TEMA IV

SCHIMBARE ŞI COMUNICARE

Pornind de la principiul lui Thomas Jefferson că “într-o societate

democratică, totul depinde de consimţământul publicului”, extindem această
idee şi la nivel comunicaţional. Ca urmare, comunicarea devine complexă,
dinamică, iar la nivel instituţional capătă o şi mai mare relevanţă. În
condiţiile accentuării incertitudinii din economia modernă, ea este supusă
schimbării, aşa cum mediul organizaţional se adaptează permanent.
O primă abordare a comunicării instituţionale din perspectiva
schimbării ne conduce la necesitatea de a evidenţia noi mecanisme şi
activităţi care iau naştere în interiorul cadrului instituţional.
Acestor mecanisme, cu specificitatea lor comunicaţională, li se va
examina: gradul de coerenţă comunicaţională, pertinenţa în raport cu cadrul
instituţional în care vor funcţiona, cât şi concordanţa obiectivelor
comunicaţionale urmărite cu proiectele şi misiunile organizaţiilor (profit sau
non-profit) unde fiinţează.
Schimbarea comunicaţională trebuie făcută în aşa fel încât ea să nu
funcţioneze ca o entitate distinctă, ci să se asimileze cadrului de ansamblu
creat de comunicarea instituţională a organizaţiei respective. Spre exemplu,
demararea unor programe de asistenţă socială pentru persoanele
defavorizate din societate nu implică doar comunicarea internă între
instituţiile de profil, ci trebuie să implice o serie de organizaţii non-profit,
fundaţii şi persoane private, pentru ca soluţiile găsite să fie cât mai rapid şi
mai bine puse în aplicare în scopul soluţionării problemelor apărute în
domeniu.
Prin urmare, conceperea structurilor şi a comunicării instituţionale ca
fiind ceva exterior problematicii individului, grupului sau organizaţiei,
constituie o iluzie.
Deci, ”relaţiile duale reprezintă norma dominantă în practica
instituţională, aşa cum se întâmplă cel mai frecvent în prezent, propunerea
unui dispozitiv grupal introduce o schimbare în însăşi funcţionarea
serviciului şi impune luarea în considerare a tuturor factorilor caracteristici
procesului de schimbare dintr-un sistem organizat, conceperea strategiilor şi
a modalităţilor care să permită finalizarea acestui proiect. Cuvântul a fost
rostit: sistem de organizare. Structurile organizate reprezintă starea instituită
a cadrului instituţional”. [J. Claude Rouchy, Analiza instituţiei şi
schimbarea, în A. Neculau (coord), Analiza şi intervenţia în grupuri şi
organizaţii, Iaşi, Editura Polirom, 2000, pag. 94-95]
 SISTEM INSTITUŢIONAL Dualitatea
concentrării
instituţionale
STRUCTURI ORGANIZATE
PE TREI NIVELURI:

• grup
• organizaţie
• instituţie

Comunicare instituţională fluidă,

dinamică, pertinentă doar prin
întrepătrunderea fundamentală a
sistemului de norme şi valori ce
acţionează la nivelul fiecărei
structuri organizate

