Professional Documents
Culture Documents
Sistematica speciilor de vipere. Viperele fac parte din ordinul Serpentes, grup
provenit din Sauria, cu următoarele caractere distinctive: absenta membrelor (sau cel
puţin a celor anterioare) si a centurii, scapulare, lipsa pleoapelor mobile, lipsa
deschiderii externe a urechii si a unui aparat auditiv funcţional, absenta arcului
temporal superior si a scvamozalului, absenta lacrimalului jugalului,
quadratojugalului, epipterigoidului si postfrontalului. Cutia craniană este complet
închisă prin procesele descendente ale frontalelor si parietalului. Sunt prezente
articulaţiile vertebrale zigosfrene - zigantrice. Apofizele hemale ale
vertebrelor caudale nu se unesc ventral.
Familia Viperidae (Bonaparte -1840) are următoarele caractere generale primitive:
dinţii pre maxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene si plămânul stâng lipsesc.
Câte un singur dinte canaliculat, situat pe maxilarele extrem de scurte de lungime
egală, fără alţi dinţi si mobile, putând să se îndrepte perpenticular fată de
epipterigoid. Palatinele si pterigoidele sunt de asemenea mobile. Ectopterigoidul este
alungit, hipapofizele lungi; oasele prefrontale nu au proces anterior si nu sunt în
contact cu oasele nazale; plăcile cefalice sunt adesea foarte modificate, deşi speciile
generalizate posedă complexul colubriform al plăcilor cefalice (5 plăci mari). Ochiul
este separat de solzii supralabiali prin solzi iniei.. Pupila este verticală. Plăcile
ventrale .acoperă toată lungimea abdomenului. Nu există gheare în regiunea anala.
Placa anală este întreagă. Coada este scurtă. De obicei pe spate există un desen
închis în formă de. zig-zag. Viperele sunt ovovivipare.
Sunt speciile cele mai periculoase pentru om, datorită veninului lor. Familia Viperidae
ocupă un areal, vast în toate continentele cu excepţia Australiei. Unii autori includ în
această familie si Crotaîinele, astfel că Viperidele cuprind 2 subfamilii : Viperinae si
Crotalinae.
Viperinele trăiesc in Africa si Eurasia si cuprind 10 genuri:
La celelalte specii, nu s-au găsit diferente semnificative. Totuşi forma net globuloasă
a hemipenisului la Vipera lebetina, sugerează o tendinţă de îngrosare. Se poate lansa
ipoteza că numai Vipera berus a conservat un caracter mai mult sau mai puţin
primitiv, din acest punct de vedere. Craniul viperelor din Europa oferă puţine
caracteristici interesante si puţine indicii care deosebesc o specie de alta. Pe baza
gradului lor evolutiv le considerăm în ordine : ursini, kaznakovi, berus, seoanei, aspis,
latastei, ammodytes. Totuşi sunt prezente fenomene de creştere alometrică, ca de
exemplu, Ia Vipera aspis unde craniul unui individ mare se aseamănă mai mult cu cel
al viperei ammodytes, în timp ce craniul unui individ mai mic se
aseamănă mai mult cu cel de viperă berus. Cariotipul celor mai multe vipere
europene (2n=36, 14V +2 I + 20m) se regăseşte la numeroase colubride si practic la
toate crotalinele si viperinele studiate, cu excepţia
viperei ammodytes si viperei aspis, al căror cariotip este 2n=42 cu 8V +14 I +20m.
H.E. Kobel (1967) a demonstrat cum tipul clasic cu 36 de cromozomi ar fi putut
apărea prin sciziune centrală urmată de inversiune pericentralâ, rezultând tipul aspis
cu 42 cromozomi. Aceste diferente considerabile nu sunt, cel puţin la prima generaţie
deloc verificate la hibrizi .al căror cariotip compus, este 2n =39, cu 11 V +8 I + 20m
si confirmă interpretarea lui Kbbel despre omologia cromozomilor. Asa cum Vipera
latastei, specie prin motive bine întemeiate intermediară între Vipera ammodytes si
Vipera aspis, are cariotip normal, este îngăduit să presupunem că, modificările
spectaculoase survenite la
aceste ultime două specii, s-au produs independent si nu corespund unor mutaţii
genetice importante.
Studiul proteinelor serice prin intermediul electroforezei simple dă rezultate dificil
deinterpretat din cauza variaţiilor individuale. Totuşi imunoelectroforeza făcută
plecând de la un ser de viperă aspis sugerează că această specie este net mai
învecinată din acest punct de vedere de Vipera berus si Vipera latastei decât de
Vipera ammodytes.
În ceea ce priveşte comunitatea antigenică a veninurilor, Vipera ammodytes este
destul de departe de majoritatea celorlalte specii (50 până la 54% antigeni comuni),
puţin mai îndepărtată de Vipera ursini (45%) si mai apropiată de Vipera latastei
(71%), dar mai puţin diferenţiată de Vipera seoanei si Vipera berus (64-65%). Vipera
berus, foarte apropiată de Vipera ursini si Vipera seoanei (71% din antigenii comuni )
este net îndepărtată de Vipera Kaznakovi (59%) si se găseşte si mai departe de
Vipera latastei si Vipera ammodytes (53%). În cadrul aceleaşi specii, proporţia de
antigeni comuni ai populaţiilor sau subspeciilor variază de la 61 la 100%. Modalităţile
de evoluţie ale proteinelor antigenice sunt aproape necunoscute, din această cauză
este dificil dea considera semnificaţia lor drept criteriu filogenetic. Cea mai mare
parte a rezultatelor cercetărilor de: imunoelectroforeza si imunodifuziune
asupra/comunităţilor antigenice ale veninurilor, confirmă clasificările tradiţionale
bazate pe morfologia comparată.
În cadrul viperelor, palearctice, patru, genuri mai bine cunoscute, (Cerastes, Echis,
Eristocophia, Vipera) derivă din viperele etiopiene, evoluate prin natura particulară a
regiunii postorbitale a craniului. La aceste genuri, osul post orbital este. de mici
dimensiuni si bine sudiat, median şi posterior, de procesul parietal. La trei genuri de
vipere etiopiene Adenorhinos, Atheris, Bitiş, dimpotrivă, postorbitalul se învecinează
cu paristalul fără însă a forma un os comun.
Dintre cele trei genuri palearctice evoluate, vipera este probabil cel mai puţin
evoluată, pentru că prezintă caractere taxonomice destul de variabile si ocupă o zona
extinsă, cu mari valenţe bioclimatice.
