Perioada Meiji

明治 時代　めいじ
1868~1912

Periodizare

Succesiunea și cronologia perioadelor din istoria Japoniei sunt tributare calendarului nipon.
Modelul lui a fost luat după cel folosit odinioară în China (începând cu anul 140 î. Hr.),
adoptarea făcându-se în Japonia sub domnia împăratului Kotoku, în anul 645. Alcătuirea
calendarului urmează sistemul numelor erelor (nengo). Două sau mai multe ere alcătuiesc o
perioadă; numele unei perioade se stabilește, în principiu, după cel al capitalei, reședință a
suveranului, și marchează începutul unei domnii mai importante. Numele erelor sunt alese în
funcție de evenimentele majore din viața țării, indiferent dacă au un caracter fast sau nefast. De
pildă, o urcare pe tron, o perioadă de prosperitate, stabilirea unei reforme sau o calamitate
naturală pot fi pretexte pentru a fixa numele unei ere. Numărul anilor cât durează o eră este
variabil.
Epoca medievală cuprinde o perioadă de șapte secole, începând cu secolul al XII-lea și
încheindu-se cu anul 1868. În Japonia a existat o perioadă istorică relativ îndelungată în care
conceptul de stat era foarte vag. Unificarea clanurilor și stabilirea unui stat centralizat în Japonia
a avut loc abia în anul 646 sub domnia împăratului Kotoku (645-654).
Japonia iese din Evul Mediu odată cu perioada Meiji sau a „Guvernării luminoase” (1868-1912);
ea marchează intrarea Japoniei în epoca modernă. Ultimul șogun, Tokugawa Yoshinobu, a fost
răsturnat în anul 1868, iar împăratul Meiji (1867-1912) a fost repus în drepturile lui de
conducător al națiunii. Saigo Takamori, liderul forțelor imperiale, și Katsu Kaishu, liderul
forțelor șogunale, s-au întâlnit și au negociat predarea pașnică a puterii.

Instaurarea Erei Meiji (1868-1912)

