Tradiţii, datini, obiceiuri, superstiţii –

Lucin
TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE LUCIN SAU ZIUA LUPULUI

Pe 18 octombrie este Ziua Lupului, Lucinul, o tradiţie păgână care deschide

sărbătorile toamnei (Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Vovidenia, Sântandrei, Noaptea
Strigoilor, Zilele Bubatului), formează un scenariu ritual de înnoire a timpului şi deschide
un adevărat ciclu de zile festive închinate lupului, animal totem al dacilor, căruia calendarul
popular al românilor îi consacră nu mai puţin de 35 de sărbători populare (dintre care 18
cu data fixă).
În ce-a de-a treia săptămână a lunii octombrie este perioada când se sărbătoarea
Anul Nou Dacic, corespunzând cu Dionisiacele Câmpeneşti şi fermentarea vinului la
populaţia tracă, precum şi sărbătoarea Brumalia la romani. Pomânii, trăind în acest spaţiu
deschis influentelor străine, şi-au conturat un cult aparte al lupului pe baza unor cutume
autohtone amplificate şi de o transculturaţie specifică, animalului oferindu-i-se mai multe
zile din an drept sărbători populare. Ca şi celelalte sărbători închinate lupului, Lucinul este
o sărbătoare pastorală dedicată lupului, cu dată fixă, şi a suscitat mereu interesul
etnologilor. Mai ales că lupul, prin
reprezentările de pe Columna lui Traian, de
pe monumentul de la Adamclisi şi prin
stindardul dacilor, este un simbol al poporului
român, o siglă pe certificatul său de naştere.
În mitologia populară, el înseamnă mult mai
mult.
Însă lucrurile nu au stat întotdeauna
aşa. Până la mijlocul secolului trecut,
sărbătoarea era pregătită cu mare fast, fiind
dată care marca strângerea lupilor în haite,
urmată de împerecherea lor. Ziua era patronată de una dintre divinităţile protectoare ale
acestor animale: lupul. Lupul a fost un animal deosebit de respectat în spaţiul carpatic şi,
implicit, în cel bucovinean, începând din stratul cultural neolitic, apoi de către pregeţi, daci,
daco-romani şi după aceea de către români, lui oferindu-i-se o mitologie bogată, ale cărei
reminiscente au dăinuit multă vreme.
Animalului mitic i s-a atribuit şi un fel de gândire supranaturală, el fiind investit cu
un rol sacru, evoluând către adorare, totul în limitele unui cod etic mereu împrospătat, prin
transfigurarea realului în sacru, credinţele specifice venind de la sine. Gândindu-ne la
toate acestea, interesant este faptul că în Bucovina nu întâlnim măştile de lup în cadrul
ceremonialului de Anul Nou, alături de alte reprezentări mito-zoomorfe (urşi, cerbi, capre,
căiuţi etc.), dar aici au fost multe sărbători populare dedicate temutului animal.
Este interesant faptul că aceste practici magice, unele încă vii în mediul pastoral,
se îmbină perfect cu cele religioase, ciobanii obişnuind să tină post şi să facă rugăciuni în
Ziua Lucinului, pentru că turmele să le fie ferite de lupi. Lucinul a preluat numele
Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, prăznuit în aceeaşi zi de Biserica Ortodoxă. La fel s-
a întâmplat şi în cazul Filipilor de Toamnă (10-30 noiembrie), care au preluat numele
Sfântului Apostol şi Evanghelist Filip, prăznuit pe 14 noiembrie.
În accepţia ţăranului român, această zi anunţa începutul răstimpului în care lupii
se înmulţesc, perioadă care va dura 80 de zile, până la Filipii de Iarnă, în ziua numită
Drăgostitele. Pentru poporul român, imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În

