TEMA X

INSTITUŢIILE ŞI COMUNITATEA LOCALĂ

Instituţiile reprezintă cadrul de lucru spaţio-temporal unde sunt

identificate şi definite o serie de acţiuni umane. Ele se constituie în
comunităţi umane. Dimensiunea instituţională are la bază un ansamblu de
stări conflictuale, privite din perspectiva a ceea ce am putea numi “unitatea
şi lupta contrariilor”. Prin urmare, cadrul instituţional al comunităţii umane
este extrem de dinamic. Acest dinamism este accentuat îndeosebi de
acţiunea factorilor economici, psiho-sociali, politici şi culturali care
interferează la un moment dat. La nivel instituţional, realitatea este mereu
reconstruită. Comportamentele comunicaţionale şi psiho-sociale ale
indivizilor care o compun determină schimbări permanente atât de imagine,
cât şi de atitudine.
De aceea, remarcăm o strânsă legătură între reprezentativitatea
politică şi capacitatea administrativă la nivelul comunităţilor locale.
Funcţionarea corespunzătoare, în slujba cetăţeanului, a sistemului
instituţional ţine de gradul de democratizare al autorităţilor locale. Pentru
înfăptuirea acestui obiectiv este nevoie de creşterea performanţelor
comunicaţionale ale organizaţiilor publice, la nivel politic şi administrativ.
În viziunea specialiştilor (Gaboi Soos, G. Toká, Glen Nrights
(coord.), The State of Local Democracy in Central Europe, OSI, Budapesta,
2002), performanţa comunicării politice a organizaţiilor publice este
evidenţiată prin mai multe coordonate: performanţa decizională,
performanţa în implementarea politicilor şi programelor propuse,
capacitatea de răspuns la problemele şi nevoile comunităţii locale şi
performanţa democratică (participarea societăţii civile la deciziile adoptate
în condiţiile locale).
a) Performanţa decizională este evaluată îndeosebi prin
intermediul a două variabile: frecvenţa amânării deciziilor şi relaţia dintre
consilieri şi primar. Cu cât aparatul administrativ este mai numeros, cu atât
mai eterogen poate fi sistemul de interese, iar comunicarea lasă de dorit.
Totuşi, în România amânarea deciziilor nu este o practică frecventă.
Conform statisticilor, doar 0,5% din administraţiile locale ajung în acest
impas (Sursa: L. M. Pop, Autonomy of Local Government Administration in
Romania, ASI, Budapesta, 2002). Motivele invocate pentru justificarea
acestei non-comunicări instituţionale ţin cel mai adesea de lipsa
documentaţiei adecvate problemei luate în analiză şi lipsa consensului
părţilor.
 Susţinerea necondiţionată a primarului de către cosiliul local este o
variabilă pozitivă ce acţionează benefic în favoarea flexibilizării comunicării
instituţionale. În România, majoritatea consiliilor locale oferă suport
necondiţionat primarului, în proporţie de 69% din cazuri, această atitudine
predominând în cadrul comunităţilor rurale mici şi a celor fragmentate etnic.
b) Performanţa în implementarea proiectelor de investiţii şi în
planificare este o dimensiune deficitară la nivelul comunităţilor rurale,
comparativ cu cele urbane. Această situaţie ne conduce la concluzia că
absenţa unor instituţii de asistenţă financiară, susţinute de la bugetul local,
reprezintă constrângeri importante pentru politica investiţională la nivelul
comunităţilor locale.
c) În ceea ce priveşte capacitatea instituţională de răspuns la
nevoile şi problemele comunităţii locale, observăm că aceasta este greu de
cuantificat.
Ea poate fi aproximată în mod indirect, numai prin intermediul
legitimităţii deciziilor şi acţiunilor autorităţilor locale.
Legitimitatea este influenţată, la rândul său, de evaluarea
rezultatelor, dar şi de interacţiunile directe dintre cetăţeni şi structurile
administraţiei locale.
“O cercetare referitoare la problemele sociale şi calitatea vieţii,
întreprinsă de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii în 1998, arată că
autorităţile locale înregistrează un nivel ridicat de satisfacţie al populaţiei în
raport cu activităţile întreprinse de acestea, comparativ cu oricare alte
instituţii naţionale – parlament, guvern, preşedenţie. Nici justiţia şi poliţia,
dar nici organizaţiile non-guvernamentale sau sindicale nu înregistrează
niveluri mai ridicate de satisfacţie (…). Majoritatea indivizilor consideră că
administraţia locală ar trebui să primească mai mulţi bani în comparaţie cu
administraţia centrală. Alocarea unor fonduri suplimentare ar trebui să
vizeze în primul rând beneficiile pentru cei săraci, alocaţia de stat pentru
copii, serviciile medicale, de locuire şi educaţionale, în această ordine a
importanţei, consideră cei intervievaţi.” (L. M. Pop, Imagini instituţionale
ale tranziţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2003, pag. 195)
d) Performanţa democratică este evidenţiată la nivelul
administraţiei locale în sens pozitiv. La nivelul maselor, încrederea în
administraţia locală este mai ridicată decât în orice altă instituţie
guvernamentală. Transparenţa decizională şi activităţile demarate la nivel
local sunt variabile care au influenţat pozitiv percepţia democratică a
societăţii civile.
