Karl Menninger CRIMA DE A PEDEPSI Karl Menninger sustine c& motivul pentru care crima este atat de greu de eradicat este ci ea serveste atdt agresorilor, cat si celor care nu sunt agresori. De fapt, in conformitate cu Menninger, motivele agresorilor si neagresorilor sunt intru totul similare ; ceea ce deosebeste agresorii seriosi este pur si simplu un mai mare sens de neajutorare si lipsa de speranta in urmarirea scopurilor lor. Menninger conchide c& trebuie s& gisim cai mai bune pentru a face capabili oamenii sa igi realizeze scopurile lor. El mai sustine c& pedeapsa, ca raspuns rizbundtor la crim, nu este o solutie, pentru cd crima este o boalé care cere tratament din partea psihiatrilor si a psihologilor. Astfel, Menninger gaseste c& pedeapsa ca razbunare este ea inssi o crima. Putine cuvinte in limbajul nostru ne retin atentia asa cum fac “crima”, “yiolenta”, “rzbunare” si “nedreptate”. Crima ne provoacd repulsie ; adoram dreptatea ; ne laudim c& trim in spiritul legii. Violenta si razbunarea le repudiem drept scandaloase pentru civilizatia noastra, si credem c& acest sentiment este unanim pentru toate fiinfele umane. $i totusi crima continua sa fie in dizgratia natiunilor si o problema de rasunet mondial. Este amenintétoare, alarmanti, devastatoare, costisitoare, abundenté si aparent in crestere! in realitate este descresciitoare in frecventa cu care survine, dar in mod sigur este in crestere in vizibilitate si reactiile oamenilor la ea. Sistemul nostru de controlare a crimei este neefectiv, nedrept, cheltuitor. inchisorile par cd opereaz cu usi rotitoare — aceeasi oameni intra gi ies tot timpul. Cui fi pasa? inchisorile noastre de orag si scolile de corectie inumane, precum gi inchisorile jalnice sunt ticsite. Se stie cat sunt de nesanatoase, periculoase, imorale, indecente, izvoratoare de crim. Nu toata lumea le-a simfit miresemele, asa cum au ficut-o unii dintre noi. Nu multi lume le-a auzit gemetele si blestemele. Nu mult lume a vazut ura si disperarea pe miile de fete pustii. Dar, intr-un fel, cu tofii stim cat de mizerabile sunt inchisorile. Dorim ca ele sd fie astfel. $i iat c& si sunt. Cui fi pasi? Criminalii_profesionisti_ si indelungafi_prospera ca niciodati_ inainte. Sindicatele aventuroase infloresc. Crima gulerelor albe se pare ci le va fi excedatpe celelalte, dar rmane nedetectata in majoritatea cazurilor. Suntem cu tofii jefuiti si stim gi cine sunt jefuitorii. Locuiese langa noi. Cui fi pasa? Oamenii sterpelese milioane de dolari de méncare si haine din magazine, pantofi din hoteluri, bijuterii din magazine, Oamenii furd, si aceiasi oameni le plitese inapoi la preturi imense. Cui ii pasa? Din cand in cand cineva atrage atentia asupra acestei stiri de lueruri, aga cum fac si eu acum. Magazinele striga, ziarele striga, comentatorii de radio si televiziune striga si ei (sau cel putin ei “deplora”). Psihologii, sociologii, juristii de varf, gardienii si sefii serviciului de polifie secret se alaturé si ei acestui cor. Guvernatorii si maiorii, precum si oamenii din congres sunt uneori auziti. Ei striga tare cu privire la situatia rea si din ce in ce mai rea cu pivire la aceasti stare a lucturilor, Unii sugereaz ca trebuie s& inlocuim imediat procedurile obsolete u metod stiintifice. Altii, mai putini, isi afirma sentimente contrare. Oare indicajiile clare derivate din descoperirea stiintifica a schimbarilor necesare continua s& se loveasca de urechi surde? De ce sufera atat de mult oamenii, de ce sunt atat de apatici si prin aceasta atét autodistructivi in continuare? Citi presedinti (si alti cetiteni) am pierdut inainte de a face ceva? Oamenii se comporté ca un pacient bolnav atunci cand este propus un tratament insp3imantator pentru o durere ugoara. Stim cu tofii cum se poate stinge dintr-o data durerea de dinte in cabinetul unui stomatolog, sau cum dispare durerea de stomac intr-o camera de examinare de chirurgie. De ce ar cauta usurarea 0 persoana care sufera si ar ocoli-o? Este doar teama de durerea tratamentului? Este teama de complicatii necunoscute? Este neincredere in abilitatea doctorului? Toate acestea, fara indoiala. Dar, asa cum a aratat Freud intr-un mod incontestabil de clar, suferindul este intotdeauna cumva oprit de un fel de opozitie