1
 Tradiţii, datini, obiceiuri, superstiţii

patru substraturi mitice se reia şi se verifică imaginea sacră a lupului: substratul aborigen
local – cel al lupului neolitic; substratul indo-european – cel al lupului dac şi daco-celtic;
substratul neo-indo-european – cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză
daco-romană; substratul iudeo-creştin primitiv, care preia şi răstălmăceşte aspectele zoo-
mitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar
apocaliptic.
Lupul, ca simbol mitologic, derivă dintr-un animal real, cultul, destul de răspândit,
fiind întâlnit în cultura tradiţională în domenii precum: păstorit, medicina populară,
meteorologie populară, în folclorul juridic, precum şi în diferite credinţe, datini şi superstiţii,
toate argumentând perpetuarea totemică a animalului până destul de recent. Tema lupului
apare (pe pridvoarele pictate ale manăstirilor Horezu, Voroneţ, Suceviţa, Gura Humorului)
sub forma unei guri enorme de balaur ce semnifică Gura Iadului care înghite păcătoşii ce
nu pot trece Vămile Văzduhului.
Se pare că rădăcinile cultului lupului în spaţiul carpatic datează încă din vremuri
ancestrale, din neolitic, dar se crede şi că poporul român s-a născut sub semnul lupului,
adică un neam predestinat războaielor, înfruntării invaziilor şi cotropirilor repetate. Fără să
fi avut un cult de prim rang într-o implicare politică a vremii, lupul a fost asociat la un
moment dat ca simbol emblematic organizării cetelor de războinici, aceasta având drept
bază o origine totemică a triburilor pre-getice, dovadă fiind şi simbolul lupului imortalizat pe
stindardul dacic de mai apoi.
Despre acest aspect se poate vorbi şi
la alte popoare, în special la vechii romani
sau la gali. Tot la romani, lupul era un fel de
zeu (Lupercus), ocrotitor al turmelor, iar sub
influenţa grecească este confundat cu zeul
Pan-lupul. La multe popoare primitive întâlnim
tradiţia metamorfozării omului în lup.
Pendulând între benefic şi malefic, lupul stă
sub semnul Lunii, fiind considerat de ţărani
drept patron al iernii înfrigurate.
Totodată, lupul continuă să fie o
prezentă simbolică de necontestat în
momentele cheie din viaţa omului. Astfel, în Maramureş, mamele îşi pun copii bolnavi sub
semnul lupului, botezându-i cu numele lui, iar în Hunedoara le dau primul lapte printr-un
instrument ritual numit „gură de lup“, transferând simbolic pruncului puterea animalului
invocat. Tot lupul apare, de data aceasta alături de vidră, şi în ipostaza de călăuză a
sufletului mortului spre lumea de dincolo: „Că vidră mai ştie/Seama apelor/Şi a
vadurilor./Şi ea mi te-a trece/Ca să nu te-nece,/Şi mi te-a purta/La izvoare reci/Să te
răcoreşti/Pe mâini până-n coate/De fiori de moarte./Şi-ţi va mai ieşi/Lupul înainte,/Ca să te
spăimânte./Să nu te spăimânţi,/Frate bun să-l prinzi,/Că lupul mai ştie/Seama codrilor/Şi-a
potecilor./Şi el te va scoate/La drumul de plai,/La-un fecior de crai,/Să te ducă-n rai,/C-
acolo-i de trăi./În dealul cu jocul,/C’acolo ţi-e locul,/În câmp cu bujorul,/C-acolo ţi-e dorul“.
Caracterul totemic al lupului este dat şi de credinţa în metamorfozarea oamenilor
în lupi (pricolici, tricolici, vârcolaci). Acest animal-devorator al Soarelui şi al Lunii, datorită
faptului că vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii. În mediul pastoral,
lupul nu este văzut doar că distrugător al turmei, ci şi că singurul animal ce poate vedea
dracii, alungă bolile copiilor mici şi călăuzeşte sufletul mortului. Se mai spune că lupii au
fost câinii lui Sânpetru pe când acesta era cioban şi că obişnuia să plece cu ei în căutarea
cailor furaţi şi a dracilor. Simbolismul lupului în mitologia universală are aspect atât pozitiv,
cât şi negativ.
Pe de o parte, este simbolul luminii, al soarelui şi al focului, pentru că vede în
întuneric; pe de altă parte, are caracter demonic, satanic, infernal. În mitologia chineză se

