ROMANIA INTERBELICA

Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie

1918:
-"I. ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN
TRANSILVANIA, BANAT Şl TARA UNGUREASCĂ, adunaţi prin reprezentanţii lor
îndreptăţiţi la Alba-lulia, în 1 DECEMBRIE 1918,DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR
ROMÂNI Şl A TUTURORTERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA.
Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la
întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
− II. ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate

autonomie provizorie până la întrunirea Con lupte purtate cu cerbicie împotriva unui
duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele
 barbariei.
− IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania,
Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare
Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea
Română, oricând şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate
dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii".
−
−
− stituantei, aleasă pe baza votului universal.
− III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale alcătuirea noului stat român
Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va
instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor
va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, în proporţie cu
numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile
din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice.
Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional pentru ambele sexe, în
vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor
gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a
proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidel comisurile în temeiul
dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o
proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o poate munci el cu familia lui.
Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării
sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în
cele mai avansate state industriale din apus.
− IV. Adunarea naţională dă expresie voinţei sale ca, congresul de pace să
înfăptuiască comunitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să
fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se
elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale.
− V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din
Bucovina, scăpaţi de jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă,
România.
− VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea natiunilor
subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume naţiunile: ceho-slovacă,
austro-germană, jugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se
aducă la cunoştinţă tuturor acelor naţiuni.
− VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi
români, care în acest război şi- lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman
pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele
barbariei.
− IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania,
Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare
Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea
 Română, oricând şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate
dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii".
−
−
− au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi
unitatea Naţiunii Române.
− VIII. Adunarea Naţională dă expresie mulţumirii şi admiraţiunii sale tuturor
puterilor aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui
duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din
ghearele barbariei.
− IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania,
Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare
Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea
Română, oricând şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate
dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii".

Romania interbelicã a devenit un mit, un ideal al dezvoltãrii şi al libertãţii,

reprezentând pentru mulţi perioada în care s-a arãtat adevãratul potenţial al ţãrii noastre.
Dezvoltarea economicã extraordinarã, modernizarea societãţii şi mai ales îmbogãţirea
”prin noi înşine”, au facut ca noi sã visãm la aceastã perioadã, ca la un trecut îndepãrtat,
idealizat.
Acum, societatea noastrã ajunge de la votul cenzitar la cel universal, tot acum se
înfãptuieşte cea mai cuprinzãtoare reformã agrarã din Europa Rãsãriteanã, şi se formeazã
o nouã societate modernã. Individul este liber sã gândeascã şi sã acţioneze conform
propriei conştiinţe, este conştient de puterea pe care o deţine, se intereseaza de viaţa
politicã, şi se implicã direct în conducerea ţãrii.
Marea Unire din 1918 a adus românilor o ţarã a lor, în care ei sunt liberi sã facã ce vor.
Dupã secole de separare, naţiunea era din nou unitã, iar scopul în viaţã al multor oameni
a fost împlinit, astfel cã aceştia nu înţelegeau ce trebuia sã facã în continuare. Totuşi, au
existat oameni care au întrevazut potenţialul economic al României, şi au acţionat în
consecinţã, creându-şi poziţii cât mai favorabile. Alţii, fãrã cunoştinţe de economie, şi
fãrã avere, au fost nevoiţi sã lucreze, în condiţii mai bune sau mai rele, pentru a se
întreţine. Avem de-a face, probabil pentru prima datã în istoria noastrã, cu o societate de
tip burghez, în care fiecare supravieţuieşte prin forţe proprii.
Perioada studiatã este, aşadar, una complexã, a marilor schimbãri, atât economice, cât si
sociale, cãci acum România trece de la societatea veche a moşierimii, la cea nouã a
burgheziei.

Viata economica
Din punct de vedere economic, România interbelica este o poveste de decãdere şi de succes.
Primul razboi mondial a însemnat secãtuirea industriilor, asemãnãtor majoritãţii celorlalte state
beligerante, dar, în acelaşi timp, rezultatul luptelor a fost favorabil românilor, asigurând Marea
Unire, şi creînd o mai mare piaţã internã, devenitã premiza dezvoltãrii de mai târziu.
România interbelicã a cunoscut 4 etape, cele de criza fiind urmate de cele de dezvoltare, într-un
lanţ de evenimente strâns legate de cele externe.