Vipera ammodytes (vipera cu corn) are corpul relativ masiv, coada scurtă si capul net
lărgit posterior. Vârful botului este surmontat de o proeminentă cărnoasă, de forma
unui con, situat deasupra plăcii rostrale şi acoperit de 5-20 (de obicei 7-18) mici
scuame "apicale". Frontalul si parietalul nu sunt de regulă, distincte din cauza
faptului că sunt substituite de plăci neregulate, de dimensiuni mici. Prezintă două
serii complete de plăci (câteodată una, destul de rar trei) între marginea inferioară a
ochiului si supralabiale. Scvamele la jumătatea corpului sunt dispuse în 21
(excepţional20 sau 23) serii. Plăcile ventrale în număr de 132 până la 169 (în general
133-163), nu prezintă diferente datorate sexului. Solzii subcaudali sunt în număr de
22-24 perechi (de obicei 22-35 Ia,femele si 29-44 la masculi). Stralul este mult mai
înalt decât lat si în acest caz nu ajunge la nivelul cantalului, având porţiunea sa
superioară segmentată în 1-3 plăci mici. Nasorostralul este sau divizat în două plăci
suprapuse sau întregi si în general la nivelul cantalului. Lungimea minimă si maximă
la adulţi: 54 -110 cm, lungimea medie a adulţilor: 65-75 cm. Femelele sunt de
regulă mai mari decât masculii, dar recordul de statură aparţine ultimilor.
Statura urmează o climă crescătoare est-vest, si indivizii din dimensiunile cele mai
mari trăiesc în Tirolul meridional; populaţia cu media cea mai mare a staturii ,se
găseşte în Italia în Alto Adige. Femelele sunt în general de culoare brun deschis sau
cenuşiu cu pete brun - negricioase sau negre si mai rar portocaliu sau roşcat (roşu
murdar) cu pete mai puţin întunecate de această nuanţă, în timp ce masculii sunt în
general gri cu pete negre . Femelele sunt sărace sau lipsite de pigment întunecat,
mai ales pe flancuri si pe cap, în timp ce masculii sunt mai pigmentaţi. Banda închisă
între ochi si coltul gurii, întotdeauna prezentă la masculi, este sau redusă sau
absentă la femele. Ornamentaţia este constituită dintr-o zonă (fisie) mediodorsală
formată din pete romboidale care uneori formează un zig-zag de lărgime variabilă
sau dau naştere unei "haine" din pete circulare sau în formă de ţesătură. Fac
excepţie populaţiile din Caucaz si din N-E Turciei, care. au o ornamentaţie dorsală
constituită din bare transversale scurte.
Capul prezintă, în regiunea nucală, o pată în formă de "V", mai mult sau mai puţin
marcată si puţin variabilă, a cărei bază este, în mod obişnuit , unită cu banda
longitudinală medio-dorsală. Pe labialele inferioare, există pete de culoare închisă
care poate fi continuă sau divizată. Pe flancuri sunt aproape întotdeauna prezente
numeroase pete închise dispuse în corespondentă cu axele fâşiei vertebrale. Partea
inferioară, în mod obişnuit gri, brungălbui sau roşcată, cu multe pete mici gri-
negricioase. Vârful cozii este de cele mai multe ori portocaliu la populaţiile
occidentale si verde gălbui la cele orientale. Irisul, ca si la multe alte specii, poate fi
cenuşiu, cenusiu-verzui, roşcat, brun-gălbui, gălbui, etc. Pare absent melanismul,
albinismul sau albinoticismul. Există semnalate în literatură doar două cazuri
(Werner,1912 – în Hertegovina si Fuhn, 1986 lângă Resita) de melanism. Flavinismul
este relativ frecvent, mai ales la femele. Cazuri atipice de colorit sunt semnalate pe
unele insule adriatice.
Vipera berus. Botul relativ mare, cu vârful plat; capul lărgit posterior. Frontalul si
parietalele (sau cel puţin una din aceste plăci) de regulă mai mari, în raport cu plăcile
din jur. În general o singură serie completă (excepţional, mai ales la populaţiile din
Balcani, două) de plăcute între partea inferioară a ochiului si supralabiale. Nara este
situată în centrul plăcii nazale. Solzii la jumătatea corpului dispuşi în 21 de serii ( rar
19, 20, 22, sau 23); plăcile ventrale 132-158 (în general 136-157 si fără diferente
statistice semnificative între sexe); plăcile subcaudale, 23-46 perechi (de obicei 23-
36 la femele si 32-
46 la masculi).
Lungimea minimă si maximă a adulţilor: 40-104 cm, lungimea medie a adulţilor: 50-
70 cm. Femelele sunt de regulă mai mari decât masculii, deja din al doilea an de
viată. Recorduri de lungime excepţionale, sunt deţinute de o femelă găsită în munţii
Harjedalen la 950 m altitudine (Suedia) de 104 cm si o femelă din Finlanda găsită la
68 grade N, de 94 cm. In Franţa au fost observate destul de rar femele mari, de 80-
87 cm, iar în Marea Britanie, în 1926 a fost găsit un exemplar de 85 cm.
Coloritul este variabil, iar în populaţiile din Balcani foarte variabil. Femelele sunt în
general brune, măslinii,
gălbui închis sau roşcate (cu toate nuanţele posibile între aceste culori) si cu desenul
de pe spate de regulă brun, dar mai accentuat decât fondul. Masculii dimpotrivă, sunt
de obicei gri cu desenul negru. Această schemă nu este totuşi valabilă si pentru
populaţiile din Balcanii Centrali, care prezintă în general un dicromism sexual mai
puţin accentuat. Partea inferioară a corpului este anterior deschisă la culoare, si se
înnegreşte spre coada, fiind totuşi pătată cu pete mici, de culoare deschisă; vârful
cozii poate fi portocaliu, însă de regulă este imaculat. Ornamentaţia de bază constă
de regulă dintr-o serie longitudinală de pete întunecate, în formă de romburi
comprimate si/sau triunghiuri isoscele, dispuse pe regiunea medio-dorsală, sub forma
unei fîsii în zig-zag. De obicei continuă la viperele din Balcani si mai ales la cele din
Extremul Orient asiatic, acest model tipic este înlocuit cu bare medio-dorsale
transversale.
La cap se găseşte o pată puţin variabilă, în formă de "X " în regiunea nucală si o
bandă întunecată care porneşte de la postoculare si trece peste labiale superioare
sau peste comisura gurii, continuându-se pe laturile gâtului 1-2 cm, pentru ca apoi să
se întrerupă, transformându -se în pete laterale de culoare închisă . Exemplarele
melanice si melanotice trăiesc mai ales în habitatul montan, iar în unele locuri deţin
majoritatea în populaţie.