2
Lucinul

spune că Lupul Albastru ceresc, paznicul Palatului ceresc, identificat i cu stelele Sirius şi
Ursa Mare, a creat dinastiile chineze şi mongole. Mai mult, mongolii spun că lupul albastru
este strămoşul lui Gingis Han. Turcii i-au zis lui Mustafa Kemal, care s-a autointitulat
Atatürk, adică „Tatăl turcilor“, deoarece a luptat pentru recâştigarea identităţii naţionale,
ameninţată de căderea imperiului otoman, Lupul cenuşiu. În mitologia greacă, lupul este
una dintre întruchipările lui Zeus – Lykaios, un atribut al lui Apollo, căruia, pe vremea
practicilor magice în agricultură, i se aduceau drept sacrificii fiinţe omeneşti, cu scopul de
a scăpa de secetă şi a pune capăt catastrofelor naturale de tot felul.
În mitologia scandinavă, lupul este înfăţişat drept cel care devorează astrele,
determinând eclipsele. Strămoşii romanilor – fraţii gemeni Romulus şi Remus, lăsaţi într-
un coş să plutească pe Tibru – consideraţi întemeietorii Romei, au fost crescuţi şi alăptaţi
de o lupoaică. În amintirea legendei acestei lupoaice, aveau loc la Roma serbările
denumite Lupercalii, care se crede că se ţineau şi pe teritoriul Daciei romane. Simbolul
lupoaicei era atât de preţuit de romani, încât apariţia unui lup înaintea unei bătălii era
semnul sigur al victoriei, iar zeul războiului, Marte, era reprezentat de un lup.
Ca urmare, pe toate continentele, în toate civilizaţiile şi culturile, oamenii au simţit
nevoia reprezentării temerilor lor şi a rezolvării acestora prin ritualuri magice menite să le
aducă sănătatea şi prosperitatea în case. Sporadic, fără să fie o cutumă precum Rusaliile,
Mărţişorul, Caloianul sau Paparudele, Lucinul s-a păstrat cu precădere în satele
romaneşti de munte, în jurul stânelor, acolo unde mai dau târcoale din când în când lupii.
Această sărbătoare provoca în vechime o
adevărată explozie a gândirii magice, care
culmina cu adevărate ritualuri de împiedicare
a înmulţirii lupilor şi de îndepărtare a lor de
turmele de oi.
Oamenii din satele de la munte, dar în
special păstorii, îl prăznuiau simplu,
nemuncind în acea zi, săvârşeau fel de fel de
practici şi îndeplineau anumite datini populare
şi ritualuri magice pentru prevenirea
pagubelor provocate de lupi. Se legau
simbolic ochii şi gura lupului prin încleştarea
dinţilor pieptenilor de scărmănat lâna şi prin
chituirea gurii sobei, crezându- se că, prin analogie, se vor încleşta şi dinţii lupului şi nu vor
ataca oile.
De Lucin era interzisă prelucrarea lânii, a pieilor de oi şi a părului de animale, nu
se umbla cu acul, foarfecele, nu se tăia nimic. Se repară acoperişurile, se macină faină
pentru iarnă întreagă, se pun la conservare pătrunjel, morcovi, ţelina, sfeclă, bostani. În
octombrie, dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad repede, anul ce urmează va fi
roditor. Vitele nu mai ies la păscut iarba verde pe izlazuri, ci se trec pe nutreţ uscat,
scroafele se duc la vier, se scot ultimii cartofi din pământ, se ară miriştile şi multe altele.
Dacă plouă mult în octombrie, va fi vânt puternic în decembrie, iar dacă e multă
brumă sau chiar zăpadă în această lună, în ianuarie va fi timp frumos. Femeile nu se
piaptănă (fiind părul încâlcit, lupii se încurcă şi se pierd prin păduri). Era interzisă
scoaterea cenuşii din vatră, deoarece cărbunii aprinşi, care, odată mâncaţi, să le facă să
intre în călduri şi să se împuieze. Nu se împrumută nimic în acea zi şi nu se pronunţa
cuvântul „lup“.
Singurul lucru îngăduit şi chiar recomandat este spălatul rufelor cu apă clocotită,
căci numai astfel se poate opări gura lupului. Copiii bolnăvicioşi sau slabiţi fizic primeau în
această zi un nume nou, cel de Lupu, pentru că bolile să nu-i depisteze, aceştia fiind de
acum în permanentă sub ocrotirea lupului. Această schimbare de nume poartă denumirea