interna, subversiva de la lucrarea de vindecare. El sufera pe de o parte de durerile care ii sunt aplicate si doreste s& se faca bine. Dar el mai sufera in acelasi timp si din partea impulsurilor perfide care lupta impottiva indeplinirii vreunei schimbari in el, chiar restabilirea! Ca si Hamlet, el se intreaba daca nu ar fi mai bine sa sufere durerile obisnuite si durerile asociate metodei vechi decat si faci fati complicatiilor unei noi si stranii, chiar dacd posibile cai mai bune de a stapani lucrurile. Concluzia inevitabila este cA societatea doreste in mod secret crima, are nevoie de crima si dobandeste o satisfactie definit& din partea lipsei de stapanire in prezent a acesteia! Condamnam crima ; pedepsim agresorii pentru ea, dar avem nevioe de ea. Crima si ritualul pedepsirii este o parte din vietile noastre. Ave}, nevoie de crime pentru a ne minuna, a ne bucura, discuta si specula despre ea, $i pentru a o deplora in mod public. Avem nevoie de criminali pentru a ne identifica noi insine cu ei, pentru a fi individia in mod secret, si pentru a fi pedepsi cu vigurozitate. Bi fac in numele nostru lucrurile interzise, ilgale pe care noi am dori 22s& le facem si, asemenea tapului ispasitor din vechime, poarta cu ei poverile vinei noastre stramutate si ale pdepsei — “nedreptatile tuturora dintre noi”. Trebuie si marturisim c& exista ceva care ne fascineazA pe toti cu privire la violenta. C4 majoritatea crimelor nu sunt violente, stim dar uitém, deoarece crima este 0 ruptura, o varsare de lacrimi — chiar atunci cand este facut in tacere. Pentru tofi dintre noi, crima seamana cu violenta. Adevaratul cuvant “violenta” are o calitate amenintatoare, cutremuratoare ... in infeles, inseamna ceva puternic, distructiv sau eruptiv. Este ceva pe care il detestim — sau asa s& fie? Primul sau efect este de a inspaiménta, chiar de a ne terifia. Dar nu intotdeauna fugim de ea. Pentru cd violenta ne si intriga, este excitanté, este dramatic ; a o observa si uneori chiar a participa la ea ne face 0 deosebita placere. Ziarele ne furnizeaz& constant barfe picante cu privire la violen{a continua din lume. Ele exploateazd esenfa sa dramatica adesea neglijand raportarea conservativa a pagubei mai extinse dar mai putin violente ~ dezastrul din inundatii in Florenta, Italia, spre exemplu. Cuvinte precum explozie, prabusire, asalt, raid, omor, avalansii, viol si acaparare evocd tablouri de devastare eruptiva de la care nu ne putem abstrage. Titlutilr adesea imputa violenta in mod nmetafotic chiar activitatilor pagnice. Relatiile sunt “rupte”, o legatura este “rupti”, arbitrajul “colapseazt”, o propunere este “ucisa”, in acelasi timp, la televizor si pe marile ecrane apar constant pentru amuzamentul nostru scene de lupta, bataie, torturare, impuscare si asa mai departe care depagesc de fapt intru totul ceea ce descriu ziarele. Multa din aceasta violent este infatisata in mod necinstit ; scene sunt numai semireale ; ele sunt “masluite” si romanticizate. Durerea nu poate sa fie fotografiata ; grimasele ii arata intensitatea, dar nu i- o si transmit, Iar rinile — spre deosebire de violenja — arareori sunt ardtate. Aceasta pretinsd calitate a iolentei de televiziune in aspectele sale mental nesanitoase incurajeaza irationalitatea prin impresia pe care o lasi observatorului ci a fi baitut, tdiat etc. , chiar daca este foarte neplacut, nu inseamné ceva chiar atat de dureros sau serios. Pentru c& dupa ce a fost batut eroul se rostogoleste, isi deschide ochii, sare, se ridica. Suferinta din violenta este 0 parte atat a producatorilor de TV si de filme pe marile ecrane, cat si a audientei acestora care tinde s& 0 reprime. Desi majoritatea dintre noi spun cA deplori cruzimea si capacitatea de distrugere, suntem parfial deceptionati noi ingine. Nu recunoastem violenta, atribuim indragirea ei altor persoane. Dar faptele vorbesc de la sine. Chiar indragim violenta, cu totii, si ne simtim cu tofii in mod secret vinovati pentru ea, ceea ce constituie un alt punct de reper la rezistenta publica in reforma controlului asupra crimei.Marele pacat de care suntem incercati este dorinta de a lovi pe ceilalti, si acest pacat trebuie sa fie evitat daci e s& traim gi si fim lasati sa trim. Daca energiile noastre distructive