Prima parte, cuprinsã între anii 1918 şi 1922 a fost una de refacere, în care se urmãrea redresarea
României dupã o luptã grea, care a cerut ca tribut cheltuieli foarte mari, şi exploatarea teritoriului
ocupat de cãtre inamici. Pierderile materiale considerabile, dezorganizarea transporturilor(lucru care
ducea, invariabil, la îngreunarea comerţului intern şi, în consecinţã la lipsa mãrfurilor de consum),
sporirea continuã a inflaţiei, agravarea datoriilor interne şi externe, precum şi problemele din
agriculturã au impus aceastã refacere ca o primã necesitate.
Aceasta s-a realizat prin amplificarea neîntreruptã a activitãţii bancare şi industriale datoritã
sporirii numãrului societãţilor anonime şi a capitalurilor investite, precum şi consolidãrii burgheziei.
Nu trebuie uitat cã în aceastã perioadã partidul naţional liberal, creat de şi pentru burghezie, a fost
cel care a deţinut puterea, membrii sãi fiind direct interesaţi de dezvoltarea economiei. Aceştia,
ghidându-se dupã doctrina ”prin noi înşine”, au început micşorarea intervenţiei capitalurilor strãine,
încurajând întreprinzãtorii locali.
Cea mai radicalã mãsurã luatã a fost, fãrã îndoialã, reforma agrarã, care, la final, a însemnat
expropierea a 66% din teritoriile agrare. În fapt, aceastã reformã a fost legiferatã treptat, incepând
cu 1917, (când Parlamentul refugiat la Iaşi a inclus în Constituţie dreptul de expropiere) şi încheind
cu 1921 când Parlamentul a votat legea agrarã. Ca urmare, structura proprietãţii a fost schimbatã
total, România devenind o ţarã a micilor proprietari. Marile moşii au fost drastic reduse, moşierimea
dispãrând treptat din peisajul social. Totuşi, fãrã capital, inventar corespunzãtor, sau cunoştinţe de
agriculturã, şi datoritã divizãrii treptate a teritoriilor şi a crizei economice, ţãranii nu fãceau faţã la
noua lor independenţã. Deşi creaţia PNL, în perioada 1922-1928, guvernele liberale s-au
dezinteresat total de situaţia agriculturii. Creditele acordate de Banca Naţionalã nu corespundeau
necesitãţilor ţãranilor, iar guvernele au impus taxe foarte ridicate pentru exportul de cereale. În acest
context, ţãrãnimea a cunoscut un proces de sãrãcire accentuatã, luptând din greu pentru pâinea
zilnicã.
Pe de altã parte, industria a cunoscut un progres continuu într-un ritm relativ ridicat. În viaţa
politicã, au apãrut discuţii pe marginea problemei industriei şi industrializãrii. Astfel, s-au format
douã tabere distincte, cu idei opuse. Prima era cea a liberalilor, care susţineau politica „prin noi
înşine”(ce susţinea industrializarea pe cãi interne şi fãrã capital strãin), şi cea de-a doua aparţinea
partidului ţãrãnist, care susţinea politica „porţilor deschise”(favoriza pãtrunderea capitalului strãin
în economia româneascã). Partidul cu cea mai mare influenţã în aceastã perioadã a fost cel liberal,
impunându-şi politica protecţionistã activã prin legi protecţioniste, şi apãrând efectiv industria
naţionalã. Astfel, importul scade, iar industria cunoaşte un ritm accelerat de dezvoltare. Acest
sistem de încurajare a capitalurilor interne a fost denumit neoliberalism. Urmãrind accentuarea
rolului industriei, creşterea rolului statului prin planuri economice, exploatarea bogãţiilor solului şi
limitarea capitalului strãin, reprezentanţii acestui nou curent au luat mai multe mãsuri
legislative(cum ar fi legea pentru retragerea din circulaţie a coroanelor şi rublelor din 1920 sau
legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din 1924).
Transporturile au fost, deasemenea afectate de rãzboi, impunându-se acum luarea de mãsuri pentru
refacerea cãilor ferate şi a şoselelor. Astfel, a fost introdus transportul interurban cu
autobuzul(1921), şi au fost construite numeroase cãi ferate cu utilaj feroviar produs la
întreprinderile Malaxa şi Reşiţa. În privinţa transportului aerian, s-a format în 1920 Direcţia
Aviaţiei din cadrul Ministerului Comunicaţiilor. Deasemenea, România s-a numãrat printre primele
state cu transport aerian de cãlãtori pe rutele interne.
Activitatea comercialã a fost învioratã abia în1924 datoritã noilor tarife vamale
protecţioniste, impuse de liberali. Sistemul bancar a avut partea lui de dificultãţi, cunoscând o
constantã, în ciuda mãsurilor luate. Totuşi, leul era o monedã liber convertibilã, care participa la
operaţiile bursiere din lume. Rolul cel mai imoprtant, în acest sector, îl avea Banca Naţionalã a
României. Alte bãnci importante erau Banca Româneascã, Banca Românã, Banca de Credit Român,
ş.a.

Urmãtoarea perioadã, cuprinsã intre anii 1922 şi 1929 a fost una de avânt economic. Acum
s-au elaborat cele patru legi ale economiei organice de exploatare a bunurilor statului şi bogãţiilor
naturale(1924). Astfel, s-a elaborat legea privind comercializarea întreprinderilor economice ale
statului (6 iunie), legea regimului apelor(23 iunie), legea energiei(1 iulie) şi legea minelor(4 iulie).
Aceste mãsuri favorizau evident factorii româneşti constând în în capital, muncã şi iniţiativã,
stabilind restricţii pentru activitatea capitalurilor strãine.
În 1928, la putere vine partidul naţional ţãrãnist al lui Iuliu Maniu, care-şi impune programul
„porţilor deschise”.
Pânã în 1929, economia româneascã cunoaşte o dezvoltare accentuatã datoritã lãrigirii pieţei
interne, a încheierii refacerii postbelice, a consolidãrii poziţiei burgheziei autonome, a intervenţiei
statului, şi a politicii protecţioniste.

