TEMA XI

COMPORTAMENTUL INSTITUŢIONAL
Comportamentul instituţional este (co)dependent de analiza acţiunii
individului sau grupurilor sociale în cadrul comunităţii.
Individul, societatea civilă, nu pot comunica decât în strânsă legătură
dimensiunea socio-culturală şi istorică a societăţii. Comportamentul
instituţional, la rândul său, este influenţat în mare măsură de raţionalitatea
individuală, de cadrul legislativ, psihologic, socio-cultural în care se
manifestă individualitatea fiecărui cetăţean în societate.
Comportamentul instituţional reluat într-o nouă perspectivă
(neoinstituţională) de Berger şi Luckmann, (P. L. Berger, T. Luckmann,
Construirea socială a realităţii, Bucucureşti, Editura Univers, 1999)
conduce la analiza realităţii obiective, ţinând cont de implicaţiile
comunicării individuale şi organizaţionale.
Această abordare neoinstituţională o considerăm benefică explicării
instituţionalismului ţărilor în tranziţie. La aceasta se poate însă adăuga
analiza comportamentală a lui Sjoestrand (Institutional Change. Theory and
Empirical Findigs, Armonk, New York, 1993).
Sjoestrand ne propune analiza comportamental – instituţională ca o
interacţiune individ – instituţii sub presiunea variabilelor exogene şi
endogene ale comunităţii.
Variabilele exogene se referă la: sistemul normelor şi valorilor din
societate, instituţiile sociale, resursele de putere.
Variabilele endogene exprimă un nou mod de comunicare a
individului cu instituţiile, în calitatea sa de „pion social”.
Comportamentul instituţional este privit dintr-o nouă perspectivă de
Dougals North (laureat al Premiului Nobel pentru economie).
Pentru North instituţiile sunt cele care fac regulile „jocului
economic” aceasta numai în măsura în care ele „ ... oferă flexibilitate
politică şi economică de adaptare la noi oportunităţi – chiar şi
comunicaţionale, spunem noi – care să încurajeze asumarea de riscuri şi
activităţile creatoare”. (D. C. North, The Contribution of the New Institutional
Economics to an Understanding of the Transition Problem, UNU/WIDER
Annual Lectures 1, Helsinky, 1997, pag. 3).
Aşa cum instituţiile, prin comportamentul lor, creează “regulile
jocului”, organizaţiile, în calitatea lor de grupuri de indivizi angajaţi într-o
activitate, vor fi „actorii” sociali ai acestui „joc economic”.
„Actorii sociali” vor tinde să comunice, credem noi, cu instituţiile
ţinând cont de sistemul de interese ce-i animă, dar şi de matricea
instituţională dominantă” evidenţiată de North.
Realitatea economică implică o schimbare permanentă a comporta-
mentului individual şi instituţional. În accepţiunea lui North aceasta este
completată de câştigurile reale pe care le poate obţine un antreprenor la
nivelul mediului său de afaceri.
„Sursa schimbării, spune Douglas North, o constituie oportunităţile
percepute de antreprenor. Ele provin din schimbări în mediu sau din
achiziţionarea unor cunoştinţe şi abilităţi şi încorporarea acestora în
construcţiile mentale ale actorilor. (...) În fapt, de obicei, este un mix între
schimbările externe şi învăţătura internă care determină deciziile ce duc la
schimbare instituţională”. (D. North, Instituţional Change, A. Framework of
analysis, S. Sjoestrand (coord). Institutional Change, Theory and Empirical
Findings, Armonk, New York, pag. 37)
Dezvoltând modelul instituţional al lui North, dar din perspectivă
comunicaţională, putem trage următoarele concluzii:
a) Comportamentul instituţional este influenţat şi de schimbările
survenite în comunicarea instituţională la un moment dat.
b) Schimbarea instituţională ţine de costurile şi câştigurile reale ale
indivizilor din societate.
c) Direcţia schimbării instituţionale ţine de un anumit comportament
care, la rândul său, a fost influenţat de o anumită formă de
comunicare intra şi extra – instituţională.
Schimbările bruşte, fără consens comunicaţional ale terţelor părţi, nu
se produc decât la nivel formal.
Făcând o comparaţie între cele două forme de comunicare
instituţională vom observa că ” ierarhia” exprimă forma comunicării
asimetrice, unde există un „centru” şi o „periferie” şi este caracterizată de
relaţii de supra şi subordonare.
Simetria „reţelei” aduce însă beneficii. Luând în calcul numai
fluiditatea feed-back-ului informaţional şi va fi de ajuns să se opteze pentru
acest tip de comportament.
De altfel, un comportament adecvat conduce spre ceea ce am putea
numi „continuitate instituţională”. La rândul său, ea poate genera politici
stabile şi predictibile pentru societate.
Schimbarea comportamentului instituţional ţine de orientarea
acestora spre cetăţean, spre comunitate.
Credibilitatea politicilor sociale va fi cu atât mai mare, cu cât
instituţiile guvernamentale, prin departamentul de relaţii publice, îşi vor
pune în valoare imaginea.
Problema imaginii instituţiilor – publice sau non-profit – se conjugă
cu acţiunile concrete şi nu declarative. Aici un rol important îl joacă
comunicarea instituţională. Ea vine să modeleze comportamentul
instituţional şi individual în folosul comunităţii.