Interesul navigatorilor occidentali s-a îndreptat cu precădere spre zonele sudice ale globului, spre
„Indii”, iar pe liniile de navigație între Pacific, Atlantic și Oceanul Indian străbăteau îndeosebi
emisfera sudică. Dar, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, pe măsura creșterii nevoii de noi piețe de desfacere a diferitelor produse
industriale, s-a impus necesitatea formării unor escale suplimentare, deși secundare, în partea de
nord a Ecuatorului, în zona Pacificului, deci și în arhipelagul nipon.
După un secol de contact direct cu Europa, început prin naufragiul unor portughezi pe țărmul
japonez în anul 1543, Japonia și-a închis porțile în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare
aproape totală față de lumea din afară, izolare pe care avea să o mențină timp de mai bine de
două sute de ani.
Sub influența ideilor sociale și politice de origine europeană aduse de acești navigatori, mulți
tineri nobili și samurai, care nu mai dispuneau de mari avuții, își puneau problema regenerării și
progresului țării, prin introducerea reformelor economice. În același timp, pătura tot mai
numeroasă și mai înstărită a comercianților, deși discreditată de regim, a ajuns să-i crediteze pe
shoguni, pe înalții demnitari și nobili cu sume importante. Dispunând de forță economică și de
capital, ei revendică cu o cutezanță mereu sporită poziții noi în stat, și protestează cu tot mai
multă îndrăzneală împotriva abuzurilor și confiscărilor; ei solicită transformări politice și sociale.
La rândul său, țărănimea a recurs cu tot mai mare intensitate la revolte, care au subminat serios
regimul shogunatului. Tot nemulțumiții invocau numele împăratului ostracizat, apelând la
aristocrația de curte (kuge), de asemenea, sărăcită și desconsiderată. Pe acel fond general de
dezamăgire și nemulțumire a renăscut, începând cu secolul al XVIII-lea, cultul împăratului și s-a
pregătit, astfel, intelectual și ideologic, calea restaurării împăratului în rosturile sale politice de
care fusese deposedat.
Încă în anul 1715, în lucrarea „Istoria Marii Japonii”, scrisă la inițiativa nobilimii din ținutul
Mito, se insista asupra importanței familiei imperiale. În același scop s-a alăturat și efortul
intelectualilor de a diminua influența civilizației chineze și de a revigora vechea religie japoneză,
shinto, prin opoziție cu confucianismul și budismul. Omul de cultură japonez Mataori a pus
accentul, în câteva din lucrările sale, pe caracterul divin al originii împăratului, iar istoricul Rai
Sanyo (1780-1832) și-a propus să stabilească fundamentele istorice ale guvernării directe de
către împărat.
Efectul unor contacte și schimburi comerciale tot mai intense cu Europa și S.U.A., deși impuse
prin violență, a fost rapid și spectaculos, chiar benefic pe diferite planuri pentru societatea
japoneză. Sosirea masivă a negustorilor străini, îndeosebi după anul 1858, a dus la transformarea
portului Yokohama într-un însemnat centru comercial, din ale cărui antrepozite cantități mari de
mărfuri invadau piața japoneză. Între anii 1859 și 1868 valoarea comerțului exterior japonez a
crescut de la numai 2 milioane la 35 milioane dolari. Străinii cumpărau din Japonia mătase,
bumbac, hârtie, ceai, uleiuri, cupru etc. și le vindeau japonezilor nave, arme, mașini și diferite
obiecte metalice, stofe de lână, țesături din bumbac și cânepă, unelte de pescuit etc.
Preponderența accentuată a importului față de export a cauzat scurgerea aurului în afara
granițelor Japoniei. Această pierdere de aur și dezechilibrarea sistemului monetar au provocat o
gravă inflație. Totodată, concurența mărfurilor străine a dus și la ruinarea producției
manufacturiere și meșteșugărești autohtone. Modificări însemnate s-au produs și în producția
agricolă, datorită solicitărilor externe masive de ceai, mătase și a altor produse. Pe de altă parte,
s-a constatat apariția, în număr din ce în ce mai mare, a unor întreprinderi industriale în ramurile
industriei ușoare, a arsenalelor și șantierelor navale, a unor întreprinderi metalurgice etc., ceea ce
a însemnat constituirea și creșterea puterii burgheziei japoneze.
Criza în care se afla regimul shogunatului fiind profundă, adversarii cercurilor conducătoare din
Edo au profitat de această situație, prin semnarea unor tratate inegale cu Occidentul (cum ar fi
cel de la Kanagawa încheiat în anul 1854) pentru a ataca deschis și decisiv regimul existent,
acuzându-l de incapacitatea de rezistență presiunilor străine.
Opozanții l-au abandonat, pe rând, pe shogun, și s-au adunat în jurul împăratului din Kyoto. În
acel climat de criză politică s-au intensificat asasinatele cu caracter xenofob, exaltărilor
naționaliste căzând victime ruși (1859), francezi și olandezi (1860), britanici (1861).
Ciocnirile dintre adepții restaurării puterii imperiale și cei care susțineau regimul shogunal,
sporadice un timp, au luat o întorsătură decisivă începând din martie 1860 când a fost asasinat
prim-consilierul shogunului, Ii Naosuke. Caracterul răscoalelor, mișcărilor și acțiunilor din
perioada următoare acestui eveniment au purtat o tentă atât antifeudală, cât și una
anticolonialistă. În fruntea acestor mișcări de mase se aflau samuraii cu vederi reformiste care au
reușit să-și alăture burghezia, țăranii și intelectualii. Lupta armată împotriva shogunului a fost
declanșată în provincia Choshu, în anul 1865. Abia în iulie 1866 forțele armate shogunale i-au
putut înfrunta pe răsculați, dar au fost înfrânte.
În februarie 1867, împăratul Komei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în
vârstă de numai 15 ani. Tânărul monarh avea sprijinul forțelor militare ale provinciilor Satsuma
și Tosa. Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 - nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de orice
sprijin armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunțat la funcțiile sale. După
abdicare, acesta nu și-a făcut seppuku, așa cum ar fi cerut tradiția, ci a trăit un timp în
obscuritate, și mai târziu a fost primit la curtea imperială. Liderul forțelor imperiale, Saigo
Takamori, și liderul forțelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit și au discutat predarea
pașnică a puterii.
Cu toate că shogunul acceptă restaurația și își retrage trupele la Osaka, la sfârșitul lui ianuarie
1868, alte forțe Tokugawa încearcă să recucerească Kyoto dar sunt înfrânte de către forțele din
provinciile Satsuma, Choshu și Tosa. Războiul Boshin, între anii 1867 și 1868 a dus la
desființarea șogunatului. Bătălia finală s-a dat la Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie
dominația familiei Tokugawa, cu toate că alte familii Tokugawa din nord rezistă încă mult, iar
flota din portul Hokkaido rezistă până în anul 1869.
La 3 ianuarie 1868, Matsuhito a decretat preluarea puterii precum și abolirea regimului
shogunatului. Împăratul își va instala curtea și reședința la Edo, pe data de 26 noiembrie 1868,
oraș ce primește numele de Tokyo (Capitala de Est). Începe o nouă epocă în istoria Japoniei pe
care împăratul Matsuhito, la cererea reformatorilor, a numit-o Meiji („guvernarea luminată”).
Această eră s-a dorit a fi, în același timp, un continuum dar și o mare mutație socială și politică
în societatea japoneză.
Japonia modernă a cultivat spiritul subordonării totale față de împărat și față de instituțiile de
stat, elemente psihologice care în timpul imediat anterior celui de-al doilea război mondial au
fost orientate spre formarea mentalității militariste, fanatice. De la restaurația Meiji și până la
sfârșitul celui de-al doilea război mondial împăratul va fi conducătorul guvernului și al armatei.
În epoca Meiji împăratul era divinizat, iar după moartea acestuia în anul 1912, memoria lui a fost
înconjurată de venerație. Matsuhito, deși a favorizat mai mult pe conservatori decât pe liberali, a
fost și a rămas o personalitate marcantă și totodată un simbol. O trăsătură fundamentală a epocii
pe care a ilustrat-o acesta a fost că el a jucat un rol pasiv, lăsând oamenii de stat să acționeze în
numele său. Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist
modern atât datorită propriilor eforturi, cât și împrejurărilor internaționale favorabile: marile
puteri europene și Statele Unite fuseseră antrenate în conflicte interne și externe care le-au ținut
departe de arhipelagul nipon.
Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internațional al Japoniei
prin anularea tratatelor inegale care-i fuseseră impuse, întărirea forțelor sale armate terestre și
navale, angrenarea țării în competiția marilor puteri pentru stabilirea de zone de influență și piețe
de desfacere a produselor industriale și dobândirea unor resurse de materii prime. Pentru toate
acestea era necesară o puternică bază militară care a fost sistematic creată.
Japonia a adoptat numeroase instituții apusene în perioada Meiji, printre care un guvern modern,
sistemul de legi și organizarea armatei. Aceste reforme au ajutat la transformarea imperiului
japonez într-o putere mondială: Japonia a învins China în primul război sino-japonez (1894-
1895) și Rusia, în războiul ruso-japonez (1904-1905). Până în 1910, Japonia ajunsese să dețină
controlul Coreei, Taiwanului și a jumătății sudice a insulei Sahalin.
Sau….