Perioada cuprinsã între anii 1929-1933 a fost una de puternicã crizã, ce a afectat toate
sectoarele vieţii economice. Situaţia precarã a maselor, caracterul predominant agrar al economiei,
dominaţia capitalului strãin, accentuarea datoriei publice externe, comerţul extern deficitar( se
exportau materii prime ieftine şi se importau produse industriale scumpe) sunt doar câţiva dintre
factorii care au accentuat criza.
Acum s-au manifestat mai multe efecte nocive asupra societãţii, cum ar fi scãderea masivã a
preţurilor, numeroase falimente, concedieri, sãrãcirea ţãranilor prin ruinarea a mii de gospodãrii
ţãrãneşti, amplificarea şomajului, mişcãri de revoltã reprimate cu asprime, presiunea capitalului
strãin, închiderea a numeroase întreprinderi, scãderea masivã a producţiei, falimentul a numeroase
banci, ş.a.m.d. Apogeul a fost înregistrat în 1932, când registrele arãtau 300 000 de şomeri.
În agriculturã, aceastã perioada a însemnat scãderea suprafeţei cultivate şi a preţului la produsele
agrare. Astfel, ţãrãnimea, grav afectatã de sãrãcie, a fost nevoitã sã in noi împrumuturi pe care nu le
puteau restitui, fiind, în final, nevoiţi sã-şi vândã pãmânturile. Deşi statul a încercat ajutorarea
acestei pãturi sociale, prin încurajarea învãţãmântului agricol, şi prin legile de conversiune a
datoriilor, ţãranii vor rãmâne una dintre cele mai defavorizate pãturi sociale.
În industrie, problemele economice s-au manifestat prin scãderea productivitãţii industriale şi a
preţului la produse, prin creşterea numãrului de someri, şi prin falimentul a circa 1000 de
întreprinderi.
Profunzimea şi gravitatea acestei crize a demonstrat nevoia luãrii de noi mãsuri în urma cãrora sã se
reorganizeze economia. Au fost fondate Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Inzestrãrii
Armatei şi Ministerul Corpului Superior de Control. S-au fãcut investiţii de capital prin comenzi de
stat, şi au fost încurajate noile ramuri şi subramuri.

Anii 1934-1939 sunt simbolul unei relansãri economice fãrã precedent. Aceasta este perioada în
care România se afirmã ca o ţarã puternicã şi capabilã de a ieşi bine din orice context.
Industria a cunoscut acum un mare avânt , dezvoltându-se, în principal, industriile petrolului,
metalurgicã şi textilã. Industria naţionalã este încurajatã iar tarifele la import sunt ridicate. Totuşi,
se manifestã interesul partidului liberal pentru a instaura dirijismul economic. Prin finanţare
intensivã, protecţie vamalã şi controlul cartelurilor, burghezia liberalã şi-a consolidat rolul în scara
socialã. Deasemenea, Ministerul Economiei Naţionale, organ creat pentru refacerea economiei, a
urmãrit concentrarea şi centralizarea capitalurilor şi impunerea monopolului, în acelaşi timp în care
a consolidat sistemul bancar, transporturile şi sistemul finanţelor publice.
Aceste mãsuri au funcţionat exact aşa cum trebuia, cãci în 1938 s-a înregistrat momentul de vârf al
economiei interbelice româneşti. Dupã acest an, România a avut locul 1 în Europa la producţia de
petrol, locul 2 la producţia de gaze naturale şi aur, şi locul 4 la producţia de grâu. Deasemenea, am
avut, în perioada dintre anul amintit mai sus şi al doilea rãzboi mondial, locul 6 în lume pentru
nivelul economiei în general.

Economia româneascã din perioada interbelicã, este strâns legatã de viaţa de zi cu zi a

fiecãrui cetãţean. Vorbim aici de o interdependeţã evidentã şi logicã între societate şi economie.
Astfel, cei realizaţi din punct de vedere economic(industiaşi, bancheri şi oameni de afaceri, cum ar
fi Nicolae Malaxa sau Ion Gigurtu) au fost realizaţi şi din punct de vedere social, iar cei nerealizaţi
economic(cei fãrã avere şi fãrã nume: ţãranii, muncitorii, ş.a.m.d.) nu au fost realizaţi nici social.

Viata sociala
 Dupã 1918, societatea a cunoscut un proces de separare, oamenii diferenţiindu-se radical
datoritã spaţiului de locuire, a stãrii materiale, dar şi a mentalitãţii. Astfel, se formeazã douã cadre
sociale, unul fiind cel de la oras şi celãlalt cel de la sat.Primul cuprinde acea parte a populaţiei
legatã de modern şi de Occident, iar celãlalt este format din oameni care-şi trãiesc viaţa dupã
tradiţie şi obicei. Deşi majoritatea populaţiei trãia la ţarã, cele mai importante schimbãri se petrec la
oraş, unde modernitatea are cea mei mare influenţã.

Şi acum, ca şi înainte, se disting clase sociale diferite, cu probleme diferite şi cu un stil de