Vipera ursini (vipera de stepă). Este de regulă cea mai mică specie de viperă
europeană. Talia mijlocie sau mică, corpul relativ subţire, capul îngust, botul uşor
ascuţit (mai ales la populaţiile orientale). De regulă o placă apicală, două cantale din
care cel posterior în legătură cu supraoculara, frontalul si parietalele sunt mai mari
decât plăcile din jur. Subocularele dispuse într-un singur rând, sau la unele populaţii
montane orientale într-un rând si jumătate. Nara este situată la partea inferioară a
plăcii nazale. Solzii la mijlocul corpului sunt dispuşi în 19-21 serii, după o climă
geografică crescândă N-E. Plăcile ventrale 114-152 (în general 114-149 la masculi si
116-152 la femele), cresc ca număr în mod normal de la vest spre estul arealului.
Plăcile subcaudale dispuse în 19-41 perechi (de obicei 26-41 la masculi si 19-30 la
femele, la fel crescătoare de la vest spre est). Numărăm de la 6 la 21 intercantale si
intersupraoculare, după o climă bioclimatică de la uscăciune la umiditate. Există între
2-4 loreale, între 8-10 perioculare, între 8-9 labiale superioare si 8-10 labiale
inferioare, toate după O'Climâ crescătoare geografică .de la vest la est. Lungimea
minimă si maximă â adulţilor: 30-63 cm; lungimea medie a adulţilor, 40-50cm.
Exemplarele de dimensiuni mari se găsesc în centrul continentului, cele din
populaţiile balcanice ating de regulă 40-48 cm. Femelele sunt mai mari decât
masculii. Coloritul de bază , al porţii dorsale variază de obicei de la brun la cenuşiu,
cu pete măslinii sau gălbui şi în general se prezintă mai puţin accentuat în regiunea
mediodorsală. Pe ceafă se găsesc bare si pete întunecate dispuse simetric sau la fel
cu cele de la Vipera berus sau cu ale unor populaţii de viperă aspis. Regiunea
vertebrală este acoperită de o fisie longitudinală continuă sau întreruptă de regulă
neagră, brun-închisă, brun-roscată, constituită din pete
circulare sau de obicei dintr-un zig-zag ondulat cu unghiuri (cu rare excepţii
rotunjite). Flancurile de obicei sunt acoperite cu pete închise, rotunde sau alungite
vertical (mai ales la femele). Flancurile pot fi şi imaculate. Partea inferioară
a.corpului.este de regulă gri sau alb-gălbuie cu sau fără pete mici închise la culoare.
Exemplare melanotice sunt rare. L.von Mehely (1911) semnalează un exemplar din
Bosnia cu abdomenul imaculat si lateralul corpului, uniform brun-negricios. Nu se
cunosc indivizi melanici, albinosi sau albinotici.
Hrănirea. Un animal se alimentează în 3-4 etape anuale. Hrana, asa cum am mai
arătat constă în general din mamifere mici si şopârle. Din observaţiile experimentale
sa constatat că hrănirea nu este zilnică. Vipera adultă mănâncă 3-4 şoareci la un
interval de câteva zile, după care face post aproape o lună. Raţia anuală a unei
vipere este destul de săracă, la masculii adulţi reprezintă între 100- 130% din
greutatea corporală, la femelele care îsi refac rezervele si la puii în creştere 200-
300%, pe când la femelele gestante numai 50-60%. Juvenilii în creştere, care îsi refac
rezervele pot avea chiar 5 cicluri de hrânire, iar masculii adulţi se mulţumesc cu
numai 2 cicluri. Femelele gestante îsi petrec cea mai mare parte a timpului zilei
însorindu-şi corpul, ele având nevoie numai de un singur ciclu de hrănire.
1.AMPLASARE ŞI DOTARE
Amplasarea spaţiului de creştere. Zona în care se poate amenaja o crescătorie de
vipere în vederea colectării veninului acestora, trebuie aleasă în concordantă cu
scopul propus si ţinând cont de tot complexul de factori de ordin general şi local.
Pentru o bună încadrare de ansamblu si pentru asigurarea microclimatului
corespunzător, este necesar să se ia în considerare factorii de ordin topografic.
Pentru realizarea acestui deziderat, crescătoriile de vipere se vor amplasa cât mai
izolat de localităţi. Crescătoria trebuie să aibă posibilităţi de acces cu mijloace auto.
Alimentarea cu energie electrică a crescătoriei permite utilizarea aparaturii necesare
procesului de producţie. Dimensionarea crescătoriei trebuie să fie în deplină
concordanţă cu volumul de muncă ce se va desfăşura în el pe tot parcursul anului.
Încălzirea spaţiului este una din cerinţele de bază pentru buna desfăşurare a
activităţii zilnice în camera de creştere a şoarecilor, a viperelor, de reproducere a
acestora şi în spaţiul unde se face extragerea şi prelucrarea veninului. Sistemul de
ventilaţie trebuie prevăzut cu filtre pentru a nu permite vehicularea in laborator a
agenţilor patogeni.
Materialele de construcţie, mai cu seamă acelea din interiorul laboratorului, trebuie
să permită o spălare şi dezinfectare, uşoară. Prin construcţie, crescătoria trebuie să
aibă cel puţin trei zone de activitate: spaţiul de creştere a şoarecilor, spaţiul de
creştere a viperelor şi spaţiul de extragere şi prelucrare a veninului. Compartimentele
si dotările aferente depind de volumul zilnic a activităţii precum şi de numărul
de vipere.
Instalaţii. Instalaţiile sanitare sunt compuse din chiuvetă pentru spălarea cu apă a
vaselor şi instrumentelor
utilizate. Iluminatul şi, circuitele de alimentare cu energie electrică se vor realiza
astfel încât să se prevină accidentele de muncă şi incendiile. În spaţiul de creştere a
viperelor se va elimina pe cât posibil utilizarea aparatelor alimentate prin cabluri şi
prelungitoare. Se vor optura găurile, fantele, crăpăturile existente în
pereţi şi în pardoseală. Se vor elimina spaţiile de sub mobilier astfelîncât animalele
ce pot ajunge accidental pe sol, în încăpere să nu poată evada sau să se ascundă. În
spaţiul de creştere se vor utiliza numai obiectele de mobilier strict necesare şi dacă
este posibil acestea să fie suspendate de pereţi. Ferestrele vor fi prevăzute cu plase
de protecţie iar pragurile uşilor vor fi înălţate cu cel puţin 60 cm. încăperile se vor
păstra închise şi se vor afişa anunţuri de avertizare atât în interior cât şi în exterior.