3
 Tradiţii, datini, obiceiuri, superstiţii

de „botezul păgân al copiilor“ şi se face pentru

a-l întări pe noul născut şi a-l face puternic
precum lupul.
Prezenţa masivă a numelui Lupu sau
a derivatelor sale, Lupaşcu, Lupan, Lupei,
Lupuşor, Pascu, Pâscan etc., în onomastica
tradiţională românească se explică prin
schimbarea numelui adevărat (calendaristic)
al copilului cu cel al animalului care e spaima
duhurilor rele ale întunericului – care umblă
prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.
Iată o posibilă explicaţie a prenumelui „Lupu“ fără rezonantă creştină. George
Coşbuc, în eseul intitulat „Gura lupului“, arată că: „Obiceiul vechi de tot, la toate
popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul“ când plâng, e întemeiat tot pe acest motiv
mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această
ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n’are ce e lupul. Vorbele „vine lupul“ le
pomeneşte mama pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi
ale norilor n’au duşman mai rău decât lupul (adică vântul) şi când, stând lângă leagăn ori
lângă copilul care plânge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsând
copilul în pace.
Asta a fost credinţa dintru început, şi asta e într’adevăr temeiul credinţei de astăzi
în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s’au întunecat lucrurile, încât explicarea o
căutam într’altă parte. Numele Lupu se întâlneşte des chiar şi printre oameni de condiţie
socială mai bună, şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele
sunt tot mame, tot mai cred în superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor
lor.“

Dan Horgan

Bibliografie:

• Romulus Vulcănescu – „Mitologie Română“, Editura Academiei R.S.R.,

Bucureşti, 1985;
• Ion Aureliu Cândrea – „Iarba fiarelor. Studii de folclor: din datinile şi credinţele
poporului român“, Bucureşti, 2001;
• Tudor Pamfile – „Sărbătorile la români“, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997;
• Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1997;
• Gh. F. Ciausanu – „Superstiţiile poporului român“, Editura Saeculum Bucureşti,
2005;
• Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român“, Editura Paideia, 2001;
• Arthur Gorovei – „Credinţi şi superstiţii ale poporului român“, Editura „Grai şi
Suflet – Cultura Naţională“, Bucureşti, 1995;
• George Coşbuc – Eseul „Gura lupului“, Opere, vol. ÎI, Fundaţia Naţională pentru
Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2010;
• Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – „Dicţionar de simboluri: mituri, vise,
obiceiuri, gesturi, forme, culori, numere“, Editura „Artemis“, Bucureşti, 1995;
• Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români“, Editura „Grai şi Suflet – Cultură
Naţională“, Bucureşti, 2001.
http://www.monitoruldevaslui.ro/2013/10/traditii-si-obiceiuri-de-Lucin-sau-ziua-
lupului.html

4
Lucinul

Ritualuri magice pagane

Maria Oprea
Ethnos, NR. 155 - Septembrie 2014

Lucinul, un obicei precreştin mai puţin cunoscut Lucinul. O tradiţie păgână.