pot fi stapanite, directionate si sublimate, putem supravielui. Dac& putem jubi, putem trai. Energiile noastre distructive, dacd nu pot fi controlate, ne pot distruge cei mai buni prieteni, ca in cazul lui Alexandru cel Mare, sau pot distruge presupusii “dusmani” sau strdinii nevinovati. Cel mai rau — din punctul de vedere al individului — ele ne pot distruge pe noi insine. Din existenta de secole a omului, s-au folosit multe mecanisme in efortul de a controla aceste prepénsiuni crimnale si suicidale innascute. Cea mai timpurie dintre toate este, fard indoiala, teama — teama de necnoscut, teama de retribuirea magica, teama de rizbunarea social. Aceste mecanisme exteme au fost inlocuite gradat de lege si intreaga sa masinarie, religia gi ritualurile sale precum si de conventiile ordinii sociale. Rutina vietii a cerut mai intai fiectrui individ s isi indrepte multa din energia sa agresiva impotriva mediului inconjurator. S-au tSiat copaci, au fost omorate animale silbatice, au fost doborate obstacole grele, au fost ridicate multe poveri. Dar mecanismul s-a schimbat gradat in toate acestea. Astazi, rutina viet pentru majoritatea oamenilor, nu mai cere violenta, sau lupta, sau ucidere, sau riscarea vietii, nu mai cere nici o striduinfi suprema : ocazional, probabil, el trebuie sa tragd tare sau sé impingd mult, dar nu trebuie si mai forteze, sa mai distruga, s4 mai rupa. Si pentru ca violenta nu mai are de acum inainte vreun scop sau razbunare legitime si folositoare, toaté trebuie s& fie controlata. in vremurile stravechi, expresia sa era adesea o virtutea, astizi controlul sau reprezinta virtutea. Controlul implica expresii simbolice, provizorii ale violentei noastre ~ voilenta modificata, “sublimaté” cum o numea Freud, “neutralizati”, cum o descria Hartmann. Substitutele civilizatiei pentru violenta directa sunt obiectele cdutarii zilnice a tuturor dintre noi. Common law gi cele Zece Porunci, semnalele de trafic si actele de protietate, usile din fafa si ingraditurile, juramintel si concertele, pomii de Craciun si orchestrele de jazz ~ acestea si alte mii de lucruri exist astazi pentru a ajuta controlarea violentei. Colegul meu Bruno Bettelheim crede c& noi nu ne educdm propriu-zis tinerii in a isi stapani impulsurile lor violente. El ne reaminteste c& nimic nu ne fascina mai mult strimosii. /liada este un poem al violentei, la fel si foarte mult din Biblie. Un sistem penal si multe metode de crestere a copiilor exprima violenta — “violenta pentru a suprima violenta”. Si, conchide el {in articolul “Violence : A Neglected Mode of Behavior"] : “Nu vom fi capabili si abordm inteligent problema violentei decat dac& suntem gata si vedem mai inti ca parte a naturii umane, si de-abia mai apoi vom reliza sansele de eliminare a tendin{elor violente care sunt acum atat de sever reduse incdt drenarea lor sigura si regulat& nu mai este posibila”.De ce nu suntem cu totii criminali? Cu totii avem impulsuri, cu tofii avem porovocari. Dar a deveni civilizat, ceea ce se repeté ontologic in procesul de educare sociala, ne invata ce putem face fari.a fi pedepsiti. Atunci ce evocd sau permite bresa? De ce este necesar pentru cineva sA isi corup& constiinta gi si facd ceva ce nu aprob&? De ce esueaz uneori intreaga sublimare si survine colapsul in controlarea i administrarea mecanismului personalitatii? De ce ne pierdem uneori autocontrolul? De ce “neducem naibii”? De ce explodam? ‘Aceste intrebiri subliniazi o problema central in psihiatrie, De ce uni coameni fac lucruri pe care nu doresc sa le facd? Sau lucruri pe care nu am dori sa le fac&? Uneori, crimele sunt motivate de o nevoie disperata de a actiona, de a face ceva pentru a iesi dintr-o stare de pasivitate, frustrare flips de ajutor prea mult indurate, asemenea copilului care isi impusca un parinte sau un profesor dup’ un act aparent rational. Admitand prezenfa universala a violentei inlauntrul nostru, controlat’ de putere, constiinta, teama de pedepsire si alte mecanisme, admitand tensiunile si tentatiile care ne sunt comune tuturor, de ce mecanisméle de autoconrol esueazi atat de complet in unii indivizi? Nu exista oare aici vreun efect preexistent, vreo slabiciune morala sau cerebral, vreo deficienté a bunului simt care si