Organizarea spaţiului. După scopul urmărit (producţie de venin, reproducere,
expunere) spaţiul trebuie să asigure animalului minimul necesar locomoţiei. Viperele
pot fi ţinute individual sau în comun. Deoarece pentru producţia de venin, exigentele
legate de eficientă intră de cele mai multe ori în conflict cu preferinţele animalului, se
optează pentru o densitate mare şi o întreţinere uşoară. Terariile din sticlă cu
suprafaţa de 1, 2, 4, 6 mp sunt bune pentru expunere si observarea activităţii de
reproducere, dar ridică probleme de menţinere a curăţeniei.
Terariile din sticlă sunt casante şi nu asigură o securitate corespunzătoare. Cutiile din
plastic (plexic) au avantajul că sunt mai puţin casante, materialul putându-se lipi,
nefiind nevoie de rame din cornier terariul va deveni mai uşor. Plasa montată lateral
împiedică observarea, îngreunând construcţia, în schimb îi conferă un plus de
securitate. Cutiile cu colturi sunt greoi de curăţat si dezinfectat. Terariile mari sunt
greu de stivuit. Din aceste considerente au rezultat soluţii tehnice mixte care răspund
mulţumitor cerinţelor.
Hrana. Un alt factor, important ce contribuie la menţinerea animalului în condiţii
artificiale este hrana. Meniul unei vipere chiar în condiţii naturale, nu este prea
diversificat si de aceea nu, sunt multe posibilităţi ceea modifica. Un alt aspect este
faptul ca vipera îşi ucide prada înainte de a o consuma, prin înveninare, din acest
punct de vedere, veninul este totodată o "amprentă", a individului. De exemplu, un
şoarece muscat de o vipera devine "proprietatea" acesteia. Este posibil ca
înveninarea să fie un stadiu pregătitor al alimentului (deocamdată acest aspect poate
fi privit ca o ipoteză). Cert este că prada este refuzată de alt individ, în afara celui
care a muscat-o. O altă constatare, de data aceasta confirmată ştiinţific este că
proprietăţile fizico-chimice ale veninului depind în mare măsură de hrană.
Viperele în captivitate pot fi hrănite cu şoareci albi de crescătorie, şoareci sălbatici,
pui de hamsteri, pui de o zi de găină; încercările de a hrăni viperele cu sopârle, pui
de broască, ouă de găină nu au dat rezultate. Şoarecii albi (albinosi) sunt o soluţie
optimă de hrânire deoarece aceste animale cu modificări genetice induse voluntar de
cercetători, au un comportament blând. Creşterea în laborator a şoarecilor albi va fi
tratată într-un capitol separat.
Asigurarea cu apa. Apa este un element vital pentru orice animal. În condiţiile
naturale viperele îsi găsesc cu uşurinţă apa; în captivitate aceasta trebuie asigurată
de îngrijitor. Apa potabilă este suficient de pură pentru a satisface exigentele viperei.
O mică problemă apare la distribuirea porţiei si la înlocuirea apei stătute. Vasul
trebuie să fie suficient de stabil pentru ca animalul să nu-l verse în mişcare. În unele
crescătorii am văzut tăvi din plastic care au o buna stabilitate, în altă parte am văzut
folosite pahare fixate de rama terariului. De reţinut este faptul că apa trebuie
schimbată de fiecare dată cind îngrijitorul observă că animalul a transportat
involuntar impurităţi sau fecale în aceste vase.
Confecţionarea terariilor. Terariile pentru vipere pot fi confecţionate din diverse
materiale si în diferite modele, în funcţie de scopul urmărit. În literatura de
specialitate sunt date două tipuri de terarii: unul de laborator, de dimensiuni mai mici
(suprafaţa de 0,25 - 0,50 mp) dotat cu instalaţii de: încălzire, iluminare, umiditate si
aerisire si unul exterior (de 2 - 4 - 6 mp), cu pereţii de sticlă si/sau plasă de sârmă,
amenajat într-un mediu care să imite condiţiile naturale.
Pentru studiul nostru prezentăm trei variante care au fost deja experimentate. Terarii
confecţionate din P.A.L. de 18 mm grosime, de dimensiuni: L=50 cm, 1=50 cm.
Fiecare terariu a fost dotat cu o lampă (reflector foto), care asigură cu ajutorul unui
transformator cu cursor, prin intermediul unui bec normal de 40 W, o temperatură
reglabilă, între 15 si 33°C; au fost folosite în cadrul Muzeului de Ştiinţe Naturale
Deva. Substratul (nisip, pietriş) a fost aşezat pe o folie de plastic pentru ca eventuala
umezire a lui să nu degradeze P.A.L.-ul; în fiecare cuşcă există un vas Petri
cudiametrul de 15 cm, pentru a asigura necesarul de apă si umiditate în interiorul
terariului. Aerisirea se asigură printr-o serie de orificii, făcute în jumătăţile superioare
ale pereţilor cuştilor (anterior si posterior). Accesul la animal se face prin intermediul
unei uşi, care corespunde cu jumătatea superioară a peretelui anterior, s-a ales
această soluţie pentru ca terariile să poată fi suprapuse, economisindu-se astfel mai
mult spaţiu în
laborator. Temperatura este verificată cu ajutorul unor termometre, care sunt
instalate în interiorul terariilor. Înregistrarea temperaturii si a umidităţii în terarii se
face cu ajutorul unui termohidrograf, care poate fi instalat în interiorul cuştilor. .
O altă variantă, aplicată, în cadrul crescătoriei experimentale din Vistea - judeţul Cluj,
constă din bazine
având h = 100 cm ,L = 200 cm şi l = 100 cm realizat din profil metalic cu pereţii din
sticlă si protejaţi cu plasă metalică la exterior. Capacele au fost realizate tot din profil
metalic, fiind montate pe un sistem culisant pe role. Suprafaţa de asezare a fost
realizată din tabla, peste care s-a aşezat un substrat format din pietriş si roci de
calcar. Încălzirea s-a realizat cu lămpi tip foto aşezate pe trepiede înalte de 30 cm si
echipate cu becuri normale de 40-60 W. În interiorul acestui spaţiu pot fi crescute
cca. 30-35 de vipere. Vasul de administrare a apei constă dintr-o tavă din material
plastic de dimensiuni 25/40/3 cm. Hrănirea viperelor se face în comun, la perioade
regulate de timp. Avantajul metodei este că animalele au spaţiu suficient pentru
locomoţie, îşi pot alege o zonă de temperatură corespunzătoare, dar exista si un
dezavantaj
prin faptul că nu mai poate fi făcută o urmărire individuală a viperelor.