Această sărbătoare pastorală din luna octombrie dedicată lupului a suscitat mereu
interesul etnologilor. Mai ales că lupul, prin reprezentările de pe Columna lui Traian, de pe
monumentul de la Adamclisi şi prin stindardul dacilor, este un simbol al poporului român, o
siglă pe certificatul sau de naştere. În mitologia populară, însă, el înseamnă mult mai mult.
Sporadic, fără să fie o cutumă precum Rusaliile, Mărţişorul, Caloianul sau
Paparudele, se ţine în satele româneşti de munte o sărbătoare mai puţin practicată la şes,
închinata lupului. În Ţara Hategului, a Zarandului, în Bucovina, Banat s.a., la 18 octombrie,
oamenii săvârşesc anumite ritualuri magice menite să-i îndepărteze de gospodăriile şi
stanele lor pe fioroşii lupi în timp de iarnă. Obiceiul se numeşte „Lucin” şi nu este legat de
biserică în niciun fel, însă muntenii îl prăznuiesc simplu, nemuncind în acea zi şi
îndeplinind anumite datini populare.
Desigur, acestea sunt superstiţii locale, dar, odată săvârşite, oamenii cred că s-au
pus la adăpost de toate relele, mai ales de cele pe care le-ar aduce acest animal sălbatic.
În ziua de 18 octombrie, nimeni nu umbla cu acul, cu lâna, cu foarfecele, cu părul de
animale, în special de oi şi vite, pentru că
primejdia să fie îndepărtată de la casele lor.
Dinţii pieptenilor metalici trebuie încleştaţi
pentru că şi dinţii lupului să rămână înţepeniţi
şi să nu atace oile. Cenuşa din foc nu se
scoate în ziua Lucinului, pentru că lupoaicele
să nu dea de cărbuni care, odată mâncaţi, să
le facă să intre în călduri şi să se împuieze.
Mai mult, copiii mai slabi şi mai bolnăvicioşi
primesc acum un nume nou, cel de Lupu,
pentru a-i pune sub ocrotirea şi forţa jivinei.
Există, cu siguranţă, această practică şi în
prezent, pentru că am fost nevoită să respect
eu însămi asemenea ritualuri la o stână din Apuseni. Cum ? Nu am avut voie să împrumut
nimic în acea zi, să mă pieptăn sau să pronunţ cuvântul cu pricina.
Puteam, însă, să spăl rufe, dar cu apă clocotită, ca să se opărească gura lupului.
Interesant este că, întotdeauna m-am întrebat ce fel de nume are cântăreţul de muzică
populară din Maramureş, Lupu Rednic. Ei bine, iată o posibilă explicaţie a prenumelui sau
fără rezonanţă creştină. G. Coşbuc în eseul sau intitulat „Gura lupului” arată că: „ prezenta
masivă a numelui Lupu sau a derivatelor sale, Lupaşcu, Lupan, Lupei, Lupuşor, Pascu,
Pâscan etc., în onomastică tradiţională românească, se explică prin schimbarea numelui
adevărat (calendaristic) al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale
întunericului - care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei
şi câte arătări de spaimă”.
Această schimbare de nume poartă denumirea de „botezul păgân al copiilor” şi se
face pentru a-l întări pe noul născut şi a-l face puternic, precum lupul.

Vitele nu mai ies la păscut iarbă pe izlazuri

Etnografii spun că rădăcinile acestui cult al lupului în spaţiul carpatic datează din
neolitic. Animalul a fost asociat ca simbol, datorită organizării lui în haite, cu cetele de
războinici daco-geti. Poate nu întâmplător steagul dacilor era reprezentat de un lup cu
gura deschisă, consemnat pe frizele şi basoreliefurile antice. Romanii aveau chiar un zeu,

5
 Tradiţii, datini, obiceiuri, superstiţii

Lupercus, ocrotitor al turmelor, iar la multe popoare primitive este cunoscută tradiţia
metamorfozării omului în lup. Ion Ghinoiu, în cartea „Obiceiuri populare de peste an”,
consemnează sărbătorile toamnei (Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Ovidenia,
Sântandrei, Noaptea Strigoilor, Zilele Bubatului, Lucinul) ca pe nişte ritualuri de înnoire a
timpului, deoarece, se presupune că aceasta este perioada când se celebra Anul Nou
Dacic, când aveau loc serbările dionisiace, când fermenta vinul. Un alt etimolog,
I.A.Candrea, în cartea „Iarba fiarelor”, înregistrează nu mai puţin de 35 de sărbători
populare (dintre care 18 cu data fixă), dedicate lupului. Iar în luna octombrie, aceste
supersititii ale Lucinului se ţin în strânsă legătură cu lucrările din jurul casei şi acareturilor,
ce pregătesc gospodăria pentru întâmpinarea iernii.
Se repara acoperişurile, se macina faina pentru iarnă întreagă, se pun la
conservare pătrunjel, morcovi, ţelina, sfecla, bostani. Vitele nu mai ies la păscut iarba
verde pe izlazuri, ci se trec pe nutreţ uscat, scroafele se duc la vier, se scot ultimii cartofi
din pământ, se ara miriştile şi multe altele. Pentru a afla cum va fi vremea în timpul iernii,
de Sf. Dumitru ciobanii aruncă un topor între oi. Dacă lângă topor se aşază o oaie neagră,
va fi rea, dacă oaia este albă, va fi bună. De asemenea, dacă dimineaţa, tot a lui
Sâmedru, se trezeşte întâi o oaie albă care pleacă spre sud, iarna va fi grea, dacă se
trezeşte o oaie neagră şi pleacă spre nord, iarna va fi uşoară.
În octombrie, dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad repede, anul ce
urmează va fi roditor. Dacă plouă mult în octombrie, va fi vânt puternic în decembrie, iar
dacă e multă bruma sau chiar zăpadă în această lună, în ianuarie va fi timp frumos.