viaţã propriu.
Cea mai importantã clasã socialã din aceastã perioadã este burghezia. Ea este clasa conducãtoare,
liberalismul fiind cea mai infleuntã ideologie a vremii. Aceştia erau constituiţi în douã ramuri: cea
tradiţionalã(burghezi formaţi în secolul al XIX-lea, cum ar fi fam. Assan, Costinescu,
Alexandrescu, Stirbey, etc.), şi cea de primã generaţie(burghezii apãruţi dupã 1918, dintre care cel
mai important este Nicolae Malaxa, proprietarul întreprinderii Malaxa din Bucureşti). Burghezii,
indiferent de momentul formãrii, au jucat, pe tot parcursul perioadei interbelice, un important rol
atât economic, cât şi politic, consolidându-şi puterea datoritã cât şi în sprijinul dezvoltãrii
economice. Partea care a dominat, ca numãr, a fost burghezia micã şi mijlocie, acei întreprinzãtori
mici, care au reuşit sã ridice economia româneascã la standarde europene. Totuşi, marea burghezie
a fost cea cu cea mai mare inflenţã politicã, o parte din aceştia formând, în jurul regelui Carol al II-
lea o grupare influentã numitã camarila regalã.
Moşierimea, categorie socialã tradiţional româneascã, aflatã, înaintea primului rãzboi mondial, în
vârful societãţii, dispare acum, datoritã reformei agrare. Investind banii primiţi ca despãgubire,
moşierii au devenit burghezi. Unii dintre ei au pãstrat pãmânturile rãmase, însã majoritatea au
abandonat complet agricultura.
În schimb, numeroşi burghezi au cumpãrat moşii pe care le arendau. Cu timpul, deţinerea unei
moşii, practicã a burgheziei, a devenit un motiv de mândrie, un blazon, un titlu nobiliar.
Cei care şi-au pãstrat pãmânturile au beneficiat de posibilitatea cumpãrãrii de unelte şi
maşini noi, fapt ce a ajutat la dezvoltarea agriculturii.
O altã clasã care s-a impus a fost cea a intelectualitãţii. Puţin numeroşi, şi înscrişi la recensãminte
ca funcţionari sau
burghezi, intelectualii epocii au avut o infleunţã remarcabilã asupra mentalitãţii epocii.
Majoritatea acestor învãţaţi era formatã din cadre didactice, care, în general, aveau o situaţie
financiarã bunã. Dintre aceştia se detaşau profesorii universitari, cãci funcţia din Universitate
aducea cu sine siguranţã financiarã, aşa cum aratã şi Iorgu Iordan în memoriile sale: „O catedrã în
învãţãmântul superior din România veche valora –acesta-i termenul exact- cât o moşie bunã, cu
avantaje în plus faţã de aceasta. Cãci, în afarã de „glorie”, posesorul ei se bucura de un frumos venit
material, care era asigurat fãrã teama pe care o avea moşierul, cã o secetã sau altã întãmplare
asemãnãtoare îl poate ruina” ¹ .
Totuşi, noii intelectuali au început sã punã la îndoialã vechile valori, unii practicând un modernism
agresiv(de exemplu, artiştii ca Brâncuşi, Ion Vinea, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia,
Eugen Ionescu, G. Enescu, etc.).
Mulţi dintre învãţaţi aveau simpatii pentru mişcãrile de stânga, sau de dreapta. In genere,
simpatizanţii universitari ai Legiunii, ca Nae Ionescu sau Nichifor Crainic, respingeau ideile
modernismului, cãutând sã defineascã o spiritualitate românã, şi crezând cu tãrie în acea Românie o
tradiţiilor, pe care ei o considerã pierdutã.
Pe de altã parte, intelectualii tradiţionali, ca Nicolae Iorga, pierd respectul studenţilor şi chiar a
colegilor, datoritã ideilor prezentate de aceştia, considerate, în general, depãşite.
Scriitorii formau o categorie aparte, trãind cu convingerea cã reprezentau „ceva”, şi cã slujba e
degradantã. Ei considerau cã rolul lor era acela de a observa lumea, şi nu de a face parte din ea.
În acelaşi timp, s-a format o intelectualitate tehnicã, şi a noilor ştiinţe sociale. Dintre aceştia, se
remarcã personalitãţi ca Dimitrie Gusti(fondatorul unei şcoli sociologice), Virgil Madgearu, Victor
Slãvescu, Mihail Manoilescu şi Gheorghe Zane(ultimii patru fiind fondatorii gândirii economice
române).
În principal, intelectualitatea românã din perioada interbelicã s-a plasat pe poziţii progresiste, şi a
cunoscut o creştere numericã şi calitativã remarcabilã. Trebuie, de asemenea, observat cã
Universitatea din Bucureşti, în privinţa numãrului de studenţi şi a gradului de pregãtire, se afla
printre primele trei universitãţi din lume.
Una dintre noile grupãri apãrute a fost muncitorimea, clasã apãrutã ca urmare a industiralizãrii
masive din perioada studiatã. Mihail Manoilescu afirma:” Industria nu eşte numai cheia bogãţiei
statelor moderne, dar este în acelaşi timp marea şcoalã a popoarelor[...]. In industrie existã o
multitudine de specialitãţi tehnice şi ştiinţifice, ea trezeşte în om însuşiri latente şi nebãnuite.
Pãstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primarã şi industria
cu gimnaziul şi liceul” ². Astfel, muncitorimea aparţinea unui nivel relativ ridicat(bineînţeles, în
comparaţie cu ţãrãnimea) de cunoştinţe.
Condiţiile de muncã difereau în functie de întreprindere. Astfel, întreprinderile mici şi