Perioada Meiji este considerata inceputul epocii moderne a Japoniei. Denumirea provine de la
numele Imparatului Meiji. Acesta a fost propulsat la conducerea Japoniei, in urma evenimentelor
ce poarta denumirea de Restaurarea Meiji, explicate in articolul aferent perioadei anterioare
(perioada Edo).
 
Regimul Meiji a inceput ca o alianta intre provinciile Satsuma si Choshu, sustinute de Tosa si
Hizen. Scopul acestei aliante a fost restituirea puterii in mainile imparatului, considerat
conducatorul de drept al Japoniei si eliberarea Japoniei de influentele “barbare” (straine). Intre
ianuarie 1968 si iunie 1869 a avut loc razboiul civil Boshin intre fortele imperiale (Meiji) si
ramasitele vechiului shogunat Tokugawa. Orasul Edo a fost redenumit Tokyo in 1868, si a fost
declarat noua capitala.
 
Perioada imediat urmatoare acestor evenimente, pana in zilele noastre este considerata epoca
moderna, fiind impartita in 4 periode, dupa numele purtat de imparati: Meiji (1868-1912);
Taisho (1912-1926); Showa (1926-1989) si Heisei (1989-...).
 
Reforme
Imediat cu instalarea regimului Meiji, au inceput o serie de reforme pentru reorganizarea puterii
in stat. Inceputul  este marcat de un juramant prin care in 1868, imparatul se angajeaza sa preia
puterea, sa acorde tuturor cetatenilor posibilitatea de decizie, precum si sa abandoneze vechile
obiceiuri rele.
 
Sistemul prefectural a luat nastere in 1871, tranzitia spre acesta incepand insa in 1869, cand patru
lorzi locali (daimyo) au fost convinsi sa-si cedeze pamanturile curtii. Acestia au fost numiti
guvernatori ai vechilor lor pamanturi. Multi au urmat acest exemplu, ajungand ca in 1871 toate
domeniile sa revina in mana imaratului, acesta reimpartindu-le in prefecturi. Prin aceasta s-a
renuntat la domeniile feudale si privilegii, samurai pierzandu-si astfel drepturile si privilegile.
 
Aceasta a produs o schimbare majora a claselor sociale. Astfel in 1873, populatia Japoniei se
ridica la cifra de 33 milioane, iar clasele sociale cele mai predominante fiind: kazoku
(aristocrati); shizoku (samurai - 5.5% impreuna cu aristocratii); heimin (oamenii de rand - 93,6%)
si altii (preoti etc. - 0.9%).
 
In 1871-1873, o mare parte din persoanele la putere au facut un tur in America si Europa pentru
a invata despre sistemele moderne de administratie si guvernare. Acest tur poarta denumirea de
“misiunea Iwakura”. In urma acestei experiente a fost schimbata modalitatea de taxare din
procente pe productie (orez) in procente pe pamantul detinut (3% pentru inceput, iar apoi au
redus la 2.5% din valoarea pamantului aflat in gestiune).
 
Imediat cu aceasta reforma a aparut problema inflatiei, odata cu introducerea banilor tipariti.
Capitalul era putin, iar industriei ii lipsea infrastructura: sisteme de distributie, transport,
comunicatie si publicitate. In acest sens a pornit o campanie sub conducerea lui Matukata
Masayoshi. Acesta a introdus noua taxa pe pamant, a stabilit regulile pentru stabilizarea monezii
nationale, a infiintat Banca Japoniei in 1882, a adoptat standardele internationale cu privire la
aur, si a privatizat primele institutii guvernamentale, rezultand astfel un “boom” industrial.
Corporatiile de comert infiintate in perioadele anterioare si-au schimbat sistemul de structurare,
adaptandu-se la noile cerinte economice (Mitsui, Mitsubishi, Sumitomo, Yasuda, Furukawa etc.).
Reformele acestuia au adus in scurt timp o stabilitate economica necesara dezvoltarii rapide, insa
acestea au afectat negativ sectorul agrar. Pretul orezului si a matasii au coborat, fermierii in
datorii si-au pierdut pamantul pe fundalul unui numar crescand de tarani. In 1884 a avut loc
incidentul Chichibu, cand fermierii in datorii au cerut rezolvarea acestor probleme, atacand
camatarii si statiile de politie.
 
Totodata a fost introdus invatamantul obligatoriu, pentru inceput in 1879 la 4 ani (16 luni), iar in
1907 stacheta a fost ridicata la 6 ani de invatamant obligatorie. Se noteaza ca in acest an (dupa
razboiul ruso-japonez), 97% din tineri urmau cei 6 ani de invatamant obligatoriu. Pentru mai
multe detalii despre cum este organizat invatamantul in Japonia azi, click aici.
 