Reprezentări şi simbolism
Ion Ghinoiu a descoperit în urma
cercetărilor sale în Muntenia şi Dobrogea un
alt obicei legat de cultul lupului şi de
alungarea lui simbolică din preajma satelor, şi
anume Tarbacul câinilor. Acest ritual avea loc
în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte,
când bărbaţii prindeau toţi câinii din sat pe
care îi băteau şi chinuiau cumplit. Când
scăpau din mâna oamenilor, câinii fugeau
îngroziţi în afară satelor, unde urlau de groază la vederea oamenilor, ca apoi, după câteva
zile, să se întoarcă la casele lor. Şi asta numai din cauză că lupul este înrudit cu câinele.
Astfel, se credea că animalul sălbatic este alungat şi, odată cu el, şi iarna.
În arta populară este utilizată frecvent imaginea lupului ca motiv decorativ pe
obiectele de ceramică, sculpturile în lemn şi pe scoarţele ţesute manual. El mai apare şi în
arhitectura lăcaşurilor de cult, cum sunt, de exemplu, pridvorul Bisericii Coltea şi tâmpla
Bisericii Albe, ambele din Bucureşti. Tema lupului apare pe pridvoarele pictate ale
manăstirilor Horezu, Voroneţ, Suceviţa, Gura Humorului „sub forma unei guri enorme de
balaur ce semnifică Gura Iadului care înghite păcătoşii ce nu pot trece Vămile Văzduhului”,
spune Romulus Vulcănescu în „Mitologie Romană”.
Simbolismul lupului în mitologia universală are aspect atât pozitiv, cât şi negativ.
Pe de o parte, este simbolul luminii, al soarelui şi al focului, pentru că vede în întuneric; pe
de altă parte, are caracter demonic, satanic, infernal. În mitologia chineză se spune că
Lupul Albastru ceresc, paznicul Palatului ceresc, identificaţi cu stelele Sirius şi Ursa Mare,
a creat dinastiile chineze şi mongole. Mai mult, mongolii spun că lupul albastru este
strămoşul lui Gingis Han. Turcii i-au zis lui Mustafa Kemal, care s-a autointutulat Atatürk,
adică „Tatăl turcilor”, deoarece a luptat pentru recâştigarea identităţii naţionale, ameninţată
de căderea imperiului otoman, Lupul cenuşiu.
În mitologia greacă lupul este una dintre întruchipările lui Zeus – Lykaios, un
atribut al lui Apollo, „căruia, pe vremea practicilor magice în agricultură, i se aduceau drept

6
Lucinul

sacrificii fiinţe omeneşti, cu scopul de a scăpa

de secetă şi a pune capăt catastrofelor
naturale de tot felul” (Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, Dictionnaire des symboles). În
mitologia scandinavă, lupul este înfăţişat drept
cel care devorează astrele, determinând
eclipsele.
Strămoşii romanilor - fraţii gemeni
Romulus şi Remus, lăsaţi într-un coş să
plutească pe Tibru - consideraţi întemeietorii
Romei, au fost crescuţi şi alăptaţi de o
lupoaică. În amintirea legendei acestei lupoaice, aveau loc la Roma serbările denumite
Lupercalii, care se crede că se ţineau şi pe teritoriul Daciei romane. Simbolul lupoaicei era
atât de preţuit de romani încât apariţia unui lup înaintea unei bătălii era semnul sigur al
victoriei, iar zeul războiului, Marte, era reprezentat de un lup.
Ca urmare, pe toate continentele, în toate civilizaţiile şi culturile, oamenii au simţit
nevoia reprezentării temerilor lor şi a rezolvării acestora prin ritualuri magice menite să le
aducă sănătatea şi prosperitatea în case. La noi, Lucinul s-a păstrat cu precădere în zona
muntoasă, în jurul stanelor, acolo unde mai dau târcoale din când în când lupii. Aceste
tradiţii sunt frumoase şi importante pentru conservarea identităţii româneşti pe aceste
meleaguri.
http://www.alar.ro/n65/ethnos-c346/ritualuri_magice_pagane-s621.html

