SUBTANTIVUL

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de

obiecte (ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești,
acțiuni, relații dintre oameni).

comune - cele care denumesc ființe, lucruri, fenome-

ne ale naturii de același fel
- se scriu cu litera mică
Felul:
proprii - cele care denumesc anumite ființe, lucruri
sau fenomene ale naturii, pentru a le deo-
sebi de altele de același fel.
pălărie, bancă, șarpe
- se scriu întotdeauna cu litera mare, indife-
rent de locul lor în propoziție.
Alina, Azorel, Olt, Craiova, România.
 simple ușă, masă, scaun

Pot fi: compuse prin abreviere – UE, BNR

alăturare – Carol cel Mare
alăturare cu cratimă – argint-viu
contopire – untdelemn

colective a căror formă de singular are înțeles de

plural - trib

feminin o fată – două fete

masculin un băiat – doi baieți
Genul:
neutru un castel, două castele

singular – denumește un singur o fată

obiect un strop
un deget
Numărul:

plural – denumește mai multe două fete

lucruri, ființe doi stropi
două degete
Există substantive care pot avea:
Formă numai la singular grâu, var, fier

Formă numai la plural ochelari

Formă identică la singular și plural pui, tei

Forme multiple de singular pântec – pântece

zi – ziuă

Forme multiple de plural bande – benzi

tunele – tuneluri

Substantivul poate avea funcția sintactică de subiect:

Micul vrăjitor învață magia. (cine învață?)

Subtantivul care determină un alt subtantiv are funcția sintactică de atribut.

Atitudinea domnitorului i-a mirat pe (a cui atitudine?)
turci.