Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de
obiecte (ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).
comune - cele care denumesc ființe, lucruri, fenome-
ne ale naturii de același fel - se scriu cu litera mică Felul: proprii - cele care denumesc anumite ființe, lucruri sau fenomene ale naturii, pentru a le deo- sebi de altele de același fel. pălărie, bancă, șarpe - se scriu întotdeauna cu litera mare, indife- rent de locul lor în propoziție. Alina, Azorel, Olt, Craiova, România. simple ușă, masă, scaun
Pot fi: compuse prin abreviere – UE, BNR
alăturare – Carol cel Mare alăturare cu cratimă – argint-viu contopire – untdelemn
colective a căror formă de singular are înțeles de
plural - trib
feminin o fată – două fete
masculin un băiat – doi baieți Genul: neutru un castel, două castele
singular – denumește un singur o fată
obiect un strop un deget Numărul:
plural – denumește mai multe două fete
lucruri, ființe doi stropi două degete Există substantive care pot avea: Formă numai la singular grâu, var, fier
Formă numai la plural ochelari
Formă identică la singular și plural pui, tei
Forme multiple de singular pântec – pântece
zi – ziuă
Forme multiple de plural bande – benzi
tunele – tuneluri
Substantivul poate avea funcția sintactică de subiect:
Micul vrăjitor învață magia. (cine învață?)
Subtantivul care determină un alt subtantiv are funcția sintactică de atribut.
Atitudinea domnitorului i-a mirat pe (a cui atitudine?) turci.