A treia variantă, experimentată; în Braşov, constă din baterii de creştere individuală a
viperelor. Animalele un fost izolate în cutii confecţionate din material plastic având
capacele din plexic transparent. Suprafaţa de aşezare de 255 cm2 fiind rotundă,
permite animalului să ia o poziţie comodă. În cutie se aşează un substrat de nisip sau
talaj de brad si un vas mic cilindric fixat de cutie printr-o brăţară pentru apa. Cutiile
se aşează în lăzi confecţionate din PAL gros de 2 cm, pe două rânduri, sub ele
aşezându-se rezistente electrice , de mică putere si cu o suprafaţă, radiantă mare.
Aceste rezistente au fost confecţionate în laborator si au fost calculate încât să se
încălzească până la o temperatură maximă de 35°C, în regim continuu de
funcţionare. Într-o ladă cu dimensiunile 122/480/430 cm se pot aşeza până la 20 de
cutii. Pentru controlul riguros al temperaturii am folosit un termostat electronic care a
permis reglarea acesteia cu o tolerantă de +/- 0,5 °C. Avantajul acestei metode de
creştere este că permite o observare individuală a viperelor si o întreţinere bună a
spatiilor, dar există si un dezavantaj prin faptul că metoda implică multă manoperă
pentru întreţinere.
Instalaţia de ambalare în vid. Păstrarea veninului, după ce acesta a fost uscat, este
bine să se facă în fiole din sticlă închise sub vid si care se etichetează corespunzător.
Această instalaţie se poate astăzi procura relativ uşor interesându-ne la agenţii
economici care utilizează acest procedeu în tehnologia lor. Majoritatea
întreprinderilor de medicamente au în dotare astfel de instalaţii. De asemenea,
industria alimentară utilizează frecvent astfel de procedee. Instalaţia de uscare a
veninului în mod curent - uscarea
veninului se poate efectua absorbind apa, prin procedee chimice, la temperaturi
scăzute. Este de remarcat faptul că probele de venin analizate de către I.C.C.F
Bucureşti si a căror rezultate le prezentăm în acest material, au fost uscate la
temperatura de 25°C printr-un procedeu chimic si apoi păstrarea s-a făcut într-un
frigider obişnuit.
Liofilizator. Acest aparat permite uscarea veninului prin tehnica vidului, conferind,
produsului calităţi superioare. În principiu veninul este transformat din stare lichidă în
stare solidă prin evaporarea apei datorită scăderii temperaturii punctului de fierbere
într-o instalaţie de vidare.
Congelatorul. Menţinerea caracteristicilor veninului timp îndelungat, depinde de
existenta în laborator a unui congelator capabil să coboare temperatura cel puţin
până la 0°C. In acest congelator se mai păstrează si serul antiviperin pe care-fiecare
crescătorie trebuie să-l posede.
Etuva. Pentru extragerea veninului si prelucrarea acestuia sunt necesare vase
sterile . Realizarea sterilizării sticlăriei într-un laborator cu volum redus de activitate,
o simplă oală de presiune si o etuvă sunt suficiente.
Balanţe si vase de măsurat. Pentru cântărirea veninului trebuie folosită o balanţă de
mare precizie. Substanţele în stare lichidă se porţionează cu ajutorul vaselor de
măsurat din sticlă sau din material plastic. Ele pot fi de diferite forme si mărimi.
Printre acestea se pot menţiona: sticlele, carafele, vasele Erlenmeyer, cilindri, pahare
Berzelius, eprubete, pipete, siringi gradate.
Dispozitiv electronic de termostatare. Cei care au cunoştinţe de electronică îsi pot
concepe singuri un termostat care să satisfacă exigentele de încălzire a spatiilor de
creştere a viperelor. Complexitatea acestor scheme poate pleca de la utilizarea a trei
tranzistori si până la folosirea unei scheme bazate pe un microprocesor. În acest caz,
pe lângă funcţia de bază, aceea de a menţine o temperatură constantă într-o incintă,
se pot monitoriza mai multe puncte de citire a temperaturii. Este posibil să se
introducă praguri de alarmare si avertizare şi chiar se pot crea electronic cicluri
diurne, zilnice si anualele temperatură. Noi am obţinut rezultate mulţumitoare (o
mortalitate anuală de sub 5%) cu o schemă elementară de termostat. Nu trebuie
neglijat nici comerţul cu astfel de aparate care pune la dispoziţie o diversitate de
termostate cu afisaje electronice de temperatură, care mai de care mai sofisticate;
inconvenientul rămâne preţul.
Băt herpetologic folosit în teren. Un mâner de lemn de 40 - 50 cm. , în vârful căruia
este pusă o sârmă de otel dreaptă, lungă de 30-40 cm., iar pe ultima porţiune (8 -
10cm) îndoită în unghi drept. Peste cârligul din sârmă este indicat să se aşeze un tub
din PVC sau cauciuc, pentru a atenua zgomotul (pe stâncă ) si pentru a proteja
animalul.
Băt herpetologic folosit în laborator. În realitate este o tijă metalică cu diametrul de 5
mm şi în lungime de 450 mm, cu capătul îndoit ca şi la băţul utilizat în teren. La
capătul de prindere se ataşează un mâner scurt din lemn. Acest instrument este mai
uşor de manevrat si foloseşte la fixarea animalului pe masa de lucru.
Pensa herpetologică mică. Se aseamănă cu o pensă chirurgicală cu o lungime de 200
mm şi cu capetele braţelor turtite pe o lungime de 50 mm. Acest instrument se
foloseşte pentru imobilizarea viperelor cu dimensiuni mici, a puilor si a juvenililor.
Pensa de teren. Lungimea acesteia este de 450 mm, şi spre deosebire de pensa mică
are capetele îndoite într-un unghi de 45° fată de planul braţelor. Acest unghi permite
fixarea animalelor în teren cu mai multă uşurinţă fără să ne aplecăm.
Pensa de laborator. Are o lungime de 320 mm , capetele de fixare îndoite la un unghi
de 45° dar si răsucite
faţă de planul braţelor cu un unghi de 90°. Acest instrument este foarte des utilizat
pentru fixarea animalului pe masa de lucru, permitindu-ne apoi prindera acestuia cu
mână.
