willy Brandt atrage atenţia asupra faptului că ar putea fi necesară creşterea
intervenţiei etatice în cadrul politicii de investiţii întrucât acestea au o influenţă decisivă
asupra calităţii vieţii şi a calităţii mediului înconjurător.
La al XVIII-lea Congres al Internaţionalei Socialiste din 1989 se reafirmă poziţia
social-democraţiei în legătură cu economia mixtă:
a. societatea democratică trebuie să compenseze defectele oricărui sitem de piaţă,
fie el şi cel mai responsabil
b. guvernul nu este un atelier de raparaţii al unor stricăciuni ale unei pieţe
defectuoase sau a aplicării greşite a unor tehnologii noi
c. statul trebuie să reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi să intervină pentru
apărarea şi realizarea intereselor tuturor muncitorilor în sensul ameliorării
experienţei de muncă şi a măririi posibilităţilor de dezvoltare individuală
Economiile mixte nu sunt un panaceu, ele confruntându-se cu numeroase
contradicţii şi disfuncţionalităţi.
2. Tendinţe actuale în sistemul politic românesc
2. Statul medieval
Istoria statului medieval european este istoria cooperării şi conflictului dintre rege
şi feudalii locali. Miza conflictului este dorinţa suveranului de a-şiextinde dominaţia
asupra tutror teritoriilor care conform dreptului său divin. Posibilitatea de comunicare
este redusă pe teritorii vaste în această perioadă, prin urmare regele trimite supuşi în
teritoriu care să exercite autoritatea directă în numele său: foşti funcţionari ai casei regale
sau vasali feudali care guvernează astfel mici teritorii cu drepturi proprii.
Structuri fundamentale ale statului feudal:
a. poziţia seculară şi religioasă a regelui – autoritate seculară absolută
- îşi exercită autoritatea în numele lui Dumnezeu
- succesiunea sa la tron este expresia voinţei divine
- are drepturi asupra supuşilor, dar şi obligaţia de a-i proteja, de amunci pentru
bunăstarea lor
b. patrimonialismul
- gestiunea casei este agigurată de servitori personali ai regelui, parte a casei
regale, care sunt recompensaţi pentru servicii
- ei avansează social şi devin tot mai puţin dependenţi de patronul lor regal
În funcţie de resursele economice şi de cele ale puterii sale legitime, orice suveran
îşi fixează ca sarcină politică fundamentală extinderea propriei autorităţi pe întinderea
unui teritoriu din afara domeniilor sale. Pentru extinderea locală el se adresează nobililor
locali care îi pot oferi sprijin financiar şi/sau militar în acest sens.
În astfel de condiţii însă, autoritatea nobiliară creşte în fata autorităţii regale,
motiv pentru care suveranii medievali caută să contracareze tendinţele de autonomie
locală prin măsuri care să ducă la creşterea dependenţei personale a nobililor faţă suveran
şi faţă de funcţionarii regali:
a. suveranul va cere taxe şi prestaţii militare mai mari, iar nobilii vor cere garanţii
pentru drepturile şi privilegiile lor ca o compensare pentru serviciile aduse
b. suveranul va căuta să slăbească rezistenţa nobilimii locale prin divizare, căutare
de noi aliaţi, extinderea teritoriiloe pe care le controlează şi întărirea autorităţii
Supunerea aristocraţiilor latifundiare se realizează în două feluri:
a. învingerea nobililor proprietari în luptă şi reintegrarea lor în posesiuni după ce
jură fidelitate regelui
b. nobilii îl servesc spontan pe rege => primesc drepturi şi privilegii
Legăturile dintre suveran şi vasal au conferit o oarecare stabilitate feudalismului:
vasalul jură credinţă suveranului său, recunoscându-şi angajamentul de a-l servi, iar
suveranul concede vasalului său o feudă sau atribuie posesiunilor acstuia caracter de
feudă. Există în acest caz două situaţii:
a. predominanţa elementului feudal => predomină autoritatea vasalului pe feuda
sa (are drepturi administrative şi judiciare)
b. predominanţa elementului patrimonial => predomină puterea regală
Evoluţii asemănătoare procesului de centralitare a autorităţii în statul medieval se
observă şi în alte state ale lumii. De exemplu, statul medieval japonez este expresia
procesului de unificare a şogunatului Tokugawa din secolul XVI.