atelierele erau, de regulã, insalubre, lipsite de condiţii igienico-sanitare, iar întreprinderile mari
aveau condiţii mai bune, fiin dotate cu utilaje moderne, salã de baie şi cantinã.
Pentru încheierea contractelor de muncã şi impunerea respectãrii lor, muncitorii erau, asemeni
statelor vestice, organizaţi în sindicate, care luptau prin acţiuni multiple, inclusiv greve. Ca urmare,
grevele au avut intensitate mai ales pe timp de crizã(19218-1920 şi 1929-1933). Au avut loc, în
aceste perioade, numeroase greve, cum ar fi grevele muncitorilor tipografi din Bucureşti, reprimate
de guvernul liberali la 13/26 decembrie 1918, greva generalã din octombrie 1920, înfrântã de
guvernul Averescu, greva minerilor de la Lupeni din august 1929, grevele petroliştilor din valea
Prahovei, grevele ceferiştilor din Bucureşti din ianuarie-februarie 1933, înãbuşite în sânge de
ţãrãnişti, etc. Deşi grevele din perioada 1934-1937 au fost dispersate, şi în general au dus la
satisfacerea totalã sau parţialã a revendicãrilor, şi la angajarea în activitatea industrialã a femeilor,
ele au afectat 1708 întreprinderi, implicând 45,8% din totalul salariaţilor.
Constanta comparaţie între muncitorime şi ţãrãnime conduce la inevitabila observaţie cã muncitorii
trãiau, în general, mai bine decât compatrioţii lor de la sate, cãci, în ciuda temerii şomajului, aceştia
nu aveau responsabilitatea de a vinde produsele, şi nici de a întreţine întreprinderile. Deasemenea,
ei aveau posibilitatea de a avansa în cadrul întreprinderii, şi o mai mare deschidere cãtre
modernitate şi posibilitãţi de îmbogãţire.
Un alt grup social era constituit de funcţionari. Acestia au cunoscut o constantã crestere
numericã datoratã modernizãrii aparatului de stat şi a necesitãţilor resimţite de unele provincii.
Conform statului, ei earu cei care un serviciu public permanent într-un oficiu al cãrui buget era
supus aprobãrii Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judeţene şi comunale. Lucrãtorii publici
beneficiau de imavomabilitate, şi aveau drept de vot. Totuşi aceştia nu aveau dreptul de a declara
grevã, sau de alua decizii politice, şi nici nu puteau fi aleşi decât dacã demisionau din funcţie.
În ciuda faptului cã partidele cereau reducerea numãrului lor, acestea cãutau sã-şi punã în funcţie un
numãr cât mai mare al partizanilor proprii.
Ţãrãnimea, principala forţã de muncã din România interbelicã, constituiau majoritatea populaţiei,
fiind subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa Rãsãriteanã. Totuşi, trãind cu o mentalitate
conservatoare, şi fiind incapabili ca întreprinzãtori, aceştia au rãmas una dintre cele mai sãrace
categorii sociale.
Reforma agrarã a dus, fãrã îndoialã, la imbunãtãţirea vieţii ţãranului şi la uniformizarea distribuţiei
proprietãţii agrare. Într-adevãr, un ţãran împropietãrit câştiga de douã ori mai mult decât unul fãrã
pãmânt. Astfel, au apãrut in zonele rurale noi construcţii racordate la condiţii moderne.
Pe de altã parte, proprietãţile nou-formate de 5ha nu erau viabile economic, mãsura fiind luatã doar
din interes electoral. Apare fenomenul înstrainãrii loturilor primite. Cauzele sunt simple: pãmântul
puţin şi obligaţiile pentru achitarea pãmântului, la care se adaugã creşterea taxelor şi impozitelor şi
scãderea preţurilor la produsele agricole, toţi acesti factori au facut ca ţãranul de rând sã nu-şi poatã
permite unelte şi maşini moderne, care sã-l ajute sã producã atât cât sã poatã trãi in condiţii bune.
Ca urmare, mulţi ţãrani au migrat la oraş, sperând la o viaţã mai bunã; însã oraşul nu-i putea
absorbi, formându-se astfel o suprapopulaţie ruralã, constând în mânã de lucru foarte ieftinã, care a
pus o frânã în calea dezvoltãrii agriculturii.
Astfel, ţãranii veniţi la oraş au fãcut parte din categoria marginalilor, a celor care cu greu
trãiau de pe-o zi pe alta. Aceastã grupare aflatã la marginea societaţii era constituitã din numeroşi
oameni defavorizaţi, cum ar fi orfanii, infirmii, oamenii foarte în vârstã şi lipsiţi de sprijin,
vãduvele, cerşetorii şi prostituatele. O categorie aparte dintre aceştia o constituiau victimele de
rãzboi, plãgi deschise rãmase în urma rãzboiului în adâncul societãţii.
Deşi s-au înfiinţat, în iulie 1921 legi pentru a stopa vagabondajul şi cerşetoria, şi s-au creat colonii
de muncã, şcoli de corecţie şi aziluri pentrubãtrâni si infirmi, aceştia rãmâneau o parte vizibilã şi
apãsãtoare a oraşelor.
Dintre marginali, prostituatele au reprezentat cel mai bine moravurile epocii. Cea mai veche
meserie din lume se practica legal, în case de toleranţã cu aprobare de la primãrie şi sub control
medical şi legal. Fetele aveau un nivel intelectual foarte scazut şi un vocabular trivial, însã nu
practicau meseria la vedere, şi nu aveau un comportament public imoral. Era, totusi o meserie foarte
raspândita, din care se putea supravieţui.