Penseta mica. Este utilizată, pentru diferite operaţii de lucru cu puii, pentru curăţat,
resturile după năpârlire,
sau, de exemplu, atunci când trebuiesc extraşi colţii care se mai rup în timpul
operaţiei de "mulgere". Lungimea pensetei este de 120mm.
Penseta mare. Are o lungime de 180 mm si este folosită la prinderea şoarecilor.
Deoarece uneori este necesar să se stimuleze interesul viperei pentru hrană, cu
acest instrument îngrijitorul poate balansa provocator şoarecele până când vipera îl
muşcă.
1. APARATUL VENINOS
Dinţii si aparatul veninos. Maxilarul, fiind legat mobil de osul prefrontal, de fiecare
dată când arcul format din osul transvers si pterigoid, se deplasează înainte, execută
o rotaţie în jurul propriei axe, determinând erecţia dintelui. Acesta formează atunci
cu palatinul, un unghi drept sau optuz, si iese în afara extremităţii interioare a
botului. Când şarpele închide gura, maxilarul descrie o mişcare de rotaţie în sens
invers si dintele revine la poziţia iniţiala, asezându-se de-a lungul palatinului. Dinţii
viperidelor sunt acoperiţi cu un: strat gros de smalţ si nu sunt implantaţi în alveole
separate ci sudaţi cu osul.
Rareori pe maxilar se găseşte un singur colt, în mod normal se pot observa 2, 3, sau
chiar 4 colţi, din care primii sunt funcţionali, iar ceilalţi, din ce în ce mai mici dinspre
fată înspre spate sunt destinaţi ai înlocui pe primii. Chiar si dinţii care în timpul
prinderii si ingestiei prăzii se rup si se desprind de os cu relativă uşurinţă, pot fi
substituiţi. O ramificaţie a mucoasei bucale formează în jurul coltului veninos o teacă,
o membrană, care îl maschează în parte. Această teacă este destul de mare pentru a
acoperi tot coltul
veninos atunci când acesta este în poziţie de repaos, de-a lungul palatinului. în
această teacă se termină canaliculul care provine de la glanda cu venin, si veninul
poate, fără a exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă în canalul
coltului veninos si de aici în rana.
La viperide trecerea veninului din canalul glandei în cel al dintelui veninos se produce
perfect datorită tensiunii la care este supusă membrana în jurul dintelui veninos când
acesta se află în erecţie.
Musculatura si glanda veninoasă. Glanda veninoasă, care se găseşte adăpostită
aproape complet în faza postorbitală este menţinută în situ în unele ligamente:
----cel mai puternic, de ligamentul superior care, făcând parte din fata internă si
superioară a glandei este prins de articulaţia osului pătrat cu squamesal;
----de ligamentul posterior care uneşte extremitatea posterioară a glandei cu
articulaţia pătratului cu mandibula.
----de ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalul glandular, se uneşte cu
osul posterior frontal si cu fata anterioară si: externă a maxilarului.
Osul pterigoid se divide, în partea,anterioară în două ramuri: una de care se fixează
sub maxilar si alta care se înfige în partea externă şi inferioară, sub membrana
coltului veninos.
Osul temporal anterior, este divizat în două : o parte care: comprimă, curbată si una
dreaptă. Prima, contractă fata interna a glandei si o presează de la interior spre
exterior (deşi funcţia sa principală este de a ridica mandibula ), adoua dimpotrivă
exercită o presiune asupra întregii suprafeţe a glandei, si are deci un rol foarte
important în mecanismul de inoculare a veninului.
Glanda cu venin. Această glandă are o formă aproximativ triunghiulară si ocupă
partea posterioară si laterală, găsindu-se în spatele si dedesuplul ochilor. Este
înconjurată de un strat de ţesut conjunctiv, este enervata de ramura maxilară a
nervului trigemen si are legături strânse cu musculatura. Acinul este de obicei mai
înalt spre mijloc si se restrânge brusc spre partea anterioară, devenind subţire si
formând un canal excretor care se continuă până la baza colţului veninos, unde se
deschide printr-o singură pereche de pori. Glanda este constituita din lobi subdivizati
în lobuli care la rândul lor sunt separaţi unii de alţii prin septuri destul de subţiri.
Împreună, aceste elemente dau glandei aspectul interior al unui canal lung, aproape
cilindric. Tubulii glandulari sunt foarte ramificaţi, iar lumenul lor este acoperit de un
epiteliu, constituit dintr-un singur strat de celule, care produce veninul; de fiecare
dată când aceste celule îsi completează secreţia, sunt înlocuite de celule noi.
Caracteristica glandei cu venin la Viperide este umflătura care se găseşte în partea
distală a conductorului în apropierea punctului de eliminare, la baza coltului veninos.
Această umflătură care a fost incorect denumită camera de rezervă a veninului, este
formată în partea anterioară, din celule mucoase, si în cea posterioara din tuberculi,
al căror epiteliu se aseamănă cu cel al celulelor excretoare cu care este în
comunicare. Veninul, produs de celule, epiteliale ale tubulilor, este înmagazinat în
lumenul diferitelor conducte colectoare situate în, spatele glandei mucoase. Aceasta
glandă are probabil, o funcţie valvulară.
Glanda cu venin a viperidelor este deci de tip mixt: seroasă, seinul (glanda
principală) si mucoasă (glanda secundară umflătura caracteristică). Mecanismul
muşcăturii si inocularea veninului în condiţii fiziologice optime , Viperidele iau o
poziţie de apărare care constă îri a menţine corpul cât mai adunat, capul în poziţie
ridicată si cu prima parte a corpului dispusă în "S" aproximativ orizontal . Când o
viperă se aruncă să muşte printr-o mişcare fulgerătoare , aceasta se produce nu
numai prin intermediul contracţiei muşchilor depresori ai mandibulei care deschid
larg gura ei , ci si prin contractarea muşchilor protractori ai, palatului, prin care este
determinată deplasarea înainte a arcului pterigo-palatino-transvers deplasare care
provoacă mişcarea de rotire a maxilarului în jurul prefrontalului si erecţia colţilor
veninoşi. Tensiunea puternică a membranei , care face să se unească cele două
canale, cel al dintelui si cel al glandei, face ca mecanismul de injectare a veninului la
Viperide să fie mai perfecţionat decât la toate celelalte familii de şerpi veninoşi .
Veninul este injectat sub presiune prin acţiunea muşchiului temporar anterior care
apasă puternic pe fiecare parte a seinului. Ridicarea maxilarului si a coltului veninos
nu se produce în mod automat, în timpul coborârii mandibulei, ci doar cu voinţa
animalului, care poate deschide larg gura, fără sa
ridice colţul veninos întreaga fază de atac muşcătura si introducerea veninului se
producem aproximativ 1/40 dintr-o secundă .