In 1873 a fost introdus un nou sistem militar, cu stagiu militar obligatoriu de 3 ani in serviciu
activ si 4 ani in rezerva. Astfel in 1877, 82.0% din barbatii in varsta de 20 ani erau racolati in
acest sistem, iar forta militara in perioada de pace era de 31.680 de oameni, iar in timp de razboi:
46.350. Schimbarea sistemului militar a condus la pierderea semnificatiei cuvantului samurai si
la desfintarea acestei clase sociale. Totodata clasa samurailor si-a pierdut sursa de venituri, mai
mult, in 1873, guvernul a decis sa taxeze fermele acestora cu 30% din cheltuielile anuale, decis
sa puna un sfarsit acestei clase sociale. Chiar si samurai care sustinusera restaurarea Meiji au fost
complet dezamagiti de aceasta decizie, initiand o serie de revolte pe tot intinsul tarii. Cea mai
serioasa a fost cea din provincia Satsuma in 1877, cand armata fostilor samurai a fost infranta de
catre noua armata imperiala dotata cu arme moderne.
 
Pe fundalul aparitie a numeroase partide politice si directii de guvernare, intr-un final a fost
abrogata constitutia Japoniei, in 1889, preluata dupa modelul german. Aceasta constitutie acorda
imparatului puterea absoluta (sacru si inviolabil). Imparatul era comandantul suprem al armatei,
putea incheia pace si initia razboi, putea dizolva guvernul si sa ceara noi alegeri. Dieta era
impartita in doua: partea superioara si cea inferioara (parlament). Parlamentul era responsabil de
initierea si propunerea legilor, dar pentru acestea sa fie puse in practica era necesar acordul
intregii camere. Un consiliu special (Privy Council) a fost infiintat cu rolul de a revizui si apara
constitutia. In 1890 au loc primele alegeri parlamentare.
 
Relatii internationale
In perioada Meiji, Japonia a luat parte la doua mari razboaie: primul cu China (1894-1895), apoi
cu Rusia (1904-1905). In 1910 Japonia anexeaza Coreea. Pana in 1911 toate tratatele inegale
semnate la sfarsitul perioadei Edo au fost terminate sau inlocuite.
 
Inca din 1858 au fost conflicte intre Rusia si Japonia in legatura cu posesia insulelor Sakhalin din
nord. La aceea data, s-a semnat un tratat pentru posesia in comun a acestora, dar acesta a fost
refacut in 1875, cand insulele Kurile au fost oferite in schimbul acestora. In 1878, Japonia
anexeaza si insulele Bonins.
 
Asa cum s-a explicat in articolele anterioare, insulele Okinawa au fost cucerite de Japonia in
1609, insa acest fapt nu a fost declarat international, populatia ryukyu platind inca tribut Chinei si
intrand in relatii independente cu puterile vestice. Odata cu 1871, cand sistemul prefectural a fost
stabilit, Okinawa a fost pusa sub juristictia prefecturii Kagoshima. Incepand cu 1875, s-a incetat
plata tributului pentru insulele Okinawa Chinei, si s-au luat o serie de masuri pentru
implementarea unui sistem de administratie compatibil cu cel al Japoniei, aceasta investind o
multime de resurse in acest scop. Totodata, aici si-a amplasat cateva garnizoane militare. In
1879, China cedeaza intr-un final.
 
In aceasta perioada, Korea se consituia ca un stat slab in interioar, aflat inca sub suveranitatea
Chinei. In 1874, cu toate ca Korea acceptase schimbul de convoaie cu Japonia, unui convoi i s-a
refuzat o audienta imperiala. Doi ani mai tarziu, in urma demonstratiilor fortei navale nipone, a
fost semnat tratatul Kanhwa prin care era recunoscuta independenta Koreei. Totusi, in perioada
imediat ulterioara 1876-1885 in Koreea a izbucnit un razboi rece intre China si Japonia.
 
Intre 1894 si 1895 are loc razboiul Sino-japonez. Regele Koreei cere asistenta in terminarea
rebelilor Chinei. Japonia insa il captureaza si il forteaza sa ceara asistenta Japoniei. Aceasta a
permis o lupta tacita intre Japonia si China purtata pe teritoriul Koreei, pretul fiind care dintre
acestea doua sa asiste la modernizarea Koreei. Japonia a distrus capabilitatiile militare ale Chinei
din Korea, iar la conferinta de pace a cerut Taiwan-ul si peninsula Liaodong (din Koreea).
Germania, Franta si Rusia au cerut insa retrocedarea Koreei peninsula Liaodong.
 
Dupa incheierea acestui conflict, China a fost inlocuita cu Rusia ca inamic al intereselor Japoniei
in Asia continentala de nord-est. Intre 1895 si 1904 influenta Rusiei a crescut atat in Manciuria
cat si in Koreea. Odata cu terminarea constructiei liniei de cale ferata trans-siberiana, parea
inevitabil controlul Rusiei asupra sudului Manciuriei si Koreei. In 1902 se semneaza pactul intre
Anglia si Japonia, care s-a dovedit extrem de fructuos pentru interesele ambelor parti, iar in
1904-1905 are loc razboiul ruso-japonez, initiat de cei din urma. Cu toate ca acest razboi s-a
dovedit foarte costisitor pentru Japonia din punctul de vederea finanicar cat si al vietilor
omenesti, prin tratatul de la Portsmouth din 1905, Japoniei i-au fost recunoscutele interesele in
Koreea, eliberand de sub dominatia rusa sudul Manciuriei, Koreea si partea de sud a
arhipeleagului Sakhalin. Totusi Koreea a fost anexata Japoniei de abia in 1910...
 