 Acest lucru este atestat îndeosebi de analiza suportului oferit
primarului de către consilierii locali.
O altă variabilă care a influenţat puternic încrederea populaţiei în
autorităţile locale o reprezintă “percepţia gradului de corupţie”.
Nevoia de a da ceva la schimb pentru a-şi rezolva o problemă
reflectă, în ochii cetăţeanului de rând, gradul de corupţie şi inechitate de la
nivelul justiţiei procedurale. Şi, pe această dimensiune, primăriile obţin un
punctaj mai bun decât alte instituţii ale statului.
Performanţele democratice ale administraţiei locale sunt reflectate
şi de gradul implicării sau non-implicării cetăţenilor în viaţa comunităţii.
Comunicarea acestor instituţii cu mediul extern este cuantificată ţinând cont
de: legăturile stabilite între administraţie şi comunitate la nivelul primăriilor,
gradul de implicare a cetăţenilor în realizarea proiectelor de buget, procesul
alocării fondurilor pentru rezolvarea problemelor comunităţii în cadrul
şedinţelor publice, proporţia organizaţiilor non-guvernamentale implicate în
procedurile decizionale. Totuşi, în România post-revoluţionară se
conturează un paradox. Deşi autorităţile locale sunt încă structuri
comunicaţionale mai degrabă autoritare decât democratice, încrederea în ele
este mult mai mare decât în alte instituţii ale statului. Aceasta s-ar datora,
credem noi, proximităţii lor geografice, dar şi unei gândiri proactive din
partea cetăţenilor, construită îndeosebi pe prezenţa încrederii relative.
Prin urmare, comunitatea locală rămâne practic acel “nivel la care
se pot iniţia o serie de procese funcţionale de instituţionalizare” (L. M. Pop,
op. cit. pag. 199).
Instituţionalizarea şi formalizarea unor practici democratice se
asociază cu stabilitatea politică. Astfel, apare confirmată ipoteza formulată
de Stiglitz (1999) şi North (1997) conform căreia stabilitatea politică
favorizează succesul reformelor.
Totuşi, capacitatea administrativă de comunicare cu societatea
civilă trebuie evaluată în raport cu gradul de discreţionare generat de
programele descentralizate şi în funcţie de specificitatea cadrului în care
acţionează fiecare structură administrativă în parte.
“Adecvarea profilului şi a capacităţilor administrative trebuie deci
judecate în raport cu contextul social şi economic (legislativ şi instituţional)
în care funcţionează administraţiile locale, în raport cu problemele specifice
pentru care acestea dezvoltă soluţii şi strategii de soluţionare”. (L. M. Pop,
Evaluarea sistemului de asistenţă socială bazat pe testarea mijloacelor, în:
C. Zamfir (coord.), Politici sociale în România, 1990-1998, Bucureşti,
Editura Expert, pag. 124).
 În legătura lor cu comunitatea locală, instituţiile vin să stabilizeze
aici comunicări situaţionale şi nu individuale. Ele au ca scop normalizarea
unor situaţii complexe apărute la nivelul societăţii civile.
Găsirea echilibrului între cele două tipuri de instituţii – formale şi
informale – va determina schimbări profunde în viaţa comunităţii.
O “cale amiabilă” pentru găsirea echilibrului instituţional poate fi şi
componenta comunicaţională.
Aceasta din urmă poate conduce, în urma negocierii, la obţinerea
unei soluţii reciproc avantajoase, unde fluxul informaţional nu va fi stânjenit
de ideologia socială şi de modelele subiectiv – individuale construite la un
moment dat.
La nivel naţional se identifică o serie de interacţiuni şi sub aspect
comunicaţional. Ele pot fi privite ca o sumă de relaţii ce pot determina:
comunicarea ierarhică şi comunicarea în formă de reţea.
Comunicarea ierarhică generează acel comportament instituţional
în care fluxul informaţional se propagă de sus în jos. Este vorba de o
comunicare dinspre structurile instituţionale aflate în eşalonul superior, de
conducere, spre cele ancorate în relaţia directă cu individul, cu societatea
civilă.
Neoinstituţionalismul aplicat ţărilor în tranziţie încearcă să reducă
pe cât posibil acest mod de comunicare instituţională.
S-a ajuns la concluzia că interacţiunea instituţională este
semnificativă îndeosebi prin comunicarea în reţea.
Reţeaua devine, sub aspect economic şi comunicaţional, “un tip de
relaţie simetrică bazată pe aşteptări reciproce: fie de natură normativă, în
cazul reţelelor “tari”, fie de natură predictivă, în cazul reţelelor “slabe”.
O situaţie este înţeleasă aici ca o combinaţie de scopuri, interese,
mijloace, actori şi interacţiuni. Instituţiile, prin comunicare, duc la
normalizarea acestor situaţii nu la ajustarea unor părţi componente ale lor.
Eficienţa comunicării instituţionale derivă din articularea politicilor
sociale, realizată la nivelul sistemului normativ şi legislativ, prin
cunoaşterea actorilor sociali neimplicaţi şi, nu în ultimul rând, a politicilor
sociale pe care le generează. Politicile sociale devin produsele comunicării
instituţionale, specifice realităţii în care apar şi se dezvoltă. Ele cresc gradul
de dependenţă structurală a acţiunii sociale, marcând un pas important pe
calea realizării politicilor de bunăstare.