conduc& pe unii oameni la a exploda sau la a lovi, in timp ce restul doar ezita sau merg incoace si incolo? Cand un psihiatru examineazd multe persoane din inchisoare, scrie [Seymour] Halleck [in Psychiatry and the Dilemmas of Crime], el descoperi curand cat de important este sensul de neajutorare sau lipsd de speranfa in geneza actului criminal al agresorului. Cu totii suferim mai mult sau mai putin din jncalcarea libert&tii noastre personale. Incercém tot timpul si ne agitam, inceredm s& corectim aceasta si sa ne eliberim de diferite forte opersie sau corective. Nu dorim ca ceilalfi si ne constranga, s& ne controleze, si ne domine. Realizim c& aceasta trebuie si se intémpla intr-o societate interrelationata precum a noastra. Nimeni nu are o libertate completa, dar constrangerea ne deranjeaz. Agresorul simte si el aceasta, el nu doreste s& fie constrans, controlat sau dominat. $i pentru ci adesea simte c& este oprimat astfel (si de fapt si este), gi pentru c& nu poate s& isi imbundtateasca situatia sa fr violent, el suferd si mai intens de pe urma sentimentelor de neajutorare. Violenta si crima sunt adesea incercari de a scapa de nebunie ; si nu exista nici o indoial c& o boala mintala esto indepartare de dorinta de a face violenté sau de a comite actul. Pentru cititor, este greu si cread& c& sinuciderile sunt comise uneori pentru a dejuca comiterea unei crime? Nu exisat nici o indoiala cu privire la aceasta, si nici cu privire la faptul cA crima este uneori comisa pentru a avertiza sinuciderea, ~~~ Oricat de straniu ar parea, multi ucigasi nu realizeazi pe cine omoara, sau, pentru a spune altfel, ca ei omoara oameni pe care nu ar trebui s4 ti omoare. In modsigur, a omora pe oricine este indeajuns reprimabil, dar cel mai rau dintre lucruri este c& persoana despre care ucigasul crede c ar trebui sé moard (si are motive) nu ese persona pe care el 0 atacd. Uneori, victima insigi este responsabila partial de Grima care se comite asupra sa. Existi 0 participare inconstient& (poate uneori constienta) la crim& a victimei ceea ce a sustinut foarte multi vreme programul foarte umanitar si rasunator al oferirii de compensatii victimei. Oamenii adesea judeca victima la fel ca si pe atacator. Violul si alte agresiuni sexuale sunt acte de violent atat de repulsive pentru simtul nostru de decent si ordine incat este usor si ne gandim la violatori in general ca la niste brute furioase, obsedate sexual (in afari de cazul in care sunt eroi cuceritori). Unii violatori chiar si sunt astfel, dar majoritatea crimelor care au ca temei sexul sunt comise de indivizi mai degraba fara inclinatie sexuala decat obsedati sexual, adesea mai mult m&runti decat impunatori, si mai putin condusi de poftd trupeasca cat de o nevoie de linistire cu privire la o masculinitate subminata. Teama inconstienté de femei conduce pe unii barbafi la o nevoie de a cuceri, umilia, rani sau slabi un anumit esantion de femei. Barbatii care se tem enorm de dorintele lor homosexuale reprimate dar aproape vizibile si barbatii care se tem de umilirea prin impotent, adesea incearcd si isi depfgeasci aceste temeri prin demonstratii violente. Nevoia de a nega ceva in sine insusi este adesea un motiv fundamental al unui anumit comportament straniu — chiar pana la a include crima. Crimele de bravada, adesea facute cu o anumita brutalitate, par cA dovedese celui care le face cA “Nu sunt slab! Nu sunt nebun! Nu sunt las. Nu sunt homosexual! Sunt un tip dur care nu se teme de nimic”. Trupele naziste furtunoase, multi dintre ei doar baieti, erau sistematic antrenate pentru a innabusi emofiile si a fi forta sa se manifeste cu brutalitate. Omul a cdutat dintotdeauna s isi redescopere magia copilariei sale - controlul celui puternic de c&tre cel bland. Licarul unei lumini electrice, raspunsul unui automobil accelerat, acdnitul unei camere ~ toate acestea sunt chei ale unei infatigari subite si magice a unei puteri enorme induse de 0 gestica nesemnificativa. Este cineva deja atat de blazat incat nu mai reactioneaza la deschiderea unei usi speciale pentru el printr-un simplu semnal al unui ochi magic? Pentru cétiva banuti, cineva inc mai poate s& tragi cu o pusca, apasand usor pe tragaci ; cativa metri mai incolo, ceva cade mort — un