Greselile facute in semnarea tratatelor de la sfarsitul perioadei Edo, au fost sterse prin semnarea
tratatului comercial anglo-japonez (1894), completat ulterior in 1899, respectiv 1911, cand a
Japonia si-a recastigat intreaga putere diplomatica si comerciala.
 
Cultura
Economia Japoniei era deja in crestere. In 1900, agricultura a produs mai putin de jumatate din
produsul intern, iar ponderea industriei (pentru inceput fabricile de textile) era in continua
crestere. Aceasta cresterea a condus la cresterea oraselor si la nepopularea zonelor rurale.
Ferindu-se de liberalismul vestic si radicalism, guvernul Meiji s-a concentrat pe intarirea
traditiilor nationale, cultivand spre exemplu religia shinto.
 
Odata cu instalarea regimului Meiji, s-a oprit folosirea limbii chineze in redactarea documentelor
oficiale. A aparut astfel un nou stil “oficial” in scrierea japoneza a luat nastere, elaborat de
Futabatei Shimei. Acesta a aparut deoarece scrisul traditional nipon s-a dovedit depasit in
exprimarea noilor ideei ale epoci, rezultand din incercarea acestuia de a traduce literatura rusa in
japoneza.
 
Okubo Toshimichi, unul din liderii politici ai Japoniei imediat dupa restaurarea Meiji, crezand ca
pentru atingerea stabilitatii interne este necesara concentrarea pe probleme domestice a realizat
urmatoarele reforme sociale: in 1871 a incurajat oamenii sa-si schimbe frezele si culoarea
parului; in 1876 a incurajat oamenii sa nu mai poarte sabii; a introdus si popularizat servicile
telegrafice in 1870, postale in 1871; a introdus calendarul georgian in 1873 si a inceput
constructia de cai ferate in 1873.

Modernizarea Japoniei (din 1868 pâna în prezent)

Perioada Meiji (lumina) 1868-1912

Luând ca model Imperiul German, Japonia ajunge din urma marile puteri occidentale. Sintoismul
devine religia de stat, slabind caracterul sau religios si întarindu-se cel national istoric. În 1889
libertatea confesionala este garantata prin lege iar religia devine o problema privata. Nevoia
populara de religiozitate duce la dezvoltarea sectelor sintoiste influentate de budism.

Sau...

O anumită perioadă din istoria Japoniei se aseamănă, întrucâtva, cu începuturile modernităţii în

România, o astfel de paralelă situându-se atât la nivelul evenimentele politice şi istorice, cât şi în
plan cultural sau intelectuale. Japonia a intrat în modernitate uneori dominată de un energic avânt
spre a se occidentaliza, alteori însă păstrându-se o oareşce retincenţă fata de reforme.
Japonia intra în perioada cunoscută în istoriografie ca era Meiji. Odată cu această perioadă,
denumită uneori şi „restauraţia Meiji”, puterea politică revenea din nou, în mod real, în mâinile
împăratului, care până atunci fusese marginalizat de principalii demnitari politico-militari,
cunoscuţi sub numele de şoguni.

Reformele care aveau să fie inţiate de împăratul Matsu-Hito vor schimba profund Japonia care,
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, avea încă înfăţisarea unei ţări medievale (precum eram
şi noi, de altfel). Dictonul care a călăuzit aceste reforme a fost „ştiinţa occidentală şi etica
orientală”. Se dorea ca schimbarile venite din lumea occidentală să reziste peste timp, de aceea
trebuiau asimilate şi aplicate în funcţie de specificul japonez, lucru care în ce mai mare parte a şi
reuşit.
Totuşi, japonezii, ca şi românii, au sesizat, mai mult sau mai puţin descurajaţi, decalajul pe toate
planurile dintre ei şi puterile occidentale. Astfel, în decursul a doar câtorva zeci de ani, ca urmare
a numeroaselor reforme, cât şi a unor evenimente care aveau să-i crească prestigiul în lume
(războiul ruso-japonez, câştigat în mod decisiv de cei din urmă), Japonia avea să devină una
dintre principale puteri, fiind singura naţiune asiatică care se va bucura de privilegiul de a discuta
de pe picior de egalitate cu puterile europene. La sfârşitul perioadei Meiji, în 1912, Japonia
dispunea de o armată de 700.000 de militari, egală ca valoare cu cele mai performante armate de
la acea vreme. Totodată, o puternică flotă militară o plasa în topul principalelor puteri navale, pe
lângă asta, comerţul pe parcursul erei Meiji a crescut de 18 ori faţă de 1868, iar linia de cale
ferată a ajuns la aproape 11.000 de km.
Odată cu perioada Meiji, clasa samurailor va fi desfiinţată prin decret imperial în 1872. Într-
adevăr, momentul cunoscut ca Războiul Boshin reprezintă una dintre ultimele încercări ale
acestei caste a samurailor de a înfrunta noile prefaceri pe care le cunoştea Japonia atunci.
Era Meiji a reuşit să găsească un echilibru între tradiţie şi modernitate, iar la fel, cred eu, s-a
întâmplat şi în cazul Principatelor Române datorită oamenilor politici şi de cultură care au
îndreptat destinele României spre a deveni, dacă nu o putere de amploarea Japoniei, cel puţin una
regională (vezi războaiele balcanice) capabilă să-şi apere graniţele ţării şi să poate acţiona în mod
pragmatic pentru îndeplinirea idealului de unitate naţională.