Viaţa cotidianã dupã primul rãzboi mondial a constituit un stil de viaţã relativ modern, cu
multe facilitãţi pentru unii şi cu mult neplãceri pentru alţii. În general, se manifestã un caracter
diferenţiat al condiţiilor de viaţã, cât şi a mentalitãţii, în funcţie de zona locuitã, existând diferenţe
clare între mediul urban si cel rural.
Oraşul interbelic a reprezentat mediul propice dezvoltãrii unei vieţi civilizate şi moderne.
Aşezãrile urbane ar putea fi sistematizate în patru zone funcţionale: zona centralã, cea a
mahalalelor, cea industrialã, şi cea agricolã. Prima era formatãdin principalele clãdiri urbane, cum
ar fi primãria, liceul, tribunalul, cinematograful, teatrul, etc., fiind o zonã constituitã din clãdiri cu
faţade impozante şi bulevarde largi. Zona mahalalelor era formatã din casele marginalilor, joase, si
înconjurate de curţi şi grãdini. Apoi, zona industrialã era formatã din fabrici şi antrepozite, casele
muncitorilor, şi vilele personalului tehnic superior. În sfârşit, zona agricolã aparţinea persoanelor
particulare sau primãriei.
Confortul era la nivelul la care se aflau majoritatea oraşelor Occidentale ale vremii. Existau
reţea de apa curentã, strãzi asfaltate, iluminat public(iniţial cu gaz aerian, spre sfârşitul perioadei
interbelice, introducându-se iluminatul electric; zonele periferice n-au beneficiat în aceastã
perioadãde iluminat public), servicii de salubritate(deficitare în mahalale) şi transport în comun.
Transportul public era realizat prin mai multe cãi. Astfel, existau tramvaiul electric, care l-a înlocuit
pe cel tras de cai, troleibuze(apãrute mai întãi în Timişoara în 1921, şi apoi în Bucureşti în 1929),
autobuze şi birjele sau trãsurile(preferate pentru cã ofereau mai multe comoditãţi, asemãnãtoare cu
cele de la taxiurile de azi).
Strada oferea un adevãrat spectacol datoritã firmelor iluminate, şi a vitrinelor încãrcate. Existau, pe
lângã acestea, vânzãtori ambulanţi ce ofereau adevãrate spectacole prin strigãtele şi zgomotele pe
care le fãceau pentru a-şi vinde produsele.
Oraşul oferea o imagine diversã din numeroase puncte de vedere, existând aici cetãţeni de diferite
nivele sociale şi intelectuale. Cei mai dinamici dintre aceştia erau burghezii, care aveau o condiţie
socialã importantã, şi care trãiau într-o relaţie de interdependenţã cu statul.
Viaţa orãşenilor, era influenţatã de dezvoltarea industriei, comerţului şi serviciilor. Astfel,
bunãstarea orãşenilor depindea de dezvoltarea economiei, afirmarea industriei având consecinţe
benefice asupra societãţii urbane.
În consecinţã, oraşul a cunoscut o relativã stare de bine, datoritã dezvoltãrii industriei şi a
progreselor în învãţãmânt de dupã 1918(în 1930, trei sferturi din orãşeni ştiau carte).
Guvernele liberale au fãcut eforturi pentru dezvoltarea învãţãmântului, triplând bugetul
instrucţiunii publice. Deasemenea, în 1924 s-a dat legea învãţãmântului, crescând numãrul de clase
pentru şcoala generalã obligatorie la 7 clase(în loc de 4) şi instaurându-se pedepse pentru pãrinţii
care nu-şi trimiteau copiii la şcoalã. În acelaşi timp, se înregistreazã o dinamicã ridicatã a
învãţãmântului universitar, numãrul studenţilor crescând încontinuu. Ca urmare, apare o nouã
generaţie de intelectuali, cu viziuni noi, moderne, şi interesati de noi ramuri ştiinţifice.
Nivelul intelectual şi starea financiarã au fost cele care au generat caracteristici specifice
locuinţelor, diferenţiindu-se astfel clasele sociale.
Marea burghezie, gruparea cea mai influentã a acestei perioade, avea locuinţe în centrul oraşului, ce
beneficiau de toate elementele confortului urban. Interiorul era amenajat şi decorat sub influenţa
curntelor europene, într-un stil încãrcat care genera o atmosfera încarcatã. Existau în cadrul acestei
clase şi oameni care trãiau într-un apartament la bloc amenajat cu mobilã simplã într-un stil
modernist.
Burghezia mijlocie trãia în zona medianã a oraşului, beneficiind de majoritatea elementelor
confortului urban. Elementele prezente întotdeauna într-o astfel de casã erau ceasul de perete,
oglinda, lampa de masã, şi alte astfel de obiecte cu rol decorativ.
Micii comercianţi trãiau în case cu parter de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici
apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele
din centru.
Creşterea populaţ de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici apã curentã, şi nici
canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.
Creşterea populaţiei şi nivelul scãzut al veniturilor, a generat o problemã nouã: nevoia de
locuinţe cu chirie. Însã acestea valorau mult, populaţia sãracã abia reuşind sã plãteascã chiria
lunarã. Cu timpul, în jurul acestor apartamente cu chirie s-a creat un cerc vicios, cãci chiriaşul nu
avea banii pentru locuinţã, iar proprietarul nu primea destui bani pentru a investi. S-au dat legi
pentru stimularea construirii de locuinţe ieftine, astfel încât, cei care vroiau sã construiascã erau
scutiţi de impozit pe 10 ani, aveau reduceri de taxe pentru transportul materialelor, şi facilitãţi la
cumpãrarea de terenuri. Cu timpul, fenomenul supra populãrii va fi atenuat, însã niciodatã înlãturat.
O alta problemã legatã de locuinte a fost fenomenul construcţiilor instantanee. Oraşele erau
supuse unor planuri de sistematizare, însã adesea s-a construit la voia întãmplãrii şi în grabã pentru
a scãpa de plata taxelor aferente. Acest tip de construcţii era caracterizat printr-o calitate inferioarã a
materialelor de construcţie, lipsa lucrãrilor edilitare, şi lipsa normelor de aliniere urbanisticã.
O altã parte a vieţii cotidiene este alimentaţia, factor care diferã în funcţie de venituri. Deşi
produsele agricole erau relativ ieftine, perioadele de crizã au dus la inflaţie. Ca urmare, orãşenii cu
venituri mici cereau salarii care sã reflecte nivelul inflaţiei.
Pe de altã parte, localurile ca restaurantele, birturile şi bodegile constituiau simbol pentru categorii
sociale, şi locuri de întãlnire pentru oameni de acelaşi nivel financiar. Ca urmare, la restaurantele de
lux clientela era din elitã, iar atmosfera era una liniştitã cu o muzicã discretã, restaurantele de
categoeia a doua erau locuri de întãlnire pentru negustori, fãcându-se aici afaceri, şi incheindu-se
contracte verbale. Apoi, birturile si bodegile erau create pentru categoria a treia, aici fiind o
atmosferã întunecoasã, înnecãcioasã şi zgomotoasã.
Un alt element care reflecta starea socialã era îmbrãcãmintea. Aceasta era mai îngrijitã cu cãt clasa
socialã era mai înaltã, burghezia purtãnd hainele cele mai scumpe, iar marginalii pe cele mai ieftine.