iepure, o oaie frumoasi de munte, un copil dormind sau Presedintele Statelor Unite. Magic! Minunata putere proiectata. “ite ce pot face. Sunt cel mai bun!” Orice persoand de bun simf, intr-un moment sau altul, privind la revolverele polifistilor, sau la armele soldatilor purtate atét de mandru, se poate gindi c& acestea sunt instrumente ficute pentru un scop expres de a aduce moartea cuiva. Valabilitatea cea mai usoara a acestor masinarii de distrugere, chiar pentru copii, 26tulburé mental oamenii, criminalii profesionisti, gansterii si chiar fetele de liceu. Asociatia Nationalé a Carabinierilor si aliatii sai au putut si doboare scorurile proiectelor de lege introduse in Congres si legislaturile de stat pentru controlarea corectiva a pistoalelor de la moartea Presedintelui Kennedy. Americanii ine& mai irosesc aproape 2 bilioane de pistoale fiecare an. Cu cincizeci de ani in urma, Winston Churchill a declarat ci temperarea oamenilor cu privire la crima si criminali este unul dintre testele de insucces ale 7 civilizatiei din oricare tara. Conform acestei afirmatii, cat de civilizati suntem? Presedintele Comisiei Nationale a Presedintelui asupra Crimei, Nicholas B. Katzenbach, a declarat .... c& crima organizatd infloreste in America datorita inrolarii in serviciile sale a unui suficient de mare de oameni, iar majoritatea cetitenilor sunt apatici referitor la acest impact. Va continua sa creasca atata vreme eat americanii o accepti ca inevitabila si, in unele circumstante, chiar dezirabila. Exist pasi pe care ii putem asuma si care ar reduce loviturile agresive si inclinatiile autodistructive ale celui de lang& noi, mai putin pregatit? Exist cai pentru a preveni si controla incdlcarile grosolane, altele dect manevrele stangace iraditionale pe care le-am mostenit? Pe aceasta se bazeazi fundamenal intimidarea gi tortura inceaté. O numim pedeapsi, si o justificim cu “sentimentul” nostru. Stim c& nu prea merge. Da, existd si cai mai bune. Exist pasi pe care ii putem asuma, unii chiar sunt astfel. Dar ne miscdm prea incet. Mult mai mult folos putem avea, mi se pare, de pe urma membrilor profesiunii mele sia altor oameni de stint behavioristi decat de pe urma verdictelor tribunalelor. Folosirea consistent a diagnosticului clinic ar permite lucratorilor instruifi s& stabileascd ce pot invafa despre un agresor, inaintea judecatorului care ar sti cel mai bine cum si implementeze recomandarea. Fara indoiala, aceasta ar conduce la o transformare a inchisorilor, dac& nu la intreaga lor disparitie in forma si functiunea lor prezenti. Probabil ca detentia temporara si permanent va fi intotdeauna necesara pentru unii, in special pentru profesionisti, dar ar putea fi tdneplinita mult mai economic gi mai efectiv cu noi tipuri de “facilitate” (acest cuvant ciudat pentru 0 institutie). Presupun ca este o chestiune de acord general si comun cd obiectul nostru in toate acestea este de a proteja comunitatea de o repetare a agresiunii prin cele mai economice metode consonante cu scopurile noastre. “Scopurile noastre”, aceste alte scopuri ale noastre includg dorinta de a preveni aceste agresiuni dina se intémpla, a converti agresorii pentru 0 foosin{a sociala, daca este posibil, si’a fi detine intr-o custodie protectiva, dac& convertirea nu este posibila. Dar cum? Tratarea esecului uman sau a abandonrii umane prin aplicarea durerii este inc folosita si se crede in ea de c&tre multi oameni care nu fin de domeniul medical. “Bataia este rupatd din rai” mai are inc o conotatie pozitiva.Biciuirea este inca folostia in multe licee infApglia, dupa cate sunt informat, pentru a stimula studiul, atentia si dragostea de carte. Biciuirea a fost un tratament tregitional indelungat pentru “crima” de nesupunere din partea copilului, a elevilor, servitorilor, angajatilor. lar slavii erau tratati de secole prin biciuire pentru agresiuni precum neascultarea, confuzia, stupiditatea, teama si chiar prea buna dispozitic. S-a susfinut si aparat punctul de vedere conform caruia aceste “tratamente” vindecau conditiile pentru care erau administrate. Cu toate acestea, medicina stiintificd a dobandit noi metode si mecanisme de vindecare. Doctorii pot acum sa fac transplante de organe gi de fesuturi ; ei pot indep&rta