2.VENINUL
Primele note despre veninul Viperidelor europene au fost găsite la medicul grec
Kikandros din Colofone (Kojophon actualul Degirmendere în Lybia, Asia Mică , prin
anii 200 -130 î.e.n.), care le-a transmis prin lucrarea sa Theriska e Alecsipharmaka.
Dintre cercetătorii care au efectuat cercetări în ultimii ani, în acest complex domeniu
al veninului şerpilor si în special al viperidelor, amintim: D.A. Bellairs, C.Bruno,
P.Boquet, J.Detrait, R.Duguy, L.Donatelli, G.Livres, C.J.Hanut, E.Kochva, N.Muic, G.
Mangili,
M.Marcacci, C. si M. Phisalix, E.Pozio, A.Sella, H.Schlossberger, G.Schwick,
H.W.Raudonat, T.Reuss si
mulţi alţii.
O picătură de venin poate fi recoltată din vârful coltului veninos al animalului viu,
după ce glanda este comprimată dinspre înapoi spre înainte . Veninul este un lichid
limpede de regulă incolor, inodor, cu gust uşor acid, foarte vâscos, care se usucă
rapid la temperatura camerei. După ce este uscat, este parţial solubil în apă distilată
si complet solubil în ser fiziologic. Veninul în soluţie, oricare ar'fi concentraţia, se
alterează rapid. Pentru a nu-si pierde proprietăţile este necesar să fie liofilizat
(uscat,sub vid) în acest mod poate fi păstrat timp îndelungat, chiar ani de zile, fără,
ca acţiunea temperaturii scăzute sau ridicate să-i modifice calităţile. Cu privire la
compoziţia chimică, se ştie că veninul are un conţinut ridicat de proteină. Aceasta
constituie de fapt 90-92% din greutatea uscată (după colectarea veninului din
glanda, conţinutul de apă. este de aproximativ 70%, la Vipera ammodytes), restul
este reprezentat de compuşi chimici de natură neproteică, în special cu fosfor si de
ioni metalici si nemetalici. Analiza componentelor anorganice a veninului la mai
multe specii de vipere, printre care Vipera ammodytes si Vipera aspis, a demonstrat
prezenta unei cantităţi crescute de sodiu, în raport cu alte elemente care există în
cantităţi mult mai scâzute: Ca 10-1 %, Zn si Mg de la 10-1 la 10-2 %, P 2x10-2 %, Si
10-2 %,.Cu de la 10-2 la 10-3 %, Ag 10-5 % .
Studiul analitic al diferitelor fracţiuni, facilitat de folosirea tehnicilor moderne si
perfecţionate (electroforeza, qromatografie, filtrare pe gel de dextroză etc.) a permis
identificarea unui mare număr., de enzime care sunt responsabile de acţiunile toxice
ale veninului.
Putem spune că efectul veninului asupra organismului este deosebit de complex,
fiind rezultatul
acţiunii concomitente a diferitelor principii active. Un simptom determinat poate fi
datorat, însumării diferitelor actiuni. De exemplu, scăderea presiunii arteriale
sistolice, care iniţial era atribuită acţiunii veninului asupra sistemului nervos, se
datorează cu certitudine acţiunii directe asupra miocardului cu eliberare de
histazine . Veninul este în general, caracterizat prin acţiunea toxică asupra funcţiei
unei structuri determinate, sau a unui organ; sau aparat. O clasificare a veninurilor
poate, fi făcută pe baza unor actiun.i specifice care, la rândul lor sunt legate de
prezenta în: venin .arbifentelor substanţe (vezi tabelul).
Studiul s-a efectuat la comanda Nr.3317 din 16. 11. 2001 lansată de S.C. "VENOM
PROD" S.R.L. către
Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti. În urma acestui studiu s-au
tras unele concluzii privind calitatea produsului si s-a obţinut primul buletin de
analize oficial la veninul de viperă ammodytes în tara noastră.
În continuare prezentăm aceste rezultate:
" S-a primit de la S.C.'VENOM PROD" S.R.L. o probă de venin:de viperă pentru care s-
au efectuat următoarele studii:
--toxicitatea acută '
--influenta veninului asupra rezistentei globulare a hematiilor de şoarece
--electroforeză proteinelor în gel de poliacrilamidă.
Toxicitatea acută a fost.determinată pe şoareci si şobolani.
S-au folosit şoareci albi masculi, în greutate de 18-22 g, cărora li s-au administrat
intraperitoneal venin de viperă în doză unică. DL 50, determinată pe baza
probiturilor, cu ajutorul unui program pe calculator, a fost
de 1,88 mg/kg, cu limite cuprinse între 1,51 si 2,35 mg/kg. S-a remarcat faptul că
letalitatea a apărut în primele 24 de ore de la administrare si s-a manifestat până la
48 de ore. La şobolani, veninul a fost administrat intraperitoneal. S-au folosit şobolani
albi, masculi si femele, în loturi omogene, cu greutatea cuprinsă între 80 - 120 g.
Intervalul de doze administrate a fost cuprins între 3,5 si 9 mg / kg. DL a avut
valoarea 6,16 mg / kg, cu limite fiduciale cuprinse între 5,58 si 6,79 mg /kg. Si la
şobolani letalitatea s-a manifestat în general în primele 24 de ore de la administrare
si nu a depăşit 48 de ore. Animalele au fost ţinute sub observaţie 14 zile. S-au făcut
observaţii, anatomo-patologice si s-au prelevat probe de organe pentru observaţii
histo-patologice atât la şoareci cât.si la şobolani. Observaţiile s-au făcut la câteva
minute de la administrare, la animalele, care au murit în primele 48 de ore si Ia
animalele care au supravieţuit după perioada de observaţie de 14 zile. La animalele
sacrificate după 30 minute de la administrare se evidenţiază faza incipientă a
intoxicaţiei. Se observă prezenta sângelui în cavitatea peritoneală, iar participarea
renală este remarcabilă din primele minute ale inoculării.