În ceea ce priveşte moda femininã, trebuie menţionat cã aici apar schimbãri drastice, datoritã
mişcãrii feministe, care presupunea o femeie activã, snergicã, şi puternicã. Astfel, fustele au devenit
mai scurte, rochiile mai vaporoase, iar pãrul mai scurt.
În zonele urbane majoritatea cetãţenilor aveau mai mult timp liber decât cei din zonele rurale.
Astfel, au apãrut noi forme de petrecere a timpului liber. În afarã de cititul presei sau ascultarea
radioului, existau, ca metode de relaxare, plimbãrile prin parcuri(în peioada 1929-1933, în jurul
Bucureştiului au fost construite lacuri, înconjurate de grãdini şi parcuri publice).
Deasemenea, a apãrut practica vizitelor de sfârşit de sãptãmânã, când se discuta despre artã,
literaturã, afaceri, sau politicã.
O atenţie specialã aveau sãrbãtorile naţionale, cum ar fi ziua de 10 mai, ziua naţionalã, când
se organizau parade şi jocuri de artificii. În oraşele mici, un eveniment important mai era şi turneul
unor trupe de teatru.
Oraşul a fost expresia modernitãţii, a dezvoltãrii, însã, în acelaşi timp, a fost şi imaginea unui stat
format din contraste, o reprezentare miniaturalã a întregii societãţi.
Cealaltã parte, cea a tradiţionalului, se afla în spaţiul rural, unde schimbãrile se petreceau greu iar
mentalitãţile erau pãstrate de secole.
Aici, problema locuinţei era mai puţin presantã, neexistând acea supra populaţie urbanã. O
singura locuinţã putea adãpostii atât familia(inclusiv bunicii şi copiii cãsãtoriţi) cât şi
animalele(adãpostite, în general, pe timpul iernii). Mobilierul era minim, iluminatul se fãcea fie cu
gaz lampant, fie cu lumânarea, încãlzitul se facea pe bazã de lemne sau de coceni, iar apã curentã nu
exista(era luatã de la fântânã), cum nu exista nici canalizare.
Exista diviziunea muncii în cadrul familiilor ţãrãneşti, femeile lucrând acasã(mâncare, tors, ţesut,
împltetit), iar bãrbaţii „afarã”(îngrijeau animale, tãiau lemne, etc.).
Alimentaţia era deficitarã, fiind bazatã pe porumb. Existau neajunsuri datorita repartiţiei alimentare
inegale, cãci deşi iarna alimentaţia era sãnãtoasã, vara, vorbim de subnutriţie. Din punct de
vedere religios, ţãranii ţineau toate posturile anului. Aceste probleme de hrãnire au generat
numeroase victime ale unor boli ca rahitismul şi xeroftalmia.
Existau foarte puţini doctori în aceste zone(unu la 17000), iar ţãranii refuzau sa meargã la doctor. Ei
nu ştiuau de bacterii, microbi sau boli infecţioase, rãmânând lângã bolnav indiferent de boalã. Ca
urmare a acestor factori, mortalitatea era foarte ridicata la sate, nou-nãscuţii abia supravieţuind
primelor 7 luni de viaţã.
Pe de altã parte, ţãranul de dupã 1918 este mult mai interesat de politicã, şi de principalele
evenimente din ţarã. Înainte de rãzboi, se citea câte un ziar la bisericã o datã la câteva luni, şi de
multe ori, informaţiile prezentate în aceste ziare erau destul de vechi. Însã, pe timpul
rãzboiului,interesul pentru ziare a crescut, pentru cã acestea publicau numele mortilor de pe front.
Dupã 1918, s-a pãstrat tradiţia de a citi ziarul, şi de a discuta politicã. Ţãranul nu mai este total rupt
de ceea ce se întamplã în ţarã. El are opinii, şi vederi politice, şi începe sã îşi lãrgeascã orizonturile.