Sau…

Era Meiji – reinventarea Japoniei

Razboi civil intre sustinatorii imparatului si cei ai shogunului
Imparatul Mutsuhito era propulsat la doar 15 ani pe tronul Japoniei, in urma evenimentelor ce
poarta denumirea de “Restaurarea Meiji”. El devine astfel, conform noii constitutii simbolul
statului si al unitatii natiunii. Regimul Meiji a inceput ca o alianta intre provinciile Satsuma si
Choshu, sustinute de Tosa si Hizen. Scopul acestei aliante a fost restituirea puterii in mainile
imparatului, considerat conducatorul de drept al Japoniei si eliberarea tarii de influentele barbare,
straine. Acest lucru nu a fost posibil decat dupa dupa un razboi civil sangeros intre sustinatorii
tanarului imparat si cei ai ultimului shogun al dinastiei Tokugawa. Acesta din urma, isi va
depune insemnele puterii in ziua de 9 decembrie 1867. Ultimele ramasite militare ale vechii
oranduiri sunt definitiv distruse odata cu inabusirea revoltei de la Satsuma in 1877.
Marii lorzi feudali, denumiti daimyo, au fost obligati sa renunte la pamanturi, s-a format un
guvern, s-a stabilit un sistem de impozitare centralizat si s-au pus bazele unei armate de recruti.
Desigur, pentru daimyo si unii samurai a fost o perioada grea, caci societatea reclama un nou tip
de om, intreprid, cunoscator al unor meserii, priceput, specialist, creator de bunuri. Multi samurai
vor claca si vor deveni portari, politisti, factori postali sau vor ingrosa randurile proletariatului
industrial si agricol.
De la Japonia feudala in epoca moderna
In aprilie 1868, la numai 3 luni de la venirea sa pe tron imparatul ajutat de sfetnicii sai a emis
Juramantul Carta. Articolul 5 este cel mai important pentru ca prevedea “inmagazinarea de
cunostinte din lumea intreaga menite sa intareasca patria”. Atitudinea Japoniei se schimba
radical; acum este pregatita sa invete si sa asimileze cunostintele adversarului. Tratatele inegale
semnate in ultimii ani ai Shogunatului trebuiau revizuite iar tara trebuia tratata pe picior de
egalitate.
La 23 decembrie 1871, pleca din portul Yokohama, printul Iwakura conducatorul primei misiuni
japoneze de mare amploare, in afara granitelor, in calitate de ambasador extraordinar si
plenipotential pentru Statele Unite si Europa. La 11 februarie 1889 eforturile de modernizare ale
niponilor erau incununate prin adoptarea primei constitutii depline din afara lumii occidentale.
Un an mai tarziu au loc primele alegeri parlamentare, arena politica fiind ocupata de doua partide
principale: Seiyukai, liberal si Kaishinto, progresist.
In doar doua decenii se facusera progrese remarcabile in toate domeniile, incepind cu economia
si terminind cu religia sau literatura. Modernizarea devenise cuvantul de ordine si in consecinta
se copiau obiceiurile occidentalilor comitindu-se insa si destule excese. La un moment dat se
vorbeste chiar de adoptarea limbii engleze pentru a putea trata pe picior de egalitate cu ceilalti.
Guvernul Meiji a abolit vechiul sistem feudal japonez al senioriilor inlocuindu-l cu unul
aristocratic dupa modelul britanic existent cu baroni, duci si earli si redesenind literalmente harta
Japoniei prin crearea noilor unitati administrative numite prefecturi.
Zaibatsu si rolul sau in politica si industrie
In ciuda eforturilor sustinute economia nu a dus-o prea bine in primii ani ai perioadei Meiji.
Cauzele au fost numeroase, intre ele putindu-se numara slaba performanta a intreprinderilor
guvernamentale, retribuirea numerosilor consilieri straini, a fostilor samurai ramasi fara ocupatie
precum si rebeliunile. Statul a trebuit sa-si vanda o parte importanta din industrie
intreprinzatorilor privati pentru a face fata situatiei. O buna parte din aceasta a incaput pe mana
unui mic grup de potentati ce vor capata mai tarziu denumirea de zaibatsu sau “clici financiare”.
De altfel, in mainile acestor oligarhi va ajunge, in buna masura, si puterea politica. Nu de putine
ori premierul era desemnat dupa ce in prealabil era indelung cercetat si aprobat de acestia.
Incet, incet au aparut si primele rezultate. Importul de tehnologie performanta, expertii straini si
studentii intorsi de la studii din strainatate, au ajutat la edificarea unei industrii moderne. Pentru a
pune mana pe tehnologia vestica, companiile japoneze au format societati mixte cu cele nord-
americane si europene. Binecunoscutul gigant de azi, NEC (Nippon Electric Company) a fost
fondat in 1899 ca firma mixta formata dintr-o companie americana, Western Electric si un agent
japonez. Un alt gigant, Toshiba, a pornit ca firma mixta la inceputul anilor 1900, fiind compusa
din General Electric din America si doua companii japoneze, Tokio Electric si Shibura Electric
(parte din grupul Mitsui).
Cresterea rolului militar al Japoniei in zona