tumorile craniene si pot vindeca canerul incipient ; pot vindeca pneumonia, meningitele si alte infectii si pot corecta diformitati si repara luxatii, rupturi etc. Dar aceste minunate rezultate sunt idneplinite asupra unor subiecti spontani, oameni care cer ajutor in mod voluntar chiar prin masuri eroice. lar cititorul probabil c& se va minuna, fara indoiala, daca doctorii pot face orice cu sau pentru oamenii care nu doresc sa fie tratati deloc, oricum! Pot doctorii s& vindece . un comportament aberant premeditat? Putem crede cA crima este 0 boald care poate fi vindecat& prin masuri stiintifice? Nu este ea doar “o ticdlosie naturala” care ne determina pe toti s4 facem lucruri rele chiar atunei cdnd “stim mai bine”? $i nu sunt autocontrolul si puterea doriti lucrurile de care este nevoie? in mod sigur nu exista vreun tratament medical pentru lipsa unor astfel de lucruri! Ar trebui s fiu mai prudent, pentru ca se pot acumula multe neintelegeri aici. ‘Ar trebui s8 spun ca in conformitate cu intelegerea cuenta a cuvintelor, crima nu este 0 boala, nici o boali mintal, desi cred c& ar trebui_sd fie! Ar trebui s& fie tratata gi ar putea fi, dar de regula nu este. Aceste afirmatii enigmatice sunt explicate pur si simplu. Bolile fizice sunt stiri nedorite ale fiintei care au fost descrise si definite de doctori, de regula prin apelatiuni grecesti sau latine, si au fost tratate prin formule farmacologice gi fizice. Boala mintalé, pe de alt parte, este cel mai bine definita ca o stare de disfunctionalitate de o asemenea natura incat oamenii se asteapta ca suferindul si ceara ajutorul medicului pentru a se vindeca, Boala mintala poate fi o boala fizic’, adesea este doar suferinta vag si necunoscuta, dar ceva cu care doctorii, si nu legiuitorii, profesorii sau preotii, se presupune ca pot si dorese s& vindece. Cand comunitatea incepe si previeasca catre exprimarea violentei agresive ca simptom al unei boli mintale sau indicativ al acestei boli, aceasta se poate jntémpla deoarece ea crede ci doctorii pot face ceva pentru a corecta o astfel de situatie. fn prezent, unele persoane mai bine infomate chiar cred si se asteapta la aceasta. in ciuda furiei si a parerii de rau fata de agresor, ci il dorese “tratat” intr-un mod efectiv astfel incat si nu mai prezinte vreun pericol pentru ei. $i ei stiu c& f pedeapsa traditional, “tratamentul-pedeapsa” nu va efectua aceasta. 28Ce este de dorit? Care este tratamentul efectiv care se poate aplica pentru 0 astfel de violenta? Ar trebui in mod sigur s& se inceap& cu motivarea sau stimularea in individul incolfit a dorintei si speranjei, precum si'a intentiei de schimbare a metodelor de a rezolva problemele legate de realititile vietii. Se poate oare face aceasta prin educatie, medicatie, consiliere, instruire? Ag fi inclinat si raspund c& da. Se poate face cu succes in majoritatea cazurilor, daca se initiazi aceasta din timp, Sistemul penal prezent si filosofia legal existent mu stimuleaza si nici micar nu asteapti o astfel de schimbare la nivelul criminalului. Totusi exist schimbare la nivel medical. Prizonierul, ca si alti pacienti ai medicului, ar trebui si iasi din experienta tratamentului sub infitisarea unei persoane diferite, diferit echipati, diferita unctionala si sé indreptata intro directie diferita decat cea care exista in momentul inceperii tratamentului Ese firesc ca oamenii s& se indoiasc cA se poate indeplini aceasta cu privire la crimniali. Dar si ne reamintim ca oamenii obisnuiesc s4 se indoiasca ca poate exista 0 schimbare efectiva in domeniul bolii mintale. Nimeni acum o suta de ani nu credea c& boala mintal& poate fi vindecata. Astizi tofi oamenii stiu sau ar trebui SA stie cA boala mintala este vindecabild in marea majoritate a cazurilor si c& prospectele si rapiditatea vindecarii sunt irect legate de valabilitatea si intensitatea tratamentului propriu-zis. Formele si tehnicile tratamentului psihiatric folosit astazi este foarte mare, nici un pacient nu cere si nici nu primeste toate formele, dar fiecare dintre ei este studiat in temeiul acestor nevoi particulare, ale intereselor sale de bazd si a dificultatilor sale specifice. O echipa de terapeuti poate cuprinde duzine de lucratori ~ c intr-un asezamAnt spitacilese — sau