Dacă privim legătura schimbare-comunicare din punct de vedere

instituţional, sub aspect global observăm tendinţe de conturare a unor noi
valori în organizarea structurilor instituţionale. Astfel, putem evidenţia trei
aspecte esenţiale ale comunicării instituţionale:
• conceperea structurilor comunicaţionale;
• raportul dintre noile valori comunicaţionale care urmează a fi
implementate şi sistemul comunicaţional tradiţional;
• diferenţa dintre acţiunile de ameliorare a convenienţelor
comunicaţionale ale organizaţiei şi schimbarea comunicării
instituţionale în ansamblul său.
Schimbarea instituţională sub aspectul comunicării va genera nu
numai o nouă abordare în cadrul intern al organizaţiilor, ci se va manifesta şi
în afară, prin modificarea într-o măsură mai mare sau mai mică a valorilor
societăţii.
Comunicarea instituţională nu ţine doar de organizarea activităţii
instituţiilor, ci şi de conduitele indivizilor sau de posibili clienţi, ca actori
sociali. De aceea, putem spune că necesitatea schimbării la nivelul
comunicării instituţionale este o rezultantă a reprezentării raporturilor
sociale.
Structurile organizaţionale sunt strâns angrenate în realitatea economică.
Totuşi, ele nu pot fi percepute decât în strânsă legătură cu persoanele care le
fac să funcţioneze, dar şi cu cele ale căror probleme trebuie să le rezolve.
Când privim schimbarea comunicării instituţionale din interiorul
organizaţiei, vom observa că aceasta este un proces complex pe care
N. Abraham şi M. Török l-au denumit “mecanism de încorporare”.
[N. Abraham, M. Török, Paris, Revue de psychothérapie psychanalytique de
groupe no. 32/1999, pag. 25]
Potrivit acestor specialişti, prin schimbarea comunicaţională din
interiorul organizaţiei se produce îmbogăţirea eului fiecărui angajat, se
obţine o identitate profesională în plină ascensiune cu o mare capacitate de
gândire şi de deschidere la schimbare.
Spre exemplu, este ştiut faptul că o bună comunicare internă între
angajaţi şi conducere permite crearea unui climat benefic de creaţie şi
destindere la locul de muncă, cu rezultate apreciabile în ceea ce priveşte
calitatea muncii angajaţilor.
În funcţie de repartizarea lor, este posibilă o gamă largă de
configuraţii comunicaţionale, diferite pentru fiecare individ sau grup.
Orice proces de schimbare a comunicării instituţionale are implicaţii
şi sub aspectul comunicării externe.
Schimbarea nu este posibilă fără această dublă abordare, internă şi
externă, a comunicării, deoarece permite instituirea concomitentă de noi
valori. În caz contrar, nu putem vorbi de schimbare comunicaţională, ci doar
de o adaptare, de un “paleativ” pe termen scurt a acestei comunicări care va
fi specifică situaţiei apărute şi care trebuie rezolvată cât mai rapid.
Opţiunea pentru un tip de comunicare instituţională ţine şi de
înţelegerea proceselor instituţionale care se manifestă la un moment dat în
societate. Spre exemplu, înţelegerea comunicării instituţionale potrivit
României se înscrie în analiza aspectelor tranzitoriale prin care trece ţara
noastră din punct de vedere instituţional şi care, de cele mai multe ori,
rămân de neînţeles, în lipsa unei viziuni mai ample din punct de vedere
economic.
Alegerea unei componente instituţionale specifice, cu un anumit
mod de comunicare, se asociază de multe ori, cu niveluri de analiză
distincte. Spre exemplu, Robert Scott analizează raportul dual al
instituţionalismului ţinând cont de specificitatea organizaţiilor şi a
comportamentului angajaţilor [R. Scott, Chepacking Institutional Arguments,
in J. P. DiMaggio, W. W. Powell (coord.), The New Institutionalism in
Organizational Analysis, London, University of Chicago Press, 1991], aşa
cum pentru Di Maggio şi Powell [vezi lucrarea precedentă] se ia în discuţie
“nivelul suborganizaţional, organizaţional şi al câmpurilor organizaţionale”.
Pentru o bună comunicare instituţională trebuie să se ţină cont (în
cazul schimbării) de mai mulţi “piloni instituţionali”. (L. M. Pop, Imagini
instituţionale ale tranziţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2003, pag. 93]:
- dimensiunea reglementatorie a instituţiilor;
- perspectiva normativă;
- dimensiunea cognitivă.
Dimensiunea reglementatorie a comunicării instituţionale ţine de
coerenţa, gradul de percepere şi înţelegere a regulilor, normelor produse şi
expuse de instituţii, actorilor sociali. Această latură a comunicării
instituţionale se caracterizează printr-un grad crescut de formalizare. Aici
comunicarea instituţională se realizează prin interacţiunile nepersonalizate
ale actorilor sociali care menţin şi promovează un anumit tip de comunicare
care le susţine, pe o anumită perioadă de timp, sistemul de interese ce-i
animă.
Perspectiva normativă a comunicării instituţionale care se
centrează pe ceea ce Scott numeşte “sistemul de reguli care introduc o
dimensiune prescriptivă, evaluativă şi obligatorie în viaţa socială. Sistemele
normative includ atât valori, cât şi norme. Valorile sunt concepţii […] prin
intermediul cărora structurile sau comportamentele existente pot fi
comparate sau evaluate. Normele specifică modul în care lucrurile ar trebui
făcute; ele definesc instrumentele legitime pentru realizarea scopurilor
propuse [L. M. Pop, op. cit., pag. 95]
Chiar dacă normele constrâng, ele vor abilita individul în
comportamentul său. Perspectiva normativă a comunicării instituţionale
determină anularea anumitor roluri din partea actorilor sociali. Numai în
acest fel individul participă activ la lumea socială şi îl determină pe Berger
şi Luckman să afirme că “…interiorizând aceste roluri lumea devine pentru
actorii sociali reală, dar în mod subiectiv”. [Berger, Luckmann, Construirea
socială a realităţii, Bucureşti, Editura Univers, 1999, pag.89]
Dimensiunea cognitivă a comunicării instituţionale ţine de
modernismul şi dinamica societăţii umane moderne. Astăzi acţiunea umană
determină continuu o nouă acţiune comunicaţională care se ajustează
permanent în funcţie de nivelul de cunoaştere şi interpretare al individului la
un moment dat, însă şi în funcţie de nivelul de cunoaştere la care a ajuns
comunitatea în cadrul căreia este asimilat.
 Problematica raportului schimbare-comunicare din punct de vedere
instituţional nu este completă dacă nu luăm în discuţie şi diferenţa dintre
schimbare sau adaptare a procesului evolutiv al comunicării instituţionale.
Adaptarea comunicării instituţionale presupune doar o ameliorare a
cadrului comunicaţional şi a sistemului de organizare în acelaşi sistem de
valori comunicaţionale dezvoltat anterior.
Spre deosebire de aceasta, schimbarea necesită distrugerea vechiului
angrenaj al comunicării instituţionale, crearea altuia nou, în funcţie de noile
valori comunicaţionale care corespund noilor misiuni ale organizaţiilor.
Totuşi, schimbarea nu se produce brusc sau de la sine. Ea se integrează în
mod coerent în evoluţia societăţii spre un nou mod de gândire, înţelegere şi
interpretare a fenomenelor şi proceselor realităţii.