In plan militar efectele noilor masuri isi vor face rapid simtite prezenta. Superioritatea tacticilor
navale britanice se va dovedi decisiva in conflictul cu China incheiat in 1895. Achizitiile
teritoriale dobandite pe seama invinsului sunt prima etapa a constituirii unui imperiu nipon in
Asia, asta chiar si in conditiile renuntarii la peninsula Liaotung la presiunea Germaniei si a
Frantei. Japonia dobandea ceva la care ravnise mult mai mult: respectul vesticilor si revizuirea
cel putin partiala a tratatelor inegale. Curand un pact militar incheiat pe picior de egalitate, in
1902, cu Marea Britanie va consfinti intrarea Japoniei in clubul celor mari.
Devenind primul stat asiatic posesor de colonii, Japonia isi rezolva dintr-o data o multime de
probleme. In primul rand obtinea resurse fara de care economia sa era practic sugrumata. In al
doilea rand, dobandea noi piete de desfacere pentru produsele sale manufacturate si nu in ultimul
rand avea o supapa pentru populatia sa in continua crestere. Densitatea populatiei era in acea
perioada una dintre cele mai mari din lume iar sporul demografic ajunge in preajma celui de al
doilea razboi mondial la cifra de 1.300.000 de locuitori anual. Viata nipona era dominata de
teama unei suprapopulatii, care se va simti din ce in ce mai stanjenita intre fruntarii atat de
inguste. Este stiut faptul ca Japonia pe langa faptul ca nu dispune de bogatii de subsol suficiente
nu are nici suficient teren agricol, cel existent fiind exploatat la maximum posibil.
Victoria navala, decisiva din stramtoarea Tsushima din razboiul cu Rusia Tarista din 1904-1905
i-a intarit si mai mult pozitia. Pacea incheiata la Portsmouth, chiar daca nu i-a adus despagubiri
financiare, totusi, faptul ca era prima natiune asiatica ce zdrobea o putere vestica i-a adus un
prestigiu imens. Japonia detinea in acel moment Taiwanul, o parte din Sahalin, teritorii in
Manciuria si recunoasterea intereselor in Coreea. Peste doar cativa ani, n 1910, Coreea avea sa
fie pur si simplu anexata, Japonia impunindu-si propriile legi.
In 1912, la moartea imparatului Meiji, se incheia una dintre cele mai importante epoci in istoria
Japoniei. Bilantul acestei lungi perioade este impresionant. In doar 50 de ani, o tara despre a
carei existenta se stia atat de putin, fiind desconsiderata si ignorata a acces la statutul de
superputere, cea mai mare realizare a vreunei natiuni in istoria lumii.  In acelasi timp, odata cu
restaurarea cultului imparatului, numit si tennoism, in mentalitatea nipona se va produce o
schimbare cu efecte extrem de nocive in plan politic. Adoratia pentru imparat a fost folosita de
grupurile nationaliste, militarite in scopul promovarii unei politici expansioniste.

Sau…

În februarie 1867, împăratul Komei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în
vârstă de numai 15 ani. Tânărul monarh avea sprijinul forțelor militare ale provinciilor Satsuma
și Tosa. Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 - nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de
orice sprijin armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunțat la funcțiile sale.
După abdicare, acesta nu și-a făcut seppuku, așa cum ar fi cerut tradiția, ci a trăit un timp în
obscuritate, și mai târziu a fost primit la curtea imperială. Liderul forțelor imperiale, Saigo
Takamori, și liderul forțelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit și au discutat predarea
pașnică a puterii.

Cu toate că shogunul acceptă restaurația și își retrage trupele la Osaka, la sfârșitul lui ianuarie
1868, alte forțe Tokugawa încearcă să recucerească Kyoto dar sunt înfrânte de către forțele din
provinciile Satsuma, Choshu și Tosa. Războiul Boshin, între anii 1867 și 1868 a dus la
desființarea șogunatului. Bătălia finală s-a dat la Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie
dominația familiei Tokugawa, cu toate că alte familii Tokugawa din nord rezistă încă mult, iar
flota din portul Hokkaido rezistă până în anul 1869.

La 3 ianuarie 1868, Matsuhito a decretat preluarea puterii precum și abolirea regimului

shogunatului. Împăratul își va instala curtea și reședința la Edo, pe data de 26 noiembrie 1868,
oraș ce primește numele de Tokyo (Capitala de Est). Începe o nouă epocă în istoria Japoniei pe
care împăratul Matsuhito, la cererea reformatorilor, a numit-o Meiji („guvernarea luminată”).
Această eră s-a dorit a fi, în același timp, un continuum dar și o mare mutație socială și politică
în societatea japoneză.

Japonia modernă a cultivat spiritul subordonării totale față de împărat și față de instituțiile de
stat, elemente psihologice care în timpul imediat anterior celui de-al doilea război mondial au
fost orientate spre formarea mentalității militariste, fanatice. De la restaurația Meiji și până la
sfârșitul celui de-al doilea război mondial împăratul va fi conducătorul guvernului și al armatei.