pot sc4dea numai la doctor si asistenta lui. Clericii, profesorii, rudele, prietenii si chiar colegii-pacienti adesea aprticipa informal sau sunt de mare ajutor in procesul de readaptare. Toti participantii in acest efrot de a produce o schimbare favorabila la nivelul pacientului — in echilibrul sau vital i in programul de viafi ~ sunt impregnai de cea ce am putea numi atitudine terapeuticd. Aceata vine in ordinea unei antiteze cu atitudinile de evitare, ridiculizare sau punitivitate. Sentimentele ostile fala de subiect, justificate totusi prin comportamentul su distructiv si neplacut, nu sunt in curriculumul terapiei sau in terapeut. Aceasta nu insemnai c& terapeutii aproba comportamentul agresiv al pacientului ; ei il dezaproba constant, dar il recunose ca simptomatic al unui dezechilibru si dezorganiziri continue, ceea ce cauti si schimbe. Ei disting intre dezaprobare, penalitate, pret si pedeapsa. Doctorii impun anumite “penalitati” sau preturi, dar nu e mult de cand puneau alaturi atitudinile primitive de razbunare fafi de pacientii agresivi. Un pacient poate stréunta in fata unui doctor sau poate vomita in cabinetul lui, poate s& strige la limita durerii sale dar aceste acte nu sunt “pedepsite”. Doctorii si 29infirmierele nu au timp gi nici nu se gindesc la acestea ca la aplicarea unei dureri necesare chiar pentru pacientii care sunt dificili, dezagreabili, provocatori si chiar periculosi. Tine de datoria lor s& fi ingrijeasct, s& incerce s& ii vindece si s& ii impiedice de la a mai face rau altora sau lor ingile. Aceasta cere iubire, nu urd. Este cel mai profund inteles al atitudinii terapeutice. Fiecare doctor cunoaste aceasta, fiecare lucrator intr-un spital sau clinica stie aceasta. Mai exisét si un alt element in atitudinea terapeuticd : acesta il repezinta calitatea sperantei. Dac nimeni nu crede c& pacientul se poate face bine — nici chiar doctorul — atrunci probabil c nu va exista nici o resuscitare. Speranja este la fel de importanta ca si iubirea in atitudinea terapeutica. “Dar vorbeati parca de boala mintala”, pot interveni cititorii, “cei séraci cu duhul, confuzi, inspaimantati care cer ajutor de la doctori si de la infirmiere. Vreti SA spuneti c& indivizii perversi premeditat, criminalii_ nostri, pot fi primifi si reabilitafi in mod similar? Chiar credeti c& tratamentul efectiv de acest fel poate s& fie aplicat oamenilor care nu doresc nici un ajutor, care sunt atat de premeditat viciogi, incét sunt constienfi de relele pe care le fac, att de lipsiti de penitenta sau chiar de decenta obisnuité incat pedepasa pare cd este singurul lucru care a mai ramas?” Daca cred cA existi un tratament efectiv pentru agreori, si cA ei pot fi schimbati? Desigur si in mod sigur ca cred asa ceva! Nu in toate situatiile, desigur, exist unele afectiuni fizice care nu pot fi vindecate pe moment. Trebuie si exist 0 clauz& pentru cei nevindecabili — si aceasta tine de noua cunoastere ~ si aceasta va include si unii agresori. Dar cred c& majoritatea lor pot fi vindecati, premeditarea gi viciozitatea agresorilor sunt parte a lucrurlui pentru care ei trebuie s& fie tratati. Aceasta nu trebuie s4 contracareze atitudinea terapeutica. Pur si simplu nu este adevarat c& majoritatea dintre ei sunt “pe deplin constienti” de cea ce fac, nici c& ei nu dorese ajutor de la nimeni, desi unii chiar spun astfel. Prizonierii sunt indivizi : uni doresc s& fie tratati, alfii nu. Unii nu stiu nici macar ce este acela tratament, multi sunt disperati si lipsiti de speranta. Acolo unde tratamentul este facut valabil in instituii, multi prizonieri il caut& chiar in deplinatatea constient’ c& Ricdnd acesta, nu isi vor diminua pedeapsa. in unele inchisori, cdutarea tratamentului de catre prizonieri este in dezacord cu oficialii. Sunt astazi incercate diferite forme de tratament in unele tribunale si Inchisori mai progresiste — tratamente educationale, sociale, industriale, religioase, recreationale si psihologice. Comportamentul acceptabil social, oportunitile unor noi locuri de muncé, a unei noi identitati si a unor modele de companie toate sunt ajutoare pentru o reacceptare din partea comunitatii. Unii functionari ei eliberarii pe cuvant si unii functionari din inchisori au fost foarte ingeniosi