La examenul microscopic, rinichii au prezentat capsula glomerulară îngroşată, tubii
proximali cu distrofie vacuolarâ, multiple citonecroze pe tubii distali, cu necroza
fibrinoidâ, frecvenţi cilindri hialino-granulosi si lumen vascular dilatat, cu rare hematii
si cu mase hemolizăte. La nivelul ficatului s-a observat intumescentă clară cu zone de
necroză fibrinoidă, vasodilatatie intensă, rare hematii în lumen si masă sanguină
hemolizată. La animalele moarte la 24-48 de ore se remarcă un hemoperitoneu cu
cheaguri in zona pelvianâ. Hemoperitoneul este prezent si la 14 zile de la injectare,
cu depozite fibrino-hematice pe drepţii abdominali si capsulele organelor abdominale:
ficat, rinichi, splina, vezicula
seminală si prostată.
Etapa de laborator
Pentru.a ajuge la performantele unei mari crescătorii se pleacă de la stadiul de
laborator în care se pot întreţine până la 50 de vipere. Pentru acest număr de
animale este suficient un terariu mare cu suprafaţa de 2 - 3 mz sau 3 lăzi de creştere
individuală în care încap 20 de cutii. Pentru şoareci dacă ne-am hotărât să ni-i
creştem singuri sunt necesare 5 borcane de 10 I, în care se vor pune 10 femele si 3-4
masculi ca reproducători. Recomandăm să se înceapă cu specia de viperă
ammodytes care se adaptează uşor la condiţiile de captivitate.
In acest stadiu nu trebuie să ne intereseze atât de mult producţia, fiind bine să ne
concentrăm asupra realizării unui “optim” în ceea ce priveşte activitatea, timpii
ocupaţi, calitatea produsului.
Producţia anuală poate ajunge la 10 -20 g .
Cheltuielile în această etapă au o variabilitate ce depinde de experienţa fiecăruia dar
nu se depăşeşte suma de 1.000 $ din care 100 $ cheltuieli pentru achiziţionarea
bibliografiei, 450 $ pentru deplasările în teren, în vederea capturării animalelor si 330
$ cheltuieli de amenajare , pentru instrumentar si confecţionarea terariilor.
Considerăm că un spaţiu cu o suprafaţă de max. 12mp poate fi găsit cu uşurinţă.
Este etapa în care se fac cel mai uşor îmbunătăţiri si modificări pentru a realiza mai
târziu o investiţie eficientă. Atunci când considerăm că ne-am însuşit cunoştinţele de
bază, se poate trece la următoarea etapă.
Etapa de fermă.
Investiţia este de 5000 $ . Este o etapă la care nu s-a ajuns încă în tară si deci
cunoştinţele, noastre sunt depăşite. Există însă ferme în lume care au peste 30.000
de şerpi, acestea găzduind diferite specii de
interes economic. Noi înţelegem prin noţiunea de fermă o crescătorie mai modestă în
care se găsesc la un moment dat între 500 şi 1000 de vipere.
Această fermă are o producţie de aproximativ 250 - 500 g anual si are deja formată o
piaţă
proprie pentru desfacere. Interesant de arătat este faptul că o astfel de fermă poate
fi deservită de numai 4 persoane, din care 3 se ocupă de îngrijirea viperelor si o
persoană se ocupă de creşterea şoarecilor. Cheltuielile unitare scad în acest caz la 15
- 20 $ / g, iar profitul net depăşeşte 1 miliard
de lei / an.
ACTIVITATE COMERCIALA
Asa cum se ştie, preţul unui produs este reglat de cererea existentă pe piaţă la un
moment dat. În cazul veninurilor lipsa tehnologiei de fabricaţie a medicamentelor
specifice, face ca industria farmaceutică românească să nu solicite această materie
primă deocamdată.
Chiar înainte de '"89", în tară existau reţele comerciale de intermediere a veninului si
care sub acoperiri oficiale legau U.R.S.S.-uI de tarile occidentale.
După deschiderea comercială datorată căderii "cortinei de fier", reţelele de
intermediari s-au simplificat.drumul veninului devenind mai scurt. În acea perioadă
am aflat, că veninul, în mare parte sustras din crescătoriile ruseşti era vândut la un
preţ foarte mic (20-30% din preţul oficial), devenind o marfă atractivă pentru
oportunişti, dar lipsa unor documente de însoţire si a unui certificat de calitate a
creat o opinie nefavorabilă, care mai persistă încă.
De aceea va trebui să dovedim prin activitatea noastră productivă o seriozitate
deosebită în-ceea ce
priveşte calitatea produsului si a relaţiilor comerciale, aceasta înseamnă: contracte
ferme cu respectarea
termenelor de livrare, analize făcute după norme occidentale, ambalarea produsului
în. condiţiile cerute, si
documente oficiale de însoţire a produsului.
Plăţile să se facă prin intermediul băncilor, (folosind instrumentele bancare puse la
dispoziţie de acestea pentru garantarea tranzacţiei).
Producera veninurilor (si a celor de albine) este o activitate cu specific agricol în
"Nomeclatorul activităţilor
pentru constituirea obiectului de activitate al societăţilor comerciale",găsim în
capitolul Agricultura, alin. 0128,
"Creşterea animalelor pentru blană-si a altor specii(se vor preciza speciile )"
----- animale de laborator si alte animale neclasificate în altă parte: rozătoare, iepuri,
hamsteri, câini, dihori, albine, broaşte, prepeliţe, reptile.
De activitatea comecială se ocupă societăţile comerciale care au în statut acest
obiect de activitate si se.obligă sa obţină toate: autorizaţiile în acest sens.
S.C.Venom.Prod S.R.L este una din acestea si a început să facă demersurile necesare.
Condiţionarea vamală a veninurilor arată că produsul este permis la export sub două
forme: ca medicament sub formă de doze, aparţinând în acest caz poziţiei 30.04 din
Anexe la Codul Vamal Secţiunea VI sau
prezentat uscat în fulgi aparţinând poziţiei 30.01.
PRODUCTIA DE VENIN
Intervalul de timp dupa care se efectueaza o recoltare de venin este de 30 de zile.
Sunt crescatori care au experimentat un interval de timp mai scurt (14 zile) însa în
acest caz s-a observat ca ciclurile de hranire, napârlire, repaus nu se mai respecta,
animalul intrând într-un stress care îi grabeste moartea.
Din punctul nostru de vedere recomandam intervalul lunar de recoltare. Cantitatile
prezentate mai jos se gasesc între limitele specifice speciei . Cantitate de substanta
uscata maxima produsa de o vipera ammodytes la o mulgere este:
Cmax. ~ 50 mg venin uscat.
Cantitatea minima : Cmin. ~ 25 mg venin uscat.
Cantitatea medie teoretica, pe care o vom folosi încalcul este:
Cmed = ( 25 + 50 ) / 2 = 37 mg. Cmed = 0,037 g.
ARTICOLE