Concluzii

Societatea interbelicã este în acelaşi timp aceea care a încurajat dezvoltarea economiei, cât şi aceea
care a generat ideologii şi fanatisme care au dus la al doilea rãzboi mondial. România nu este o
excepţie. La noi mişcarea legionarã s-a dezvoltat cu ajutorul unor oameni respectabili, cum ar fi
intelectualitatea, pentru ca odatã ajunsã ideologie de masã, sã înceapã o serie de crime odioase.
Totuşi, România interbelicã a avut sistemul cel mai democratic de pâna acum. În aceastã perioada
omul de rând a devenit liber sã gândeascã şi sã acţioneze dupã propria conştiinţã.
Viaţa socialã a perioadei interbelice depindea atât de poziţie, cât şi de avere. Avem de-a face
cu o societate de tip capitalist, în care este rãsplãtitã atât munca, cât şi deschiderea spre nou.
Modernismul, din punct de vedere economic şi social, câştigã în defavoarea tradiţionalismului,
creîndu-se o societate plinã de orizonturi. Bineînţeles cã spaţiul românesc interbelic este unul
dominat de contraste, dar aceasta are loc pentru cã România din 1918 era încã legatã de Evul
Mediu. A fost nevoie de nişte oameni inteligenţi şi capabili de a vedea dincolo de interesele proprii
pentru a crea o societate legatã de Epoca Modernã.
Totuşi aceastã nouã creaţie a
românilor va cãdea rãpusã
de comunism, în doar câţiva
ani. Rezultatul a fost o
economie slabã, şi pierderea
libertãţii gândului.

Intrebarea este: De
ce se putea atunci si acum
nimic din cele sus enuntate?

Cel mai
bogat roman din
perioada interbelica
În anii 1930, olteanul Jean Mihail era cel mai bogat român deţinând sute de mii de hectare,
proprietăţi în toată ţara şi conturi bancare de milioane de lei. După moartea sa, averea a
revenit prin testament statului, dorindu-se înfiinţarea Fundaţiei Culturale „Jean Mihail“. Din
păcate, nici până acum nu se ştie cum a dispărut o parte din averea boierului, istoricii
arătând cu degetul înspre comuniştii.
La sfârşitul secolului XIX, Constantin Dinu Mihail, tatăl lui Jean, era unul dintre cei mai
mari proprietari funciari din ţară primind 100.000 de pogoane de pământ după moartea
tatălui său, dar şi o datorie echivalentă cu valoare moşiilor. Craioveanul deţinea mai multe
reşedinţe în ţară dintre care amintim o vila pe Calea Victoriei (Bucureşti), o casa la Floreşti
(judeţul Prahova) precum şi Castelul Zamora din Buşteni. „Avea mai multe proprietăţi.
Acestea sunt doar câteva dintre ele“.
Palatul Jean Mihail, actualul Muzeu de Artă
Dinu Mihail nu a apucat să-şi
inaugureze palatul pentru că în 1908 a
decedat. Abia în 1909 monumentul a fost
ianugurat de cei doi fii ai săi, Nicolae şi Jean
Mihail. Nicolae, fiul cel mare, a trăit mult
timp în Franţa unde a şi murit în 1918, iar cel
mic a moştenit toată averea tatălui său. „Jean
Mihail a fost membru al Parlamentului
României şi unul dintre susţinătorii
reformelor agrare în ciuda poziţiei sale
sociale“, mai spune istoricul Toma
Rădulescu. Jean Mihail a moştenit şi
bunurile altor trei rude: unchiul său care îi
lasă în 1901 casa din Bucureşti şi averea sa,
mătuşa după mamă care îi lasă moşia de la
Deveselu (2.000 de hectare) iar cealălaltă
mătuşă după tată care îi lasă colecţia de
tablouri şi o casă în Craiova. „Cu siguranţă era cel mai bogat român la acea vreme. Nu avea
nimeni în ţară propietăţi de asemenea valoare, sute de mii de hectare plus conturi în bănci“,
susţine istoricul.
Necăsătorit şi fără copii, Jean Mihail a lăsat prin testament întreaga avere statului, cerând
înfiinţarea unei fundaţii care să-i poarte numele şi care să lichideze averea în folosul oamenilor de
rând. Fundaţia Culturală Jean C. Mihail a fost înfiinţată la 1 septembrie 1936 de executorul
testamentului, doctorul Constantin Angelescu, fost ministru al Învăţământului, „Într-adevăr, s-a
înfiinţat o fundaţie dar degeaba. Nu a trecut mult timp şi a venit războiul, apoi ocupaţia
sovietică. După aceea au venit comuniştii la putere iar de averea lui Jean Mihail s-a ales
praful“, susţine Toma Rădulescu.
Odată cu venirea comuniştilor, din somptosul palat din Bănie au dispărut importante piese
de mobilier. „O parte din mobilier a ajuns în casele unor oameni ai căror copii sau nepoţi sunt
acum persoane publice, mă refer la profesori universitari sau academicieni“, mai spune
istoricul. Toma Rădulescu susţine că propietăţile boierului au fost naţionalizate de comunişti iar
conturile au ajuns pe mâna oamenilor importanţi din Partidul Comunist Român. „Credeţi că s-au
vărsat toţi banii la partid? A apucat fiecare ce a putut. Unii au luat conturile, alţii au pus
mâna pe obiectele de valoare. Se ştiu cei care au în propriile case obiecte de valoare din
palatul Jean Mihail“,sustinea acesta.
Cei patru regi ai Romaniei

Carol I Ferdinand I Carol al II-lea

Mihai I

ANGHELOSANU ANETA
Cls a XI-a F
LICEUL PEDAGOGIC
”SPIRU HARET”