Lucinul
de Mihai CAMILAR

Lucinul era cândva o sărbătoare populară cu caracter pastoral, zi dedicată unei

divinităţi protectoare a lupilor, celebrată pe 18 octombrie, fiind consemnată în calendarul
popular în pe-rioada de început a constituirii haitelor, înaintea împerechierii acestor
animale. Această sărbătoare nelegată de biserică era mai puţin cunoscută în zonele de
câmpie, ea celebrându-se în mod aparte în mediile pastorale, în ţinuturile montane.
În spaţiul bucovinean, lupul, ca simbol mitologic, deriva dintr-un animal real, cultul,
destul de răspândit, fiind întâlnit în cultura tradiţională în domenii precum: păstorit,
medicina populară, meteorologie populară, în folclorul juridic, precum şi în diferite credinţe,
datini şi superstiţii, toate argumentând perpetuarea totemică a animalului până destul de
recent. Se pare că rădăcinile cultului lupului, în spaţiul carpatic, datează încă din vremuri
ancestrale, din neolitic, dar se crede şi că po-porul român s-a născut sub semnul lupului,
adică un neam predestinat războaielor, înfruntării invaziilor şi cotropirilor repetate. Fără să
fi avut un cult de prim-rang într-o implicare politică a vremii, lupul a fost asociat la un
moment dat ca simbol emblematic organizării cetelor de războinici, aceasta având drept
bază o origine totemică a triburilor pregetice, dovadă fiind şi simbolul lupului imortalizat pe
stindardul dacic de mai apoi. Despre acest aspect se poate vorbi şi la alte popoare, în
special la vechii romani sau la gali. Tot la romani, lupul era un fel de zeu (Lupercus),
ocrotitor al turmelor, iar sub influenţa greceas-că este confundat cu zeul Pan-lupul. La
multe popoare primitive întâlnim tradiţia metamorfozării omului în lup.
Românii, trăind în acest spaţiu deschis influenţelor străine, şi-au conturat un cult
aparte al lupului pe baza unor cutume au-tohtone amplificate şi de o transculturaţie
specifică, animalului oferindu-i-se mai multe zile din an drept sărbători populare.
Lupul a fost un animal deosebit de respectat în spaţiul carpatic şi, implicit, în cel
bucovinean, începând din stratul cultural neolitic, apoi de către pregeţi, daci, daco-romani
şi după aceea de către români, lui oferindu-i-se o mitologie bogată ale cărei reminiscenţe

7
 Tradiţii, datini, obiceiuri, superstiţii

au dăinuit multă vreme. Animalului mitic i s-a atribuit şi un fel de gândire supranaturală, el
fiind investit cu un rol sacru, evoluând către adorare, totul în limitele unui cod etic mereu
împrospătat, prin transfigurarea realului în sacru, credinţele specifice venind de la sine.
Gândindu-ne la toate acestea, interesant este faptul că, în Bucovina, nu întâlnim măştile
de lup în cadrul ceremonialului de Anul Nou, alături de alte reprezentări mitozoomorfe
(urşi, cerbi, capre, căiuţi etc.), dar aici au fost multe sărbători populare dedicate temutului
animal, una dintre acestea fiind şi Lucinul.
În ziua Lucinului, oamenii din satele de la munte, în special păstorii, săvârşeau fel
de fel de practici pentru prevenirea pagubelor provocate de lupi. Cea mai cunoscută
practică consta în încleştarea dinţilor pieptenilor metalici, crezându-se că, prin analogie, se
vor încleşta şi dinţii lupului.
La Lucin era interzis prelucrarea lânii, a pieilor de oi şi a părului de animale, nu se
umbla cu acul, foarfecele, nu se tăia nimic, lumea se abţinea să scoată cenuşa din vatră
sobei de teamă ca lupoaicele să nu găsească cărbuni, care, mâncaţi, ar fi favorizat
fecunditatea acestora în perioada imediat următoare. Copiii bolnăvicioşi sau slăbiţi fizic
primeau în această zi un nume nou, cel de Lupu, pentru ca bolile să nu-i depisteze,
aceştia fiind de acum în permanenţă sub ocrotirea lupului.