in dezvoltarea acestor modalitati de reabilitare si reconstructie — mult mai mult decat ag puteaexemplifica aici. Dar unii au incereat. Secretul succesului in toate programele este, totusi, reagezarea atitutdinii punitive intr-o atitudine terapeutica. ‘Agresorilor cu propensiuni pentru o agresiune impulsiva si predatorie nu trebuie s& li se permit s4 tr&iasca printre noi prin nici un fel de control social. Dar marea majoritate a agresorilor, chiar “criminali”, nu ar trebui niciodatd si devind prizonieri dacé dorim sd fi “vindecdm”. Exist acum in tara multe grupuri de actiune cetafenesti si multe programe de prevenire si control a crimei si a delineventei. Cu astiel de attudini de preocupare, oamenii pot dobandi informatie care sé conduc la o schimbare de sentiment cu privire la crima si criminali. Se va descoperi cat de nedreapta este asa numita “justitie”, cat de frustrati sunt prin rigiditate multi dintre jduecatori, cat de obsolete sunt legile si constitutiile statelor care impiedica efectiv introducerea unor proceduri sensibile de a le inlocui pe cele prejudicioase, nefolositoare. Doresc si spun oamenilor c& lucrurile nu sunt tocmai cum s-ar dori sa fie, si vor deveni astfel numai daca se va privi cu interes asupra problemelor acestora gi se asuma 0 oarecare resposnabilitate pentru autoprotejarea lor. Vor asculta oamenii? Daca oamenii nu devin interesati, vor realiza ca trebuie sa existe mai mujlte fapte, mai multe proiecte de proces, mai multe rezultate verificabile. Vor impartasi spaima Presedintelui Comisiei atunci cénd a conchis c4 nimeni nu stia prea mult, cu ‘© oarecare acuratete statisticd si cu o oarecare posibilitate de a defini, nici macar despre incidenta crimei. Cetateanul de rand poate vedea cu dificultate cum poate o cercetare si fi schimbe in vreun fel ideile despre un om care isi omoara cu brutalitate copiii. Dar tocmai astfel de acte inconceptibile puncteaza cel mai dramatic nevoia de cercetare. De ce ar trebui — si cum se poate — ca un om sa devina atat de inspaimantator asa cum este el in cultura noastr’? Cum este construit un astfel de om? Se poate concepe ci el este nascut s devina atat de depravat? Exist mii de intrebari cu privire la crima si protectia publica care merida un studiu stiinfific. Ce face ca unii indivizi s& tsi pastrze echilibrul interior printr-un fel de tulburare a structurii sociale mai degraba decat printr-un alt fel, odata ce a ajuns jntr-un spital? De ce se specializeaz uni indivizi in anumite tipuri de erima? De ce se afl atat de multi tineri in zona delincvenjei si a saraciei iar exemplele rele nu devin niciodata delincventi obignuiti? (Probabil c& aceasta este o intrebare mai importanta decat aceea cafereferd la de ce unii dintre ei ajung sa faci cea ce fac), Oamenii sunt fascinati de violenta, si se tin cu tenacitate de dorinta putemnica de razbunare, orbi si surzi fai de cheltuiala, inutilitatea si periculozitatea sistemului penal rezultant. Dar suntem inclinati s4 speram ca aceasta va conduce in timp la lumina persistent, penetranta a inteligentei si la acumularea de cunostinte stiintifice. Oamenilor le va fi din ce in ce mai rusine de strigatul de rizbunare, de 31cerinta permanenta de a pedepsi. Aceasta este crima, crima noasira impotriva criminalilor ~ si crima noastra impotriva noua insine. Pentru cd inainte de a ne putea diminua suferinfele rezultate din agresiunile necontrolate ale cetajenilor, trebuie si renuntim la filosofia pedepsei, atitudinea obsoleti, penal rizbunatoare. in locul ei trebuie si cdutim o atitudine social comprehensiva si constructiva ~ terapeuticd in unele situafii, restrangatoare in altele, dar preventiva in impactul stu social total. in ultima analizd, aceasta devine o problema de valori si morala persoanel. Nu mai conteazA cét este de glorificaté sau pios deghizati, ribunarea ca motiv uman trebuie sa fie personal repudiat& de fiecare dintre noi-si de noi tofi laolaltd. ‘Acesta este mesajul vechilor religii si al noilor psihiatrii. Doar dac& acest mesaj va fi auzit, daci deefi oamenii — omul de pe strada, gospodina in casa — pot renunfa la delicioasele satisfactii rezultate din rizbun’ri, ne putem astepta la pastrarea linistii noastre, la siguranta publica sau la sanatatea noastra mintala.