În epoca Meiji împăratul era divinizat, iar după moartea acestuia în anul 1912, memoria lui a fost
înconjurată de venerație. Matsuhito, deși a favorizat mai mult pe conservatori decât pe liberali, a
fost și a rămas o personalitate marcantă și totodată un simbol. O trăsătură fundamentală a epocii
pe care a ilustrat-o acesta a fost că el a jucat un rol pasiv, lăsând oamenii de stat să acționeze în
numele său. Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist
modern atât datorită propriilor eforturi, cât și împrejurărilor internaționale favorabile: marile
puteri europene și Statele Unite fuseseră antrenate în conflicte interne și externe care le-au ținut
departe de arhipelagul nipon.

Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internațional al Japoniei

prin anularea tratatelor inegale care-i fuseseră impuse, întărirea forțelor sale armate terestre și
navale, angrenarea țării în competiția marilor puteri pentru stabilirea de zone de influență și piețe
de desfacere a produselor industriale și dobândirea unor resurse de materii prime. Pentru toate
acestea era necesară o puternică bază militară care a fost sistematic creată.

Japonia a adoptat numeroase instituții apusene în perioada Meiji, printre care un guvern modern,
sistemul de legi și organizarea armatei. Aceste reforme au ajutat la transformarea imperiului
japonez într-o putere mondială: Japonia a învins China în primul război sino-japonez (1894-
1895) și Rusia, în războiul ruso-japonez (1904-1905). Până în 1910, Japonia ajunsese să dețină
controlul Coreei, Taiwanului și a jumătății sudice a insulei Sahalin.
Stilul Meiji

Stilul Meiji, insa, nu poate fi interpretat in acelasi fel simplu precum cel vestic.  Majoritatea acestor
case au fost construite de catre tamplari japonezi, astfel ca tehnicile de constructie folosite sunt cele
cu care acesti mesteri erau, in mod nativ, obisnuiti. Camerele sunt, de regula, mobilate atat cu obiecte
fabricate in Japonia, cat si cu mobilier cu proces de fabricatie strain si decorate cu obiecte japoneze,
chinezesti sau cu antichitati asiatice, aranjate si proiectate in conformitate cu principiile japoneze
contemporane, dar si cu tendintele vestice (sau cu elemente vestice care se armonizeaza cu gustul
japonez). Ambii temeni – tendinte vestice si japoneze – trebuie considerati ca fiind instabili, primind si
alte definitii in procesul dezvoltarii lor complementare.
Inca de la sfarsitul perioadei Meiji , intreaga elita meiji a fost adesea caracterizata ca o superficiala
imitatoare a Occidentului. Casele vestice, impreuna cu agitatia japonezilor (la nivel de viata sociala) si
redingota, in materie de stil vestimentar, reprezentau simboluri ale unei epoci indraznete din punct de
vedere politic, insa derivata cultural. Din punct de vedere al recuperarii si restaurarii patrimoniului
national, Japonia a inregistrat un progres, un mare numar de cladiri Meiji fiind acum incluse in canonul
arhitecturii japoneze.
Elita artistilor Meiji respingea, trecand in extrema cealalta, tot ce era chinez sau traditional japonez.
Acesti artisti, plimbati prin Europa, incercau sa redea totul dupa modelele creatiei franceze, engleze,
italiene, ruse, considerand ca pentru omul societatii moderne productiile traditionale nu se mai
potrivesc. Cu toate ca in perioada imediat urmatoare anului 1868, in Europa sculptura si arhitectura
treceau printr-o perioada eclectica, japonezii au copiat fara sa inteleaga in profunzime diverse curente.
Aproape toate lucrarile publice au inceput sa fie construite in stil occidental, intr-o cladire
amestecandu-se mai multe influente. S-a incercat chiar si o replica a palatului Versailles, la scara mult
mai redusa, constructie existenta si astazi langa vestitul hotel “New Otani”, reparata si reamenajata in
ultimii ani. In prezent, ea poarta denumirea de Palatul Akasaka si este folosita pentru ceremonii
oficiale importante si ca resedinta pentru cei mai inalti oaspeti ai Japoniei.
Judecand retroactiv, recunoasterea originalitatii unor designeri japonezi de exceptie nu reuseste,
totusi, sa modifice punctul de vedere conform caruia modernizarea din perioada Meiji inseamna
imitatie si “occidentalizare”.

Desi nu se foloseu masini pentru productia de ceai,ci numai munca manuala,productia a evoluat
extrem de mult.In perioada Meiji(1868-1912) ceaiul japonez a inceput sa fie masiv exportat in
afara granitelor tarii.In anul 1884 Kenzo Takahashi a inventat masini pentru producerea
ceaiului ; 15 ani mai tarziu a inventat masina pentru curatare si stoarcere si adus si foatre multe
masinarii utile pentru industrie ceaiului.
Seppuku în societatea japoneză a culminat la sfârşitul perioadei Meiji, când
generalul Nogi Maresuke şi soţia sa s-au sinucis, după moartea împăratului
Meiji, în 1912. Pentru generalul Nogi, seppuku nu a însemnat doar urmarea
stăpânului în moarte, ci şi o cale de a-şi recăpăta onoarea, pe care el credea că
o pierduse o dată cu pierderea războiului Seinan.